Trinidad¡

&

الإصلاح

La Réforme

#

A román ideológus-politikusok a „hármas szövetség” en belül a magyar elitben látták nemzetük elismerésének legfőbb akadályát. Ennek alapja – a székelységről most nem szólva – abban az eltérésben keresendő, amely az erdélyi magyar és az erdélyi román társadalom összetételét illetően ténylegesen létezett. A magyarság nagy, közép és kisbirtokosokra, valamint jobbágyokra oszlott, mindemellett, illetőleg ezeken belül a többieknél számarányuknál sokkalta nagyobb politikai, hatalmi és gazdasági súlyt képviseltek a jobbágytartó földbirtokosok. A románság körében viszont, mivel tekintélyesebb birtok szerzése rendszerint magyarrá asszimilálódással járt együtt, alig akadt valódi nagybirtokos, kicsi maradt a középbirtokosok száma, és a nemességet élvező románok elsöprő többsége a saját kisbirtokán jobbágymódra gazdálkodók kategóriájába tartozott. Ebből következően a román jobbágyok tömegeit – akárcsak a magyar jobbágyokat is – többségében magyar földesurak zsákmányolták ki, ezért minden nemzeti igény természetességgel és könnyen volt összekapcsolható bármiféle antifeudális törekvéssel.

De valódi és erős román földbirtokosréteg hiányából következett az is, hogy a román nemzeti követeléseket megfogalmazó és képviselő politikai erők egységesebben karolhatták fel a jobbágy-paraszti érdekeket, és eltökéltebbek lehettek a társadalmi rend radikális megváltoztatásának szándékában, mint a magyar elit, amelynek csak liberális része volt kész a társadalmi reformokra, másik része viszont a konzerválásban tartotta érdekeltebbnek magát.

Ugyanakkor a románságon belül a tárgyalt időben egyfajta értelmiségi – pontosabban: félértelmiségi – túltermelődés tapasztalható. A tanulnivágyók útja főleg a jogi és a lelkészi-tanítói pálya felé vezet. Az önálló jogászkodás-ügyvédkedés azonban csak behatárolt rétegnek biztosíthat megélhetést, a törvényhatóságok pedig, amelyeket jórészt magyarok és szászok irányítanak, ha alkalmaznak is románokat, előttük mégsem tárják szélesre a közhivatalok kapuit. Lelkészből is sokkal több található, mint ahánynak stallumot tudnak juttatni a görög egyesült és nem egyesült egyházak hatóságai. Ez a fő oka annak, hogy tekintélyes számú román hagyja félbe megkezdett tanulmányait, és félművelten – vagy esetleg végzettség birtokában is – más keresetmódra: fuvarozásra, erdőfelvigyázásra vagy egyenesen alkalmi munkák végzésére kényszerül. De ez a magyarázata annak is, hogy a települések egész sorában mindkét felekezet lelkészei egyházfinak vagy kántornak melléjük helyezett olyan paptársaikkal kénytelenek megosztani egyébként is szűkös jövedelmüket, akiknek nem jutott önálló paróchia. Mindezek folytán épülhet ki közvetlenebb kapcsolat a félig vagy egészen iskolázott, a dákoromán elméletet azonban elsajátított értelmiség és az egyéb foglalkozási ágakban tevékenykedő román kispolgárok között. Ennek az értelmiségnek elemi érdeke diktálja a társadalmi rendszer olyan átalakítását, amelynek folytán nemzeti hovatartozása okán nyílik lehetősége a közhivatali pályákank legalábbis részleges birtokba vételére. És erre az átalakításra most, 1848 tavaszán, alkalmat kínál a történelem.

&

In this context, I would bring up Vatican’s criticism toward the project for the European Constitution for failing to mention the Christian roots of Europe. Some Christian Democrats parties at the European Parliament expressed the same criticism. However, the opinion did not prevail that the European Constitution, as a legal and political act, has no room for a specific religious definition, because the specialty of Europe’s political history rests in the division of politics from religion, the division of state from the church. This division was not accidental, a mere accident of history, but an overthrow that gave birth to many changes in the specialty of European identity.

The Vatican is right in recalling the fact that Christianity constitutes an important factor in Europe’s identity. One cannot deny the fact that for over 2,000 years Christianity has marked the life of the peoples of Europe. However, the problem emerges when we ask what Europe we are talking about? Consequently, the answer about the roots will not be the same. In fact, the notion of Europe, which Vatican mentions, is partly geographic, partly historic and partly archaeological. At the same time, one of the philosophical notions of Europe, as it was shaped from the period of the Italian Renaissance, exactly near the Vatican, is different. The thinkers and artistic creators of the Renaissance developed this notion through new intellectual and imaginative concepts about the world, man and history. They opened up the horizons of a world that is different from the Greek cosmos and from the Christian understanding of the world as a valley of tears as a space that prepared salvation in the next supernatural world.

The European world of Renaissance, marked with a new artistic sensibility (in painting, poetry and sculpture) and in another way of understanding the relation between man and the world, contains the elevation from the two previous forms of world. One of the key differences between them is about the introduction of the dimension of time within the understanding that man as a human being is not a creature defined by God, but a creature that has the source of self within Deed (action, opinion, dream) which he commits himself: a creature which has its foundation in -lawlessness- because it is open to possibilities.

This is a new way of understanding and engineering the man and the world.

This overthrow,

finds expression both in the area of artistic creativity and in the construction of a different political world. The common feature of the activity of humans in these two different areas, can be defined with the term of autonomy of humans (in the area of knowledge, artistic creativity and politics) in relation to the area of religion and its institutions. Consequently, the Europe that was being born with the creations of the Renaissance is shaped with sovereign states, too. These are political structures founded not on the divine will but on the will of man and his power to create conditions for a common life of people. Sovereignty emerges as a feature of the historical state, different from the state developed in Christian medieval times. Sovereignty is not only the power to control a territory but also a source of defining what is -right- and what is -wrong- and even the ethical difference between what is -good- and what is -evil-

The modern European state has its cause within Itself, and not in a supernatural power.

As sovereignty is a political feature of the autonomy of the European man from religion and its institutions, the modern Europe can be something completely different from the archaeological-historical reality. A world that is a product of the will and desire of man. This does not mean that the notion of the modern world marks a perfect, harmonious and peaceful world; in the 20th century, the modern European man expressed his autonomy by planning crimes and mass destruction, and by inventing weapons that could lead to the destruction of life in his own planet.

&

Am grăit cu vocea, am strigat şi îndată numărul cruciaţilor a crescut la nesfârşit.

Satele şi târgurile sunt pustii.

În regiunea Renaniei, un ermit francez numit Raoul, care spunea că e călugăr şi se bucura de sprijinul anumitor cercuri ecleziastice, obţinea mari succese în faţa mulţimilor. În jurul acestui predicator rătăcitor lua naştere climatul escatologic al Primei Cruciade. La fel ca pe vremea lui Pierre Ermitul şi a lui Gautier cel fără de Avere -conducătorul avangardei Primei Cruciade- un sentiment de exaltare stăpânea credincioşii. Raoul, fluturând scrisori pe care le-ar fi primit de la Cer prin arhanghelul Gabriel, îi îndemna pe oameni să plece la Ierusalim şi să aştepte acolo întoarcerea iminentă a lui Hristos şi să purifice lumea de tot ce i-ar împiedica venirea, începând cu evreii, numeroşi în oraşele din Valea Rinului.

Să-l răzbunăm pe Dumnezeul nostru împotriva duşmanului de lângă noi, şi pe urmă să plecăm!

Spre deosebire de unii contemporani, printre care şi foarte ortodoxul Sfânt Norbert, întemeietorul ordinului din Prémontré, abatele de Clairvaux nu credea în iminenta apariţie a lui Anticrist, şi nimic nu-i era mai străin decât climatul apocaliptic al unei cruciade populare.

Într-o scrisoare, adresată credincioşilor din Speyer, el preciza motivele pentru care creştinii nu trebuiau să cedeze ispitei antisemitismului violent,

De ce să vă îndreptaţi zelul şi înverşunarea voastră împotriva evreilor? Ei sunt imaginea vie a patimilor Mântuitorului. Nu ne este deci îngăduit să-i persecutăm şi nici chiar să-i alungăm. Nu pe ei trebuie să-i lovească sabia, ci pe eretici, infami, apostaţi, idolatri, blasfemiatori şi păgâni.

Deoarece aceste admonestări epistolare au rămas fără nici un efect, în ultimele luni ale anului 1146 Bernard a plecat în Flandra, Lorena şi Renania. Deşi nu vorbea germana, succesul său a fost enorm, iar el a reuşit să stăpânească mişcarea cruciată, făcându-l pe Raoul să i se supună şi punând astfel capăt masacrelor.

Textele evreieşti ale epocii îi aduc un călduros omagiu:

Domnul s-a milostivit de ei (evreii). El le-a trimis acestor ticăloşi (cruciaţii) pe Sfântul Bernard de Clairvaux din Franţa care le-a spus: Haideţi să mergem către Sion, la mormântul Mântuitorului nostru. Dar să nu vă legaţi de evrei! Atingându-vă de ei este precum v-aţi atinge de lumina ochiului mesianic, fiindcă ei sunt osul şi carnea lui Iisus, dacă Dumnezeu, în marea Sa milă, nu l-ar fi trimis pe acest preot, nici unul din ei nu ar mai fi scăpat.

Dar Sfântul Bernard, cu ocazia acestei mari campanii de predici în ţările germanice, nu s-a mulţumit doar să condamne excesele poporului. Cu o putere de convingere care îi câştiga pe toţi, sprijinită şi de câteva vindecări miraculoase, el le-a trimis ascultătorilor propria sa concepţie despre cruciadă; el chema la război sfânt contra sarazinilor nu pentru a îi converti pe aceştia – întrucât el credea în libertatea actului de credinţă – ci să-i împiedice să rănească poporul creştin.

A-i ucide pe păgâni,

scrisese el cu câţiva ani înainte în Elogiul Templierilor,

ar fi de neîngăduit dacă am putea să ne opunem năvalei lor într-un alt fel şi să le luăm mijloacele de a-i oprima pe credincioşi. Dar azi este mai bine să-i masacrăm, pentru ca sabia lor să nu mai atârne deasupra capetelor noastre.

Miza acestei bătălii, pe care el o aseamănă cu aceea a forţelor Binelui împotriva puterii Întunericului, este Ţara Sfântă, pământul lui Iisus.

Profunda cucernicie a Sfântului Bernard faţă de lumea lui Hristos se traduce prin impresionantul său ataşament faţă de locurile unde lumea a văzut cum îi învaţă Cuvântul Tatălui pe oameni şi unde el a trăit în mijlocul lor timp de treizeci de ani.

Tonul său devine liric şi vehement atunci când evocă Ierusalimul,

Este ţara pe care el a făcut-o cunoscută omenirii prin misiunile sale, pe care a udat-o cu sângele său şi a împodobit-o cu cele dintâi flori ale învierii. Astăzi, păcatele voastre au făcut ca aceasta să cadă în mâinile trufaşilor şi nelegiuiţilor duşmani ai Crucii – Vai! dacă nu vom pune stavilă furiei lor, ei vor năvăli curând asupra cetăţii lui Dumnezeu, vor dărâma monumentele sfinte ale mântuirii noastre, vor pângări locurile sacre stropite cu sângele Mielului celui fără de pată.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s