Adelante¡

*

الإصلاح

La Réforme

#

De nos jours la Roumanie, au mépris des principes et des droits stipulés dans le Déclaration Universelle des droits de l’homme, concrétisés dans l’Acte Final d’Helsinki, empêche ses citoyens par tous les moyens possibles, à entrer en contracts avec le monde extérieur et à maintenir des relations. Cette lésion des droits, touchant gravement la population en tant qu’individu et collectivité, exerce encore plus spécialement et dans une proportion accrue une influence sur les nationalités puisque en plus des obstacles élevés face à la liberté personnelle, à la circulation libre des idées et des pensées, empêchant l’accès à la culture, à l’histoire nationales, la limitation toujours plus forte des relations avec des parents et des amis, rende impossible une relation collective sous toutes les formes possibles avec la nation-mère et tout cela se déroule au niveau de la politique officielle de l’Etat. Les citoyens roumains ne peuvent pas se rendre à l’étranger – ni comme touristes, ni pour rendre visite à leurs parents – qu’une fois tous les deux ans, mais même ce modeste droit ne peut pas se réaliser intégralement. En fait, la délivrance d’un passeport est lié à une procédure d’autorisation qui dure plusieurs mois (il y est nécessaires: recommandation du lieu de travail, approbation aux plusieurs degrés de l’administration de l’Etat et de la police). Or, au cours de cette procédure, l’appréciation subjective et le rôle des réglements intérieurs inconnus des demandeurs atteignent une valuer énorme – p.e. au cours des dernières années, on ne délivre pas de passeports à des familles entières afin d’empécher de rester à l’étranger. Le nombre des citoyens exclus du voyage à priori, surtout ceux qui appartiennent aux nationalités, augmente continuellement; ou bien on refuse tout de suite d’accepter leurs demandes ou bien on ne s’en occupe pas sans aucun motif et sans possibilité de pourvoi (à peu près un tiers des solliciteurs hongrois obtiennent seulement leurs passeports). A partir du début des années 80, même ceux qui disposent déjà d’un passeport valable ne peuvent pas changer leurs leis en devises pour couvrir les frais de leur voyage: ainsi le base financière de leur voyage n’est pas assurée. Il faut encore y ajuouter qu’au cours de dex dernières années, il arrive de plus en plus souvent que les gens de nationalité hongroise disposant de passeport valable sont retenus à la frontière et empêchés de sortir, sans explications.

Le règle selon laquelle les citoyens roumains doivent faire un rapport aux organes compétents sur leurs rencontres et entretiens éventuels avec des étrangers, représente un obstacle important dans les contacts privés – en dehors de l’arrêté sur l’hébergement No* 225/1974 mentionné ci-dessus.

Les relations postales entre la Hongrie et la Roumanie sont fondamentalement caractérisées par le fait que malgré les maintes initiatives hongroises, le système d’appel direct par téléphone entre les deux pays n’existe pas encore et tout citoyen roumain ne peut téléphoner à l’étranger que 4 fois par an. Des colis y envoyés il n’y a qu’un fragment qui arrive à leurs destinataires, le trafic du courrier est entravé (les envois avec des adresses en hongrois ne sont pas expédiés) le secret de la correspondance est régulièrement et visiblement violé. En Roumanie, il est pratiquement impossible de s’abonner à n’importe quel produit de presse paru à l’étranger en langue hongroise. Les journaux hongrois des abonnés à l’étranger et expédiés de l’étranger vers la Roumanie n’arrivent jamais à leurs destinataires que ce soient des personnes privées ou des institutions (Eglises, rédactions). Il est aussi interdit d’importer en Roumanie des disques, des cassettes programmées, des films, des oeuvres d’arts plastiques en langue hongroise ou ayant des valeurs culturelles hongroises.

Les relations culturelles sont tombées bien bas. Depuis plus de 10 ans, il n’y a plus de boursieurs hongrois de Roumanie dans l’enseignement supérieur hongrois. Malgré les initiatives diplomatiques et sociales reitérées de la part de la Hongrie, les échanges proposés, favorables pour toutes les deux parties, ne se réalisent pas sous aucune forme, à cause du refus catégorique de la partie roumaine, qu’il s’agisse d’une coopération économiqe entre les départements frontaliers, des échanges entre les universités, les théâtres, les Eglises ou bien de tournées artistiques ou de recherches communes. Les savants, écrivains, artistes hongrois de Roumanie, de moins en moins nombreux, sont empêchés avec un soin spécial de maintenir les contracts, on ne leur rend pas possible ni la publication à l’étranger ni la participation à des conférences scientifiques et à des manifestations culturelles.

A partir du début des années 1980, les visites en Roumanie, surtout les visites des citoyens hongrois sont devenues considérablement difficiles. Les organismes roumains refusent – sans aucune explication – la possibilité d’entrer en Roumanie à plusieurs milliers de citoyens hongrois disposant des titres de voyages valables et leur nombre augmente chaque année. Le nombre des citoyens hongrois illégalement appréhendés et expulsés de Roumanie, sans raisons valables est aussi en croissance permanente. Au mois de juin 1988, la Roumanie a fait cesser le fonctionnement du Consulat général hongrois à Kolozsvár, qui y déployait son activité depuis 1980, à la base de l’accord conclu entre les deux pays en 1977 et valable encore aujourd’hui. Les fonctionnaires du Consulat ont été expulsés du pays. En conséquence, non seulement la représentation des intérêsts des Hongrois voyageant en Roumanie a cessé d’exister (plus de 90 p. 100 des voyageurs hongrois visitent la Transylvanie) mais aussi la possibilité de régler les problèmes d’émigration, de l’unification des familles et d’autres problèmes des Hongrois vivant en Roumanie, sans parler du rétrécissement important des relations culturelles et économiques.

&

In order for Kosovo to foster a fruitful communication with the tradition of European democracy, it must try among other things to rebuild the freedoms and rights of minorities. This means breaking away from the practice that long prevailed in the Balkans according to which the state was seen as an instrument of the ethnic majority to oppress the minority, and the promotion of an identity was made by oppressing or denying another identity, and by limiting the freedoms of individuals that had a different cultural or ethnic identity. There is no doubt that this criteria, in the eyes of the world, will be an important criteria to evaluate the level of interethnic and religious tolerance in Kosovar society and the level of achieving the rule of law.

This especially assumes the promotion of the civil political culture (citoyenneté) as an achievement of European political history, which can help overcome the burdens of totalitarian and national-chauvinistic ideologies and practices. Fostering a civic political culture could enable the creation of a public space where individuals and groups would meet, beyond their distinctive cultural and ethnic features, as citizens of a society that have common interests instead of having relations of animosity. It would also help overcome interethnic and political violence, because the smooth functioning of democratic institutions enables the transformation of violence into political rivalries and POLITICAL RACES. This culture is developed both within philosophical and political theories and through political wars that have helped shape democratic systems. It can create conditions for a richer concept of freedoms, both for the individual and for society; it can help liberate the concept of nation from mythological burdens, to rethink the relation between the state and civil society, between governments and the governed. Otherwise, arrogance, incompetence and corruption among government structures at various levels will increase as long as citizens are passive and atomised. Let’s take for example the issue of corruption: the thinkers of Italian Renaissance saw corruption not only as giving bribes but from the etymological meaning of the world as a dissolution of laws, institutions and political and social relations. According to them, the key reason for corruption is the fact that citizens are excluded from sufficient participation in the works of the government. For Machiavelli, a corrupted society is evidence of lack of civil liberties and rights. At the same time, the efficient fight against corruption is not only a matter of judicial and police prosecution, but also involves the ability to establish a connection between the fulfilment of individual interests and the common interests of society.

&

Care a fost traseul folosit de aceste mari oştiri organizate?

În general, acestea au ajuns la destinaţie parcurgând o rută clasică: valea Rinului, de la nord la sud; cea a Dunării, de la vest la est; câmpia Ungariei, ai cărei locuitori erau creştini încă de la începutul secolului al XI-lea; în sfârşit, Balcanii trecând prin Belgrad, Sofia şi Adrianopole, până la Dardanele, coasta Mării Marmara sau Bosforul, până în apropierea Constantinopolului. Dar şi alte căi sunt posibile: încă de la Prima Cruciadă, din anul 1096, francezii din Midi, cei aparţinând grupului dialectal din sud, aleg calea peste Alpi, prin Italia şi Dalmaţia. De aici ei ajung la Durres, pe ţărmul Albaniei de azi, spre intrarea în canalul Otranto.

Marşul se reia apoi de la vest la est, pe vechiul drum roman Egnatia care leagă Durrës de Constantinopol. Mai există încă o cale, pe uscat: aceea pe care o folosesc la finele secolului al XI-lea cruciaţii anglo-normanzi; calea traversează Franţa, Alpii şi Italia până în Puglia, unde, peste drum de Durrës, se află porturile statului siculo-normand: Bari şi Brindisi. Este traseul pe care l-au ales, în 1190, Filip August, regele Franţei, şi rivalul său, Richard Inimă de Leu, rege al Angliei şi duce de Aquitania, care au pornit în cruciadă în acelaşi timp cu Frederic Barbarossa. Filip a trecut pe la Genova, Richard prin Marsilia, dar amândoi au luat-o apoi prin Italia normandă, spre Calabria, până la strâmtoarea Messina. Fie că este vorba de cruciadele populare, fie de expediţii înarmate şi bine organizate, problemele pe care le pune deplasarea sunt aceleaşi pentru toţi.

Calea e lungă.

Cei câţiva cavaleri plecaţi din Renania în aprilie-mai 1096 nu ajung pe ţărmurile Mării Marmara decât în toamnă, o ceată care se subţiază pe zi ce trece. Cu ocazia Primei Cruciade, oastea lui Godefroy de Bouillon, un model de organizare, are nevoie de patru luni şi jumătate ca să ajungă de la Moselle la Constantinopol: din august până în decembrie 1096. În cea de-a Doua Cruciadă, trupele împăratului Conrad III părăsesc Nurnberg-ul în aprilie 1147, în direcţia Regensburg, pe Dunăre, ca, după cinci luni, să ajungă la porţile Bizanţului; iar regele Franţei, Ludovic VII, plecat din Metz în iunie 1147, ajunge acolo, urmând acelaşi traseu, în octombrie. Cu ocazia celei de-a Treia Cruciade, armata lui Frederic I Barbarossa înaintează mai încet: ea are nevoie de zece luni ca să ajungă de la Regensburg la Dardanele (mai 1189 – martie 1190).

Necazuri pe uscat şi pe mare

Durata lungă a deplasării se explică prin greutăţile materiale întâmpinate pe drum. Animalele de călărie, exceptându-le pe cele ale marilor seniori, sunt deseori prea puţin rezistente, sau ajung astfel după câteva luni de marş: caii, catârii, vitele de povară necesită îngrijiri permanente. Şoselele romane, mai mult sau mai puţin întreţinute, nu se găsesc întotdeauna peste tot. Traversarea munţilor impune etape scurte la urcuş – de ordinul a maximum douăzeci de kilometri, abia parcurşi pe zi – chiar dacă la coborâre se întâmplă să se străbată mai bine de treizeci într-o zi. În câmpie, totul se schimbă: trebuie evitate văile mlăştinoase, expuse la creşteri bruşte ale nivelului apelor, mai ales în Italia. Se folosesc deseori potecile, cu precădere peste dealuri. Câteodată, mai intervin ploaia şi ninsoarea: iarna lui 1096-1097, deosebit de aspră, încetineşte înaintarea cruciaţilor peste Alpii Dinarici şi Iliri. În afara marilor oraşe podurile sunt rare; ca să treci fluviile sau râurile trebuie să găseşti vaduri, să construieşti plute sau să te avânţi înot. Frederic I Barbarossa se îneacă în iunie 1190 la porţile Pământului Sfânt.

Căutarea hranei devine adesea o obsesie. Călăreţii vânează atunci când pot, dar se produc periodic şi accidente: un senior, zărind un mistreţ, se năpusteşte asupra lui, îşi încordează arcul, dar, lansându-şi săgeata, se răneşte la mână; sau, vârful săgeţii este otrăvit şi nenorocitul moare, deoarece refuză să i se amputeze braţul.

Aceste cete înarmate devin uneori un adevărat flagel pentru ţările pe care le străbat. Evreii şi slavii sunt atacaţi. În Ungaria, în vara lui 1096, pentru a obţine hrană, bandele populare germane şi franceze comit prădăciuni: regele ungar ripostează, îi atacă pe aceşti ţărani, îi nimiceşte sau îi împrăştie. Când, puţin după aceea, soseşte şi armata lui Godefroy de Bouillon, regele, temându-se că şi aceste trupe or să comită aceleaşi excese, pune condiţii pentru trecerea prin ţara sa şi cere ostateci pe care şi-i alege singur – printre ei, un frate al lui Godefroy de Bouillon – ce vor răspunde de jafurile eventual comise. Asemenea negocieri se repetă apoi şi cu celelalte armate ale Crucii.

Până la urmă, trebuie negociat un drept de trecere şi pe pământul bizantin. Chiar înainte de confruntarea directă care, la începutul secolului al XIII-lea transformă a Patra Cruciadă în război contra Bizanţului, ciocnirile între greci şi latini, ce nu se prea iubesc, sunt uneori foarte grave. În anul 1182, micul popor al Bizanţului îl găseşte vinovat pe un legat al papei, sosit acolo singur. Acesta este prins şi molestat, apoi decapitat. Capul său este legat de coada unui câine mare, fugărit prin tot oraşul în ţipetele mulţimii. Aşa ne relatează Guillaume din Tyr, unul dintre istoricii cruciadelor.

Bineînţeles că, pentru a trece din Europa în Palestina, traversarea mării este inevitabilă. Câteodată aceasta se reduce la trecerea Dardanelelor pe vase bizantine, sau a canalului Otranto pe corăbii siculo-normande. Dar se poate ajunge în Ţara Sfântă şi pe mare, chiar din Apus. De altminteri, acestea sunt şi legăturile maritime care au permis regatului Ierusalimului să supravieţuiască, aducând pe aici întăriri, arme şi provizii. Începând cu anul 1099, oraşul Pisa organizează o flotă de o sută douăzeci de corăbii, pentru a lua parte la Prima Cruciadă, sub comanda arhiepiscopului său. Aceasta nu ajunge în portul de destinaţie decât după căderea Ierusalimului în 1099; dar legăturile pe mare între Italia şi porturile cucerite de cruciaţi funcţionează: Tortosa, în nordul Siriei, din 1098, apoi Haifa în 1100, Acra în 1104, Tripoli în 1109, Beirut şi Sidon în 1110, Tyr în 1124. Câteva oraşe genoveze au participat şi acestea, încă din 1099, la expediţia pisană. În 1100, Veneţia trimite o flotă de zece nave, şi o alta de trei sute de vase, sub comanda dogelui lor, în 1112. Deveniţi stăpâni ai principatului Antiohiei, normanzii din Sicilia răpesc Bizanţului, în anul 1102, oraşul Latakia (Laodiceea), care devine baza navală a noului lor stat asiatic. De acum înainte, vreme de două secole, călătoriile pe mare între Europa de apus şi Ţara Sfântă au loc fără întrerupere.

Navele italieneşti nu sunt singurele care efectuează voiajul. La începutul verii lui 1190, de exemplu, o escadrilă britanică părăseşte porturile din Marea Mânecii, soseşte la sfârşitul lui septembrie la Messina, unde se îmbarcă Richard Inimă de Leu, şi îşi reia apoi drumul în aprilie 1191, pentru a ajunge la Tyr, în iunie, după ce în drum cucerise Ciprul de la bizantini. Filip August, îmbarcat şi el tot de la Messina în ziua de 30 martie 1191, debarcă la Acra la 20 aprilie. În anul 1241, Ludovic cel Sfânt întemeiază portul Aigues-Mortes, şi chiar de aici se îmbarcă în 1248 cu direcţia Egipt, apoi în 1270 pentru Cruciada din Tunis. Durata unei călătorii pe mare este foarte incertă: sunt necesare douăzeci de zile pentru trecerea între Marsilia şi Alexandria, patruzeci între Marsilia şi Acra; treizeci pentru joncţiunea între Aigues-Mortes şi Cipru, care, odată căzut în stăpânirea latinilor, va deveni un punct obişnuit de escală.

Pe corăbii, cruciaţii stau cam înghesuiţi. Uneori se ajunge până la aproape o mie de oameni, chiar şi mai mulţi, pe o singură navă, construită de obicei cu două punţi; aceasta măsoară vreo treizeci de metri în lungime, doisprezece în lăţime şi cam cinci în înălţime. În suprastructurile numite castele, ce se găsesc una la pupa şi alta – mai puţin stabilă – la prora, iau loc pasagerii de vază. Ceilalţi sunt instalaţi într-un spaţiu foarte restrâns şi, pe măsură ce cobori spre cală, tot mai lipsit de confort: fie pe puntea superioară, fie între punţi, sau jos de tot, acolo unde călătorii stau împreună cu animalele. Noaptea, oamenii se dorm unul cu capul la picioarele celuilalt, fiecare având un fel de aşternut şi una sau două pături pentru învelit. Este deci foarte greu să se ridice şi să se ducă până afară. Mese adevărate nu iau decât notabilii din castele, când se dă semnalul cu goarna. Dar nici cambuzierii nu au posibilitatea să pregătească o hrană mai variată. În timpul zilei, cruciaţii care nu suferă de rău de mare se chircesc pe vine şi, în ciuda interdicţiei, joacă zaruri sau arşice. Dar ocupaţia principală a călătorilor o constituie cântările şi rugăciunile.

Pe unele corăbii numite uşiere sunt încărcaţi caii: o poartă mare sau uşă se află aici, în general la pupa, pentru a facilita îmbarcarea. În interior animalele sunt suspendate, cu ajutorul unor chingi petrecute peste piept şi pe sub burtă, ca să nu cadă atunci când nava se clatină. Traversarea nu e lipsită de incidente. Se întâmplă uneori ca vasul să eşueze pe un banc de nisip: căpitanul pune atunci să se sondeze fundul apei şi trimite şi cufundători să examineze în ce stare să află carena. Mai sunt apoi şi furtunile, atât de temute: în septembrie 1269, de exemplu, marea agitată împrăştie în câteva ceasuri o escadrilă echipată în Catalonia de către Iacob Cuceritorul, care iniţiase o nouă cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului. Uneori mai trebuie chiar duse adevărate lupte navale, sau, prin manevre pricepute, să se scape cu fuga de corăbiile păgânilor, superioare ca număr; iar când e cazul, să se ia parte la blocada vreunui port sarazin, care trebuie cucerit. Câteodată catastrofa este inevitabilă, dar cruciatul – cel credincios – se bizuie întotdeauna pe voia Domnului – Deus lo Vult! –

Când se ajunge în Asia, fie pe uscat, fie pe mare, trebuie să se meargă iar la drum, uneori unul destul de lung: Barbarossa are nevoie de trei luni ca să ajungă de la Dardanele în Palestina (martie-iunie 1190). Ţara şi climatul sunt neaşteptate. Sarazinii se folosesc de vânturile puternice, de mărăcini şi de tufişuri pentru a-i încercui cu foc pe năvălitori, utilizând săgeţi aprinse ca să înteţească flăcările de la o tufă la alta. Dispariţia lui Ludovic cel Sfânt, mort de ciumă în anul 1270, sub zidurile Tunisului, este cunoscută de toţi. Însă şi mai înduioşătoare este soarta regelui lepros Balduin IV al Ierusalimului (1174-1185), stins din viaţă la vârsta de 24 de ani, după o agonie lungă şi înceată, suportată, se spune, cu evlavia fierbinte a unui adevărat sfânt.