النص الثاني عشر

١٢

*

Daiiul sūfit kașmirez, Mir Sayyid Ali Hamadāni (1314-1384) elaborează, în filosofia politică islamică, principiile guvernării, calitățile și responsabilitățile conducătorului conform șariei; el raționează că acel conducător, lipsit de bunăvoință și blândețe pentru supuși, care încalcă hotarele șariei, este inamicul islamului și califul diavolului.

MSAH argumentează că monarhul musulman nu are mai multe drepturi și privilegii decât supusul musulman și este obligat să urmeze calea celor patru Califi-pioși. Principala îndatorire a suveranului este salvgardarea supușilor musulmani, iar fărădelegi, în respectarea prevederilor șariei, îi sunt interzise. Suveranul trebuie să caute apropierea de învățații sinceri și să îi ignore pe cei falși, poruncind dreptatea în acord cu învățăturile islamului și firāsah, concept introdus de Nizam al-Mulk, vizirul seljuk; desigur, toate aceste calități necesită claritate, luciditate și discernământ.

MSAH enumeră dreptatea și blândețea ca atribute de căpătâi ale guvernării.

Allah poruncește robilor să nu urmeze calea răului, cruzimii și nedreptății iar stăpânitorii sunt răspunzători de protejarea drepturilor celor supuși; de aceea, trebuie să fie toleranți și iertători.

MSAH susține că propovăduirea și stabilirea islamului constituie scopul fundamental al unui guvern; de altfel, mandatat pentru a implementa șaria islamică în teritoriu. Supușii nemusulmani, bineînțeles, își mențin dreptul la credința aleasă; drept urmare, întreaga societate se bucură, în statul islamic, de îndurarea lui Allah, indiferent de origine sau credință; totuși, conducătorul musulman, se cuvine să îi onoreze pe nemusulmani într-o manieră diferită și să prescrie coduri vestimentare ori alte simboluri publice care să le evidențieze statutul de ahl-e-dhimmah și, implicit, obligația statului, prin lege, de a le apăra viețile și proprietățile.

MSAH, în privința ahl-e-dhimmah, adoptă politicile socio-religioase ale lui Umar, al doilea calif, care i-a îndemnat pe musulmani să se diferențieze de nemusulmani în îmbrăcăminte și aspect, astfel încât, dacă inși intoxicați sau jucători-pariori vor fi observați făptuind fărădelegi, autoritățile îi vor identifica și întâmpina corespunzător.

*

Mujaddid-i Alf-i Thani Shaykh Ahmad Sirhindi (1564-1624), antemergător al lui Shah Wali Allah Dehlawi, este un foarte-influent gânditor al Indiei.

Acesta coresponda, în timpul domniei împăratului Jahangir, cu demnitarii și personalitățile administrației mogule; scrisorile lui Sirhindi, numite Maktūbat-i Imam Rabbāni (Misivele Călăuzirii Divine), reprezintă un studiu important în filosofia politică islamică.

SAS lucra stăruitor la consolidarea poziției islamului în regiune criticând situația politică a musulmanilor în India; el a înțeles că răzmerițele nu slujesc islamul; astfel, a denunțat eclectismul împăratului Akbar și a evocat, sub domnia fiului și succesorului său, Jahangir (1605-1627), necesitatea unei abordări politice radicale. SAS vedea în noua administrație oportunitatea unui mare progres spiritual și ideologic încurajând savanții la reînsuflețirea simțirii islamice.

SAS l-a întâlnit pe împărat fiindu-i sfetnic în ultimii patru ani de viață după eliberarea din fortul Gwalior în 1620; Sirhindi consideră principala datorie a suveranului: conducerea întru-Coran-și-Sunna.

În unele scrisori acesta îndeamnă nobilii la strădanie întru revenirea gloriei islamului și implementarea șariei, în anumite scrisori îi cheamă pe sūfiți și ulama (învățați) la curtea regală pentru cauza islamului, dar, în alte scrieri notează că musulmanii devotați trebuie să se îndepărteze de administrație și să plece de la curțile suveranilor precum ar fugi de lei.

Prin sfaturile și îndemnurile sale scrise, SAS a reamintit savanților și juriștilor îndatoririle gestionării țării conform legii cerești sfătuind musulmanii de rând să nu se angreneze în lucrări ce îi pot implica în răspândirea corupției sau altor tendințe dăunătoare statului.

SAS a cerut suveranului numirea de qādii în toate localitățile declarând accederea nemusulmanilor în administrația mogulă ca fiind neîngăduită; mai mult, a convins administrația să impună jizii dhimmilor printr-o politică de înlăturare a elementelor profane ce prevalau în societatea mogulă.

*

Bibliografie:

prof. Harikrishna Kaul, Mir Ali Hamadani’s Role as A Proselytizer, World Kashmiri Pandit Conference 1993, Panun Kashmir.

A.S. Tritton, The Caliphs and Their Non-Muslim Subjects: A Critical Study of the Covenant of Umar.

T.W. Arnold, The Preaching of Islam.

I.H. Qureshi, Ulama in Politics, pp. 95-96.

Asghar Ali Engineer, Sheikh Ahmad Sirhindi and Impact of his Ideas on Muslim Politics.

Yohanan Friedmann, “Ahmad Sirhindi (1564-1624)”, The Princeton Encyclopedia of Islamic Political Thought.

Idem, Shayk Ahmad Sirhindi: An Outline of his Thought and a Study of his Image in the Eyes of Posterity.