النص الحادي عشر

١١

*

Diyā al-Din Barani (1285-1357) este sfetnicul sultanului Muhammad bin Tughlaq (1325-1351), căzut în dizgrație sub domnia sultanului Firuz Shah Tughlaq (1351-1388) care îl alungă de la curte și îl întemnițează; deși eliberat, a trăit în sărăcie o viață lipsită de privilegii.

Filosofia politică a lui DDB este marcată de motivații personale; el a încercat să își consolideze funcția prin noile idei introduse în practica guvernării; prin urmare, interesele și prejudecățile i se reflectă în păreri, totuși, opiniile exprimate în subiecte precum funcțiile statului, îndatoririle conducătorului sau responsabilitățile demnitarilor sunt remarcabile. Gândirea lui DDB este diferită de ideatica lui FM, care este inspirată de bun-simț, moderație și idealism practic.

DDB consideră modelul iranian de guvernare (pādshāhi) o meteahnă iar conducătorul care îl preia, un păcătos, întrucât există contradicții evidente între Sunna și specificul împărăției persane. Adevărata religie îndeamnă la urmarea pașilor Profetului ﷺ iar unui conducător bun i se cere să urmeze tradiția profetică și să împlinească îndatoririle religioase propovăduite de Profet ﷺ pentru izbânda în viața de Acum și cea de Apoi. Totuși unele scenarii politice necesită un candidat instruit în metoda de guvernare persană pentru asumarea puterii și menținerea autorității în stat. În vremurile califilor drept-călăuziți nici un conducător nu a întregit toată puterea califatului și nu a condus conform Sunnei profetice; și doar pioșii-califi au fost capabili să îmbine regalitatea cu modestia în epoca ulterioară Profetului ﷺ.

Regalitatea este niyābah și khilāfah, regență divină; astfel, regele, în exercițiul puterii, va împlini funcțiile prevăzute de legea cerească, de pildă, salvgardarea islamului, aplicarea poruncilor revelate și stabilirea dreptății, ș.a.m.d.

DDB raționează că regele nu este mai presus de legile guvernării; drept urmare, înainte de toate, regele însuși trebuie să fie un exemplu în respectarea regulilor pe care intenționează să le impună celorlalți. Islamul nu poate dăinui fără dreptate; islamul stăruie în apărarea celor slabi și previne oprimarea.

DDB este primul savant indian ce admite formularea de zawābit, legi-de-stat seculare, alături de șaria, și afirmă că, în situația în care conducerea nu poate stăpâni, complet sau parțial, în acord cu regulile și legislația islamică, regelui și celor care doresc binele statului le este îngăduit, în urma unor deliberări atente, să articuleze noi legi. Aceștia trebuie să se asigure că noile legi nu neagă poruncile șariei, nu sunt o corvoadă sau izvor al urii și frământării. Precedentul juridic trebuie studiat în stăpânirea anterioară a regilor care au fondat principiile islamice în cauză. Conducătorul trebuie să observe dacă implementarea zawābit va readuce cutumele tiranilor și conducătorilor fără-de-religie și să prevină această desfășurare. Regelui, așadar, îi este îngăduit să implementeze legislație nouă dacă șaria nu poate fi întru totul aplicată, desigur, cu intenția de a organiza, treptat, toate regulile și prevederile legii cerești.

Datorită prejudecăților personale, filosofia lui DDB accentuează importanța descendenței-înalte; eficiența în politică, practica guvernării și aptitudinile administrative sunt, în viziunea sa, trăsături genetice, nu dobândite. Frecventele schimbări în ierarhia administrației ruinează un imperiu, în timp ce numirile ereditare acordă stabilitate politică. Stăpânirea sassanidă este un astfel de exemplu. DDB propune modelul regalității ereditare ca măsură pentru consolidarea statului islamic și protejarea intereselor comunității musulmane. El afirmă că viciile domină caracterul celor cu descendență-măruntă; iar dacă Allah a hotărât să onoreze demnitatea unei ființe prin nașterea într-o descendență nobilă conferindu-i măreție, excelență și abilități, conducătorul trebuie să îi onoreze statutul; similar, un om cu descendență-măruntă, înzestrat cu ignoranță, înclinație pentru păcat și pungășie trebuie să fie tratat corespunzător. DDB susține că natura-măruntă a unui om, în aritmetica divină, este însemnul pentru un statut mărunt, în societate. Acel conducător care îl onorează pe omul făurit cu natură și descendență mărunte prin cinstiri nemeritate va fi responsabil în fața lui Allah pentru nesocotirea voinței și rânduielii divine.

Ideea descendenței-înalte nu provine din învățăturile islamului, care interzic orice formă de segregare sau discriminare a oamenilor în funcție de statut, culoare sau origine. Allah Preaînaltul a revelat în Sfântul Coran că fiecare om, descendența lui Ādam, este onorat și nu există, între oameni, astfel de privilegii; învățături regăsite atât în Sunna cât și în scrierile savanților, 17:70: Noi i-am preacinstit pe fiii lui Adam. Noi i-am purtat pe uscat şi pe mare şi i-am înzestrat cu cele bune. Noi i-am ales înaintea multora dintre ființele pe care le-am creat.

DDB argumentează că Allah a orânduit creația în perechi-înjugate; identificarea a orice lucru sau ființă în lumea materială nu este posibilă fără a îi explora și corobora antiteza. Virtuțile sunt virtuți prin contraponderea cu viciile; de aceea, virtuțile și viciile sunt eterogen distribuite în ființe însă domină în anumite clase umane. DDB le cere conducătorilor să cultive virtuțile și să se abțină de la vicii încât să domnească într-o manieră islamică.

Un conducător bun nu se poate mulțumi cu adunarea taxelor ci trebuie să lucreze cu stăruință întru fondarea islamului ca lege supremă și apărarea acestei zidiri de oricare-se-vor agresori. DDB pretinde conducătorilor să îi alunge și suprime pe filosofii curților princiare deoarece sunt raționaliști ce nu cred în Ziua Judecății, preferă rațiunea în locul religiei, neagă ierarhia castelor și influențează conducătorii să numească tot-felul de oameni în funcții înalte sau prin merit; el spune că Muhammad bin Tughlaq, sultanul care l-a favorizat, a devenit opresor spre finalul domniei datorită consfătuirii cu filosofii.

Întrucât, în percepția lui DDB, majoritatea indienilor sunt necredincioși, numirea lor în slujba statului este o necesitate numai; uneori, ideea sa despre dreptate prezintă forme de clemență și îndurare, precum sugestia scutirii jiziei atunci când recolta agricolă nu a rodit sau distribuirea fondurilor statului către nevoiașii nemusulmani; mai mult, el îi previne pe conducători de pedepsa divină în vărsarea sângelui nevinovat și confiscarea pe nedrept a proprietăților.

DDB a căutat să excludă casta brahmanilor din statutul ahl-e-dhimmah și le-a oferit alegerea acceptării islamului sau războiului perpetuu; atitudinea se datora, probabil, variilor privilegii deținute de aceștia în structura socială și politică a Indiei; numeroși brahmani fiind numiți miniștri sau vornici regali fiind văzuți astfel ca o amenințare pentru ierarhie, în general, și poziția lui în stat, în particular; pe cale de consecință, interesele i-au influențat politicile.

*

Bibliografie:

Muhammad Habib and Dr. Asfar Umar Salim Khan, The Political Theory of the Delhi Sultanate Including a Translation of Diauddin Baranis Fatawa-i Jahandari.

P. Hardy, Unity and Variety in Indo-Islamic and Perso-Islamic Civilization: Some Ethical and Political Ideas of Diyā al-Dīn Baranī of Delhi, of al-Ghazālī and of Nasīr al-Dīn Tūsī Compared.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s