النص التاسع

٩

*

Deschiderea islamică în India a început prin ocuparea regiunii Sindh.

În timpul stăpânirii lui Muhammad bin Qasim (712-715) este deliberat statutul juridic al indienilor nemusulmani; hinduși sau budiști, care, conform legislației islamice nu erau oameni-ai-Cărții, ahl-e-kitāb. Savanții au emis verdicte prin care le acordă statutul de oameni-ai-Cărții și dhimmii, minoritate protejată de autoritățile statului islamic; de pildă, atunci când chestiunea reparării unui templu s-a ivit, Muhammad bin Qasim a expediat speța lui Hajjaj bin Yusuf, guvernatorul Irakului, care, la rândul său, a consultat savanții Damascului; aceștia au îngăduit reparația proclamând un verdict ce prevede că nemusulmanii sunt liberi să-și repare lăcașurile religioase cât timp plătesc taxe statului islamic.

Muhammad bin Qasim a interzis sacrificarea vacilor în Multan și Sindh. Deși măsura a fost interpretată, în alte provincii musulmane, ca o prevedere zootehnică, în Sindh a fost înțeleasă precum o atitudine de protejare a sentimentelor religioase ale populației dhimmii, întrucât administrația civilă a statului islamic era, în mare parte, condusă de lideri locali care nu îmbrățișaseră islamul.

Politicile lui Muhammad bin Qasim în Multan și Sindh au exercitat o influență considerabilă asupra viitoarelor atitudini ale conducătorilor față de supușii nemusulmani.

S.M. Ikram afirmă: „Până când stăpânirea musulmană s-a stabilit în Lahore și Delhi, legea islamică era implementată într-o manieră stringentă în privința venerării idolilor. Realitatea era aceea că prevederile nu erau urmate iar hindușii au continuat să fie numiți oamenii-cărții doar pentru că Muhammad bin Qasim le-a conferit acest statut și pentru că această practică era obișnuită în Sindh și Multan”.

Nu există izvoare scrise în Multan sau Sindh ulterioare domniei lui Muhammad bin Qasim dar narațiunile geografilor și călătorilor arabi prezintă legăturile dintre musulmani și nemusulmani ca fiind amiabile; aceștia îi numeau dhimmii nu kāfiri (necredincioși).

&

Următoarea etapă a deschiderii islamice în India începe cu invaziile sultanului Mahmud din Ghazna (997-1030). El a condus raiduri jefuind bogățiile populației cu precădere cele adunate în temple; atacurile au generat repulsia nativilor față de musulmani, așa cum al-Biruni relatează: „Mahmud a năruit prosperitatea țării săvârșind jafuri spectaculoase prin care hindușii erau spulberați în toate părțile ca nisipul sau precum o poveste a bătrânilor zburând din-vorbă-în-vorbă; desigur, risipirea a rămas prețuită ca fiind o aversiune dintre cele mai învederate față de musulmani. Acesta este și motivul pentru care științele hinduse s-au retras din teritoriile cucerite de musulmani plecând pe meleaguri unde mâinile musulmanilor nu le puteau ajunge, Kashmir, Benares și alte locuri”.

&

Deschiderea islamică continuă în ultima decadă a secolului doisprezece când un nou sultanat, stăpânit din Lahore și Delhi nu Ghazna sau Ghūr, este fondat de ghurizi; preluând puterea, Qutub al-Din Aybak (1210) îl numește pe unul dintre fiii lui Prithviraj Chawhan (1178-1192) ca guvernator în Ajmer, conform politicii lui Muhammad bin Qasim de incluziune a liderilor locali și numirea lor în funcții de conducere.

Atitudinea hindușilor idolatri față de noul stat a constituit una din marile probleme cu care sultanul Shams ad-Din Iltutmiș (1211-1236) s-a confruntat. Savanții musulmani cereau întâietate în numele școlii de jurisprudență hanafi pentru numirile în funcție însă politicile lui Muhammad bin Qasim s-au dovedit mult mai eficiente. Iltutmiș i-a adunat pe savanți și l-a mandatat pe Nizam al-Mulk Junaidi să explice speța. Ministrul a raționat că deoarece India a fost recent cucerită iar majoritatea indienilor sunt hinduși, asumarea unei astfel de politici nu va fi înțeleaptă și va exacerba tensiunile. Argumentația a fost acceptată iar status-quo-ul a continuat.

Istoricul Diyā al-Din-Barani (1285-1357) afirmă că două lucrări importante, Adāb al-Salātīn și Ma’āșir al-Salātīn, au fost aduse din Baghdad, în timpul domniei sultanului Iltutmiș, de numeroasa lui camarilă alcătuită din juriști specializați în filosofie politică și statalitate; Ādāb al-Harb wa al-Shujā’ah, „Regulile războiului și vitejiei”, și Ādāb al-Mulūk wa Kifāyat al-Mamlūk, „Regulile regilor și bunăstării supușilor”, scris de Fakhr-i Mudabbir (1157-1236), de exemplu, este un mare-compendiu de filosofie politică islamică dedicat sultanului.

&

Sultanul Ghiyas al-Din Balban (1266-1286) a fost un conducător influențat de teoria persană a statalității: el a încercat elevarea noțiunii de conducător deasupra nobilimii considerând că funcția sultanului reprezintă cea mai înaltă putere în stat, pe o treaptă inferioară profetismului doar. El susținea că menținerea păcii și ordinii în țară constituie principala îndatorire a conducătorului; așadar, pe măsură ce sultanatul din Delhi se extindea, noile politici și idei ale sultanilor Balban și Iltutmiș erau implementate în teritoriile cucerite.

&

Statalitatea mogulă s-a fondat sub influența practicilor celor doi sultani însă politicile lor au dezvoltat trăsături autohtone; potrivit sistemului mogul, conducătorul era atotputernic însă nu autocrat.

Teoria de căpătâi a stăpânirii mogule, în timpul împăratului Akbar (1556-1605), adevăratul fondator al Imperiului Mogul, a fost elaborată de Abu-l-Fazl, sfetnicul său cel mai apropiat. În prefața lucrării sale, Ain-i-Akbari, el reafirmă politicile sultanului Balban, precizând că datoria conducătorului este menținerea ordinii și suprimarea infracționalității și nedreptăților în teritoriu; ulterior, subliniază natura divină a conducerii afirmând: „regalitatea este Lumină ce emană dintru-Allah, rază de Lumină izvorâtă din Soarele ce luminează universul”; el îl numește pe sultan „umbra lui Allah”, ideatică provenind din scrierile mistice ale islamului. Filosofia unui guvern-protector a fost întotdeauna accentuată de împăratul Akbar și succesorii săi, fiind asemănătoare noțiunii antice indiene „regele este mama-și-tatăl supușilor”; prin urmare, ca și tată al lor, împăratul mogul era învestit cu încrederea supușilor.

În etapa istorică medievală cei mai mulți conducători musulmani au manifestat tendințe de promulgare a unor principii proprii fără a urma cu strictețe prevederile islamice. Aceștia au formulat legi de stat (zawābit) laolaltă cu șaria; sau, au stabilit pedepse mediate prin intermediul statului islamic (ta’zir), asociate legilor prescrise de Allah (hudud). Abolirea jiziei (taxa dhimmilor) în timpul împăratului Akbar constituie un exemplu de implementare a zawābit; spre exemplu, când Ala al-Din Khilji (1196-1316) a fost întrebat despre locul religiei în politică el a afirmat: „Nu știu dacă aceste porunci sunt în conformitate cu șaria sau contrare șariei, orice eu consider să fie pentru binele administrației, eu poruncesc”.

Împăratul Aurangzeb a încercat realinierea statalității musulmane cu principiile islamice; el considera puterea și legea ca fiind încredințate de Allah; astfel, a restabilit jizia în Hindustan abolind toate celelalte taxe neautorizate de șaria. Politicile sale, deși au reafirmat puterea șariei, erau departe de tradiția mogulă și politicile asumate de majoritatea sultanilor Indiei.

Stabilitatea și unitatea imperialității mogule au început să se zdrucine la sfârșitul domniei lui Aurangzeb însă abilitățile sale de conducător au prevenit încălcările legii și demantelarea ordinii publice; astfel, situația a fost ținută sub control. Moartea lui Aurangzeb anunță sfârșitul augustei ere a marilor-moguli.

&

Situația Indiei mogule, per-ansamblu, devine patetică după Aurangzeb; fiind caracterizată de instabilitate politică și nesiguranță socială. Atacuri, jafuri, violențe și confruntări erau la ordinea zilei. Vremurile autorității supreme a conducătorului mogul apun iar noua epocă a supremației făuritorilor-de-regi răsare. Întrucât administrația mogulă nu mai era capabilă de a-și impune militar legile și regulile în teritoriu, mulți guvernatori regionali și regate anterior subjugate își pretind independența. Grupări politice precum marathii, jatii, sikhii sau rajputanii își consolidează puterea în detrimentul autorității imperiale; bineînțeles, populația suferă în urma dezintegrării politice a imperiului.

Nadir Shah atacă Delhi în 1739 cu o armată bine-pregătită. Trupele sale măcelăresc locuitorii orașului, jefuiesc și prădează vaste proprietăți; circa 20.000 de oameni, inclusiv femei, copii și bătrâni, sunt uciși; această incursiune militară grăbește prăbușirea imperiului.

Masacrul din Delhi are loc în timpul vieții lui Shah Wali Allah Dehlawi (1703-1762), un mare-savant islamic care încearcă prin eforturi considerabile remedierea relelor epocii și fortificarea autorității islamului.

*

Bibliografie:

H.M. Eliot, The History of India as told by Its Own Historians, vol. 1.

S.M. Ikram, Muslim Civilization in India.

Dr. Edward C. Sachau, Alberuni’s India, vol. 1.

Abul Fazl Allama, Ain i Akbari.

Irfan Ahmad, Genealogy of the Islamic State: Reflections on Maududi’s Political Thought and Islamism.

Syed Athar Abbas Rizvi, Shah Wali Allah and his Time, A study of Eighteenth Century Politics and Society in India.