الرسالة الثالثة عشرة

١٣

*

Interdicțiile exprimate în Sfântul Coran și Sunna profetică sunt obligatorii și nici o derogare nu este îngăduită; cu excepția spețelor în care hotărârea a fost abrogată prin anularea cauzei sau limitată la faptele unui context juridic anume iar generalizarea sa este nefondată.

Desigur există reguli detaliate pentru interpretarea textului coranic și verificarea autenticității izvoarelor de jurisprudență; aprofundarea acestora fiind necesară în vederea modificării cadrului legal pentru a include fiqh în practica juridică.

Regulile de intrepretare ale jurisprudenței islamice sunt categorisite astfel:

i. Natura și scopul interpretării

Scopul actului de interpretare este descoperirea intenției persoanei, fie această persoană legiuitorul, executorul, sau terți; intenție ce reiese din cuvintele ori comportamentul său. Interpretarea comportamentului, numită „interpretare necesară” (bayan zarurat) va fi desfășurată de legiuitor și executorul judecătoresc urmărind scopul determinării intențiilor unei persoane în privința acelor aspecte ce nu au fost explicate corespunzător, elemente ce vor fi deduse din circumstanțele cunoscute și vor fi structurate temeinic și analitic în mintea lor.

Spre exemplu atunci când legiuitorul observă cutumele existente între oameni și nu promulgă legi care să le interzică, se va presupune că aceste obiceiuri sunt ținute conform permisiunii lui iar acesta a studiat lanțul relatărilor profetice care au originat practica; de pildă, dacă un companion profetic a narat o relatare însă originea relatării este obscură, prin urmare, contestabilă, hotărârea legiuitorului de a îngădui practica va stabili tradiția în cauză ca fiind autentică.

ii. Clasificarea cuvintelor în funcție de sensul aplicat:

Cuvintele care sunt termeni juridici se vor împărți în patru categorii în funcție de (1) aplicabilitatea gramaticală; dacă un cuvânt este un omonim sau este adoptat în limbajul juridic conform înțelesului original; (2) întrebuințarea ca termen juridic, spre exemplu, utilizarea cuvântului în sensul său principal, secundar, propriu, figurat, explicativ, tehnic sau de altă natură; (3) măsura în care cuvântul este utilizat într-o formă clară, ambiguă sau îndoielnică în funcție de înțelesul propoziției care îl conține (4) modalitatea în care se indică sensul cuvintelor.

iii. Omonime și cuvinte cu înțeles general ori specific

Cuvinte aplicate ca omonim; exemplu: „mushtarak a’m” și „jama’ munakkar.”

iv. Substantive comune, proprii și derivate

Cuvinte derivate din calitățile (sifat) aferente; substantive proprii (’alam) numite substantive generice, ism-jins.

v. Cuvinte cu sens absolut și limitat

Dacă un substantiv derivat sau generic definește un obiect nelimitat se va numi: absolut (mutlaq); altfel este considerat: limitat (muqayyad); dacă toate aspectele pe care le descrie sunt incluse în înțelesul său, va fi numit: substantiv comun (am); dacă sensul cuvântului se aplică doar pentru anumite descrieri, va fi numit: particular (ma’hud); iar dacă sensul se aplică doar în anumite cazuri, se va numi: nedeterminat (nakara);

vi. Cuvinte specifice care alcătuiesc o propoziție absolută

Un cuvânt specific stabilește o afirmație absoută, de exemplu, într-o frază, prin formula „ca atare” se intenționează excluderea din considerația prezentată a contextului sau circumstanțelor și împrejurărilor; atunci când se afirmă „Zaid este învățat”, sensul este acela că „învățătura este cu siguranță alături de Zaid” și atât; similar, cuvântul „învățat” se referă numai la „învățătură” și nimic altceva nu i se atribuie lui Zaid.

vii. Forța lui „atunci” (al-fa) în textul coranic:

Textul revelat, de pildă, Baqara, 229-230, afirmă:

„Se poate divorţa de două ori. Atunci, fie vă luaţi înapoi nevasta în chip cumsecade, fie o lăsaţi să plece în chip mulţumit. Nu vă este îngăduit să luaţi înapoi ceva din ceea ce i-aţi dat, dacă amândoi se tem ca nu cumva să încalce hotarele lui Allah. Dacă vă temeţi să nu încălcaţi hotarele lui Allah, nu se va face nici o vină, nici unuia, nici altuia, dacă soţia dă o despăgubire. Acestea sunt hotarele lui Allah. Nu le încălcaţi! Cei care calcă hotarele lui Allah sunt nedrepţi; Dacă un bărbat divorţează de femeia lui, ea nu-i mai este îngăduită lui câtă vreme ea nu s-a măritat cu altul. Dacă acesta divorţează de ea şi apoi cei doi se împacă, nici o vină nu le va fi făcută, dacă ei cred că aşa păzesc hotarele lui Allah pe care El le lămureşte poporului ce înţelege.”

viii. Cuvinte în sens general

Când un cuvânt în sens general este întrebuințat pentru aplicare, conform școlii Hanafi, el cuprinde toate aspectele care îi sunt incluse. Școala Shafi susține că un cuvânt în sens general include toate aspectele care i se aplică dar nu întru totul, în așa fel încât aplicabilitatea sa în textul coranic sau o relatare continuă (hadis mutwatir) poate fi limitată de natura izolată a unei relatări sau un verdict ulterior obținut prin qiyas.

ix. Intepretarea textelor contradictorii

Când două discursuri în sens general sunt contradictorii într-o prevedere, unul care stabilește iar celălalt care interzice, interdicția va avea întâietate.

x. Două afirmații contradictorii trebuie reconciliate dacă este posibil

Spre exemplu în sura Baqara a fost revelat: „Unii dintre voi mor lăsând în urma lor soţii: acestea trebuie să păzească răstimpul de patru luni şi zece zile”; în timp ce capitolul Nisa-ul-qasira stabilește răstimpul pentru femeile însărcinate ca fiind până la naștere. Ali a reconciliat cele două texte afirmând că răstimpul pentru o văduvă care se îndepărtează de lume va fi cel mai îndelungat dintre cele două perioade posibile, adică, întrega perioadă de patru luni și zece zile, ca în primul text; iar răstimpul încheiat prin naștere, în al doilea text, va fi respectat literal. Ibn Masud, totuși, crede că al doilea text îl respinge pe cel dintâi în măsura în care sunt contradictorii; prin urmare stabilește „iddat” văduvii însărcinate ca fiind încheiată prin naștere, indiferent de expirarea celor patru luni și zece zile.

xi. Norma argumentației când două afirmații, una în sens general și cealaltă în sens limitat sunt contradictorii

Conform școlii Shafi o afirmație în sens general trebuie acceptată în limitele impuse de o altă afirmație; dar potrivit școlii Hanafi, dacă cele două afirmații nu pot fi reconciliate atunci regula afirmațiilor contradictorii se va aplica: dacă afirmația în sens general este ulterioară afirmației care o limitează, atunci aceasta poate fi considerată respinsă.

xii. Validarea unei afirmații în sens general

O afirmație în sens general se califică drept valabilă ori printr-o clauză ce nu este independentă de aceasta (ghair mustaqil) sau printr-o declarație independentă (mustaqil); această validare fiind numită: limitare sau specificare (takhsis). Când cuvintele de validare sunt formulate astfel încât validează afirmația anterioară și nu prin ele însele alcătuiesc o declarație complet articulată, acele cuvinte nu vor fi considerate o afirmație independentă.

xiii. Validarea printr-o clauză subordonată

Clauza de validare subordonată introduce o excepție (istishna), o condiție (shart) sau o calitate (sifat) sau indică măsura (ghyat) aplicabilității afirmației inițiale.

xiv. Validarea printr-o declarație independentă

Când aplicabilitatea unei afirmații în sens general este limitată; însă nu de o clauză ce face parte dintr-o declarație ci de respectiva declarație în cauză, limita se va exprima sau deduce prin rațiune și experiența aplicării cutumelor anterioare; întrucât acele cuvinte în sens general pot fi inaplicabile.

xv. Efectul validării unei clauze subordonate

Când o afirmație în sens general este validată printr-o clauză subordonată, atunci, cât timp nu a fost astfel validată, își menține autoritatea juridică.

xvi. Efectul unei declarații independente limitative

Când declarația ce validează este independentă, atunci afirmația originală, când este aplicată, va fi considerată generală doar în sens secundar și nu absolut. Există, totuși, o excepție, când limitările sunt introduse prin rațiune, spre exemplu, cât timp, în exceptarea copiilor de la practica poruncilor obligatorii, legea generală aplicată în toate cazurile rămâne autoritatea juridică absolută.

xvii. Cuvinte generale

Un cuvânt poate avea un sens general în forma sa gramaticală (sigha) ori aplicare (ma’na).

xviii. Numărul plural înseamnă cel puțin trei

xix. Accentuarea pluralului este precedată de articol hotărât

xx. Pluralul este determinat (maraf) și nedeterminat

xxi. Efectul numărului singular este precedat de articol hotărât

xxii. Cuvinte nedeterminate

De pildă în versetul coranic: „spune (întreabă-i): cine a trimis cartea propovăduită de Moise”, complementul „cine” neagă toți participanții la interogație în afară celui care întreabă, aici Allah.

xxiii. Oricine: aiyyun

xxiv. Cel care: man

xxv. Acel care: ma

xxvi. Cu toții: jami; toți: kull

xxvii. Deducerea faptelor

Când acțiunile unui individ sunt raportate legiuitorului, nici o deducție nu se va efectua din consemnarea faptelor deoarece este posibil ca faptele să se fi desfășurat în circumstanțe specifice.

xxviii. Intepretarea unei afirmații rostite ca răspuns la o cercetare sau referindu-se la anumite împrejurări

Atunci când o afirmație este rostită ca răspuns la o întrebare în cadrul cercetării sau cu referiri la circumstanțe; întrebarea: dacă respectiva afirmație este considerată ca aplicabilă în sens general sau limitată la faptele specifice întrebării și cercetată împreună cu circumstanțele, are următoarele aspecte: afirmația poate fi independentă de cercetare și circumstanțe sau poate nu; dacă nu este, atunci cu siguranță se află cel mult în legătură directă cu împrejurările și cel puțin într-o legătură aparentă dar, indiferent, admite posibilitatea că este o afirmație sau negație independentă. Este stabilit, prin Sadru’sh-Shariat conform regulii generale acceptate prin consensul opiniei savanților, că va fi luată în considerare generalitatea exprimării unei afirmații, nu specificitatea cauzelor sau circumstanțele care au condus la aceasta.

xxix. Despre afirmația absolută și cea validată; cu referire la același subiect

Principiul interpretării este aplicabil în cazul a două afirmații, una absolută (mutlaq) iar cealaltă validată-stabilită (muqayyad), și stabilește: dacă prevederea instituită de prima afirmație este diferită de cealaltă, ambele vor fi valide.

xxx. Structura omonimelor

Atunci când un omonim este utilizat ca termen juridic trebuie să i se confere doar unul din sensuri, întrucât nu se poate lua în considerare întrebuințarea a mai mult de un sens.

xxxi. Sensurile explicative (laghvi), juridice (sharai), convenționale (urfi) și tehnice (istilahi)

Dacă un cuvânt este aplicat, la nivel general, în sensul explicativ din dicționar, va fi considerat propriu în toate cazurile; dar dacă este utilizat cu alt sens decât cele enumerate anterior va fi considerat figură-de-stil. Sensul figurat sau secundar al cuvântului, prin urmare, reprezintă transferul sensului cuvântului din original către alt sens, cel aplicat. Când un cuvânt este transferat din sensul explicat în dicționar către un sens juridic sau tehnic, demonstrează o afinitate față de înțelesul juridico-tehnic datorită unei legături semantice între sensurile conexe. Ulterior extrapolării efectuate, noul înțeles va prima în aplicarea termenului și, desigur, înțelesul anterior este anulat iar ambele sensuri nu mai pot fi atribuite simultan.

xxxii. Sensul cuvintelor poate fi evident, explicit, fără echivoc sau fixat

Înțelesul unui cuvânt într-un pasaj, calup, propoziție sau frază poate fi evident sau ascuns. Atunci când este evident, cuvântul va fi numit; aparent; sau: vădit ca înțeles (zahir); dacă acest sens va fi aprofundat prin includerea într-un context anume, va fi considerat: clar sau explicit (nass); dacă este clarificat într-atât că nu există loc pentru alte explicații și nu admite limitări, va fi considerat: explicat și fără echivoc (mufussar); dacă este clarificat într-atât că posibilitatea de a fi abrogat sau contrazis este complet exclusă, va fi considerat: definit și fixat-inalterabil (mukham).

xxxiii. Sensul cuvintelor poate fi obscur, dificil, vag și neinteligibil

Dacă sensul unui cuvânt este ascuns prin raționamentul unei particularități ascunse, va fi numit obscur (khafi); dacă un cuvânt este ascuns prin propriul sens dar poate fi înțeles prin rațiune și judecată, va fi considerat dificil (mushkil); dacă sensul cuvântului nu poate fi descoperit decât prin concursul altui text, va fi numit vag (mujmal); dacă sensul nu poate fi descoperit sub nici o formă, va fi numit neinteligibil (mutashabahi).

xxxiv. Cuvintele vor fi interpretate în sensul obișnuit doar dacă un context nu le cere altă interpretare

xxxv. Implicații necesare

Următoarea afirmație: „Eliberează-ți slujitorul în numele meu pentru o mie de rupii”, necesită condiția anterioară ca proprietarul să elibereze slujitorul, inițial, interlocutorului, pentru o mie de rupii iar apoi să îl numească omul său; deoarece un individ nu poate elibera un slujitor care nu se află în proprietatea lui.

xxxvi. Interpretarea autentică (bayan)

Metoda presupune interpretarea unui text prin înțelegerea sensurilor unui alt text. Sadru’sh-Shariat ce urmează Fakru’l-Islam permite abrogarea legii sub motivul interpretării legii. Această teorie susține că o abrogarea unei legi revelate prin altă lege revelată înseamnă că prima lege este validă până la revelarea celei de-a doua; însă alți juriști aduc obiecții acestei doctrine juridice argumentând că legea-ce-abrogă privează legea-abrogată de posibila implementare și astfel, interpretarea unei legi prin cealaltă este o metodă artificială. Taftazani explică: dacă interpretarea constituie determinarea intenției legiuitorului în privința analizei textului juridic și nu doar intenția judecății sale, atunci teoria (anterior menționată) este corectă și fondată.

Rigorile enunțate constituie reguli detaliate ce privesc respingerea sau acceptarea unui text juridic (sau verdict); spre exemplu, se presupune că un text va fi respins de un altul dacă sunt contradictorii. Două texte sunt considerate în contradicție dacă unul prevede interzicerea a ceea ce altul permite, considerând că ambele texte tratează același subiect în aceeași perioadă de timp și dețin același statut; subordonarea unui text reprezintă o circumstanță tributară. Dacă o relatare, de pildă, se sprijină pe autoritatea unui narator care este și savant în drept, în timp ce naratorul celeilalte relatări nu este jurist, atunci primul text va fi considerat ca având întâietate asupra celui din urmă devenit tributar. Când două texte sunt întru totul contradictorii, cel datat anterior va fi respins de cel datat ulterior, întrucât nu se poate concepe că Allah Preaînaltul a pogorât două legi contradictorii, ci una a fost abrogată prin cealaltă.

Atât textul-ce-abrogă și textul-abrogat trebuie să fie Cuvinte revelate. Școala Hanafi și majoritatea juriștilor Shafi și Maliki susțin că abrogarea este de mai multe categorii: (1) abrogarea unui text coranic prin altul; (2) a unui hadith prin altul; (3) a unui text coranic printr-un hadith; (4) a unui hadith printr-un text coranic; unii savanți ai școlii Shafi și Maliki sunt în acord cu (1), (2) și (4) dar resping (3) adică nu admit posibilitatea ca un text coranic să fie respins de un hadith.

Altă regulă se referă la interpretarea autentică prin implicații necesare; spre exemplu implicația necesară (bayan zarurat) a ceea ce nu s-a menționat în text; de pildă, versetul coranic „și moștenitorii (celui decedat) sunt părinții astfel mama va primi o treime” se interpretează ca fiind cazul unui decedat care nu a lăsat în urmă o descendentă iar moștenitori îi vor fi părinții, implicația necesară fiind că două treimi din moștenire vor merge la tatăl său.

*

Elevii jurisprudenței și interpretării Sfântului Coran (tafsir) analizează verdictele, studiile și lucrările marilor savanți; astfel, cele mai cunoscute comentarii aparțin lui Tibri (310 h.), Makshori (538 h.), Ghazali (504 h.), Wadai (685 h.), Jalal-ud-Din Rumi, Fakhar-ud-Din Razi și Ahmad, cunoscut ca Mulla Jiwan în vremurile împăratului Aurangzeb.

Prin munca lor, culegerea și studierea tradițiilor autentice ale Sfântului Profet au continuat.

Alte mențiuni prezintă și cele două Sahih numite al-Jamii, prima lucrare întocmită de Bukhari iar a doua de Muslim, și cele patru Sunan scrise de Ibn Majah (303), Abu Daud al-Sajistani (275), al-Tirmidhi (279) și al-Nasai (303). Influența lui Bukhari și Muslim asupra evoluției legii islamice ancorate în relatările și cutumele Sfântului Profet este considerabilă. Astfel de lucrări au întărit statutul mediniților care susțineau tradiția școlilor Shafi și Maliki aflate în opoziție cu școala Hanafi irakiană. Abu Hanifa a trăit într-o epocă în care preceptele și obiceiurile Sfântului Profet erau actuale în memoria succesorilor companionilor (tabaeen); el își argumenta verdictele și interpretările doar în baza a 17 sau 18 relatări pe care le considera autentice însă, sub influența lui Bukhari și Muslim, elevii școlii au mărit considerabil numărul relatărilor acceptate (sahih) la câteva sute și mii.

al-Risala scrisă de Shafi spune:

„Sunna pe care Sfântul Profet a stabilit-o în acele chestiuni pentru care un text poate fi găsit în Cartea lui Allah este întru totul de acord cu acel text și clarifică, în numele lui Allah, un text general; astfel, mențiunile Sfântului Profet sunt mai explicite decât textul coranic. Cât despre Sunna acelor chestiuni pentru care nu poate fi găsit un text în Coran, obligația de a le accepta este asupra noastră prin virtutea datoriei impuse de către Allah de a asculta poruncile Sfântului Profet; cât despre Sunna-ce-abrogă și Sunna-abrogată, precum poruncile coborâte de Allah care abrogă alte porunci, acestea sunt similar stabilite de Sfântul Profet încât fiecare Sunna este abrogată de următoarea. Cât despre relatările contradictorii unde nu există indicii care să specifice ce-anume este abrogat și ce-anume abrogă, toate textele sunt în acord iar contradicții între acestea nu există. Pentru că Sfântul Profet, fiind arab născut în graiul și țara Arabiei, a stabilit reguli generale intenționate a fi generale și reguli specifice intenționate a fi specifice, sau, a fost întrebat în privința unei anumite chestiuni pentru care el avea un răspuns clar, astfel i-a făcut pe unii naratori să transmită relatarea în detaliu iar pe alții în formă restrânsă păstrând sensul relatării atât parțial-clar cât și parțial-vag; ori s-a întâmplat ca relatarea unei anumite tradiții să fie determinată de răspunsul auzit de la Sfântul Profet fără să se cunoască întrebarea; pentru că dacă s-ar fi cunoscut întrebarea s-ar fi înțeles răspunsul din raționamentul pe care era bazat răspunsul. Sfântul Profet, similar, a stabilit Sunna privind o situație particulară iar alta privind o situație diferită, dar unii naratori care au relatat ce au auzit, nu au distins între cele două situații diferite pentru care au fost stabilite Sunne; iar Sfântul Profet a stabilit Sunne, în conformitate cu Sfântul Coran, transmise printr-o autoritate și sens într-o formă anume iar în alta contradictorie datorită modificării circumstanțelor ulterioare. Astfel transmiterea de la o autoritate juridică la cealaltă a părut multora ca fiind contradictorie, în timp ce, în realitate, nu exista nici o contradicție. Sfântul Profet a stabilit Sunne ce constituie ordine, permisiuni și interdicții ale căror cuvinte sunt în sens general, stabilind pe următorul nivel Sunna specifică prin care dovedea că o anume prohibiție nu a fost menită să interzică ceea ce s-a îngăduit, nici că porunca de îngăduire legifera permis ceea ce s-a interzis. Pentru că toate posibilitățile acestui paralelism al exemplelor există în Coran, Sunna considerată contradictorie se datorează relatărilor incomplete care o arată ca fiind contradictorie, deși ceea ce lipsește se observă din alte relatări sau este produsul imaginației naratorului. Nici o relatare contradictorie a Sfântului Profet nu îi este cunoscută lui Shafi pentru care o posibilă explicație să lipsească sau categoria în care aparține să nu fie cunoscută.”

Shafi adaugă:

„Analogia prin Sunna este de două categorii, fiecare împărțită în alte categorii. Allah a impus asupra oamenilor obligația obedienței prin Cartea Sa și graiul profeților, în acord cu obligația obedienței stabilită prin Judecata că oamenii se vor supune voinței Lui fără a se îndoi de poruncile Sale; (13:41): „Ei nu văd că Noi venim pe pământ pentru a-l restrânge din toate părţile? Allah judecă şi nimeni nu împiedică judecata Sa. El este grabnic la judecată!” Sfântul Profet a specificat sensul a ceea ce Allah a făcut obligatoriu în toate lanțurile relatărilor transmise încât nimic nu este lăsat fără explicație iar savanții sunt obligați să considere aceste lanțuri ca fiind autentice ca și alte tradiții, dacă exprimă un sens identic. A doua categorie de relatări este alcătuită dintr-un tipar general de permisiuni validate de o anumită categorie de interdicții. Oamenii trebuie să vadă toate faptele sub îngăduințele generale, ca permise, iar cele specifice sub categoria particulară a prohibițiilor, ca interzise; astfel ei nu trebuie să aplice analogia pentru o anumită categorie de prohibiție, pentru că regula generală este aceea de a îngădui iar analogia trebuie aplicată cu referire la regula generală nu cea particulară.”

Interlocutorul l-a întrebat pe Shafi dacă există în Sfântul Coran un sens explicit pe care o Sunna anume o specifică sau căruia i se poate atribui un sens implicit contradictoriu; poate fi Sunna abrogată de Sfântul Coran?

Shafi a răspuns:

„Întrucât Allah a impus Sfântului Profet datoria de a se supune revelației pogorâte Lui, iar el a mărturisit călăuzirea ca fiind adevărată și a impus oamenilor datoria de a i se supune, și întrucât limba arabă poate oferi o varitetate de sensuri pentru fiecare cuvânt într-atât că unele mesaje ale Cărții sunt generale menite să fie particulare iar altele particulare menite să fie generale, iar îndatoririle generale și particulare au fost numite de Sfântul Profet prin Sunna, funcția pe care Sunna o împlinește în legătură cu Cartea este astfel stabilită încât Sunna nu poate fi contradictorie Cărții lui Allah ci mereu va urma Cartea lui Allah, în conformitate cu poruncile divine, și va clarifica în numele lui Allah sensul intenționat de Allah. Așadar Sunna întotdeauna va urma Cartea lui Allah.”

Citește și:

Lecturează și:

Descoperă și:

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s