a hős Próféta

*

Din trecutul istoric

Este facil să produc încă alte premăriri scrise ori grăite de admiratorii și criticii lui Muhammad; în pofida obiectivității izvoarelor, mentalitățile cinice vor parveni mereu noi-și-noi atacuri-la-persoană.

Să explorăm istoriile-n-lung-și-n-lat așadar:

Ziua de vineri, 8 mai, 1840, acum 150 de ani, epocă în care orice vorbă bună la adresa lui Muhammad constituia sacrilegiu; vremuri în care Occidentul creștin era dresat să îl urască pe omul-Muhammad și, implicit, religia sa, precum câinii (deși nu percep culorile) erau dresați să urască omul negru. În acea epocă, Thomas Carlyle, unul dintre marii gânditori ai secolului trecut, a prezidat un număr de prelegeri denumite, conceptual, “Heroes and Hero-worship.”

O boală mult-prea-dezvoltată

Carlyle a dezvăluit prejudecățile chioare ale poporului său încă de la primele conferințe. El a elaborat referiri la discursul unui alt mare savant olandez și om de stat, pe numele său Hugo Grotius, care a scris împotriva profetului islamului o lucrare abuzivă și insultătoare. El îl acuza pe Mesager că dresa porumbei să-i ciugulească semințe de năut din urechi în așa fel încât să amăgească oamenii că Sfântul Duh, în chip de porumbel, îi șoptește Revelația pe care o scrie într-o Biblie a sa numită Coran.

Grotius s-a inspirat, în fabula sa, din Sfânta Scriptură:

Matei 3:13-17

Atunci a venit Iisus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el; Dar Ioan căuta să-l oprească. Eu, zicea el, am trebuinţă să fiu botezat de tine, şi tu vii la mine? Drept răspuns, Iisus i-a zis: Lasă-mă acum, întrucât aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit. Atunci, Ioan l-a lăsat. De îndată ce a fost botezat, Iisus a ieşit din apă. Şi, în clipa aceea, cerurile s-au deschis şi a văzut pe Duhul lui Allah coborându-se în chip de porumbel şi venind peste el. Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: Acesta este fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”

Cu ce dovezi?

Pococke, alt-mare intelectual respectat al vremurilor, precum Toma necredinciosul (Ioan 20:25): Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede; voia dovezi în privința lui Muhammad, a porumbeilor și semințelor de năut.

Grotius i-a răspuns: NU SUNT DOVEZI.

Lui doar i-a venit-așa în simțiri să inventeze o poveste.

Lui și audienței sale li s-a părut „teoria semințelor” complet plauzibilă iar varianta în care arhanghelul îi dictează Revelația: lipsită de credibilitate.

Toate aceste miciuni sfruntate i-au răvășit inima lui Carlyle; el exclamă:

„Doar noi suntem degradați prin minciunile adunate, din zelul unora, în jurul acestui om.”

Eroul-profet

Carlyle a fost un om de geniu pe care Allah l-a înzestrat cu arta argumentației și articulării cuvintelor. Prin abordarea sa originală a intenționat să corecteze o greșeală. Astfel și-a ales un titlu al prelegerilor oarecum-provocator: „Eroul ca profet”; și l-a ales în rolul principal pe omul cel mai detestat al epocii, Muhammad. Nu Moise, David, Solomon sau Iisus ci Muhammad (pacea fie asupra lor); preîntâmpinând opoziția firească a coreligionarilor săi anglicani s-a disculpat prin următoarea explicație:

„Nu este nici un pericol pentru noi să devenim, în vreun fel, mahomedani, vreau doar să afirm, în privința lui, binele care i se cuvine.”

În alte cuvinte, atât el cât și audiența, sunt deasupra oricăror suspiciuni de convertire la islam; complimentele pentru Muhmmad nu le vor schimba convingerile; desigur, dacă ar fi existat îngrijorări în privința tăriei credinței lor, nicidecum n-ar fi riscat.

În epoca urii și detestării a orice-lucru islamic și în fața unei audiențe îmbibate de cinism și scepticism, Carlyle a ilustrat celor-mulți adevărul strălucitor al eroului său Muhammad: -Preamăriți fie cei vredinci de preamărire- sensul numelui Muhammad: -Cel Preamărit-.

Carlyle, frecvent, utilizează cuvinte și expresii care, bineînțeles, nu îi vor mulțumi pe credincioșii musulmani, dar, trebuie iertat, întrucât pășea pe frânghia îngustă a intoleranței; acrobație intelectuală care i-a reușit.

A lui sinceritate

„Marea lui sinceritate este de o asemenea natură încât el nu o poate înfățișa; spun că nu, cred că el (Muhammad) este, de fapt, conștient de absența sincerității. Ce om poate fi întru totul sincer în fața Legii Adevărului și pentru o zi măcar? Nu, acest mare om nu se laudă a fi sincer, departe de el lauda-de-sine; el, cred, nu se gândește la sinceritatea lui; aș spune, sinceritatea lui nu depinde el: prin urmare el nu poate fi altfel decât sincer.”

[Heroes and Hero-Worship, p. 5.]

„Un mare suflet tăcut; unul dintre cei care nu pot fi decât așa cum sunt; a cărui proprie natură îl face sincer. În timp ce alții vorbesc prin formule și din auzite, mulțumiți să fie părtași la un subiect anume, acest om nu se prezintă în formule. El face parte din realitatea lucrurilor cu sufletul doar; această sinceritate are în firea sa divinul. Cuvântul unui astfel de om reprezintă vocea și emanația propriei sale inimi. Oamenii îl ascultă, și trebuie să îl asculte, ca fiind ceva diferit de ceea ce cunosc, iar alte comparații sunt de prisos.”

[Heroes and Hero-Worship, p. 71.]

În lungul său discurs Carlyle nu are oportunitatea să își informeze audiența cu privire la sursele acestor descoperiri; dar pot fi detaliate unele relatări profetice spre a dovedi argumentele de față.

Un moment evocator ce reflectă nivelul înalt al sincerității lui Muhammad este revelarea Mesajului Divin în opoziție cu tendințele și firea lui umană.

Revelarea unui avertisment

La începutul lucrării profetice în Mecca, Muhammad se străduia să-i invite pe liderii păgâni ai Quraiș la noile învățături ale credinței. Nici unul dintre ei nu îl asculta cu adevărat când, deodată, un orb, pe numele său Abdullah ibn Umm-i-Maktum, dă buzna în mijlocul unei discuții și cere să vorbească și să fie ascultat. Muhammad nu îi răspunde, dar, totuși, un gând izvorât din agasare trebuie să îi fi venit în minte (de ce nu ai răbdare, nu vezi că datorită venirii tale îmi pierd cei mai „importanți clienți”). Nici un om, păcătos ori sfânt, nu poate fi blamat pentru astfel de gânduri; dar nu și Muhammad.

Nu este Allah Cel care l-a ales și onorat?

68:4

Și într-adevăr tu ai o fire măreață.

S-a uitat urât

În timpul conversației cu politeiștii, Allah Preaînaltul l-a trimis pe Gavriil care i-a Revelat lui Muhammad:

80:1-12

El s-a încruntat şi a întors spatele,

când orbul a venit la el.

Ce ştii tu? Poate s-ar fi mântuit;

ori şi-ar fi amintit, iar pomenirea i-ar fi folosit.

În schimb pe cel bogat,

tu îl primeşti cu cinste;

fără să-ţi pese dacă se va mântui,

iar pe cel care vine la tine, plin de stăruință,

plin de teamă,

tu, cu nepăsare, îl primeşti!

Nu! Aceasta este o pomenire,

pentru cine vrea să-și amintească!

Sfântului Profet ﷺ nu i-a plăcut venirea orbului în discuție; iar orbul s-a simțit, poate, marginalizat. Dar pentru că în inima sa, Muhammad, îi simpatiza întru-adevăr pe cei săraci și bolnavi, Allah i-a corectat comportamentul printr-o nouă Revelație, rostită integral de Profet și păstrată pentru eternitate.

De atunci, ori de câte ori întâlnea un orb, îl primea cu bunăvoință și îi mulțumea pentru invocarea pogorâtă de Domnul său; mai mult, în timpul absenței lui Muhammad din Medina, acel orb a fost numit de două ori guvernator al orașului.

Acestea erau sinceritatea și generozitatea eroului-profet ilustrat de Carlyle.

A lui loialitate

„Este într-adevăr un favor fără-de-margini – – – el (Muhammad) nu a uitat niciodată de binefăcătoarea sa Kadijah. Mult mai târziu în timp, Aișa, tânăra lui soție și favorită, o femeie distinsă și deosebită de celelalte femei prin toate calitățile sale; strălucitoarea Aișa, într-o zi l-a întrebat: „Sunt eu oare mai bună decât Kadijah?” o văduvă bătrână care își pierduse din farmece; întrebarea continuă: „mă iubești mai mult decât ai iubit-o pe ea?” – – – „Pe Allah, nu!” i-a răspuns Mahomed; „Pe Allah, nu!” Ea a crezut în mine atunci când nimeni nu credea; în toată lumea am avut un singur prieten iar acela a fost ea.”

[Heroes and Hero-worship, p. 76]

Ar fi fost mai ușor de respins tentația diavolului decât să întâmpini sinele supra-dimensionat al unei soții iubitoare, strălucite și frumoase precum Aișa Siddiqa. De ce să nu îi oferi ceea ce vrea să audă, balsamul vorbelor frumoase și măgulitoare? nu va face rău nimănui; chiar și sufletul lui Bibi Khadija, mama credincioșilor, ar fi îngăduit o vorbă bună, un mic neadevăr pentru a evita o ceartă sau alte disensiuni. Nu este nici o rușine în câteva minciuni triviale (albe) ale lui Muhammad pentru o soție care vrea să audă vorbe mieroase.

Astfel de trăsături ilustrează individul, fratele, fiul unei mame, omul-Muhammad, trăsături observabile încă de acum 14 secole – – –

al-Amīn, cel de încredere

„Un om al adevărului și fidelității; adevărat în fapte, în vorbe și în gânduri. Mereu exista un înțeles în cuvintele sale. Un om taciturn în vorbire; tăcut atunci când nu era nimic de spus dar pertinent, înțelept, sincer, atunci când vorbea; tot timpul aducând lumină într-un subiect. Aceasta este singura vorbire ce merită vorbită.”

[Heroes and Hero-Worship, p. 69]

„Mahomed, bineînțeles, i-a jignit pe Koreiș, păstrătorii Kabei, administratorii idolilor. Unul sau doi oameni influenți erau alături de el; lucrarea se răspândea încet dar totuși avansa; desigur, supăra pe toată lumea.”

[Heroes and Hero-Worship, p. 77]

„Nu era un om care se temea să vorbească direct; avea tăria discursului când era necesar, fiind în natura lui; nu se ferea să discute subiectele importante; bătălia de la Tabuc este un moment pe care îl discută; mulți dintre oamenii săi au refuzat să mărșăluiască alături de el; s-au scuzat prin caniculă, recoltă, ș.a.m.d., el nu a uitat. Recolta? Durează o zi. Ce se va alege de recolta eternității? Caniculă? Da, este canicular; dar în iad va fi pârjol. Câteodată sarcasmul său dur iese la iveală; el le spune celor care nu cred: nu veți fi cântăriți pe nedrept.”

[Heroes and Hero-Worship, p. 95/6]

Să înțelegem contextul: Thomas Carlyle ținea acest discurs în Anglia, acum 150 de ani, unei audiențe șocate și nedumerite. Istoria nu a consemnat dezbaterile ulterioare pe care prelegerea sa, cu siguranță, le-a provocat. El și-a împlinit promisiunea: „Vreau să afirm despre el (eroul-profet) binele care i se cuvine;” și a continuat în pledoaria sa împotriva falselor acuzații și calomnii aduse lui Muhammad de inamicii islamului.

Acuzație: e fals

„Un fals om să fondeze o religie? De ce? Un om fals nu poate ridica o casă din cărămizi; dacă nu are înțelegere și nu urmează cu adevărat principiile zidăriei și proprietățile materialelor de construcție în care lucrează, nu va zidi o casă, ci o grămadă de moloz; dărăpănătură ce nu va dăinui doisprezece secole; și dacă „arunci” o mie de milioane de bani în zidărie; se va dărâma imediat; – – – înșelătorie și înșelare – – – precum o monedă falsă; nu are valoare însă e trecută dintr-o mână în cealaltă; alții, nu cei care o schimbă, îi vor descoperi prețul. Lumea explodează în flăcări, revoluții franceze și alte fenomene, iată, se vor ridica cerând răzbunare pentru falsitatea acelei monede.”

[Heroes and Hero-Worship, p. 58]

„Este un argument împotriva teoriei imposturii, faptul că (Muhammad) a trăit într-un areal de-a dreptul simplu, liniștit și obișnuit, iar anii săi de fervoare au trecut. A împlinit patruzeci de ani înainte să vorbească profeții; ambiția lui până atunci: să trăiască o viață onorabilă în acele locuri; faima lui: buna părere a vecinilor despre el […]”

[Heroes and Hero-Worship, p. 70]

„Ambiție? Ce îi putea oferi Arabia acestui om? coroana grecului Heraclius, a lui Chosroes persan și celelalte coroane ale pământului încununând alte capete, ce puteau face arabii pentru el? Nu exista ambiția de a atinge cerurile sau adâncurile pământului; toate coroanele și suveranitățile, ce însemnau pentru el? A fi șeicul Meccăi sau Arabiei și câteva scânduri sculptate în jurul tău – – – să însemne o astfel de reușită mântuire? Cred că nu, să considerăm povestea, ipoteza impostorului, cu totul și per-ansamblu: lăsată deoparte, lipsită de credibilitate; nici măcar tolerabilă, vrednică numai de a fi debarasată.”

[Heroes and Hero-Worship, p. 72/3]

Acuzație: e păcătos

„Vinovăție? Cea mai mare vinovăție, aș spune, este că s-ar fi putut considera fără de păcat. Lectorii Bibliei cunosc mai bine decât alți oameni cine este numit „omul după inima lui Dumnezeu”? David, regele evreu, cel care a căzut în destule păcate; unele destul de întunecate; Necredincioșii iscodesc și se întreabă, este acesta (Muhammad) un „om după inima lui Dumnezeu”? Iscodirea, aș spune, îmi pare superficială. Care sunt greșelile, care sunt detaliile și picanteriile unei vieți păcătoase dacă secretul său lăuntric, remușcările, ispitele, adevărul, mereu uimitoare, lupta sa neîncetată sunt uitate? „Nu îi este ființei umane dat să-și călăuzească pașii.” Dintre toate faptele nu este pentru om, căința, cea mai înaltă, divină? Păcatul de moarte, aș spune, este acea opinie disprețuitoare a omului care se consideră lipsit de păcat; aceea este moartea: conștiința inimii divorțează de sinceritate, modestie și trece în neființă; fiind la fel de pură precum nisipul mort.”

[Heroes and Hero-Worship, p. 61]

Acuzație: umblă cu sabia

Cea mai mare nelegiuire, cel mai mare păcat al lui Muhammad în percepția Vestului creștin este că nu și-a îngăduit a fi măcelărit sau crucificat de inamicii săi. El s-a apărat pe sine, familia, adepții și, într-un final, și-a învins dușmanii. Succesul lui Muhammad este dezamăgirea creștinilor; el nu a pierit în nici un mare-sacrificiu pentru păcatele celorlalți; s-a comportat natural. În stare naturală, fiecare are dreptul să își apere persoana și proprietatea și să-și extindă ostilitatea față de ceilalți la un nivel acceptabil de satisfacție, afirmă Gibbon, renumitul istoric, în compendiul „Decline and Fall of the Roman Empire.” Lupta și victoria lui Muhammad asupra forțelor răului și necredinței i-au convins pe editorii Encyclopedia Britannia să îl proclame pe Muhammad: personalitatea religioasă cu cel mai mult succes.

Atunci cum pot inamicii islamului să justifice realizările fenomenale ale lui Muhammad dacă nu prin forța sabiei? „El a forțat oamenii în islam!”

„Istoria demontează totuși legenda musulmanilor fanatici care trec lumea prin sabie forțând popoarele cucerite să se convertească la islam ca fiind cel mai absurd și fantastic mit conceput vreodată de istorici.”

[De Lacy O’Leary în Islam at the Crossroads, Londra, 1923, p. 8]

Nu trebuie să fi un mare-istoric precum O’Leary încât să știi că musulmanii au condus Spania timp de 736 de ani. Cel mai îndelungat timp în care creștinii i-au condus pe musulmani a fost o perioadă de aproximativ 500 de ani în Mozambic, teritoriu capturat de la un guvernator arab numit Musa bin-baique, un nume pe care nici nu-l puteau pronunța, de unde și numele „Mozambic”. Pănă astăzi, la cinci secole de stăpânire creștină mai târziu, țara este în continuare 60% musulmană. Totuși după opt secole, în Spania, musulmanii au fost întru totul înlăturați din țară într-atât că nu a mai rămas în toată Iberia un singur credincios capabil să declare Azaan (chemarea islamică la rugăciune). Dacă musulmanii ar fi folosit forța militară sau felurite coerciții nu s-ar mai fi găsit un singur creștin în Spania care să-i poată alunga; bineînțeles, musulmanii pot fi acuzați, dacă voim cu orice preț o acuzație, de exploatare economică, dar nu de forțarea convertirilor cu „sabia”.

În contemporaneitate islamul încă se răspândește iar musulmanii NU AU NICI O SABIE.

Musulmanii au fost stăpânii Indiei pentru 1000 de ani dar când sub-continentul și-a obținut independența în 1947, hindușii au obținut trei sferturi din țară iar musulmanii restul de un sfert.

De ce?

Pentru că musulmanii nu au forțat islamul cu sabia la beregata hindușilor!

În Spania și India, bineînțeles, musulmanii nu reprezentau arhetipul virtuților, însă, au respectat porunca Sfântului Coran:

2:256

Fără obligare la Credinţă! Calea cea Dreaptă se deosebeşte de rătăcire. Cel care îl tăgăduieşte pe taghut şi crede în Allah a apucat cea mai trainică toartă, cea nepieritoare. Allah este Cel care Aude, Cel care știe.

Cuceritorii musulmani au înțeles, din enunțul acestei porunci divine, că obligarea la credință este o practică incompatibilă cu religia adevărată; din mai multe motive:

  • Religia înseamnă o înflorire a credinței prin voință; acest deziderat spiritual nu poate fi atins prin constrângere; forța poate cuceri dar nu converti.
  • Adevărul și Neadevărul au fost atât de bine demonstrate prin Revelație încât nu poate exista nici o îndoială în mințile oamenilor în privința aspectelor fundamentale ale religiei.
  • Providența lui Allah este perpetuă iar Planul Său îi va conduce întotdeauna pe oameni din adâncimile întunericului în cea mai curată lumină.

În afara unor grupuri de excentrici nestăpâniți, musulmanii au aderat la poruncile divine în țările pe care le-au condus.

Dar ce se poate spune despre țările unde nici un soldat musulman nu a debarcat vreodată?

Indonesia: milioane de indonezieni sunt musulmani, dar nici o armată musulmană nu a invadat vreodată oricare din cele două mii de insule.

Malaysia: milioane de malaezieni sunt musulmani dar nici un invadator musulman nu a debarcat în acele regiuni.

Africa: majoritatea coastei răsăritene a Africii până în Mozambic cât și o parte considerabilă din locuitorii regiunilor occidentale sunt musulmani, dar istoria nu consemnează hoarde de musulmani atacând de nicăieri.

Care sabie?

Unde este sabia?

Comerciantul musulman și-a făcut treaba.

Comportamentul său frumos și moralitatea desăvârșită au împlinit miracolul convertirii.

„Tot ce afirmi este incontestabil,” dle. Deedat, spune creștinul adept-al-controverselor și al teoriei-conspirației; „dar să vorbim despre începuturile islamului, maniera în care profetul tău i-a convertit pe idolatri la credință! Cum altfel dacă nu prin sabie?”

Unul împotriva tuturor?

Iată cuvintele lui Thomas Carlyle în apărarea falselor acuzații orchestrate împotriva eroului-profet:

„Sabia într-adevăr! Dar de unde să ridici sabia? Orice nouă părere, la început, se află într-o minoritate ideatică. Ideea este în mintea unui singur om. Doar un singur om, în toată lumea, crede; un singur om împotriva tuturor. Să ridice sabia și să propage cu tăișul său acea idee nu îi va fi de ajutor. Și cine să îi ofere sabia? Acum, o credință se poate răspândi atât cât îi este posibil. Nu găsim în religia creștină, de pildă, evitarea sabiei. Atunci când Charlemagne a primit și înălțat sabia, a convertit saxonii prin tăișul ascuțit nu predici.”

[Heroes and Hero-Worship, p. 80]

La vârsta de 40 de ani Muhammad a proclamat natura cerească a lucrării sale divine, nu exista vreun partid politic, monarhie, și cu siguranță nici o mare-familie sau trib unit care să-l susțină. Oamenii săi, arabii, adânciți în venerarea idolilor nu erau un popor docil, „ținte ușoare”. Aceștia erau un popor volatil, predispus la crime și războaie fratricide și „tot felul de sincerități fioroase” (Carlyle). Un singur om de-la-sine-putere, să trezească un popor întreg din acel barbarism, avea nevoie de un miracol.

Un miracol s-a întâmplat.

Doar Allah Preaînaltul ar fi putut înălța islamul asupra lumii și pe Muhammad triumfător.

În cuvintele Sale împlinind Promisiunea cerească:

94:4

N-am înălţat Noi pomenirea ta?

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s