Încleștarea

*

Urcând în minbar pentru rugăciunea de vineri, Profetul ﷺ a îndemnat în predica sa oamenii să lupte cu mult curaj: „Dacă rămâneți statornici, Cel Atotputernic vă va ajuta prin Puterea Lui”; apoi a poruncit musulmanilor să se pregătească de război iar aceștia s-au bucurat și fericit.

Citește episodul anterior, XLI (41):

El ﷺ a condus rugăciunea de amiază în fața mulțimii și ulterior a intrat în casă însoțit de cei doi prieteni ai săi, Abu Bakr și Umar care l-au ajutat să se îmbrace, să își înfășoare capul într-un veșmânt. Profetul ﷺ s-a înarmat și îmbrăcat în două armuri, una pe sub cealaltă; și-a luat sabia și a ieșit afară să-i întâlnească pe companioni.

Cu toții îl așteptau nerăbdători. Sa’d bin Mu’ad și Usaid bin Hudair mustrau oamenii deoarece îndemnau la modificarea strategiei hotărâte de Profet ﷺ, spunând: „L-ați obligat pe Mesagerul lui Allah ﷺ să lupte cu dușmanul în afara Medinei”. Companionii voiau să îi acorde Profetului ﷺ întâietate în hotărâri și se învinuiau de schimbările deja apărute. Când Profetul ﷺ i-a întâmpinat, aceștia i-au spus: „Trimis al lui Allah! S-ar fi cuvenit să fim de acord cu tine. Ești liber să procedezi cum consideri, iar dacă vei prefera să rămâi în Medina, noi vom rămâne cu tine”. Auzind spusele lor, Trimisul lui Allah ﷺ le-a răspuns: „Nu este potrivit pentru un Profet ca odată ce și-a îmbrăcat armura să o lepede, până când Allah nu alege între el și dușmanul său.” (Ahmad, Nasa’i, Hakim și Ibn Ishaq).

Astfel Profetul ﷺ și-a împărțit armata în trei grupări:

Regimentul „Muhajirin” (alcătuit din emigranți), condus de Mus’ab bin Omair Al-Abdari.

Regimentul „Ansar-Aus” (alcătuit din ansarii tribului Aus), condus de Usaid bin Hudair.

Regimentul „Ansar-Khazraj” (alcătuit din ansarii tribului Khazraj) condus de Hubab bin Munzir.

Armata statului islamic număra o mie de luptători, o sută de războinici în armură și cincizeci de călăreți. (al-Huda 2/92).

Profetul ﷺ l-a numit pe Ibn Umm Maktum pentru a-i conduce în rugăciune pe mediniți.

De îndată s-a anunțat plecarea iar armata și-a început deplasarea către nord; ajungând la baza muntelui al-Wada, Profetul ﷺ a văzut un alt regiment bine înarmat care mărșăluia separat de corpul armatei și a întrebat în privința lor; companionii i-au răspuns că sunt evrei aliați ai tribului Khazraj ce intenționau să lupte împotriva idolatrilor.

Profetul ﷺ a întrebat: „Au mărturisit islamul?”

Companionii i-au răspuns: „Nu”.

Atunci Profetul ﷺ le-a refuzat ajutorul spunând că nu va căuta sprijinul necredincioșilor împotriva idolatrilor.

*

Când au ajuns într-un loc numit Șaikhan, Trimisul lui Allah ﷺ și-a observat trupele.

El ﷺ i-a demobilizat pe cei considerați inapți sau prea tineri pentru război. Printre aceștia se aflau: Abdullah bin Umar bin Khattab, Usama bin Zaid, Usaid bin Zahir, Zaid bin Thabit, Zaid bin Arqam, Araba bin Aus, Amr bin Hazm, Abu Sa’id al-Khudri, Zaid bin Haritsa al-Ansar, Sa’d bin Habba și al-Bara bin Azib.

Trimisul lui Allah ﷺ a încuviințat ca Rafi bin Khadaij și Samura bin Jundub să se alăture armatei deși amândoi erau tineri. Primul s-a dovedit a fi un arcaș foarte priceput iar cel din urmă se antrena cu el. Primirea lui Rafi în armata musulmană l-a făcut pe Samura să spună: „Sunt mai puternic decât el și-l pot învinge”. Când Profetul ﷺ l-a auzit le-a poruncit să se confrunte iar aceștia s-au luat la harță. Samura a învins iar astfel a fost primit în armată cu Rafi.

*

Întrucât era ceasul serii, oștenii au împlinit rugăciunile serii și nopții înnoptând în acel loc. Au fost aleși cincizeci de luptători să rămână de veghe și să păzească tabăra. Muhammad bin Maslama al-Ansar, eroul grupului condus de Ka’b bin al-Așraf, conducea gărzile, iar Zakwan bin Abd Qais a preluat responsabilitatea pazei Profetului ﷺ.

*

Spre încheierea nopții, înainte de ivirea zorilor, Profetul ﷺ și armata musulmană au continuat înaintarea și, la Șawt, au împlinit rugăciunea de dimineață. Aceștia se găseau atât de aproape de inamic încât se vedeau reciproc.

Deodată s-a răsculat ipocritul Abdullah bin Ubai împotriva musulmanilor iar o treime din oștire a trecut de partea lui, circa trei sute de luptători. El a spus: „Nu știu pentru ce motiv să ne lăsăm uciși” și pretindea că subita lui retragere reprezenta un protest la adresa Profetului ﷺ care-i refuzase părerea pentru că acceptase propunerile „altora”.

Fără îndoială un protest în privința strategiei nu era motivația sa adevărată; desigur, dacă răzvrătirea se datora respingerii propunerii sale, așa cum pretindea, n-ar fi avut nici un sens rămânerea lui în armata profetică până în acel punct avansat al marșului; astfel, și-ar fi vociferat doleanțele încă de la început, când strategia era concepută și, ca urmare, ar fi refuzat să ia parte la luptă. Motivul revoltei, propunerilor de retragere și încercării de fragmentare a oștirii pe câmpul de bătălie, origina în tentativa lui de a semăna panică, dezordine și confuzie în rândurile armatei, care, aflându-se în văzul și auzul inamicului, era vulnerabilă unui complot înainte de luptă. Dușmanul căuta să lovească în moralul credincioșilor; un astfel de șoc ar fi putut accelera înfrângerea musulmanilor, posibila moarte a lui Muhammad ﷺ și strivirea islamului. Astfel politeiștii ar fi avut cale liberă pentru a-și reîntregi supremația în Arabia.

Complotul ipocritului se contura ca fiind periculos însă Voia lui Allah l-a împiedicat.

Clanul Haritsa din tribul Aus și clanul Salama din tribul Khazraj s-au lăsat amăgiți de mișelia lui bin-Ubai. Aceștia s-au derutat și se pregăteau de retragere dar Mila lui Allah i-a salvat de la nenorocire și dizgrație.

Allah Preaînaltul a revelat, 3:122: Două dintre grupurile voastre au crezut că vor fi înfrânte, însă Allah este Oblăduitor lor. Credincioşii să se încredinţeze lui Allah!

Abdullah bin Haram, tatăl lui Jabir bin Abdullah, a încercat să le oprească retragerea. El le-a adus aminte ipocriților de sfânta lor datorie dar în zadar. Acesta i-a urmărit și i-a mustrat îndemnându-i la luptă spunând: „Veniți să luptați pe calea lui Allah, sau, cel puțin, rămâneți ca apărători!” Ei i-au răspuns: „Dacă am fi știut că într-adevăr veți lupta, nu am fi plecat.” Pierzându-și speranța că se vor întoarce pe câmpul de luptă, acesta le-a strigat: „Allah să vă pedepsească, voi, dușmani ai lui Allah”; cu siguranță, ajutorul lui Allah va fi de ajuns pentru Profetul Său”.

Allah Preaînaltul a revelat, 3:166-167: Ceea ce v-a lovit în ziua când cele două tabere s-au întâlnit a fost cu îngăduinţa lui Allah pentru a-i cunoaște pe credincioşi; pentru a-i cunoaște pe făţarnici. Când li s-a spus: Înaintaţi! Luptaţi pe calea lui Allah! ori apăraţi-vă! ei au spus: Dacă știam că va fi luptă, v-am fi urmat negreşit. În Ziua aceea, s-au aflat mai aproape de tăgadă decât de credinţă. Ei rostesc cu gurile lor ceea ce nu este în inimile lor. Allah cunoaşte prea bine ceea ce ascund.

*

După răscoala ipocriților, numărul soldaților s-a redus la șapte sute însă Trimisul lui Allah ﷺ și restul armatei au continuat înaintarea spre dușman.

Tabăra idolatrilor a fost așezată într-un asemenea loc încât drumurile spre Uhud au fost blocate. Atunci Trimisul lui Allah ﷺ le-a vorbit oștenilor: „Care dintre voi ne poate conduce pe o scurtătură ce nu trece prin locurile în care se află acei oameni (politeiștii)?” Abu Khaitama a spus: „Trimis al lui Allah, eu sunt omul de care ai nevoie.” Acesta a numit o cărare ce ducea la Uhud, pe lângă Harra din clanul Haritsa și fermele lor, ținând armata idolatrilor înspre vest.

Pe drum au trecut pe lângă Ha’it al Marba bin Qaizi (câmpul lui Marba bin Qaizi) un ipocrit chior. Când Marba a băgat de seamă că trece în preajma lui oștirea profetică, a început să arunce în musulmani cu pământ; aceștia s-au repezit să-l spintece însă Profetul ﷺ le-a spus: „Nu-l ucideți. Are și-n ochi și-n inimă orbire”.

Trimisul lui Allah ﷺ a continuat până când a coborât dealul Uhud.

Armata musulmană și-a ridicat tabăra cu fața spre Medina și ariergarda spre dealurile de la baza muntelui Uhud; astfel, strategic, armata idolatră, se găsea între musulmani și Medina.

*

Trimisul lui Allah ﷺ a împărțit oștenii în două șiruri de luptă numind cincizeci de arcași pricepuți, sub comanda lui Abdullah bin Jubair bin Nu’man al-Ansar al-Ausi al-Badri, și le-a poruncit să rămână pe un versant al muntelui, partea sudică a Qanat al-Wadi (o râpă a văii), în partea de sud-est a taberei musulmane, la aproximativ 150 m de armată.

Istoria a consemnat acest versant ca „Muntele Arcașilor”.

Trimisul lui Allah ﷺ a stabilit îndatoririle arcașilor pe care le-a comunicat celui care îi conducea: „Alungați cu săgeți caii care vin spre noi încât să nu ne atace din spate; indiferent dacă pierdem sau câștigăm bătălia, rămâneți fermi în poziție și aveți grijă să nu fim atacați prin partea voastră”; apoi a adăugat: „Apărați-vă spatele (flancul)! Dacă ne vedeți măcelăriți, nu veniți să ne ajutați; dacă vedeți că suntem pe cale de a câștiga teren, nu veniți spre noi.”

Profetul ﷺ, într-o versiune a lui Bukhari, a spus: „Și dacă ne vedeți sfârtecați de păsări în bucăți, să nu părăsiți această poziție până nu vă trimit vorbă; nici dacă vedeți că i-am învins pe dușmani și i-am călcat în picioare să nu vă părăsiți locul până nu vă trimit vești”.

Prin stabilirea arcașilor pe versant cu ordine stricte de veghere, Trimisul lui Allah ﷺ a parat manevra prin care dușmanul l-ar fi învăluit din spatele rândurilor.

Profetul ﷺ apoi a emis următoarele ordine: pe aripa dreaptă l-a numit pe Munzir bin Amr iar pe stânga l-a numit pe Zubair bin Awwam, sprijinit de Miqdad bin Aswad. Obiectivul lui Zubair era să-i înfrunte pe călăreții lui Khalid bin Walid. Trimisul lui Allah ﷺ i-a ales pe cei mai nobili și curajoși pe care i-a trimis în avangardă; aceștia erau cunoscuți pentru puterea, agerimea și curajul lor prin care cântăreau cât mii de războinici.

Acest plan înțelept, chibzuit și ferm a scos la iveală geniul militar al Profetului ﷺ.

Deși ajuns târziu pe câmpul de bătălie, el a reușit să ocupe o poziție tactică mai avantajoasă decât a dușmanului, gândind versantul stâncos al muntelui ca scut natural pentru ariergardă și flancul drept al armatei. Profetul ﷺ a reușit, prin anularea vulnerabilității flancurilor, să asigure pentru oștire o mare putere de apărare. Temându-se de o posibilă înfrângere și pentru a-i împiedica pe musulmani să fugă, situație în care ar fi căzut cu ușurință prizonieri în ghearele dușmanului, Profetul ﷺ a ales un loc înalt în care să ridice tabăra; desigur, dacă ar fi fost atacat în această poziție defensivă ar fi provocat grele pierderi politeiștilor.

Așadar Profetul ﷺ a redus considerabil capacitatea de inițiativă a inamicului, meccanii fiind ținuți în pantă, poziție tactică dezavantajoasă pentru ei; în același timp, nici nu puteau scăpa de urmărire dacă pierdeau bătălia. Pentru a compensa cifra modestă de războinici, Profetul ﷺ a trimis un nucleu de elită în fruntea armatei, care să ralieze întreaga oștire.

Armata profetică se afla în stare de încordare, pregătită de război; 7 Șawwal, 3 hijri.

*

Trimisul lui Allah ﷺ le-a interzis musulmanilor să inițieze manevre tactice fără porunca lui.

Profetul ﷺ, purtând două amuri, i-a îndemnat pe companioni să lupte cu determinare și vitejie căutând să le insufle îndrăzneală și curaj. Pentru a-i înflăcăra a luat o sabie în mână și le-a spus: „Cine este pregătit să ia această sabie și să îi facă rostul?” Mulți companioni s-au arătat pregătiți. Printre ei erau Zubair bin Awwam și Umar bin Khattab. Dar sabia nu le-a fost oferită lor. Abu Dujana Sammak bin Kharșa a întrebat: „Trimis al lui Allah, care îi este prețul?” Profetul ﷺ i-a răspuns: „Lovirea dușmanilor până când se îndoaie.” Abu Dujana a spus: „Trimis al lui Allah, eu o voi lua, cu acest preț”, astfel i-a fost încredințată sabia.

Abu Dujana era un luptător viteaz care se fălea în război. El purta o bandană roșie înfășurată în jurul capului. De câte ori purta acest veșmânt se înțelegea determinarea lui de a lupta până la moarte. Imediat ce a primit sabia Profetului ﷺ, Abu Dujana și-a înfășurat bandana pe cap și a început să umble cu mândrie printre oșteni.

Privindu-l cum merge Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Allah urăște acest fel de a umbla; doar o situație ca acum poate fi o excepție”.

*

Idolatrii s-au aliniat în mai multe șiruri.

Conducerea armatei a fost încredințată lui Abu Sufian Sakhr bin Harb, aflat în centrul oștirii. Khalid bin Walid s-a deplasat pe aripa dreaptă, iar Ikrima, fiul lui Abu Jahl, pe cea stângă. Safwan bin Umayya conducea infanteria. Arcașii răspundeau de porunca lui Abdullah bin Abu Rabi’a.

Un regiment din clanul Abd ad-Dar purta steagul. Organizarea armatei meccane era aceeași de când fusese desemnată de Abd Munaf; aceste atribuții fiind moștenite de la Qusai bin Kilab. Nimeni nu avea dreptul să aducă inovații strategice întrucât aceste tradiții războinice erau parte din moștenirea străbunilor.

Abu Sufian le-a povestit stegarilor quraiși ce au pățit în bătălia de la Badr, când purtătorul steagului, Nadr bin Harith, a fost capturat; încercând să le stârnească mânia și dușmănia împotriva musulmanilor, el le-a spus: „Neam Abd ad-Dar! Ați fost numiți purtători ai steagului nostru și cunoașteți foarte bine că steagul este primul pe care îl atacă dușmanul. Dacă steagul este doborât la fel suntem și noi. De aceea să știți că ori îi garantați siguranța, ori ni-l dați nouă, și, fără îndoială, vom îndeplini această datorie”.

Discursul lui Abu Sufian s-a dovedit reușit deoarece i-a înfuriat atât de tare pe luptătorii clanului Abd ad-Dar încât l-au amenințat și aproape tăbărât pe el. Aceștia i-au strigat: „Vrei să-ți cedăm custodia stindardului pentru ca mâine, când luptăm cu ei, să fii martorul faptelor noastre?” Și într-adevăr au luptat cu vitejie, pentru a-și apăra stindardul, până la moarte.

*

Înainte de începerea luptei, quraișii s-au străduit să răspândească norii discordiei și disensiunilor printre musulmani. Abu Sufian a trimis ansarilor un mesaj în care le spunea: „Lăsați-ne să luptăm cu verii voștri și nu vă amestecați. Dacă stați la o parte, nu vom lupta cu voi, fiindcă nu să luptăm cu voi este scopul nostru.”

Tentativa lui s-a dovedit zadarnică.

Oare ce influență să exercite o astfel de urzeală asupra celor cu o Credință asemenea munților?

Refuzul ansarilor a fost contrar așteptărilor și a dezamăgit speranțele lui Abu Sufian de a ținti unitatea oștirii islamice.

Încleștarea se apropia.

Beligeranții au început să înainteze unii spre ceilalți.

Fără a se lăsa descumpăniți de primul eșec, quraișii s-au dedat la o nouă infamie, de această dată cu ajutorul unui trădător, Abu Amir al-Fasiq, al cărui nume adevărat era Abd Amr bin Saifi; unii credeau că este vreun călugăr dar Trimisul lui Allah ﷺ l-a însemnat cu apelativul „al-Fasiq” (păcătosul ticălos). Deoarece înainte de islam acesta era căpetenia tribului Aus, el a detestat Credința încă de la început, afirmându-și în public dușmănia față de Trimisul lui Allah ﷺ. Fasiq a părăsit Medina pentru a îmboldi oamenii să lupte împotriva Profetului ﷺ; el se considera stimat și ascultat de tribul său, într-atât că văzându-l, aceștia i se vor alătura fără a sta pe gânduri.

Fasiq a fost primul din multitudinea quraișilor care a căutat subminarea unității islamice. El i-a căutat pe ai săi, i-a întâmpinat și le-a spus: „O, voi, rude ale mele din tribul Aus! Eu sunt Abu Amir.” Răspunsul lor a fost: „Ochii nici unuia dintre noi nu se bucură la vederea ta, o, Fasiq”. Când le-a auzit spusa a exclamat: „Poporul meu trebuie să fi fost lovit de păcat după plecarea mea.” De aceea, în timpul bătăliei, el a luptat împotriva lor cu furie aruncând cu pietre.

Astfel a fost împiedicat un al doilea tertip al quraișilor de a scinda unitatea oștirii Credinței; încercările lor fără scrupule le-au dezvăluit spaima de a pierde bătălia, în ciuda unei superiorități în numere și echipamente.

*

Femeile quraișe, conduse de soția lui Abu Sufian, Hind bint Utba, au participat la bătălie.

Ele se plimbau printre rânduri, băteau în tamburine, îi încurajau pe bărbați la război și înflăcărau eroismul războinicilor, lăncierilor, spadasinilor și luptătorilor.

Ele se adresau stegarilor astfel:

„Voi, cei din neamul Abd ad-Dar!

Voi apărători ai moșiei!

Loviți cu săbiile voastre cele tăioase!”

Altădată acompaniau zelul războinicilor prin cântece:

„De luptați cu vitejie, noi vă vom îmbrățișa/

Și vom veni în întâmpinarea voastră/

Dar de fugiți de pe câmpul luptă, noi vă vom părăsi/

Și spatele vă vom întoarce și nu vă vom iubi”.

*

Treptat cele două oștiri au înaintat până când s-au năpustit unii asupra celorlalți.

Primul care s-a aruncat în luptă a fost stegarul idolatru Talha bin Abu Talha al-Abdari; unul dintre cei mai viteji luptători ai quraișilor. Musulmanii îl numiseră „berbecul” întrucât înainta călare pe o cămilă provocându-i pe musulmani în luptă corp-la-corp. Aceștia se abțineau să lupte cu el datorită vitejiei sale; dar, Zubair bin Awwam s-a hotărât să-l înfrunte; Zubair nu i-a dat „berbecului” nici o șansă să lupte, s-a năpustit ca un leu din spatele cămilei, l-a doborât la pământ și l-a spintecat cu sabia.

Trimisul lui Allah ﷺ urmărind confruntarea a strigat: „Allahu Akbar!” iar musulmanii au strigat și ei: „Allahu Akbar!” Profetul ﷺ l-a lăudat pe Zubair spunând: „Fiecare Profet are discipoli iar Zubair este dintre discipolii mei”.

În curând lupta a luat amploare toți luptătorii fiind angajați într-o bătălie pe viață și pe moarte.

Încleștarea cea aprigă era acolo unde se întâlneau steagurile celor două armate; după moartea căpeteniei lor, Talha bin Abu Talha, clanul Abd ad-Dar a continuat să apere steagul cu orice preț. Fratele lui Talha, Uthman, a alergat în față și a ridicat steagul, care zăcea lângă corpul neînsuflețit al fratelui său, cântând: „Stegarul poate îmbiba cu sânge stindardul până ce acesta îi este smuls din mâini”. Hamza bin Abdul Muttalib l-a decimat printr-o lovitură fatală care i-a tăiat brațul și umărul despicându-i pieptul încât i se vedea plămânul. Steagul a fost ridicat, din nou, de Abu Sa’d bin Abu Talha dar Sa’d bin Abu Waqqas l-a țintuit cu o săgeată care i-a străpuns gâtul și i-a scos limba în afară dându-și ultima suflare. Într-o altă versiune se relatează că Sa’d bin Abu Talha a înălțat steagul și i-a provocat pe musulmani să lupte cu el. Ali bin Abi Talib a pășit în față, au schimbat două lovituri iar Ali l-a nimicit. Atunci Musafi bin Talha bin Abu Talha a înălțat iarăși stindardul dar a fost omorât de o săgeată lansată de Asim bin Thabit bin Abu al-Aqlah. Fratele său, Kilab bin Talha bin Abu Talha, a ridicat din nou flamura, înălțând steagul. Zubair bin Awwam l-a atacat și a reușit să-l ucidă. Alt frate, Jallas bin Talha bin Abu Talha, a preluat flamura dar Talha bin Ubaidullah l-a înjunghiat de moarte; se menționează că Asim bin Thabit i-a dat lovitura de grație. Toți cei șase războinici uciși pe rând în apărarea steagului aparțineau unei singure familii, familia lui Abu Talha Abdullah bin Uthman bin Abd ad-Dar. Un altul din neamul Abd ad-Dar, Artat bin Șarhabil a ridicat steagul însă a fost și el nimicit de Ali bin Abi Talib.

Apoi steagul a fost purtat de Șurai bin Qariz, ucis de Quzman, un ipocrit care lupta pentru prestigiu și nu în apărarea islamului. Abu Zaid Amr bin Abd Munaf al-Abdari a ridicat stindardul dar a fost omorât de Quzman. Un fiu de-al lui Șarhabil bin Hașim al-Abdari l-a înălțat iarăși dar a fost și el spintecat de Quzman.

În cele din urmă, zece stegari, toți luptători ai clanului Abd ad-Dar, au fost uciși; observând că nimeni din clanul Abd ad-Dar, dintre stegari, nu a supraviețuit, un sclav de-al lor, Sawab, a venit să ridice flamura. Sclavul s-a dovedit, pentru curajul și dârzenia sa, mai demn de admirație decât stăpânii lui. Sawab a continuat să lupte până când i-au fost tăiate mâinile. Atunci a îngenunchiat și a îmbrățișat steagul, l-a întins peste piept și gât, încât să nu cadă, și a continuat să lupte cu hotărâre până când a fost ucis; în acest timp repeta neîntrerupt: „Doamne, am fost oare iertat?” La moartea sclavului Sawab, steagul a căzut și a rămas la pământ întrucât nu mai era nimeni care să-l poată înălța.

Deși lupte teribile se duceau în jurul steagului, întreaga bătălie era martora unor ciocniri năprasnice.

Spiritul Credinței a învăluit rândurile musulmanilor care se năpusteau asupra idolatrilor asemenea unui potop distrugător care inundă totul distrugând fiecare stavilă apărută în cale.

În ziua de Uhud pe câmpul de luptă se auzeau strigăte cumplite:

„Caut moartea! Caut moartea!”

Abu Dujana, recunoscut prin bandana roșie înfășurată pe cap, înainta, luptând cu sabia Trimisului lui Allah ﷺ, hotărât să-i plătească prețul. El i-a omorât pe toți idolatrii întâlniți și le-a împrăștiat rândurile.

Zubair al-Awwam a spus:

„Am fost nervos și descurajat când Trimisul lui Allah ﷺ nu mi-a dat sabia și i-a încredințat-o lui Abu Dujana. Atunci mi-am spus: „Eu sunt vărul lui patern, vărul mătușii sale, Safiyya, un quraiș, nu doar atât, eu am fost primul care i-am cerut și totuși l-a ales pe el în locul meu. Jur pe Allah, o să-l urmăresc să văd cum o mânuiește”. Așa că l-am urmărit și l-am văzut cum își scoate bandana și o înfășoară în jurul capului. Când l-au văzut astfel îmbrăcat, ansarii au spus: „Abu Dujana poartă pamblica morții”. Atunci el a început să strige: „Eu sunt acela care am făcut strânsoare cu prietenii mei apropiați când ne aflam sub un palmier pe versantul muntelui. Strânsoarea lor a fost să nu lupt înapoia rândurilor dar cu vitejie să lupt în fruntea lor, condus de sabia Trimisului lui Allah ﷺ”. Nimeni nu stătea în calea lui Abu Dujana fără să moară. Printre idolatri s-a găsit un ins al cărui rost era să ucidă musulmanii răniți. În timpul luptei Abu Dujana s-a apropiat de el iar eu l-am implorat pe Allah să se lupte. Astfel au făcut. După primele două lovituri de sabie, idolatrul l-a lovit pe Abu Dujana dar el s-a ferit și sabia i-a străpuns scutul din piele. Acum sabia idolatrului s-a înțepenit în scut iar Abu Dujana l-a lovit cu sabia și l-a omorât. (Ibn Hișam 2/68, 69). În vâltoarea luptei el s-a repezit să omoare pe cineva care-i incita pe dușmani să lupte împotriva musulmanilor. Văzând că Abu Dujana se îndreaptă spre ea, omul a țipat iar el și-a dat seama că este o femeie. Abu Dujana a păsuit-o spunând: „Respect prea mult sabia Profetului ﷺ pentru a lovi cu aceasta o femeie”.

Femeia era Hind bint Utba.”

Zubar bin Awam, care descrie aceeași întâmplare, a spus: „L-am văzut pe Abu Dujana ridicând sabia asupra capului unui idolatru, apoi l-a tras de-o parte, lăsându-l în viață; iar eu mi-am spus: „Allah și Mesagerul Său știu mai bine de ce a procedat astfel”. (Ibn Hișam, 2/69).

Hamza bin Abdul Muttalib a dovedit minunate fapte de vitejie împotriva forțelor inamice incomparabil superioare și a semănat confuzie și teamă printre necredincioși. Eroii meccani erau spulberați din calea lui precum frunze în bătaia unui vânt puternic. Pe lângă contribuția sa la nimicirea idolatrilor care apărau steagul armatei, el s-a remarcat în lupta împotriva războinicilor-căpetenii și luptătorilor călare.

Voința lui Allah a fost ca el să fie ucis la apogeul sforțării sale războinice.

Nu a fost omorât într-o luptă corp-la-corp pe câmpul de bătălie, adică în maniera consacrată în care mor eroii, ci dărâmat de la adăpostul unei perdele a infamiei, așa cum erau uciși, în general, marii oameni, nobili și generoși, care erau imposibil de învins într-o luptă cinstită.

*

Ucigașul lui Hamza, sulițașul Wahși bin Harb, a descris modul în care l-a omorât pe Hamza; el a spus: „Eram un sclav care lucra pentru Jubair bin Mut’im, al cărui unchi patern, Tu’aima bin Udai, a fost rănit în Bătălia de la Badr, iar atunci când quraișii au mărșăluit spre Uhud, Jubair mi-a spus: „Dacă-l ucizi pe Hamza, unchiul lui Muhammad, vei fi eliberat”. Astfel că am plecat cu ceilați spre Uhud”.

Wahși se descria astfel: „Eu sunt un pungaș, bun la aruncatul suliței; când cele două armate se luptau, am plecat să-l caut pe Hamza. L-am zărit luptând în mijlocul oamenilor. Era precum o cămilă vărgată în alb și negru, lovind puternic cu sabia, iar nimeni nu i se putea împotrivi. Pe Allah! Tocmai când mă pregăteam și încercam să prind ocazia potrivită pentru a-l străpunge cu sulița, ascunzându-mă uneori după un copac sau o stâncă, în speranța că va ajunge mai aproape și va fi la îndemână, am băgat de seamă că Siba bin Abd al-Uzza se apropia de el. Când Hamza l-a văzut, i-a strigat: „Vino încoace! o, tu, fiu al celei care ciopârțește!” pentru că mama lui făcea circumcizii; apoi l-a izbit cu o puternică lovitură de sabie și i-a tăiat capul.”

Wahși a continuat: „Atunci mi-am echilibrat sulița și am potrivit-o până când am fost mulțumit de direcția sa iar apoi (am aruncat-o și) l-am străpuns în stomac, vârful suliței ieșindu-i între picioare. El a încercat să se miște spre mine dar a fost copleșit de rana pe care o avea. L-am lăsat zăcând cu sulița înfiptă în măruntaie până ce a murit. Apoi m-am dus la el, mi-am tras sulița afară și m-am întors în tabără. Am rămas acolo și nu m-am mai întors pe câmpul de luptă, pentru că doar pe el îl căutam. L-am ucis doar pentru a-mi răscumpăra libertatea, așa că, de îndată ce m-am întors în Mecca, am devenit un om liber. (Ibn Hișam, 2/69-72; Sahih Bukhari, 2/583)

*

Deși moartea lui Asadullah (leul lui Allah), Hamza bin Abdul Muttalib, a fost o mare pierdere, musulmanii au obținut supremația pe câmpul de luptă.

În ziua aceea, Ali bin Abi Talib, Abu Bakr, Umar bin Khattab, Zubair bin Awwam, Mus’ab bin Omair, Talha bin Ubaidullah, Abdullah bin Jahș, Sa’d bin Rabi, Anas bin Nadr și alții au luptat atât de înverșunat și cu asemenea determinare încât au înfrânt puternica voință a idolatrilor și i-au risipit.

*

Unul dintre bravii luptători ai acelei zile a fost Hanzala al-Ghasil, adică Hanzala bin Abu Amir, fiul presupusului călugăr numit al-Fasiq.

Hanzala, care era proaspăt însurat, a părăsit patul nevestei pentru a lupta pe calea lui Allah.

El a plecat de îndată ce a auzit chemarea la Jihad.

Când i-a înfruntat pe idolatri, el și-a croit cale pe câmpul de luptă printre rânduri până ce a ajuns la căpetenia lor, Abu Sufian Sakr bin Harb, și aproape l-ar fi omorât dacă n-ar fi fost predestinat martiriului, deoarece, în acel moment, a fost văzut de Șaddad bin al-Aswad care l-a rănit de moarte.

*

Grupul de arcași pe care Trimisul lui Allah ﷺ îl așezase pe Muntele Arcașilor, avea responsabilitatea de a supraveghea activitățile de război și bătălia.

Călăreții meccani, conduși de Khalid bin Walid, care era ajutat de Abu Amir al-Fasiq, au atacat de trei ori aripa stângă a armatei musulmane în scopul de a le slăbi flancul și a învălui oștirea musulmană din spate spre a răspândi panică și dezordine în rândurile musulmanilor și a îi învinge; însă, datorită abilității și eforturilor susținute ale arcașilor, cele trei atacuri au fost contracarate. (Fath al-Bari, 7/346).

Lupta a continuat cu înverșunare iar musulmanii și-au menținut înaintarea până când, într-un final, idolatrii au început să se clatine și să bată în retragere, abandonând mândria și demnitatea mult invocate, steagul lor fiind călcat în picioare de musulmani, fără ca vreunul să mai fie într-atât de curajos încât să-l înalțe.

Ibn Ishaq a spus: „Atunci Allah le-a oferit Ajutorul musulmanilor și Și-a întărit Promisiunea față de ei. Ei i-au urmărit pe idolatri și i-au alungat din tabăra lor. Fără îndoială a fost o înfrângere clară.”

Într-o versiune a lui Abdullah bin Zubair, tatăl său a spus: „Jur pe Allah, îi urmăream pe servitorii lui Hind bint Utba și ai femeilor ei, fugind cu veșmintele ridicate. Nimic nu ne oprea să îi prindem”. (Ibn Hișam, 2/77).

Într-o altă versiune, conform lui al-Bara bin Azib, menționată în Sahih, el a spus: „Când ne-am luptat cu ei, au fugit, iar femeile lor erau văzute alergând spre munți cu gleznele și picioarele dezgolite”. (Sahih Bukhari, 2/579).

Musulmanii i-au fugărit pe dușmani, i-au trecut prin tăișul sabiei și le-au confiscat bunurile.

Un gând despre „Încleștarea

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s