النص السابع

٧

*

Să zăbovim, pentru o vreme, asupra subiectului moralității islamice întrucât musulmanii sunt uneori confuzi în privința semnificației sale; nu mulți înțeleg ce înseamnă moralitatea și cutuma în care trebuie cultivată.

Moralitatea, în islam, are, conform Coranului și Ahadīth patru aspecte sau trepte:

Imān: credința în Allah;

Islām: supunerea față de Allah;

Taqwā: conștiința de Allah;

Ihsān: cucernicia pentru Allah.

Fiecare dintre aceste patru concepte se află într-o legătură complementară, fiecare crește din cel anterior și constituie, în același timp, o bază pentru dezvoltarea celui ulterior.

Imān sau credința este fundația acestui edificiu. Pe fundația credinței este ctitorită zidirea islāmului (supunerea față de Allah) urmate de taqwā și ihsān. Fără imān nu pot dăinui celelalte trei; similar, un imān slab va face ca etajele superioare ale construcției să fie nesigure și în pericol de prăbușire. De aceea un imān limitat înseamnă un islām limitat; o credință zdruncinată și limitată nu poate susține etajele ulterioare ale taqwā și ihsān. Prioritatea în făurirea unei moralități islamice este, drept urmare, creșterea unei adânc-înrădăcinate și temeinic-dezvoltate imān. Nici un om rațional nu va construi o structură fără fundație; așadar este necesară întărirea credinței, imān, înainte de islām, și conștiinței de Allah, taqwā, înainte de ihsān.

Din nefericire oamenii lumii discută despre taqwā și ihsān înainte să desăvârșească imān și islām; la fel de regretabil este că aceștia au concepții obtuze despre imān și islām. Ei cred că dacă adoptă anumite tipologii sau stiluri de îmbrăcăminte, etichete sociale, obiceiuri gastronomice și alte manierisme sau aparențe își vor desăvârși taqwā cea adevărată; sau, prin numerose rugăciuni adiționale și venerări se vor înălța în văzduhul cucerniciei, ihsān. Uneori astfel de semne ale incongruenței spirituale sunt vizibile în viețile acelor oameni care, se prespune, și-au desăvârșit taqwā și ihsān, într-atât că devine clară stabilirea defectuoasă a credinței, imān, în vieților lor.

Cât timp aceste atitudini greșite persistă nu ne putem aștepta la desăvârșirea moralității islamice; este, astfel, necesară corectarea înțelegerii reperelor celor patru trepte ale imān, islām, taqwā și ihsān și ordinea în care omul poate atinge înălțarea în aceste principii.

*

Imān

Aceasta constituie credința în Unicitatea lui Allah și Profeția lui Muhammad ﷺ. Cel care mărturisește, rostind, credința îndeplinește cerințele formale pentru a intra în rândurile islamului fiind numit și considerat musulman.

Dar poate această mărturisire să fie de ajuns?

Poate să susțină edificiul moralității islamice?

Nu este conștientizarea acestei mărturisiri de o importanță fundamentală?

Unii oameni cred că o mărturisire verbală este suficientă și se grăbesc să construiască mai departe. Dar zidirea islāmului, taqwei și ihsānului pe o fundație incompletă sau slab ancorată va ridica un edificiu fragil care se va prăbuși la prima zdrucinare.

Credința în Allah este cea-dintâi.

Credința poate însemna lucruri diferite pentru oameni diferiți. Unii nu cunosc altceva în afară că Allah este „undeva acolo” și că este Creatorul universului fiind Singular. Alții îl consideră pe Allah ca nimic mai mult decât un obiect al devotamentului și venerării. Pentru alții Atributele divine, Drepturile Lui Suverane și simbolurile Autorității nu transcend mai departe de noțiunea că El este fără-de-părtași și Cunoscător al Nevăzutului, Cel care aude rugăciunile, Cel care înzestrează omul în nevoile sale și Cel demn de Venerare, și că în „chestiuni religioase” izvorul juridic de căpătâi este Cartea lui Allah.

Aceste percepții și înțelegeri felurite ale conceptelor se reflectă în diferitele tipologii ale trăirii oamenilor. Cu cât este mai obtuză percepția despre Allah, cu atât va fi și aplicarea principiilor islamice și încă mai îngustă va fi baza moralității. Chiar și atunci când conceptul credinței, imān, este mai generos aprofundat, însă doar în sens „religios”, natura trăirii islamice se va manifesta precum un compromis între islām și kufr (necredință); simultan, omul va trăi atât în supunere față de Allah cât și în răzvrătire față de El.

Mărimile morale ale credinței în Allah variază. Un individ poate crede în Allah, totuși nu va dori să ofere până și un mic sacrificiu pentru islam. Altul îl poate considera pe Allah drag lui dar să vadă, dragi lui, multe alte lucruri alături de Allah; iar un altul poate fi pregătit să își sacrifice viața și posesiunile pentru Allah dacă va fi necesar, dar, în același timp, să nu fie dispus a renunța la ideile și gândurile sale individuale, dorințele personale, ori să ajungă într-o situație în care reputația îi va avea de suferit.

Drept urmare se poate deduce nivelul credinței, imān, unui om analizându-i atitudinea.

Slaba moralitate islamică a unui individ se va arăta în acele segmente unde fundația credinței, imān, este incompletă.

Trăirea islamică poate fi construită numai pe credința în Unicitatea lui Allah (tawhīd); atunci când aceasta capătă forță și pătrunde întreaga viață personală și socială a individului, omul se va considera pe sine și tot ceea ce deține ca fiind chezășia lui Allah, acceptându-L ca Unic Stăpân și Scop al venerării, Cel care primește obediența robilor și Cel care a originat Legea omenirii; el îl va considera pe El ca Izvor al călăuzirii fiind întru totul conștient că lipsa de supunere față de Allah, indiferența către călăuzirea Lui sau înclinația de a face părtașă creația cu El în ființa Sa, constituie devieri de la calea cea dreaptă.

Astfel se poate afirma: pentru ca trăirea islamică să fie ancorată într-un individ, acel individ trebuie să fie conștient că el și ceea ce el deține îi aparțin lui Allah, Suveranul, fiind la porunca Sa; acel individ trebuie să fie pregătit să își subordoneze voința individuală: Voii lui Allah; să își anuleze sinele, să-și transforme ideile, dorințele, pasiunile și modul de gândire conform înțelegerii revelate de Allah în Cartea Sa; acel individ își va abandona loialitățile către forțe potrivnice lui Allah și va oferi dragostei de Allah locul cel mai de preț în inima sa alungând idolii care cer întâietate față de Allah; acel individ va alege să iubească și să urască, să fie prieten și dușman, să accepte și să respingă, doar în lumina supunerii față de Allah.

Acesta este un imān real.

Cum poate fi un imān imperfect compensat prin lungimea bărbii, stilul vestimentar, recitarea mătăniilor și venerarea nocturnă?

Optica față de alte precepte ce sunt parte din credință se va interpreta la fel.

Credința în mesajul profetic (risālat) nu poate fi desăvârșită decât prin acceptarea Profetului ﷺ ca ghid suprem în toate aspectele vieții și respingerea cutumelor contrare călăuzirii profetice.

Credința în Coran rămâne imperfectă până când codul vieții stabilit de Allah nu va fi acceptat în întregime; desigur, credinciosul se cuvine a dori guvernarea vieții sale și a lumii per-ansamblu de regulile prescrise de Allah.

Credința în Viața de Apoi (Ākhirah) nu poate fi completă dacă individul nu este pregătit să acorde o mai mare importanță eternității decât actualității Vieții de Acum și să respingă valorile lumii muritoare prin acceptarea valorilor lumii nepieritoare; similar, este la fel de important ca gândul răspunderii și responsabilității faptelor în Ziua de Apoi să îl călăuzească pe om de-a lungul întregii sale vieți.

Dar atunci când aceste credințe lipsesc, ce fundație se poate găsi, în viața individului, pentru zidirea trăirii islamice?

Ironic îi vedem și observăm pe aceia care inițiază construirea vieții islamice fără să aprecieze cu adevărat necesitatea extinderii, întăririi și completării unei trainice fundații. Rezultatul va fi acela că poarta spre locurile înălțate ale taqwā și ihsān a fost deschisă pentru „judecătorul” care ia hotărâri împotriva Coranului, pentru „avocatul” care argumentează contrar Șariei, pentru „administratorul” care guvernează lucrările societății printr-o metodă a kufr (necredinței), pentru „liderul”, și cei care-l urmează, ce lucrează pentru fondarea unei zidiri construite conform principiilor sociale și politice ale necredincioșilor; în altă ordine de idei: poarta este deschisă pentru toți, cât timp afișează un stil de viață și anumite aparențe croite după un tipar anume sau observă ceremoniile și ritualurile de venerare ori acordă importanță rugăciunilor voluntare.

*

Islām

Așadar edificiul islamului nu poate fi construit decât pe fundația solidă și temeinică a imān.

Islām, supunerea, este dovada credinței, imān.

Legătura dintre cele două este precum cea între sămânță și plantă. Imān este originea iar islām este desăvârșirea. Examinarea unui arbore va arăta sămânța din care provine. Existența credinței, imān, se va manifesta în moralitate, în comportament, în legăturile cu ceilalți, în alegerea activităților, în natura străduințelor, în petrecerea timpului, cheltuirea energiilor și capacităților, practic, în întreaga dimensiune a vieții. În acea arie a existenței individului unde se găsește neislām, atunci în acel cotlon credința, imān, este absentă sau fragilă. Dacă toată trăirea unui individ urmează un tipar neislāmic, desigur, este evident că orice prezență a credinței, imān, lipsește întru totul ori solul a fost neroditor într-atât că sămânța islāmului n-a răsărit.

Coranul și Ahadīth indică, vom afirma, că este imposibil ca individul să fie pătruns de imān în inima sa fără ca aceasta să se evidențieze în viața și activitățile sale cotidiene.

Să lăsăm, pentru un moment, argumentele juriștilor și filosofilor despre imān și ramificațiile acestor raționamente și să încercăm a le înțelege în lumina Coranului. Cartea lui Allah spune că acea convingere interioară a credinței și practicarea islamului sunt interdependente. Allah aduce credința și cucernicia la un loc. Toate făgăduințele unui viitor binecuvântat creat de El musulmanilor sunt promise acelor Credincioși care se supun voinței Lui întru adevăr; oricând Allah îi admonestează pe ipocriți în Coran, El scoate la iveală greșelile faptelor practicate de ei ca dovadă a imperfecțiunii credinței lor și declară observarea corectă a islamului ca semn al adevăratei credințe.

A îl numi pe un ins necredincios și a-l excomunica din islam necesită o mare precauție și nu este o subiect care privește această argumentație. Raționamentul de față tratează principiile imān și islām și cum acestea sunt acceptabile în fața lui Allah și răsplătite în Ziua de Apoi.

Dacă luăm în considerare esența ambelor vom descoperi că acolo unde există deficiențe în supunerea față de Allah, unde voința omului diferă de voința lui Allah, unde loialitatea pentru alții coexistă cu loialitatea față de Allah, unde atenția se dedică altor activități și nu strădaniei pentru stabilirea călăuzirii divine, unde eforturi sunt depuse pentru cauze cu totul altele decât cauza lui Allah, imān va suferi datorită erorilor și imperfecțiunilor.

Taqwā și ihsān nu pot fi construite pe fundația unei credințe, imān, deficitare, oricâte eforturi vor fi realizate pentru obținerea unei înfățișări asemănătoare celor muttaqīn (conștienți de Allah), oricât efort se va îndeplini pentru imitarea faptelor muhsinīn (cucernicii care ating excelența în fapte bune). Aparența fără esență reprezintă o farsă – un trup neînsuflețit îmbălsămat și ținut, după moarte, la păstrare. Indiferent de așteptările dorite de la o asemenea zidire, nu se poate împlini nimic prin aceasta. Cu adevărat un trup viu, oricât de neplăcut, este mai bun decât unul arătos dar fără-de-viață.

Omul se înșeală pe sine purtând false aparențe însă acestea nu vor avea nici o greutate în Ziua de Apoi. Adevăratele taqwā și ihsān trăite întru gloria islamului în această lume și care vor apleca balanța în favoarea Binelui în Ziua Judecății, nu se vor desăvârși decât dacă fundația credinței, imān, este temeinică; iar anvergura puterii sale este dovedită printr-o trăire islamică autentică.

*

Taqwā

Ce este taqwā?

Să înțelegem întâi următoarele:

Taqwā nu înseamnă un inveliș anume, aparență sau mod de viață. Taqwā este o stare lăuntrică, spirituală care, fără îndoială, se reflectă în fiecare aspect al vieții. Taqwā este uimirea omului față de măreția lui Allah, înțelegerea datoriei față de El și conștientizarea responsabilității faptelor în fața Lui dar și perceperea lumii ca lăcaș al tribulațiilor în care Allah l-a trimis pe om pentru un timp dinainte hotărât; astfel, Judecata lui Allah în Ultima Zi și viitorul existenței în Viața de Apoi depind de felul în care individul își întrebuințează energia și capacitățile în fereastra de timp aflată la dispoziția lui în Viața de Acum dar și de comportamentul și calitatea morală a interacțiunii cu semenii săi oameni.

Acea conștiință umană în care arde focul conștiinței de Allah este vie.

Sensibilitatea omului se ascute sub influența conștiinței iar astfel evită toate acele fapte împotriva voinței divine; omul începe să își cerceteze gândurile și sentimentele observând care tendințe au întâietate în el însuși; omul începe să își analizeze viața descoperind prin ce activități își petrece timpul și energia; omul începe a se feri cu atenție de acele lucruri explicit interzise și ezită în a se amesteca în dubios ori bizar. Simțul datoriei îl îndeamnă la împlinirea poruncilor divine în spiritul unei supuneri depline. Conștiința de Allah îi aduce un sentiment de pierzanie oricând se apropie de pericolul încălcării prohibițiilor prescrise de Allah. A se asigura de împlinirea îndatoririlor față de Allah și semeni devine modul lui de viață și se cutremură la gândul că ar putea comite nedreptăți și erori.

Această stare a conștiinței nu este stimulată prin arborarea aparențelor sau sporirea eforturilor ci se manifestă lăuntric în gândirea individului și, implicit, în faptele sale; în contrast, atunci când taqwā înseamnă doar afișarea unui comportament cunoscut și presupus a fi observat și acceptat de îndată conform tiparelor, în om se vor evidenția contradicții morale exprimate prin două trăsături specifice: un conformism atent la detalii exterioare și moralitatea unei credințe, imān, minime; așa cum le descrie Iisus: „care strecoară țânțarul și înghite cămila”.

Diferența dintre taqwa reală, vie și cea artificială, fără-de-viață, se înțelege din exemplul a doi oameni:

Primul deține o înțelegere adevărată și o grijă pentru puritate; el se va abține de la necurățenie în orice formă s-ar ivi și va fi curat lăuntric deși, la exterior, poate fi neglijent. Al doilea, care nu deține un simț interior al purității, cară în spinare un sul de interdicții asumate sub titulatura curățeniei; el va evita necurățenia menționată în text dar va fi găsit dedându-se la alte fapte necurate, ce nu sunt incluse în pergamentul interzicerilor pe care îl respectă și care, poate, sunt mult mai revoltătoare decât cele de la care se abține.

Acesta nu este un exemplu teoretic.

Îl vedem prin ochii noștri pe cei care deseori se bucură de faimă în taqwā lor; ei sunt atât de atenți la detaliile aparente ale șariei precum barba mai scurtă a unuia pe care-l excomunică iar pe un altul cu pantalonii sub glezne îl amenință cu focul iadului. Devierea de la obligațiile secundare ale convingerilor juridice scrise în ceaslovul lor este echivalentă cu erezia; însă, neglijarea de către ei a principiilor fundamentale ale islāmului a coborât la un asemenea nivel încât au transformat viețile musulmanilor într-o existență a compromisului și convenienței politice. Aceștia au scornit numeroase căi prin care se eschivează de strădania stabilirii islamului. Toate eforturile lor sunt direcționate întru pregătirea planurilor unei „vieți islamice” la mâna și sub supremația Kufr (necredinței). Este abordarea lor lipsită de călăuzire cea care i-a convins pe musulmani că pot împlini poruncile islamice printr-o viață religioasă limitată, ei înșiși trăind sub orânduiri neislamice pe care le slujesc.

Mai departe de această frontieră ei nu cred că li se cere a se strădui.

Ceea ce este și mai regretabil este că atunci când le sunt arătate adevăratele porunci ale islāmului și le este atrasă atenția cu privire la strădania necesară pentru stabilirea societății islāmice, încep a unelti și vicleni prin varii stratageme pentru a se furișa ei înșiși dar și a sustrage musulmanii de la strădania cea sfântă. Totuși taqwā le rămâne în granițele aparențelor iar cei care contemplează la spiritualitate și credință nu suspectează deficiențe în religiozitatea lor.

Astfel de paradoxuri pot fi observate numai prin înțelegerea clară a ce înseamnă taqwā.

Cu siguranță nu căutăm a diminua, să ne ferească Allah, în vreun fel, importanța preceptelor legate de etichetă, vestimentație, comportament și atitudini care țin de hadīth. Argumentul curent afirmă că esența taqwā constă într-o stare lăuntrică și atitudine a inimii și minții, mai mult decât într-o aparență sau forme exterioare. Întreaga existență a unei persoane care a dezvoltat taqwā va fi una preponderent islamică. Islamul, în toată splendoarea, se va reflecta în gândurile, emoțiile, înclinațiile, în natura gândirii, cuvintele, timpul și energia petrecute, mai precis, în toate aspectele vieții unui om.

Dar fără sădirea, întru adevăr, a seminței taqwei nici o metodă artificială nu o va zămisli.

Taqwā necesită timp, răbdare, se dezvoltă treptat și oferă fructe la un timp îndelungat; precum un arbore necesită timp pentru a crește dintr-o sămânță și a înflori. De aceea oamenii cu un caracter superficial o evită. Acest gen de personalitate, cea mimată, poate fi dezvoltată mult mai repede, similar ușurinței prin care un băț este îmbrăcat în frunze, muguri și fructe spre a oferi impresia unui copac. De aceea metoda rapidă de cultivare a taqwā este populară astăzi. Dar este evident că beneficiile aduse de un copac adevărat nu pot fi obținute de la unul artificial.

*

Ihsān

Ihsān este nivelul cel mai înalt al moralității islamice.

Acesta implică un atașament profund, dragoste, credință adevărată și sacrificii care îl îndeamnă pe credinciosul musulman să se identifice întru totul cu valorile islamului. Esența taqwā este conștiința de Allah, cea care îl determină pe om să se ferească de pedeapsa divină. Esența ihsān este dragostea de Allah, cea care îl motivează pe om să obțină mulțumirea lui Allah.

Distincția se observă în următorul exemplu:

Printre angajații unui Guvern sunt unii care își împlinesc funcțiile alocate lor, nu îndeplinesc nici o acțiune care să constituie excepții sau derogări, dar care nu sunt în mod necesar dedicați. Alți angajați, de pildă, sunt loiali, devotați și jurați în întregime Guvernului. Aceștia nu doar își împlinesc datoriile atribuite dar sunt mereu preocupați, cu zel, de a promova interesele Guvernului. Aceștia se străduiesc peste chemarea datoriei, fiind pregătiți să își sacrifice viețile, proprietatea și descendența în apărarea țării. Orice încălcare a legii îi lovește și îi doare personal iar orice semn de răzvrătire este îndeajuns încât să-i înfurie. Departe de a fi vreodată nocivi Guvernului, ei nu vor scuti nici un efort pentru susținerea acestuia; încă pe atât, ei vor să își vadă Guvernul deasupra lumii iar steagul orânduirii fluturând înalt în cele patru zări.

Prima categorie sunt muttaqīn ai Guvernului iar ceilalți sunt muhsinīn. Deși muttaqīn sunt buni slujitori, onorurile și răsplățile excepționale aparțin celor muhsinīn. Deși muttaqīn sunt valoroși și de încredere, muhsinīn constituie adevărata putere a islamului.

Îndatorirea cea mare a islāmului nu poate fi împlinită decât de acest grup.

Este, așadar, imposibil să îi numărăm printre muhsinīn pe aceia care stau pe margine cu pasivitate și acceptă dominația forțelor necredinței, Kufr, asupra religiei lui Allah, prevederile lui Allah (hudūd) complet ignorate iar legile divine neglijate sau, mai rău, răsturnate, iar dictatura tiraniei și opresiunii dezlănțuite pe pământul lui Allah de către rebelii împotriva lui Allah.

Este imposibil să îi numărm printre muhsinīn pe aceia care văd cum ascensiunea necredinței nu doar promovează răul moral în societate dar și deviază comunitatea musulmană de la calea cea dreaptă, însă nu acționează.

Cum poate fi considerat muhsin acela care stă și privește declinul societății musulmane fără să simtă nevoia de a încerca să schimbe această tendință?

Și ce se poate spune despre acei musulmani care sunt împăcați cu status-quo-ul și îi ademenesc pe alți musulmani să adopte o atitudine de conciliere față de dominația ordinii neislamice?

Făcându-se vinovați de această fărădelege capitală, se pot ei înălța în ihsān doar pentru că sunt găsiți la rugăciuni dimineața (al-ashrāq și al-duhā) sau noaptea (tahajjud) cheltuind timpul în contemplare sau invocarea lui Allah ori ținând predici în hadith și Coran?

Pot aceștia atinge orizonturile ihsān doar pentru că ești dedică timpul pentru împlinirea unor detalii superficiale ale jurisprudenței (fiqh) și verdictelor și predau în mănăstiri purificarea sinelui și subtilitățile hadīth, fiqh și tasawwuf?

Ceea ce, desigur, le lipsește este acea religiozitate care inspiră individul în a-și sacrifica viața întru islām decât să accepte o rânduială în afara poruncilor divine; spre exemplu, precum cea a lui Yazid. Lor le lipsește acea religiozitate care îi îndeamnă să își ofere viețile fără câștiguri, așteptări ori succese.

Până și o societate seculară înțelege și distinge între loialitate și neloialitate. Dacă o rebeliune începe într-o țară sau este copleșită de inamic, cei care acceptă stăpânirea rebelilor și dușmanilor și se angajează în compromisuri cu aceștia sau ratifică acorduri cu puterea de-facto care a devenit forța ocupantă, sunt considerați trădători oricât vor încerca să-și păstreze modul de viață consacrat anterior sau să se supună legilor într-o manieră superficială.

Exemple suficiente se pot cita.

La sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, în țările eliberate de sub ocupația germană, care a fost atitudinea față de cei care făcut compromisuri și au colaborat cu dușmanul? Singurul criteriu după care au fost judecați a fost rezistența împotriva inamicului și dacă au luptat pentru a restabili puterea celor față de care au jurat mai înainte supunere?

Poate crede cineva că Allah nu îi va recunoaște pe cei cu adevărat loiali Lui?

Poate cineva să își imagineze că El va fi amăgit de lungimea bărbilor, distanța pantalonilor la glezne, baterea mătăniilor, invocările și rugăciunile, venerarea sau contemplarea ori alte aparențe când le va fi judecată adevărata loialitate și devotamentul?