Anticamera

*

„…anunţăm accederea Republicii Islamice şi a tuturor forţelor de care această entitate dispune, fizice şi spirituale, în alianţa facţiunii vizate şi semnarea unui tratat de alianţă; cu o clauză de onoare care în cazul încălcării va duce la anularea stării de alianţă…”

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 24.01.2020 =

Arta hoţiei la români

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

Cadrul descriptiv

Dacă discutăm despre subiectul crimei organizate şi căutăm a detalia o metodologie anume prin care să abordăm acest flagel, apare de la sine înţeles că articolul de faţă nu este o lectură uşoară, nu este o predică, nici un text religios educativ şi ca atare nu este destinat persoanelor cu o inimă fragilă nici părinţilor care îşi doresc o lectură plăcută pe care să o citească odraslelor înainte de culcare.

Discuţia are loc în termenii brutali şi lipsiţi de milă în care aceste circuite ale crimei funcţionează şi care, în virtutea naturii lor nelegiuite, fac rău şi oprimă suflete nevinovate, pe care le atrag în mreje pentru a le exploata şi a scoate venituri de pe urma disperării acestora în numele goanei după feluritele plăceri şi miraje ale vieţii lumeşti.

Acest articol priveşte subiecte mai puţin discutate precum furturile, prostituţia, crimele, traficul de droguri, înşelăciunea ş.a.m.d., şi constituie soluţia orânduirii noastre islamice pentru aceste probleme care astăzi, mai mult ca niciodată, par că sufocă bunul mers al societăţii şi produc victime nesfârşite în rândul copiilor, tinerilor şi adulţilor deopotrivă; aduc orizontul tinerilor meniţi învăţăturii şi desăvârşirii personale în zodia dependenţelor şi infracţionalităţii, desfigurează moralitatea fetelor şi le transformă în carne vie pentru consumatorii de plăceri interzise sau jefuiesc averile agonisite într-o viaţă de către cetăţenii oneşti şi muncitori ai ţării, ş.a.m.d., într-o singură exprimare: exploatează fără milă energiile trupeşti cât şi financiare ale populaţiei într-o lucrare necurată de obţinerere a unor câştiguri rapide, în acest fel reuşind demantelarea morală a societăţii.

Mai mult decât atât performanţele cartelurilor, clanurilor şi grupărilor de crimă organizată în a-şi menţine existenţa şi a acumula profituri merg mai departe în a slăbi încrederea populaţiei în structurile de ordine publică şi siguranţă a cetăţeanului generând ideea că acestea nu ar fi întru totul capabile de a gestiona aceste ameninţări sau mai rău că au devenit permeabile moral, în sensul în care crima organizată a ajuns întrepătrunsă cu statul, şi că o mare parte din aceste circuite infracţionale sunt coordonate sau cel puţin tolerate de stat, care deţine o cotă anume din câştigurile acestora sau în orice caz beneficiază de anumite avantaje, fie materiale, fie de altă natură, de pe urma acestei colaborări ticăloase.

Auzind strigătul disperat al părinţilor care nu îşi mai recunosc copiii de altă dată sau al femeilor care regretă că s-au rătăcit de la drumul lor în viaţă şi au devenit din fiinţe vii, simple obiecte sexualizate doar cu valoare materială, sau al bărbaţilor care şi-au ruinat viaţa în lanţurile în care s-au lăsat însclaviţi de infractori, al tuturor oamenilor per-ansamblu care suferă de pe urma crimei organizate, conducerea statului este obligată să acţioneze pentru a garanta tuturor şanse egale la o viaţă bună şi prosperă, şi a-i apăra pe cei slabi şi nevinovaţi de foamea nesfârşită a fiarelor acestei lumi.

Ţapul ispăşitor

Eşuarea revoluţiei din 1989 şi implicit menţinerea la cârma statului român a unui sistem care a reuşit prin cameleonism să îşi asigure supravieţuirea chiar şi după ce, teoretic, a fost înlăturat de la putere, a generat anumite vulnerabilităţi morale pentru stat şi a impregnat eşaloanele de conducere cu ideea unui modus-operandi lipsit de scrupule, în care politicienii şi structurile de forţă, s-au înţeles între ei, câteodată la vedere câteodată în secret, să menţină această confluenţă a pârghiilor de putere către centru, cu orice preţ şi prin orice mijloace, în scopul de a-şi păstra privilegiile deţinute în fosta guvernare totalitară.

Acest sistem, care a marcat primii 10 ani ai dezvoltării noului stat român, a intrat mai târziu în contact cu sistemul capitalist care urma a se instala în România, cu tot ce înseamnă acest sistem, companii, bani, privatizări, contracte, fonduri europene, împrumuturi, etc., cu alte cuvinte, religia banului a intrat în coliziune cu acea camarilă cameleonică ce a reuşit să supravieţuiască prin eşuarea revoluţiei. Acest impact între lumi a generat, la fel ca în toate statele fost-sovietice, un melanj socio-politic între elementele crimei organizate şi structurile de conducere ale statului generând o formă mutantă de orânduire specifică Europei de Est şi anume oligarhismul. Noua croială de politician, fost comunist, care a supravieţuit revoluţiei, acum prefăcut peste noapte în democrat cu simpatii capitaliste, a devenit cea mai mare ameninţare la integritatea morală a populaţiei şi a binecuvântat apariţia în societate a unui nou flagel, legat indisolubil de esenţa crimei organizate şi anume corupţia. Oligarhul, în înţelesul de astăzi al cuvântului, este politicianul lipsit de scrupule interesat de menţinerea puterii şi care pactizează în secret cu sindicatele crimei organizate însă la suprafaţă se arată interesat de binele populaţiei, şi a constituit modelul de politician asumat de o bună parte dintre oamenii politici din Europa de Est a ultimelor decenii. Dacă adăugăm raţionamentului de faţă episoadele luptei anticorupţie derulate în România, în ultimii 10 ani, vom descoperi o imagine sinistră care confirmă această ipoteză. Cu alte cuvinte acest climat nociv al imoralităţii nu vine de pe treptele de jos ale societăţii, acesta, indubitabil, nu poate fi emanat decât de forurile superioare ale conducerii ţării. Dacă liderii unei ţări sunt imorali atunci acest aer toxic va străbate întregul lanţ de putere şi îi va preface pe toţi cei arondaţi respectivului centru de putere după chipul şi asemănarea celor care îi conduc; iar aceasta este o axiomă a ideilor politice: nu poate exista un popor onest condus de lideri imorali şi viceversa; căci dacă ar exista o asemenea realitate unul s-ar schimba pe celălalt.

Dar spre a nu divaga de la subiect invităm cititorul să îşi folosească propria memorie precum şi propriul raţionament şi cele ştiute despre ţară şi despre politicieni pentru a participa mental la tabloul ilustrat în acest articol.

Nefericita reputaţie

Tot acest climat nociv la care facem referire a dus la situaţia în care românii, stimulaţi de modul necurat de conducere a statului, au ajuns intoxicaţi de acest flagel devenind la rândul lor mici oligarhi şi infractori în mediile lor de activitate, astfel hoţia s-a generalizat şi perpetuat, iniţial în rândurile politicienilor, şi a migrat ca mod de viaţă în toate sferele societăţii. Astfel hoţia a devenit tolerată, încurajată şi s-a perpetuat ca o adevărată modă, în care cei deştepţi se descurcă iar cei proşti o încurcă, cel ager la minte îşi foloseşte inteligenţa pentru a găsi portiţe de a eluda legea şi a sifona din avuţia celorlalţi iar acela mai încet la minte devine exploatat şi munceşte pe bani puţini pentru a-şi asigura o viaţă mereu în nevoie şi greutăţi. Moda hoţiei a dus mai departe generarea unei impresii că educaţia este inutilă, munca cinstită este o inepţie, onestitatea este o greşeală iar moralitatea este o barieră nefirească ce trebuie înlăturată din mentalul colectiv pentru ca oamenii să se poată bucura de avantajele unei vieţi nelegiuite. Această atitudine a orânduit, în termeni simpli, instaurarea legii junglei, unde animalul puternic şi fioros reuşeşte să îl dea la o parte pe animalul mai puţin înzestrat pentru a-şi asigura hrana pentru el însuşi, în timp ce celălalt flămânzeşte şi este sortit pieirii. A nu se înţelege că acesta este sensul capitalismului ci doar că astfel a înţeles societatea noastră că trebuie făcut.

Urmărind firul acestui raţionament înţelegem acum felul în care românii au devenit, în vizunea altor naţiuni, un popor de hoţi şi femei uşoare, disponibili de a fi sclavii oricui plăteşte mai mult. În acest mod s-a perpetuat stilul de viaţă imoral care astăzi, a devenit predominant printre segmente importante ale societăţii româneşti, abandonul şcolar, infracţionalitatea, ş.a.m.d., devenind fenomene alarmante faţă de care structurile naţionale de ordine publică şi siguranţă a cetăţenului se simt, nu de mirare, de multe ori lipsite de speranţă în a le contracara.

În ciuda viziunilor ideologice ale unor grupuri politice sau ale societăţii civile legate de măreţia poporului român, nivelul moral scăzut la care se află societatatea românească este observabil şi fără instrumente sociologice avansate şi fără sondaje sau rapoarte stufoase. Este o situaţie dovedită de însăşi realitatea nivelului de trai, a siguranţei cetăţenilor, încrederii acestora în instituţii, puterii economice a statului, gradului de împrumut faţă de forurile monetare internaţionale, corupţiei politicienilor, insuficienţei serviciilor oferite de stat, sărăcirii populaţiei, etc. Cu alte cuvine, nu doar vedem sau auzim, ci trăim această realitate, însuşi exodul românilor peste graniţe confirmă acestă ipoteză.

Aspectul istoric

Deşi nu dorim a aborda acest subiect care necesită vaste explicaţii, ne mulţumim, prin concursul istoricilor, a reda de pe margine un aspect important al capacităţilor militare ale românilor de-a lungul istoriei. Dintr-o analiză succintă, demnă de o simplă notă istorică ce aduce un argument în plus raţionamentului de faţă, observăm o naţiune aflată la confluenţa intereselor marilor puteri şi ale căror unităţi militare s-au aflat întotdeauna în două stări de activitate: prima, aceea în care erau subjugate unor armate străine şi activează în rol de carne de tun pentru acestea, iar a doua în care grupări rebele faţă de marile puteri se refugiau în zone impracticabile, munţi, păduri, lacuri, ş.a.m.d., pentru a duce lupte de gherilă sau jafuri organizate; românii, la fel ca majoritatea popoarelor asuprite din Balcani, deţin o experienţă vastă în materie de activităţi de gherilă şi jafuri; cu alte cuvinte hoţiile, banditismul şi jafurile erau comune în Ţările Române iar o anumită experienţă în aceste activităţi s-a concretizat prin veacuri şi i-a obişnuit pe români, arc peste timp în secole, la hoţie şi subterfugii, atât că astăzi, iată, am ajuns a fi numiţi întru totul: patria hoţilor.

Evoluţia societăţii

Bineînţeles singura cale prin care societatea poate evolua şi poate spera în a scăpa de aceste chingi imorale care îi împiedică dezvoltarea constă în educaţie.

O educare neînteruptă a populaţiei cu privire la rostul vieţii, importanţa ştiinţelor, aspiraţia către virtuţi, năzuinţa în schimbarea unui destin confiscat acum trei decenii de sistemul cameleonic al fostului regim, laolaltă cu munca de combatere a fenomenelor infracţionale la orice nivel, de la cel stradal până la cele mai înalte culmi ale puterii unde marea corupţie este încet dar sigur dezrădăcinată din vizuinele imorale unde îşi fac veacul fiarele cele mari, poate produce o schimbare.

Iar acest proces se derulează însă adresăm întrebarea:

Este acest proces eficient?

Două răspunsuri derivă în urma acestei întrebări.

Primul este acela că da. Fără îndoială România a progresat considerabil în lupta anticorupţie, împotriva crimei organizate şi în educarea populaţiei. România din primii ani de după 1989, faţă de România de astăzi, aduce cu siguranţă dovezi în sprijinul acestei afirmaţii. Însă al doilea răspuns, acela că nu, vine şi completează imaginea redată prin argumentul că deşi schimbarea are loc, aceasta se derulează într-un ritm neobişnuit de încet, iar unele eşaloane de putere cât şi segmente ale societăţii demonstrează o opoziţie vădită împotriva procesului de schimbare, poate mai mult, caută să îl împiedice.

Cât timp România se află într-o luptă împotriva ei însăşi, inevitabil evoluţia societăţii va fi afectată. De aceea, astăzi, mai mult ca niciodată, importanţa asumării unui proces evolutiv decisiv este capitală.

În sprijinul acestei afirmaţii sunt conturate idei din articole anterioare, pe care sperăm că cititorul şi le-a însuşit deja, practic tot acest efort devine inutil dacă cititorul nu ne însoţeşte cu imaginaţia în această călătorie a înţelegerii noii orânduiri care se va instala în România şi care va deveni călăuza poporului într-o nouă eră a hegemoniei continentale.

Direcţia de abordare

Dacă în alte articole am alcătuit o listă de infracţiuni cu pedepsele aferente menite a garanta stăvilirea criminalităţii cu caracter silvic şi oprirea defrişărilor ariilor naturale, implicit anihilarea circuitelor infracţionale care operează în această sferă de activitate; este de la sine înţeles că a sunat ceasul şi crimei organizate să fie abordată de viziunea luminată a juntei consulare în propăşirea spirituală cât şi materială a poporului român.

Astfel, folosindu-ne de puterea minţii de a călători în locuri încă neexplorate, să ne reconectăm imaginaţia la situaţia în care junta consulară a preluat deja puterea în România şi reconfigurarea structurii statului a intrat în efect, iar Steaua Ţării, în care consulul şi comisariatele de război, siguranţă, pază, externe şi Ministerul de Informaţii se află la aceeaşi masă: emite hotărâri menite să avanseze naţiunea revoluţionară pe noi culmi ale progresului.

Menţionăm încă de la început că subiectul educării populaţiei nu face obiectul articolului de faţă şi va fi abordat ulterior cu altă ocazie. Aşadar în rândurile care urmează nu vorbim despre educaţie ci doar despre crimă organizată, prevenţie şi anihilare.

Aşadar scriem astfel:

Primul pas îl constituie organizarea unei instituţii subordonate Ministerului Siguranţei, cu caracter secret, numită Agenţia de Luptă Transfrontalieră cu Activitate Remunerată sau grupul ALTAR. Această instituţie va lua naştere printr-o serie de protocoale de recrutare şi coordonare generate şi menţinute între instituţiile Ministerului Siguranţei, Ministerului de Informaţii şi Ministerului Sănătăţii pentru a facilita bunul mers operativ al lucrărilor instuţiei.

Dezideratul noii instituţii

Scopul grupului ALTAR este acela de a declara război total împotriva crimei organizate şi proclamarea unei toleranţe zero faţă de acest flagel pe teritoriul naţional. Scenariul victoriei finale a războiului condus de instituţie va fi neutralizarea infracţionalităţii în România, ca ulterior ţinte din afara ţării să fie lovite.

Dar care este spiritul acestei instituţii şi ce înseamnă de fapt?

Acest grup de luptă poliţienesc are două abordări esenţiale.

Prima o constituie dorinţa juntei consulare de a organiza o epurare a cadrelor în interiorul statului în scopul eliminării tuturor acelor ofiţeri şi subofiţeri de poliţie sau armată care deţin o slăbiciune pentru bani şi sunt vulnerabili din acest motiv şi sunt vizaţi de felurite bănuieli, unii şi de anchete, legate de varii sifonări sau însuşiri nefireşti de bunuri sau active.

A doua este intenţia juntei consulare de a mări bugetele structurilor de forţă şi a bugetului de stat prin însuşirea banilor rezultaţi în urma traficului naţional şi internaţional care se derulează pe teritoriul ţării şi nu numai, mai precis junta consulară caută atacarea, în secret, a circuitelor financiare ilegale care se află în raza de atac a statului român, şi însuşirea acestor sume în trezoreria statului.

Considerăm că zeul la care se închină toţi aceşti infractori, energia primordială care îi trezeşte şi îi face să funcţioneze, motivul existenţei tututor acestor prădători, îl constituie banul. Pentru a le învinge motivul existenţial trebuie aşadar să le confiscăm obiectul principal de cult: banul.

Iar înainte de a îi educa sau a le preveni acţiunile, ceea ce credem că este oarecum imposibil pentru unii, căutăm a îi exploata. Cel mai bun mod de a ne folosi de existenţa lor este să le atacăm veniturile, iar întocmai prădarea crimei organizate după venituri este spiritul care animă această nouă instituţie.

Menţionăm că acest grup de acţiune este, de la sine, unul imoral şi reprezintă, de facto, un sindicat al crimei arondat juntei consulare. Diferenţa dintre sindicatul nostru şi cele care există în lume astăzi este că obiectivul instituţiei nu este acela de a face rău oamenilor, ci de a-i prăda pe nelegiuţi de venituri. În termeni plastici şi copilăreşti, liderul grupării ALTAR din cadrul Ministerului Siguranţei, va trebui să se asemene cu Robin Hood altfel nu va fi aprobat la conducerea instituţiei.

Astfel precizăm că:

Grupul ALTAR va fi subordonat Siguranţei şi va lua fiinţă urmându-se trei paşi importanţi ce ce vor fi efectuaţi în două viteze.

Viteza naţională:

Primul pas, realizat în colaborare cu Ministerul de Informaţii, constă în indentificarea tuturor reţelelor de crimă organizată de toate soiurile, trafic, violenţă, droguri, ş.a.m.d., şi realizarea unei liste complexe de ţinte probabile, cu alte cuvinte, o bază de date a tuturor infracţiunilor de pe teritoriul naţional, începând cu marile grupări şi mergând până la clanurile locale de interlopi şi infracţiuni minore existente în ţară. Acest pas este, de fapt, cel mai important, deoarece folosindu-ne de această bază de date vom contura posibilităţile ulterioare de atac; iar în întocmirea eficientă a acestei liste stă victoria din teren de mai târziu.

În privinţa infracţiunilor legate de corupţie întâietatea va rămâne în jurisdicţia unităţilor de luptă anticorupţie, războiul de faţă fiind destinat doar neutralizării şi exploatării crimei organizate. O altă precizare importantă o constituie aceea că realizarea acestor planuri nu prespune o modificare a codului penal, a legilor, toată activitatea instituţiei gândite se derulează într-o zonă juridică gri, la intersecţia dintre legal şi ilegal, moral cât şi imoral.

Al doilea pas, realizat în colaborare cu Ministerul Siguranţei, va fi procesul de recrutare al noilor luptători de poliţie, care vor fi aduşi din rândul tuturor structurilor statului, în funcţie de dorinţa lor cât şi a vulnerabilităţii acestora faţă de obţinerea de venituri. În alte cuvinte nici unul dintre ofiţerii de poliţie, de armată sau de siguranţă ai statului care sunt cunoscuţi a deţine vulnerabilităţi de ordin materialist nu vor fi lăsaţi a continua în funcţiile deţinute anterior, ci vor fi detaşaţi în grupul ALTAR. Dacă banii sunt motivul pentru care activează în structurile statului atunci gruparea poliţenească ALTAR este locul pentru aceştia. Procesul de recrutare se va derula în două faze. Prima este reprezentată de evaluarea cadrelor non-operative necesare funcţionării instituţiei, care va deţine un sistem militarizat şi va avea o ierarhie proprie însă angajaţii îşi vor păstra gradele structurilor şi unităţilor din care provin; iar a doua fază constă în recrutarea cadrelor operative care vor duce la propriu lupta pe teren, luptători care vor fi autorizaţi să îşi afilieze informatori, cercuri de influenţă, să folosească forţă letală, să intercepteze persoane şi să descindă, în baza unor mandate ale instituţiei, la adresele unde există stocuri de bani sau să organizeze atacuri împotriva unor ţinte care adăpostesc stocuri de bani; o mare libertate operativă fiind oferită angajaţilor instituţiei în scopul obţinerii de rezultate.

Al treilea pas, efectuat în colaborare cu Ministerul Sănătăţii este reprezentat de organizarea Platformei R3, cu iniţiala R şi cifra 3, care reprezintă un acronim pentru reeducare, revigorare şi reintegrare a tuturor victimelor colaterale care vor ajunge a bântui prin lume după ce grupările de crimă organizată vor fi atacate iar victimele exploatate ale acestora vor ajunge pe străzi, prostituate, dependenţi, precum şi toate acele persoane care au suferit traume psihologice în urma intervenţiilor armate ale poliţiei sau au fost descoperite ca fiind exploatate de reţelele ţintite; cu toţii vor fi incluşi în acest program de altfel destinat victimelor. Prioritatea va fi acordată prostituatelor şi dependenţilor de droguri care vor fi integraţi în programul R3 în cadrul unui spital desemnat special cu aceste scopuri, în acest sens considerăm ridicarea unei secţii R3-pilot la Baloteşti şi ulterior organizarea unor secţii de preluare în toată ţara şi centralizarea cazurilor către secţia principală de la Baloteşti.

Dacă dependenţii de droguri vor rămâne în aceste secţii pentru tratament pe termen lung şi reintegrare ulterioară în societate în cadrul unor unităţi de muncă, fie acestea alimentare, industriale, etc., prostituatele care vor fi avizate ca fiind într-o stare de sănătate satisfăcătoare, adică nu suferă de boli venerice şi nu sunt dependente de droguri vor fi trimise către unităţi spitaliceşti desemnate unui program de sporire a natalităţii.

Programul „Leagănul”

Dacă traficanţii de droguri vor lăsa în urma lor, în urma epuizării banilor deţinuţi, un număr mare de dependenţi care vor fi internaţi pentru reeducare, iar toate celelalte categorii de infracţiuni vor produce victime colaterale traumatizate care vor fi mai departe trimise unor unităţi spitaliceşti, particulare sau de stat, pentru terapie psihologică; prostituatele sau oricare femei şi fete au fost exploatate sexual într-un circuit infracţional, în urma unor analize medicale şi evaluării stării lor de sănătate, nu vor merge acasă, ci vor fi mai departe integrate într-un program de sporire a natalităţii într-o serie de case de toleranţă ridicate în toate marile oraşe, unde vor trăi un număr de ani, în funcţie de hotărârea cadrelor medicale, şi unde vor practica o formă de dragoste patriotică, sub formă de sex neprotejat, sau cu alte cuvinte, vor fi disponibile pentru a naşte copii, 2, 3, sau mai mulţi, în funcţie de capacitatea lor psihologică determinată de cadrele medicale ale instituţiei. Aceste case de toleranţă vor fi arondate marilor spitale municipale sau judeţene şi vor putea fi vizitate, prin semnarea unei fişe de date personale de către bărbaţii doritori, pentru împreunarea cu aceste femei în scopul de a procrea prunci pentru Republică. Ulterior întreţinerii raporturilor sexuale şi până la fecundarea unei sarcini propriu-zise femeile vor putea fi vizitate sub semnătură de către oricine. Astfel, similar sistemului băncilor de spermă, candidaţii de gen masculin care se vor înscrie în program, după o serie de analize medicale, vor putea vizita casele de toleranţă ale ALTAR, în fapt unităţi medicale cu asistenţă obstetrico-ginecologică, pentru a întreţine relaţii sexuale cu aceste femei, care, mai departe vor naşte copii sub asistenţă medicală. Ulterior naşterii a minim 2 sau 3 copii, mamele vor fi lăsate în libertate şi vor merge acasă. În cazul în care prostituatele cu pricina, acum curăţate de acest flagel devenind mame, nu oferă o declaraţie de venituri prin care arată că pot susţine aceşti copii în libertate, vor fi alocate mai departe unor creşe ale instituţiei şi vor trăi pentru restul vieţii sub umbrela ALTAR în cadrul unităţilor spitaliceşti aferente iar copiii acestora vor fi recrutaţi de către junta consulară pentru activitate în cadrul structurilor sale.

Toate femeile aduse din ţară sau din străinătate în urma operaţiunilor grupului ALTAR vor fi trimise în astfel de unităţi spitaliceşti şi incluse în programul „Leagănul”, indiferent de dorinţa personală sau a familiei.

Viteza internaţională:

Ulterior reuşitelor în plan naţional şi obţinerii unor rezultate concludente în războiul declarat grupărilor de crimă organizată din ţară, se va trece la exportarea acestei metodologii la nivel internaţional, unde ţinte specifice vor fi identificate spre a fi lovite. Cu alte cuvinte atunci când capitalul grupărilor de pe teritoriul ţării va fi epuizat, se va trece la organizarea unor atacuri în plan extern pentru însuşirea de active şi bunuri de pe urma reţelelor infracţionale internaţionale. O prioritate aici va fi desemnată româncelor care vor fi descoperite afiliate unor reţele internaţionale de prostituţie; persoanele în cauză vor fi aduse în ţară pentru a fi incluse în programul R3, ambiţia instituţiei fiind aceea de a nu lăsa nici o româncă prostituată peste hotare.

Modul de luptă

Sistemul ALTAR va fi unul atipic, va deţine un caracter secret iar lucrările agenţiei vor fi desemnate secrete de stat, cu toate obligaţiile care derivă în urma acestui statut. Angajaţii ALTAR, în afara eşaloanelor de conducere non-operative nu vor avea salariu, ci vor fi determinaţi de o formulă salarială în procente după cum religia islamică, lumina călăuzitoare a orânduirii Republicii, ne arată.

A revelat Allah în Măreaţa Carte:

8:41

Să ştiţi că oricare ar fi prăzile voastre, a cincea parte este a lui Allah, a trimisului şi a celor apropiaţi, a orfanilor, a sărmanilor şi a drumeţului, dacă credeţi în Allah şi în ceea ce am pogorât asupra Robului Nostru, în Ziua când vor fi despărţiţi drepţii de nedrepţi, şi în Ziua când se vor întâlni cele două adunări. Allah asupra tuturor are putere.

Aşadar fiecare angajat din mediul operativ va fi plătit în funcţie de reuşitele sale, în materie de sechestru asupra bunurilor infractorilor, în cuantum, valută sau monedă naţională; acestuia îi revin personal 20% din veniturile confiscate, sau 10%, 5%, sau 2,5% în funcţie de numărul agenţilor care iau parte la acţiune, iar 80% merg către bugetul instituţiei. Din bugetul instituţiei 20% revin către grupul ALTAR iar 80% merg către bugetul de stat. Acest sistem de pradă va constitui esenţa muncii operative a grupului ALTAR. De exemplu pentru fiecare 100 de lei aduşi în contul instituţiei 20 de lei vor fi păstraţi de agent; Din aceşti 80 de lei, 16 lei vor ajunge în bugetul instituţiei iar restul vor ajunge la bugetul de stat.

Metoda de luptă a agenţiei va fi: raidul organizat asupra grupărilor de crimă organizată şi punerea sub sechestru a banilor obţinuţi în urma operaţiunii.

Sistemul de lucru al ALTAR va fi organizat în două eşaloane adminstrative:

Primul va fi acela al lucrătorilor non-operativi recrutaţi în cadrul acestui efort şi care vor alcătui creierul viitoarelor acţiuni şi care vor fi plătiţi din bugetul de stat, iar gradele acestora vor rămâne neschimbate cu posibilitatea de a avansa ierarhic în cadrul instituţiilor din care provin în baza rezultatelor obţinute în acest mediu de lucru.

Al doilea va fi acela al lucrătorilor operativi recrutaţi din mai multe sfere de activitate şi provenienţă decât primii, deşi nucleul va fi alcătuit din poliţişti, restul efectivelor pot fi completate dintr-o gamă largă de resurse umane, spre exemplu foşti deţinuţi sau infractori, poliţişti disponibilizaţi, militari demişi, etc., acest eşalon poate ajunge a fi foarte variat şi însumează, în alte cuvinte, o cohortă de aventurieri determinaţi să lupte pentru bani.

Tipurile de operaţiuni vor fi de două feluri: ţintite de către instituţie sau freelance în care agentul propune o operaţiune anume pe care o consideră că va fi fructoasă financiar şi pe care acesta o susţine şi oferă mai departe structurilor operative ale instituţiei.

Pedeapsa pentru furtul din banii alocaţi bugetului de stat, o constituie tăierea mâinii drepte şi demiterea din cadrul instituţiei pentru totdeauna fără posibilitatea de angajare în oricare dintre instituţiile statului român.

A revelat Allah:

5:38

Tăiaţi mâinile hoţului şi ale hoaţei: aceasta va fi o răsplată pentru ceea ce au săvârşit şi o pedeapsă de la Allah. Allah este Puternic, Înţelept.

Oricare dintre afiliaţii ALTAR se vor folosi de lucrările instituţiei pentru a sifona bani vor fi aspru pedepsiţi şi nici un fel de milă nu li se va arăta, mai ales celor care provin din medii non-poliţieneşti.

Conducerea instituţiei îşi rezervă astfel un drept de viaţă de şi de moarte asupra angajaţilor săi, întocmai ca un sindicat al crimei, şi va avea mână liberă în a tăia din rădăcină orice atitudini neloiale. Scopul organizaţional al acestui efort este, de fapt, subordonarea de către junta consulară a grupărilor de crimă organizată din ţară şi aservirea lor puterii statului ori anihilarea acestora. Nu există alternativă pentru infractorii români din ţară sau de peste hotare decât înregimentarea în ALTAR sau moartea. Aceia care refuză recrutarea dar doresc să îşi păstreze circuitele infracţionale vor fi ucişi. Similar aceia care au activat în cadrul instituţiei iar mai târziu trădează agenţia, divulgă secrete de stat sau îşi propun să lucreze pe cont propriu vor fi ucişi. Odată intrat în grupul ALTAR nimeni nu mai poate părăsi organizaţia.

Deziderate

Există o mulţime de alte detalii pe care nu le putem intui şi care nu pot fi adresate decât în procesul zidirii instituţiei gândite însă putem argumenta că sistemul infracţional la ora actuală în lume, aşa cum este organizat, oferă o mulţime de posibilităţi de a fi prădat iar activele acestora pot fi lesnse însuşite de către o forţă armată. Aceste atacuri nu trebuie să fie doar de ordinul intervenţiilor sau descinderilor ci pot fi la fel de bine atacuri cibernetice şi de piraterie a conturilor bancare ale infractorilor.

Ulterior epuizării ţintelor naţionale se poate trece la acţiuni concertate în afara ţării, atacarea traficanţilor, jafuri armate la adresa oricăror grupări infracţionale internaţionale cunoscute; etc., însă un deziderat important îl constituie repatrierea tuturor româncelor care se prostituează în aşa fel încât să nu mai existe femei românce care îşi vând trupul nicăieri în lume.

Considerăm că într-un timp prefigurat de ofiţerii desemnaţi planificării acestor operaţiuni, crima organizată, sărăcită şi jefuită de venituri, subordonată şi exploatată, să se replieze din ţară în afara frontierelor, şi în acest fel, vom fi reuşit a salva populaţia de la a mai fi ţinta infractorilor. Cu alte cuvinte, vom prăda prădătorii până când prădătorii se vor teme de pradă, şi în acest mod vom fi salvat naţiunea din ghearele lor iar în acelaşi timp ne vom umple cuferele cu banii acestora.

În aceeaşi măsură ne vom folosi influenţa obţinută pentru a spori natalitatea ţării şi a livra un mesaj global: că nicăieri în lume nu mai este îngăduită existenţa grupărilor infracţionale româneşti iar oricare îşi doreşte să urmeze un asemenea drum, mai bine renunţă, sau lucrează pentru junta consulară a statului român; ori va trăi, ori va muri.

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neînvăţat Muhammad, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 17.01.2020 =

Diaspora română şi imperativul repatrierii

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

Recapitulare

Am discutat anul trecut despre planul deţinut în vederea extinderii influenţei României în plan geopolitic şi care ar fi măsurile necesare pentru a realiza acest deziderat, şi astfel am trasat un plan de acţiune menit să genereze un vector care să angreneze în urma sa toate resursele naţionale şi oportunităţile existente oferite nu doar de poziţia geografică a ţării cât şi de natura poporului, abilităţile şi avantajele cu care Allah i-a înzestrat pe români, spre a avansa naţiunea revoluţionară prefigurată pe noi culmi ale gloriei şi emancipării globale.

În sprijinul acestui deziderat am iterat pentru început o serie de modificări importante în arhitectura statului şi a modelului politic pe care România se cuvine a-l urma pentru a garanta menţinerea acestui proces evolutiv care urmăreşte a oferi ţării puterea de care are nevoie pentru a duce la bun sfârşit această măreaţă lucrare. Iniţial am discutat despre contextul global în care se află omenirea, ameninţările cu care se confruntă planeta, regiunea cât şi ţara per-ansamblu, slăbiciunile politice din istorie care ne-au conferit un statut nefericit de văr sărac al familiei europene şi plasarea naţiunii române la periferia intereselor marilor actori în contrapondere cu oportunităţile geopolitice de care mereu s-a bucurat, am identificat cauzele acestor slăbiciuni ca ulterior să oferim remedii pentru revigorarea ţării din marasmul generalizat în care a fost adusă, iar mai departe am condus raţionamentul prin creionarea unei noi viziuni pentru conducerea ţării şi felul cum această nouă orânduire va aduce succesul poporului în această viaţă cât şi în cea de Apoi.

Astfel am determinat concluzia că formula adecvată a creşterii puterii ţării este reprezentată de un amplu proces de înarmare şi pregătire a structurilor statului pentru război în tandem cu reorganizarea ţării pe criterii care unesc şi nu despart, care aduc laolaltă şi nu care seamănă disensiuni, care sporesc unitatea, coeziunea şi nu care dezbină prin clivaje artificiale exploatate de actori politici străini pentru a păstra naţiunea slabă şi mereu în nevoie de intervenţia sau ajutorul terţilor, cu alte cuvinte am ilustrat o viziune care va face din România un veritabil hegemon continental, bineînţeles, alături de partenerii internaţionali cu care am plecat la acest drum.

Cei care nu au apucat sau nu au reuşit să înţeleagă ideile conturate trebuie să meargă înapoi şi să răsfoiască ediţiile anterioare pentru a se reconecta cu ideile vehiculate.

PURIFICAT/2019/10/05/distrugerea-faunei-si-padurilor/

PURIFICAT/2019/10/12/incalzirea-globala/

PURIFICAT/2019/10/19/razboiul-arctic/

PURIFICAT/2019/10/26/neavenitul-partidism/

PURIFICAT/2019/11/02/inarmarea-tarii/

PURIFICAT/2019/11/10/pilonul-moral-al-armatei/

Iar această saga vizionară, cu voia lui Allah, este predestinată să continue.

Precizare importantă

Este o chestiune pe care cititorul trebuie să o înţeleagă, şi anume că, spre deosebire de alte proiecte naţionale, planurile noastre nu sunt orientate plecând din Bucureşti ci din capitala spirituală de la Balcic. Republica Islamică este precum motorul mic gândit să pornească motorul mare, oricât ne-am dori să purcedem la măreţul drum împreună cu restul poporului şi să reuşim să-l angrenăm în această lucrare, trebuie să veghem la importanţa propriului teritoriu şi să ne înţelegem priorităţile, după cum  audienţa va înţelege acest aspect, mai târziu, din însăşi ordinea aleasă în exprimarea subiectelor propuse. Pentru că dacă vom încerca pornirea motorului mare de la început iar din varii motive, datorită sabotajului tehnic realizat de inamicii proiectului asumat, sau din incapacitatea maşinăriei de a funcţiona ş.a.m.d., acesta nu porneşte, trebuie să rămânem determinaţi de caii-putere ai propriului vehicul, şi, în cazul care ţara va fi acaparată de intenţiile agresive ale inamicului sau va fi de-a dreptul cotropită, aşa cum am preconizat oricum că va fi cazul, Republica Islamică şi teritoriul său, în totalitatea acestuia sau nu, să rămână singura şansă de salvare a ţării.  Aşadar raţionamentul nostru merge într-un paralelism anume, unul care oferă soluţii pentru România şi un altul care caută asigurarea propriului teritoriu al mişcării, urmând ca, la final, mişcarea în sine să acapareze România cu totul; şi deşi capitala politică a statului va fi la Bucureşti, Republica îşi va păstra centrul de putere spiritual din spaţiul danubiano-pontic.

Aşadar trecem mai departe la următorul subiect, acela al repatrierii diasporei şi analizarea condiţiilor prin care se poate genera un contra-exod de populaţie, în ce termeni, în ce scop şi mijloacele prin care putem produce acest vector.

Abandonul naţional

După 1989, poate mai mult ca niciodată în istorie, ţările române s-au confruntat cu o migraţie masivă a populaţiei determinată de sărăcie, lipsa şanselor la un trai mai bun, a serviciilor de proastă calitate oferite de stat în materie de educaţie şi sănătate etc., de dorinţa românilor de a accede în societăţi mai avansate decât cea românească, în special în Occident, de pieirea oricăror speranţe în revigorarea ţării în urma colapsului societăţii comuniste, cu alte cuvinte o deziluzie generalizată care a stăpânit poporul în primul deceniu de după revoluţia eşuată din decembrie 1989, a produs un val irositor către meleagurile Occidentului, a tuturor resurselor umane de care ţara dispune. Motivul şi atunci cât şi acum îl constituie în mare parte, stăpânirea nocivă a politicianismului vampiric de sorginte fanariotă care a reuşit prin sifonarea sevei naţionale în aceste decenii, producerea unui exod al tuturor celor care nu au mai acceptat umilinţa de a trăi sub o veritabilă domnie a umbrelor generată de politica dâmboviţeană. Astfel mirajul unei vieţi mai bune peste hotare, care a invadat în anii de după 1991, România, precum şi puterea de seducţie a acestor noi oportunităţi, au reuşit treptat să golească ţara de resursele sale, într-atât că s-au produs anecdote şi s-au imaginat nume pentru acest efect, de exemplu, exodul creierelor, exodul medicilor etc.

Aderarea României la organismele militare şi politice occidentale în speţă NATO şi UE a alimentat şi mai mult acest proces, acum în absenţa stavilelor juridice, Europa a fost luată cu asalt de români bogaţi şi săraci deopotrivă, oameni cu educaţie sau nu, oameni cu un viitor sau nu, lucrătorii pe plantaţii, împreună cu mâncătorii de lebede şi cerşetorii s-au urcat în aceleaşi trenuri şi microbuze cu medicii, profesorii, cercetătorii şi inginerii, cu toţii uniţi de acelaşi gând care îi mâna din urmă, gândul de a scăpa din România cu orice preţ. Unii şi-au vândut proprietăţi, alţii s-au împrumutat sau s-au vândut pe ei înşişi, însele, în fuga lor din ţară, hotărâţi să facă orice pentru a nu se mai întoarce. Până şi cei care s-au gândit iniţial că vor pleca pentru a se întoarce, sau că se duc pentru a-şi ajuta rudele din ţară, au ajuns să abandoneze ideea şi în locul casei de la sat sau apartamentului din oraş pe care îşi închipuiau că-l vor cumpăra, şi-au adus întreaga familie în ţările unde au emigrat, nici unul dintre ei fiind încercat de gândul de a se mai întoarce vreodată. Dintr-un vag sentiment de apartenenţă naţională dar care nu este atestat de nici un fel de intenţie de a veni înapoi, majoritatea au ajuns a se implica în mersul ţării prin mijloace online sau prin telefoanele date în ţară de unde mai află veşti despre România, şi consideră acest lucru suficient; însă în realitate foarte puţini mai deţin o conexiune reală cu poporul şi mai puţini, cu adevărat, mai joacă un rol în funcţionarea ţării, în afară de impactul economic al şederii lor peste hotare; deşi este o realitate aceea că prin intermediul acelor bani trimişi de ei în ţară, nenumărate familii reuşesc a se întreţine şi într-adevăr îşi ridică nivelul de trai de pe urma acestei migraţii economice.

Dacă analizăm acest fenomen vom descoperi în integralitatea naturii sale, motivaţia economică alimentată de un egocentrism anume şi nepăsarea de a face sacrificii în propria ţară pentru propriul popor, iar cei care au rămas au fost obligaţi să umple vidul profesional, material, existenţial provocat de emigranţi. Cohortele de puţin-curajoşi care au luat cu asalt frontierele pentru a abandona corabia ţării care ce-i drept se scufunda, pentru a-şi face veacul pe navele mai mari şi mai puternice ale altor popoare de unde au privit pe ecrane cum ţara se chinuie, nu au făcut altceva decât să vândă totul pe nimic şi să cumpere nimicul cu preţul a tot.

Însă a fost, este şi va rămâne dreptul lor de a alege acest drum.

Imposibilitatea repatrierii după criterii economice

În această judecată nu îi includem pe aceia care au plecat din România pentru a deveni versiuni mai bune ale lor înşişi spre a se întoarce în ţară pentru a produce o schimbare, nici pe aceia care au găsit o soluţie mai bună, o alternativă la mijloacele de trai din România şi muncesc pentru a sprijini ţara din afară, nici pe aceia ale căror destine i-au dus pe meleaguri străine pentru a fi alături de ţară tocmai de pe fronturile socio-politice ale ţării din străinătate, nici pe aceia care s-au refugiat în alte state din vremea în care fuga din ţară era singura scăpare de un regim opresiv; ci doar pe aceia care s-au aruncat în apă din defetism sau, mai rău, au furat din bărcile de salvare ale corabiei pentru a se salva pe ei înşişi şi astfel au provocat dezechilibre majore în funcţionarea ţării la nivel socio-economic.

La nivel idealist, într-o lume perfectă, fără graniţe, nu ar conta nimic din toate neajunsurile exprimate iar popoarele ar putea călători liber dintr-o parte în alta a planetei fără ca toate aceste lucruri să mai conteze, nu ar mai exista nici un fel de dezechilibru, nu ar mai exista refugiaţi sau oameni fără ţară, imigranţi economici, politici sau de altă natură pentru că atunci omenirea ar fi un singur popor aşa cum a fost la început. Însă realitatea lumii naţiunilor condusă de comercianţi, succesoare a lumii imperiilor condusă de regi, este determinată de graniţe şi de steaguri. Cât timp aceste steaguri reprezintă popoarele în locul limbii vorbite, iar graniţele separă oamenii în loc să le delimiteze drumurile doar, suntem constrânşi să gândim în aceiaşi termeni, indiferent că ne dorim o zidire mai bună sau că lucrăm la cea de acum contemplând la cea de mâine.

Allah a revelat:

2:213

Oamenii erau la început un singur popor, Allah le-a trimis profeţi ca să le vestească şi ca să le predice. El a pogorât Cartea întru Adevăr ca să judece între oameni şi să-i lămurească asupra celor pentru care se ceartă. Cei cărora le-a fost dată însă Cartea, după ce-au primit dovezile vădite, s-au pizmuit între ei [şi s-au separat]. Allah i-a călăuzit doar pe cei care au crezut acest Adevăr asupra căruia alţii s-au certat, cu îngăduinţa Sa. Allah călăuzeşte pe cine voieşte pe calea cea dreaptă.

***

Aşadar diaspora românească, a cărei cifră se află undeva între 7 şi 9 milioane de oameni, este alcătuită din straturi diferite de intenţii, unii vor rămâne în ţările unde au emigrat, pentru totdeauna, alţii se vor întoarce, unii păstrează legătura cu vatra-mamă doar prin legături virtuale sau alte conexiuni cu ţara, rude, prieteni, etc., alţii pleacă şi se întorc în fiecare lună, alţii nu pot pleca, alţii îşi doresc, alţii au fost plecaţi dar nu au putut supravieţui şi s-au întors în ţară; cu alte cuvinte în afara celor două Românii existente în ţară, mai există şi o a treia Românie, România pe drumuri.

Iar acum se ridică întrebarea:

Oare este nevoie ca diaspora să fie repatriată?

Abordări

Dacă judecăm această chestiune exclusiv din considerente individuale, fiecare om are dreptul de a se aşeza în ţara unde consideră de cuviinţă că îi este cel mai bine, şi bineînţeles nimeni nu îi poate lua acest drept la o viaţă mai bună. Pe acela care consideră că nu mai poate trăi în România şi îşi vede destinul alături de alte popoare unde se simte mai bine şi mai bine reprezentat, apărat, integrat, ş.a.m.d., nimic nu îl poate opri şi nici nu trebuie.

Însă la nivelul conducerii statului, alături de liderii ţării, uniţi în cugete şi aflaţi la aceeaşi masă de unde ţara este cârmuită, se cuvine a gândi realist şi acţiona eficient în vederea întrebuinţării avantajelor rezultate în urma existenţei unei diaspore de mari dimensiuni.

Astfel trebuie să îi împărţim pe diasporezi în trei mari categorii şi să acceptăm existenţa unei Românii pe drumuri şi astfel să îi studiem caracteristicile, într-o manieră obiectivă, pentru a identifica avantajele pe care le putem aduce puterii statului de pe urma lor. Rostul acestui raţionament nu este de a conduce anchete sociale, de a afla câţi au plecat, de ce, în ce situaţie se află, etc., să realizăm grafice, vectori şi alte încropeli, toate aceste calcule le lăsăm mai departe structurilor abilitate de a implementa deciziile etajului superior de putere, adică junta consulară, care dictează politica ţării.

De la început argumentăm că populaţia Republicii Moldova nu se află în raţionamentul nostru în categoria diasporă, această chestiune fiind una ce va fi abordată într-un context ulterior al unui alt subiect; întregul proces de unificare a Moldovei fiind o discuţie separată ce va fi discutată într-un cadru descriptiv mult mai amplu în chestiunea reinterpretării graniţelor Europei. Diaspora infracţională, cu alte cuvinte grupările de crimă organizată care au invadat Europa din România, din nou, nu fac obiectul acestui efort de gândire, similar, acest subiect urmează a fi tratat într-un articol ulterior.

***

Aşadar prima categorie este a acelora care vor rămâne acolo, indiferent ce se va întâmpla, şi vor deveni părtaşi ai ţărilor unde se află, şi, până la urmă vor obţine o dublă-cetăţenie, femei sau bărbaţi, armonizaţi deja sau în curs de integrare, cu familii sau nu; pe aceştia trebuie să îi considerăm rămaşi acolo şi inevitabil nu îi mai putem lua în calcul în proiectul naţional, ei pot fi doar întrebuinţaţi doar ca fiind ceea ce în limba engleză se numeşte foreign assets.

A doua categorie, probabil cea mai numeroasă, este aceea a românilor care pot fi influenţaţi prin mijloace mass-media şi comunitare, de la om la om, să se întoarcă în cazul în care un eveniment anume sau un context socio-politic din ţară le dictează repatrierea. Posibilitatea efectuării acestui scenariu s-a dovedit în cazul mobilizării politice a diasporezilor pentru proteste în timpul etapei Dragnea, când s-a reuşit producerea unui vector de participare politică suficient încât să mişte cifre de populaţie înspre ţară. Cifrele au fost oarecum scăzute, ce-i drept, însă capacitatea de mobilizare a fost dovedită că există, şi foarte mulţi diasporezi, chiar dacă doar de la distanţă, fără să participe în mod activ la episoadele luptei politice de atunci, au fost înregimentaţi să ia parte la joc pe tabla de şah.

A treia categorie o reprezintă românii pe care îi putem aduce în ţară şi îi putem reintegra, a se citi, recruta în cadrul proiectului-mamut de ridicare a unor efective militare de mare anvergură în scopul obţinerii hegemoniei continentale, la început într-un stadiu de pregătire în cadrul nucleelor corpurilor de armată prefigurate, şi mai departe să facă parte în mod real din una dintre unităţile de luptă, cel mai probabil miliţii.

În altă ordine de idei, dacă putem genera un vector suficient de puternic pentru a mişca înapoi în ţară cel puţin 500.000 pânâ la 1 milion de oameni chiar 2 milioane, atunci oastea mare a ţării poate fi organizată foarte repede iar cel puţin 5 până la 10 brigăzi de miliţie din cadrul Armatei a VI-a (XXX) a Corpului Expediţionar Român (XXXX) pot fi ridicate într-un anotimp sau două, şi dispuse rapid pentru manevre de impact geopolitic imediat. Acum se poate lesne argumenta, că astfel de brigăzi de miliţie nu deţin o foarte mare putere de luptă sau coeziune şi nu se pot măsura cu unităţile de armată regulată, însă regula celor mulţi dar proşti se aplică aici, şi, în contextul unor graniţe menţinute şi apărate prin articolul 5 al NATO, astfel de manevre vor deţine mai degrabă un rol de ridicare a ţării la război şi perindării prin ţară cu aceste efective în scopuri politice şi de recrutare. Nu în ultimul rând integrarea acestor unităţi de miliţie efortului de recrutare şi folosirea lor în acest sens, de propagandă şi mediatizare a planului de pregătire a unor forţe armate substanţiale, este cu siguranţă bine-venit şi o unealtă foarte eficientă.

Dar acest efect de întoarcere a diasporei nu poate fi obţinut cu promisiuni de locuri de muncă sau alte invitaţii, România faţă de Occident nu are nimic de oferit, diasporezii au acolo totul, nu au alte motive de a se întoarce în România decât dragostea de vatră şi năzuinţa întru glorie.

Contraexodul

Pe cale de consecinţă nu putem aştepta îmbunătăţirea mijloacelor de trai din ţară sau să mizăm pe diasporezi că se vor răzgândi şi să aşteptăm schimbarea opticii lor, se cuvine să le intervenim cu totul în gândire printr-un eveniment catastrofal artificial, creat pe baze naturale totuşi şi motivaţii reale, prin care să le deturnăm existenţa înapoi în ţară prin generarea unui imperativ, fără drept de apel, al întoarcerii lor, mai mult, să proiectăm în lume necesitatea capitală a întoarcerii lor pe meleagurile strămoşeşti.

Să luăm în considerare următoare parabolă:

Un tată, rămas fără copiii săi plecaţi peste hotare şi care bineînţeles aproape că l-au uitat, se aşează împreună cu mama pentru a contempla la posiblităţile de a-i chema înapoi acasă. Tatăl este bolnav, însă nu de vreo boală trupească, ci de una a minţii, suferă de Alzheimer şi începe să uite; sau cel puţin crede că suferă, sau mai exact, îi este convenabilă uitarea, ca prin aceasta să îi determine pe cei care l-au uitat să-şi aducă aminte de el. Astfel cu fiecare zi şi noapte care trec: multe şi mai multe începe să uite până când ajunge să nu mai ştie nici măcar numele copiilor. Mama, îngrijorată de această atitudine, le scrie copiilor că tatăl lor suferă de Alzheimer şi că dacă aceştia nu se întorc acasă în curând şi lungesc aşteptarea, mai mult ca sigur la întoarcere tatăl îi va fi uitat pe deplin şi vor face cunoştinţă cu el din nou la prima lor întâlnire. Copiii, primind vestea ucigătoare a morţii lente a memoriei tatălui, îşi fac planuri urgente de a se întoarce doar pentru a găsi vatra părintească în dezolare şi sărăcie, în totalitatea realităţilor sfâşietoare a unei existenţe chinuitoare lăsate în paragină de abandonul copiilor hrăpăreţi şi nepăsători care au plecat pentru a-şi face o viaţă mai bună pe alte meleaguri. Deşi copiii se scuză invocând că au trimis bani, părinţii nu pot înlocui chipul odraslelor cu figurile de pe bancnote şi drept urmare invocă dragostea părintească pentru a-i ruga să rămână, arătând cu degetul la câte oportunităţi au de a-şi face o nouă viaţă, la fel de bună, după ce părinţii vor fi trecut la cele veşnice iar ei le vor lua locul. Astfel copiii se întorc, îşi înlocuiesc părinţii şi devin la rândul lor părinţi, ducând mai departe viitorul prin noi generaţii.

Astfel se va numi şi planul nostru de a aduce înapoi diaspora, planul Alzheimer.

Dar ce astfel de eveniment de amploare izvorât dintr-o cauzalitate reală poate fi încropit, dar mai ales ţinut sub control de la început şi până la sfârşit, şi folosit ca o ameninţare şi pretext continue, undeva în proximitatea puterii juntei consulare, şi care să poată fi iniţializat în formula parabolei de mai sus în aşa fel încât să producă un contraexod al românilor înapoi în teritoriul naţional? Şi nu oricum, ci în forma dorită de noi?

Cel mai bun plan îl constituie demararea, de noi înşine, a procesului de apariţie a Ţinutului Secuiesc pe harta politică a lumii.

În locul suprimării acestui efort politic, procesul trebuie grăbit şi folosit ca un simulacru din care aparatul de propagandă al Ministerului de Informaţii şi secţiile aferente, biroul PARIS ş.a.m.d., să poată extrage catalizatorii necesari pentru o reacţie majoră de efervescenţă a sentimentului naţional peste hotare, suficient ca cel puţin o treime, preconizat iniţial, până la jumătate dintre diasporezi să se întoarcă în ţară şi să fie rapid mobilizaţi în oastea mare a ţării, ca nucleu iniţial, care se va dovedi de mare ajutor în completarea efectivelor armatei per-ansamblu printr-un proces ideologic, generic numit mersul cu capra; cu alte cuvinte aceste unităţi, iniţial într-o stare de regiment-cocon, vor fi plimbate prin ţară în lung şi-n lat pentru a augmenta procesul de recrutare. Nu în ultimul rând toată scena va fi de mare folos campaniei naţionale de propagandă care poate fi amplu potenţată de aceste mişcări de forţe armate, manevre ce pot fi folosite şi în plan extern pentru încurajarea sau descurajarea anumitor efecte politice. Povestea poate fi utilă şi pentru a menţine soarta României la nesfârşit în atenţia opiniei publice globale, prin proiectarea îngrijorărilor privitoare la un nou conflict în fiecare zi şi săptămână; în acest fel ne asigurăm de o creştere a importanţei regiunii, nu doar în legătură cu România cât şi cu vecinii săi, ale căror graniţe România caută oricum să le încalece mai devreme sau mai târziu.

În ce măsură este onestă o astfel de cale asumată şi nu este oare un sacrificiu nepermis acela de a îngădui încropirea graniţelor maghiarimii din Covasna şi Harghita, sau mai mult nu este oare un risc geopolitic pe care ni-l asumăm, care va duce la sporirea gradului de risc pentru situaţia României, retragerea investiţiilor, sperierea bancherilor, ş.a.m.d., toate acele efecte nedorite ale războiului de care toate ţările se tem?

Spunem: Nu, întrucât conform planului împrumutului Armaghedon, acţiunile agresive ale României au fost luate deja în calcul şi nu constituie mijloace neprevăzute, ci mai degrabă mutări predictibile în contextul preluării puterii de către junta consulară şi a misiunii asumate.

La ce ne putem aştepta din partea Ungariei, vecinilor, atunci când deodată toată atenţia lumii va merge către experimentul Alzheimer?

Din perspectivă geopolitică la nimic, considerăm că riscul apariţiei unui război inter-etnic este redus, drept urmare se poate juca balonul fără grijă, întrucât scopul planului nu este acela de a ucide sau organiza o represiune armată sau de a teroriza populaţia maghiară în vreun fel. Dreptul inalienabil al secuilor la auto-determinare pentru care România a fost de atâtea ori acuzată că nu îl respectă va fi, iată, onorat. Însă nimic nu poate împiedica România să se simtă ameninţată de aceste mişcări ostile organizate de forţe paramilitare sau agenţii din alte ţări, care urmaresc demantelarea statului şi epurarea poporului român din regiunea transilvană. Cu alte cuvinte, nu vom vărsa o picătură de sânge, ba mai mult vom oferi drepturi acelora care se consideră asupriţi iar lumea întreagă îi va urmări pentru a vedea ce vor face cu aceste drepturi. Inevitabil setea de sânge a maghiarimii naţionaliste va prevala şi confruntări sunt prefigurate a se manifesta, politicienii din Ungaria, deja îmbolnăviţi de febra naţionalismului şi motivaţi de extremism, înfometaţi după voturi, la rândul lor, vor începe acţiuni demagogice pentru a deschide un coridor către Ţinutul Secuiesc, pe care oricum nu vor reuşi să-l realizeze, întreaga arhitectură de echilibru a geopoliticii regiunii transcarpatice va părea că se prăbuşeşte precum piesele de domino. Iar toată această prăbuşire va fi auzită de diasporă, care inevitabil se va întoarce acasă pentru a îngroşa rândurile oastei mari.

Elementul central al acestui plan îl constituie împiedicarea românilor de la orice fel de acte de genocid sau agresiuni asupra maghiarilor, şi prevenirea unei confruntări armate, deşi anumite încleştări de gloate vor avea loc inevitabil; în contrapondere cu pânda după acţiunilor lor ostile şi expunerea acestor intenţii la nivel global în scopul victimizării României ca fiind o victimă a naţionalismului maghiar alimentat de Ungaria, care la rândul său este sprijinită în aceste demersuri extremiste de către Rusia; ceea ce în sine nu este o minciună ci un adevăr pe care căutăm a-l scoate la iveală.

Bineînţeles planul Alzheimer nu va ajunge niciodată la sfârşit, adică la pierderea teritoriului naţional, el se va desfăşura pe etape, luni, poate chiar ani, şi prin varii supape va fi pornit sau oprit, atât cât va fi necesar pentru a duce populaţia în acel punct în care va înţelege realitatea politică a ameninţărilor regiunii şi necesităţile aderării la proiectul de înarmare a ţării. Cu alte cuvinte deşi chintesenţa planului o constituie inamiciţia româno-maghiară, intenţiile noastre nu au nici o legătură cu maghiarii ci cu românii, isteria lor naţionalistă determinată de mituri fără sens va fi folositoare în atragerea energiilor naţionale în pumnii juntei consulare spre a putea fi folosiţi în cu totul altă parte, practic chestiunea secuilor fiind de un interes periferic planurilor de expansiune ale Republicii, ba mai mult considerăm că prin lăsarea acestui sânge rău prin vase conectoare special construite vom reuşi neutralizarea acestui conflict poate pentru totdeauna. Folosindu-ne de acest conflict milenar, astăzi aproape perimat şi idiot, vom trece mai departe la organizarea armatei mesianice pe care dorim a o construi.

A nu se considera că dorim a crea un inamic imaginar şi să facem un foc dintr-o pajişte verde şi folositoare, nu, mai degrabă căutăm să expunem populaţiei şi să o dăscălim cu privire la pericolele care pândesc independenţa statului unitar şi care se află aliniate împotriva juntei consulare, realităţi ostile care există şi vor fi lăsate să se dezvolte întocmai pentru a le evidenţia corespunzător şi a genera vectorul de recrutare necesar.

O vreme această poveste cu secuii va fermenta în interiorul României şi ne va ajuta la înregimentarea forţei combinate a diasporei şi rezidenţilor în nucleele viitoarelor corpuri de armată. Pe măsură ce efectivele vor fi ajuns la cel puţin o treime minim sau jumătate maxim completate, planul cu bătrânul care îşi uită copiii va fi abandonat şi în funcţie de situaţia existentă se vor desprinde două scenarii:

1.

Prin generarea unui nou inamic vom fi capabili în a recruta întreaga populaţie de bărbaţi secui în armata lui Dumnezeu prin promisiuni de împământenire şi drepturi în alte teritorii prefigurate pentru expansiune, poate chiar în Ungaria.

2.

Secuii vor deveni o coloană a 5a a Ungariei în ţară, însă şansele pentru acest lucru sunt reduse, practic Ungaria, sărăcită de populaţie şi cu o armată învechită, redusă ca efective nu va putea monta o expediţie de anexare sau de altă natură, şi în orice caz apartenenţa la NATO şi UE va împiedica acest lucru, iar Ungaria va fi lovită de sancţiuni şi nenumărate alte clauze de prevenire şi înapoiere a eforturilor lor beligerante, nici populaţia nu şi-l doreşte întru totul; considerăm că războiul dintre Ungaria şi România în acest context este imposibil, în ciuda declaraţiilor demagogice ale extremiştilor.

Astfel cele două scenarii vor aduce după sine două rezolvări ale problemei secuieşti:

Ori va fi recrutată secuimea, ori se va merge către o soluţie mai complicată şi anume schimbul de populaţie, secuii, în inerţia banditismului lor naţionalist şi condamnaţi de o lume întreagă pentru intenţiile lor barbare, înconjuraţi de unităţi militare regulate şi miliţii înarmate de români conduşi de puterea luminată a juntei consulare de la Bucureşti, o rază de lumină izvorâtă din soarele profetic al ocârmuirii cereşti de la Balcic, nu vor avea altă soluţie decât genocidul sau urcarea în trenuri.

Inevitabil vor urma a doua cale.

Aici nu putem greşi, secuii trebuie câştigaţi sau trimişi în Ungaria. Este o greşeală a începe procesul de expansiune continentală prin vărsare de sânge; marea miză este, în fapt, nu exterminarea secuilor, ci recrutarea lor în Corpul Expediţionar Român.

Secuii sunt descendenţi ai maghiarilor, trupele ungureşti de munte ale habsburgilor au uimit lumea prin rezistenţa şi anduranţa lor pe câmpul de luptă, puterea liniei de foc şi ferocitatea luptei la baionetă; bărbaţii lor sunt demni şi puternici, iar noi trebuie să căutăm, cu orice preţ, mijloace pentru a-i recruta; dar nu îi putem înjuga până nu exorcizăm din ei demonul naţionalismului, iar cel mai bun mod de a face asemenea lucrare nu este de a le interzice aspiraţiile, astfel demonul se va retrage în trup şi va rămâne ascuns aşteptând momentul ideal de a lovi; ci tocmai de a îl lăsa să iasă la lumină, îngăduind secuilor să apuce pe acest drum distructiv. Cât timp ei se vor elibera de acest monstru şi vor lătra în toate zările povestea maghiarului fioros, noi vom fi folosit nebunia lor pentru a le evidenţia copiilor noştri slăbiciunea părinţilor; iar cu siguranţă ei ne vor fi auzit chemarea; şi când se vor întoarce acasă le vom da de lucru.

Astfel vom avea deja organizate două nuclee, miliţiile înarmate cât şi elemente expediţionare, ungureşti, care vor fi de mare folos în viitoarele câmpuri de bătălie ale Republicii.

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neînvăţat Muhammad, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 10.01.2020 =

Judecata de Acum

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

Înainte de a debuta în 2020 cu o nouă serie de articole din grila aleasă, se cuvine a trata un subiect care trenează de ani de zile şi care nu a fost niciodată abordat cu adevărat iar dacă a fost discutat, de cele mai multe ori în scris, dialogul, sau mai degrabă monologul, s-a dovedit a fi pe alocuri lipsit de precizie, purtat în dodii sau de-a dreptul criptic şi doar cei implicaţi sau vizaţi de felurite replici au înţeles mesajul; replici care de-a lungul timpului au apărut şi dispărut din spaţiul public, unele au fost retrase, pentru altele s-au oferit compensaţii dar unele au rămas ca veşnice promisiuni sau avertismente. Deşi reputaţia stăruinţei noastre s-a făcut cunoscută în aceşti ani, foarte multe dintre aceste avertismente, repetate în varii ocazii, au fost luate în derâdere şi tratate ca fiind simple ifose peste care se poate trece în voie, iar joaca nesăbuită cu răbdarea noastră a continuat. La început am considerat că unele neînţelegeri se află în spatele contradicţiilor şi piedicilor artificiale întâlnite la tot pasul însă pe măsură ce timpul a trecut am realizat cu fiecare lună şi an în care avansam pe calea asumată: cruda realitate; aceea că duşmanul există, acţionează şi are o agendă ostilă contra lucrării noastre şi că drumul nu poate fi eliberat decât dacă uneltirile potrivnicilor vor fi date la o parte.

Despre subiectul cu pricina am anunţat că voi scrie la sfârşitul anului, iar aceasta a fost ultima greşeală controlată pe care am comis-o pentru a înţelege natura opoziţiei adunate în jurul nostru. Fără să ezite şi antrenat mereu să profite de oportunităţile ieşite în cale, fără scrupule şi pregătit de orice, duşmanul şi-a încercat ultima lovitură de pumnal în noaptea dintre ani şi inevitabil această ultimă lovitură îi va fi cea fatală. Sigur pe el şi mereu tânjind după sânge neprihănit, aţâţat de vărsarea lacrimilor nevinovaţilor, duşmanul s-a dedat la o nouă conspiraţie, menită să suprime şi să distrugă eforturile Republicii Islamice de a se avansa şi exista. Acest complot nu este unul singular ci face parte dintr-un plan mai amplu de anihilare a Republicii Islamice şi distrugere a proiectului statal; cu alte cuvinte toată această nebunie care cu greu poate fi înţeleasă din afară, constituie un război ascuns între Republica Islamică şi mai multe facţiuni care s-au unit în a ne doborî şi îngropa orice speranţă şi efort de a progresa în direcţia aleasă.

Ceea ce duşmanul nu a calculat a fost că inamiciţia lor s-a prefăcut în prietenia altora, ura lor s-a întrupat în iubirea altora şi războiul lor s-a transformat în alianţa altora; şi astfel s-a generat un echilibru între bine şi rău, cu noi la mijloc.

12:19

Şi iată că veni o caravană. Ei îl trimiseră pe sacagiu care coborî ciutura sa. El spuse: “Ce veste bună! Iată un fecior!” Ei îl ascunseră ca pe o marfă, însă Allah ştia ceea ce făceau!

Dar să nu divagăm.

Acum câţiva ani ne-am hotărât să nu cedăm unui sentiment de paranoia sau să devenim terifiaţi de conspiraţii imaginare, aşa cum foarte mulţi cad pradă propriei imaginaţii. Aşadar am înţeles că ne sunt necesare dovezi şi, treptat, cu atenţie şi fineţe am început să elaborăm planuri ale noastre de a scoate la iveală intenţiile acestei clici duşmănoase, planurile lor în ceea ce ne priveşte, personajele care ne doresc răul, tiparele după care acţionează, mijloacele pe care le folosesc, ş.a.m.d., cât de multe se puteau descoperi pentru ca astfel să deţinem o înţelegere mai bună a inamicului şi să fim capabili de a plănui cu o mai mare eficienţă fără a ne propti la nesfârşit în prieteni falşi, legături otrăvite şi tot felul de capcane şi uneltiri de la nivelul penibil până la cele mai rafinate şi bine organizate planuri de suprimare. Drept urmare în toţi aceşti ani am reuşit să punem în mişcare o muncă de cercetare, în limitele puterii unui cetăţean obişnuit; folosind doar avântul, lăcomia şi puterea duşmanului pentru a-i da de urmă şi a-l transforma din vânător în vânat.

Astfel le-am descoperit toate tertipurile, uneltirile, minciunile, grosolăniile, dacă vreţi într-o descriere plastică: am dat peste o cumplită infecţie de moravuri şi caractere, o cangrenă bolnavă, o indescriptibilă baltă de mizerie spirituală, o adevărată peşteră de tâlhari şi o veritabilă vizuină a demonilor.

De acolo vine duşmanul.

58:19

Satan a pus stăpânire pe ei şi i-a făcut să uite pomenirea lui Dumnezeu. Aceştia sunt grupul lui Satan. Fără îndoială partida lui Satan va fi pierdută!

Ultima expediţie de iarnă precum şi complotul de Anul Nou au fost totuşi picăturile ce au umplut paharul, iar din interpretarea evenimentelor înţelegem că au trecut suficienţi ani petrecuţi în aşteptare, răbdare şi acceptare a tuturor loviturilor, fără a răspunde, limitaţi la a observa, nota şi înregistra în minte valurile răului. Acest şir de evenimente şi întâmplări care au arătat pentru totdeauna natura opoziţiei încropite în jurul Republicii Islamice, persoanei şi destinului nostru şi imposibilitatea de a negocia cu aceste elemente jurate a ne distruge, ne conduc la următoarea concluzie: va veni o vreme de a încheia socotelile, iar în anticiparea acelui moment dorim a-l anunţa încă de pe acum. Lupta aceasta, dragul meu cititor, este între îngeri şi demoni, între bine şi rău, între lumină şi întuneric.

58:21

Allah a scris: Eu şi trimişii Mei vom birui întotdeauna. Allah este Măreţ şi Puternic.

Aşadar după 5 ani putem spune că am devenit siguri cu privire la cine stă în peştera demonilor şi corupe câmpiile şi cine se află în bastionul îngeresc din înălţimi şi îi împiedică, căci iată, acum suntem mai determinaţi în convingerile noastre ca niciodată iar toate uneltirile duşmanului au eşuat, în ciuda anvergurii şi puterii de care dispune; drept urmare a venit momentul să strângem plasele şi să ne vedem de drum, am prins destule şi avem altă lucrare de continuat căreia nu ne-am dedicat în întregime.

Dar duşmanul să ia aminte că nu va mai fi scăpare, dacă vom învinge va fi mazilit, dacă va învinge ne va mazili, a fost de la început pe viaţă şi pe moarte şi va rămâne astfel pentru totdeauna.

Dar poate cea mai mare reuşită nu este cea conflictuală că am izbândit noi în a ne ţine bastionul, ci aceea că am descoperit pe acest câmp de luptă prieteni adevăraţi, fraţi, surori, pe care îi iubim şi care ne iubesc, fără să vrem am descoperit un inamic comun iar asta ne face aliaţi. Iar parfumul cel minunat al acestui război este că, la finalul zilei, ştim că nu suntem singuri şi că orice s-ar întâmpla ne vom întâlni într-o bună zi cu toţii, cei care luptăm pentru bine, în compania lui Allah, a profeţilor şi martirilor care s-au jerfit pentru legea şi regatul lui Dumnezeu şi au oferit pe altarul devotamentului şi credinţei tot ce aveau pentru ca stindardul adevărului să fie deasupra tuturor celorlalte flamuri, şi pentru ca lumina să învingă asupra întunericului şi pentru ca Adam să-l biruiască pe Iblis, şi, până la urmă, pentru salvarea sufletelor fiecăruia.

***

Am cântărit o vreme dacă este firesc să gândesc o întreagă structură în arhitectura statului care să conducă o veritabilă muncă de represiune împotriva conclavului demonic ce lucrează împotriva Republicii Islamice sau să menţin această cercetare la nivelul unei vendete subtile pentru momentul când puterea prefigurată a noii orânduiri va fi suficient de puternică încât să poată organiza o vânătoare de vrăjitoare, individuală de tip punct-ochit-punct-lovit. După multă reflecţie şi cântărind pe talere vieţile voastre m-am aplecat asupra celei de-a doua variante; dintr-un motiv evident: simpla existenţă a unui organism de represiune va ajunge, inevitabil, să fie folosit şi împotriva unor oameni nevinovaţi, indubitabil greşeli se vor face, nu doar atât, sistemul propus deţine deja o serie de valenţe autoritare, acum ataşarea unui braţ represiv menit să zdrobească adversarii nu va face decât să alimenteze cu muniţie opozanţii ideologici şi politici ai Republicii Islamice, care se vor întrece în acuzaţii şi reproşuri pe marginea acestui subiect, îngreunând astfel lucrarea cerească a profeţilor ale cărei deziderate sunt primordiale şi prioritare în faţa necesităţilor politice.

Astfel ajungem la verdictul oferit în urma escaladării conflictului nevăzut început în 2015, bătălie care a crescut progresiv în aceşti ani până la apogeul purtării ostilităţilor în ultimele săptămâni ale lui 2019.

Verdictul nostru, sub titulatura: Directiva Katar, ordin secret ce va fi emis după preluarea puterii, este următorul:

O serie de fortificaţii părăsite care făceau parte din arhitectura defensivă a Capitalei vor fi renovate, începând cu forturile din nordul oraşului, Chitila, Mogoşoaia, Otopeni şi Tunari, cu posibilitatea de a completa numărul clădirilor în funcţie de cerinţele muncii de represiune. În aceste beciuri va fi purtat de către soldaţii de casă din Regimentul de Onoare „Adamclisi” sub delegaţie condusă de Ministerul de Informaţii: un efort de interogare pe termen lung a tuturor suspecţilor şi făptaşilor care au comis agresiuni şi abuzuri contra Republicii Islamice şi care se fac vinovaţi de varii conspiraţii; urmărindu-se întocmirea unei imagini complete a intenţiilor potrivnicilor Republicii Islamice; aceia care vor încerca să fugă din ţară vor fi asasinaţi în ţările unde s-au refugiat, iar legislaţia ţărilor unde aceştia se ascund nu va fi luată în calcul, indiferent dacă avem de-a face cu un azil politic sau de altă natură.

Dacă în urma interogatoriilor se va descoperi că aceste comploturi au fost dirijate din afara ţării de state considerate aliate, vom cere de la aceştia un bir de sânge, adică vom cere capetele celor vinovaţi iar dacă propunerea va fi refuzată atunci vom reconsidera legăturile de alianţă cu aceştia până la primirea taxei de sânge.

Motivul derulării unui astfel de plan stă în încercarea de a opri, sau, în orice caz, deturna şirul nesfârşit de comploturi realizate împotriva orânduirii islamice cât şi în natura permanentă a acestor atacuri. Cu alte cuvinte trebuie pus capăt într-un fel sau altul acestui asalt neîncetat. Nu ne putem apăra la nesfârşit, se apropie ziua când va fi necesar atacul, când va fi nevoie să lovim în duşman pentru a-l îndepărta de ziduri fără a-i permite mereu să le escaladeze, să spargă porţile, să devasteze la fiecare încercare. Cu siguranţă o asemenea decizie nu este altceva decât o dovadă de înţelepciune şi nicidecum expresia unei intenţii malefice. Considerăm că dacă şi într-o simplă fază teoretică non-conflictulă în care se află momentan proiectul Republica Islamică, atacul inamicului este neîncetat şi creşte progresiv de la lună la lună, cu siguranţă când mizele bătăliei vor creşte, inamicul nu va ezita un atac direct sau în orice caz şi-a pregătit de pe acum săgeţile, dronele, cuţitele. Tocmai de aceea şi noi pregătim ghilotina, inamicul trebuie să ştie că este obligat să îşi continue munca subversivă, ulterior clipei victoriei şi victoria va veni! vom trece la anihilarea acestuia dacă el nu o va face înainte!

Drept urmare urmărind firul a tot ceea ce ştim până acum despre duşman scriem astfel:

Un număr iniţial de circa 60 de persoane (majoritatea cetăţeni români) vor fi arestate şi întemniţate în forturile mărginaşe din nordul Capitalei, urmând ca cercul suspecţilor să se mărească preconizând că un număr dublu de persoane vor fi reţinute în primele zile de la începerea interogatoriilor. În cazul cetăţenilor altor state aceştia vor fi răpiţi şi aduşi cu forţa în ţară. Se va descinde concomitent la un număr de 13 adrese din Capitală cât şi din ţară şi se vor face percheziţii la un număr de 4 societăţi comerciale iar angajaţii vor fi arestaţi şi duşi către forturi pentru a fi interogaţi. Dintre aceştia unii vor fi eliberaţi, alţii vor rămâne o vreme în forturi, iar alţii vor fi executaţi.

Etica islamică porunceşte că onoarea, averea precum şi familiile acuzaţilor nu vor fi atinse, căutăm doar eviscerarea răului şi tăierea acestuia de la rădăcină.

Directiva Katar nu face obiectul unei decizii judecătoreşti ci este o mişcare de represiune extrajudiciară şi extraordinară realizată din raţiuni de siguranţă naţională, nu vor exista procese, apărare sau instanţă, puterea judecătorească nu va fi implicată în această operaţiune a cărei desfăşurare va fi declarată secret de stat. Similar cei care vor divulga detalii ale operaţiunii vor fi întemniţaţi sau executaţi.

Reflectez cu nespusă tristeţe la această directivă cumplită pe care am amânat-o de atâta vreme, mi-am iertat inamicii de prea multe ori şi le-am înlesnit prea multe, i-am îmbrăţişat şi iubit de prea multe ori, mai mult decât ar fi făcut orice om. Deşi nu îmi doresc să îmbrac mânuşa cea cruntă din fier, această represiune este neplăcută dar necesară. Pentru a scăpa lumea de aceşti paraziţi trebuie să ne arătăm cu o voinţă rece ca gheaţa şi să ne fie milă mai mult de lacrimile şi suferinţa nevinovaţilor decât de existenţa şi aşa dezgustătoare a unor demoni plini de ură.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neînvăţat Muhammad, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 08.11.2019 =

Pasul final

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

Ambiţia noii orânduiri

Viziunea noii arhitecturi a României, dacă este implementată conform metodologiei asumate şi nu va devia pe parcurs de la dezideratele iniţiale, va duce la o evoluţie a ţării dintr-un stat mediocru de o anvergură geopolitică redusă, aflat într-o stare perpetuă de conflict politic şi inamiciţie între straturile componente ale societăţii, cu o armată mereu în nevoie faţă de actori geopolitici mai puternici şi mai bine înzestraţi militar, cu o capacitate de dezvoltare sabotată de corupţie şi dispute interne, cu o populaţie dezamăgită şi dezbinată care ia cu asalt graniţele ţării, pusă pe fugă de indiferenţa administraţiei, corupţia conducătorilor şi condiţiile vitrege de viaţă, ş.a.m.d., într-o naţiune suverană aflată la cârma destinului continentului, cu o poziţie de neclintit în faţa adversarilor, alcătuită dintr-un popor brav ce-şi munceşte propriul belşug în pace, în solidaritate şi empatie faţă de ceilalţi, care se bucură de libertăţile pe care, acum, este mai mult decât capabil în a şi le apăra el însuşi; un stat care nu doar îşi educă generaţia tânără ci face loc şi altor popoare pentru a beneficia de avansul luminat al învăţământului acestuia, o ţară ce deţine spitale performante unde cel bolnav poate adormi liniştit în patul său ştiind că nu va fi răpus de condiţii sinistre, de bacterii ucigaşe sau de o indiferenţă criminală; o ţară nobilă mânată de idealuri nobile, o naţiune revoluţionară şi un popor fericit.

Menţinerea ritmului

Dar această viziune nu se va îndeplini dacă nu ne asigurăm de continuarea procesului  de evoluţie a societăţii şi statului, mai exact de instalarea definitivă a noii ordini.

Citeşte mai multe aici:

PURIFICAT/2019/11/02/inarmarea-tarii/

După dizolvarea Parlamentului şi transformarea acestuia într-o Mare Adunare Naţională, preluarea puterii de către junta consulară şi încheierea unui acord pentru împrumutul Armaghedon, în paralel cu încropirea viitoarelor nuclee ale corpurilor de armată care vor fi organizate pe măsura completării efectivelor militare prin intermediul procesului de recrutare; iar tot acest segment al viziunii a fost concretizat, se cuvine a ne îndrepta atenţia către pasul final al construirii noii zidiri şi anume organizarea centrului de putere al noului stat.

Aşadar vom merge mai departe în a înţelege structura juntei consulare şi modul cum aceasta este organizată.

Junta consulară este alcătuită din consulul ţării şi 4 miniştri cu funcţii plenipotenţiare; consiliul consular reprezintă drept urmare: sediul puterii statului sau Steaua Ţării, imagine de ordin filosofic în care observăm vârfurile a cinci colţuri de putere în mijlocul cărora se află omniprezenta forţă a destinului; termenul de CSAT devenind, în această etapă finală de dezvoltare, irelevant.

Consulul ţării, după cum am arătat într-un articol anterior, este ales prin vot uninominal însă cei 4 miniştri sunt numiţi de primul-ministru. Evoluţia Parlamentului într-un enorm conclav alcătuit din „bresle de meşteşugari” ale căror partide şi formaţiuni apolitice, a se citi tehnocrate, se luptă între ele pentru implementarea proiectelor de ţară şi îşi cântăresc rezultatele în funcţie de eficienţă; iar oameni noi, valoroşi pentru partide şi administraţie încep a se evidenţia în această activitate: garantează că lucrările guvernului apolitic, unde doar bunul mers al ţării este avut în vedere, vor asigura dezvoltarea economică a statului şi bunăstarea populaţiei. Tandemul dintre academicieni, oameni de ştiinţă, specialişti şi tehnocraţi, va contribui decisiv la progresul  societăţii, acum determinat doar de eficienţa proiectelor asumate şi nu de lupta politică. Întrucât politica externă, siguranţa naţională şi armata nu mai sunt o preocupare pentru guvern şi nici o miză anume se cuvine ca următoarele segmente ministeriale să fie retrase din subordinea Guvernului şi să fie mutate sub autoritatea juntei consulare care, acum, odată ce puterea a fost preluată iar direcţia ţării a fost trasată, devine singura entitate competentă în a le gestiona. Deşi administrativ cât şi economic depind de Guvern, ministerele cu pricina vor fi relocate spre a răspunde ierarhic doar juntei consulare.

Drept urmare o serie de 3 ministere vor fi mutate iar un altul va lua fiinţă. Deşi structura organizaţională şi cutumele administrative ale instituţiilor menţionate rămân neschimbate iar schema bugetară rămâne în continuare cea autorizată de Guvern, autoritatea faţă de care răspund aceste ministere se va modifica, după cum urmează:

Ministerul Apărării Naţionale este mutat, cu toţi angajaţii acestuia, din subordinea Guvernului în autoritatea juntei consulare şi va fi redenumit Ministerul de Război (MR). Instituţia-modul prin care se va face legătura ierarhică cu junta consulară va fi comisariatul de război, cu telefon roşu, adică o legătură directă între minister şi junta consulară. Angajaţii comisariatului de război vor fi aleşi din gradele cele mai înalte ale conducerii armatei, marinei şi forţelor aeriene şi vor lucra la o adresă diferită de cea a ministerului, în proximitatea puterii de decizie a juntei consulare. Toate structurile de recrutare şi informaţii ale armatei vor avea capacităţi sporite în vederea menţinerii efortului monumental de organizare a noii armate, pregătirii şi înzestrării acestor forţe. Ministerul de Război va incorpora, astfel, întregul aparat logistic şi administrativ al noii armate şi va fi direct răspunzător de toate braţele armatelor terestre, navale şi aeriene. În virtutea noilor atribuţii se va comunica economiştilor din Guvern să caute modalităţi de mărire etapizată a bugetului ministerului.

Ministerul Afacerilor Interne va ajunge, la rândul său, mutat, cu toţi angajaţii, din subordinea Guvernului în autoritatea juntei consulare şi va fi redenumit Ministerul Siguranţei (MS) sau în denumire populară „Siguranţa”. Instituţia-modul prin care se va face legătura cu junta consulară va fi comisariatul siguranţei, cu telefon roşu, adică o legătură directă între minister şi junta consulară. Angajaţii comisariatului siguranţei vor fi aleşi din gradele cele mai înalte ale conducerii poliţiei şi jandarmeriei şi vor lucra la o adresă diferită de cea a ministerului, în proximitatea puterii de decizie a juntei consulare. Toate capacităţile structurilor de poliţie în materie de păstrare a ordinii publice şi siguranţei naţionale vor fi sporite în vederea protejării procesului de organizare a noii armate, pe fondul creşterii puterii politice a statului implicit amplificarea ameninţărilor la adresa sa; aşadar atenţia organelor de poliţie trebuie să crească direct-proporţional cu această tendinţă. Observăm astfel că, în lumina noilor responsabilităţi, nivelul de pregătire al cadrelor de poliţie trebuie ridicat, întrucât ne aşteptăm ca o gamă largă de spioni, sabotori, aventurieri şi alte tipuri de infractori vor căuta realizarea de distrugeri, sabotaje, jafuri sau asasinate împotriva unor elemente de infrastructură militară sau civilă, populaţia însăşi poate fi deturnată în a se revolta sau a organiza proteste contra noii orânduiri a statului prin mijlocirea realizată de agenţii ostile nouă, etc., cât şi nenumărate alte pericole care nu pot fi enumerate toate aici; cu alte cuvinte siguranţa statului trebuie să vegheze neîncetat şi cu un neobosit avânt la protejarea cetăţeanului, a ţării şi la păstrarea ordinii publice. Ministerul Siguranţei va fi direct răspunzător de toate braţele unităţilor de poliţie (din toate categoriile) şi jandarmerie. Tot în atribuţiile Siguranţei va reveni şi păstrarea legăturii de consiliere şi coordonare cu pădurarii înarmaţi care veghează la oprirea furturilor de lemne şi defrişărilor. Pentru Ministerul Siguranţei se va aplica o tehnică de mărire bugetară asemănătoare celei desemnate pentru SRI, după cum vom citi ulterior.

Ministerul Afacerilor Externe va fi mutat, cu toţi angajaţii, din subordinea Guvernului în autoritatea juntei consulare însă numele îi va fi menţinut. Instituţia-modul prin care se va face legătura cu junta consulară va fi comisariatul diplomatic, cu telefon roşu, adică o legătură directă între minister şi junta consulară. Angajaţii comisariatului diplomatic vor fi aleşi din rândurile celor mai eficienţi ambasadori şi vor lucra la o adresă diferită de cea a ministerului, în proximitatea puterii de decizie a juntei consulare. Toate structurile diplomatice precum şi cutumele administrative vor rămâne neschimbate. Importanţa efortului diplomatic al ţării va creşte acum semnificativ în contextul noilor mişcări geopolitice pe care România şi le asumă, drept urmare, se preconizează o sporire considerabilă a activităţii Ministerului, implicit şi o creştere a bugetului Ministerului pe care junta consulară o va prioritiza în cererile adresate Guvernului.

Structurile de informaţii, mai precis SRI şi SIE, împreună cu STS, vor rămâne în acelaşi format administrativ de până acum însă vor fi comasate ca ierarhie într-o structură, cu un etaj ierarhic mai sus, denumită Ministerul de Informaţii (MIF), subordonat, cu toţi angajaţii, juntei consulare. Ministerul de Informaţii va avea un telefon roşu către adresele serviciilor şi va centraliza toate rapoartele instituţiilor într-un singur rezervor de informaţii destinat exclusiv membrilor consiliului consular. Angajaţii Ministerului vor fi aleşi dintre gradele cele mai înalte ale structurilor de informaţii, şi vor lucra la o adresă diferită de sediile serviciilor, în proximitatea puterii de decizie a juntei consulare. SRI va deveni un pilon de maximă importanţă a siguranţei naţionale care, împreună cu unităţile de poliţie şi jandarmerie, va deveni linia întâi de apărare a ţării în demantelarea şi îndepărtarea strategiilor ostile ale unor agenţii externe care, inevitabil, vor căuta realizarea de asasinate, distrugeri, sabotaje, atacuri cibernetice, diversiuni economice, mituirea unor oficiali, încropirea de răzmeriţe, propagandă ostilă, trafic internaţional, terorism, ş.a.m.d. SRI va fi autorizat să deţină protocoale secrete cu toate segmentele societăţii în realizarea atribuţiilor sale, dintre care cel mai important va fi protocolul cu Ministerul Siguranţei, unde angajaţii SRI se vor bizui pe organele de poliţie şi jandarmerie în realizarea obiectivelor şi vice-versa. Ne aşteptăm ca tandemul dintre SRI şi Ministerul Siguranţei să poată realiza o reducere substanţială a criminalităţii şi sporirii protecţiei teritoriului naţional, suficient de ridicate, încât efortul de organizare a noii armate şi construirii noului stat să se poată derula fără imixtiuni nedorite. În privinţa SIE rolul instituţiei rămâne acelaşi iar, acum, atribuţiile sale nu pot decât spori ca importanţă pe măsura acumulării de noi obiective strategice în gândirea geopolitică a statului. Bugetele celor două servicii nu vor fi mărite ci nutrim speranţa ca Ministerul de Informaţii să fie capabil, împreună cu Ministerul Siguranţei să îşi subordoneze întru totul circuitele economice ale grupărilor infracţionale din ţară, iniţial, ulterior peste hotare, şi să îşi mărească bugetele după un grafic propriu. În acelaşi timp Ministerul Siguranţei, în cazul sentinţelor definitive şi irevocabile pentru infracţiuni economice, va practica sistemul confiscărilor extinse ca o sursă ulterioară de venituri. Cu alte cuvinte Ministerul de Informaţii şi Ministerul Siguranţei, în afara bugetelor alocate de către guvern şi dacă doresc să îşi ridice plafonul cheltuielilor, vor trăi din raiduri naţionale cât şi internaţionale, de pe urma prădării cartoforilor, traficanţilor, infractorilor; îi vor exploata, teroriza şi sărăci de capital şi profituri pe infractori, până când grupările acestora vor dispărea de pe teritoriul naţional iar războiul împotriva crimei organizate se va muta în spaţiul transfrontalier. Atacuri armate asupra stocurilor de bani ale traficanţilor, teroriştilor şi infractorilor internaţionali vor fi organizate după epuizarea ţintelor naţionale. În acest sens contăm pe imaginaţia comisariatelor de siguranţă şi informaţii să încropească un cadru administrativ cât şi structurile operative aferente acestui efort, eventual prin recrutarea din rândul deţinuţilor aflaţi în custodia ANP, în paralel cu degajarea climatului de supra-aglomerare din închisori. Dar prădarea crimei organizate pentru venituri este un punct care va fi abordat într-un alt capitol şi nu acum, ne-am mulţumit doar cu zugrăvirea unei schiţe.

În privinţa SPP, această instituţie va fi comasată cu o altă unitate de pază pentru a forma Garda Republicană. Pentru început menţionăm că atribuţiile SPP nu se vor schimba însă angajaţii serviciului vor fi trecuţi sub autoritatea juntei consulare. Instituţia-modul prin care se va face legătura cu junta consulară va fi comisariatul de pază, cu telefon roşu, adică o legătură directă între SPP şi junta consulară. Angajaţii comisariatului de pază vor fi aleşi din rândurile gradelor cele mai înalte ale SPP şi vor lucra la o adresă diferită de cea a SPP, în proximitatea puterii de decizie a juntei consulare. Toate structurile de protecţie şi pază precum şi cutumele administrative vor rămâne neschimbate. Alături de SPP va funcţiona şi o unitate militară de gardă subordonată exclusiv Consulului ţării, sau trupe de casă (Household regiment), numit Regimentul de Onoare „Adamclisi” destinat pazei administraţiei consulare, familiei şi persoanei consulului. Acest regiment de prestigiu nu va răspunde decât autorităţii personale a consulului iar soldaţii regimentului vor locui la aceeaşi adresă ca şi acesta. Recrutarea în regimentul de casă va avea reguli draconice de accedere precum şi alte preferinţe, după cum urmează:

Paza spaţiilor private, intime, ale locuinţei consulare, spre exemplu dormitoare, sufragerii, bucătării, sali de mese, băi, etc., va fi alocată exclusiv unei gărzi de femei, care, tradiţional, în virtutea apropierii de familia consulară, va fi condusă de Prima Doamnă a Republicii; accederea în garda de onoare se va face după următoarele criterii:

• vârsta între 18 şi 30 de ani; după vârsta de 30 de ani primesc dreptul de a activa mai departe în oricare dintre structurile juntei consulare din care au fost recrutate dar nu se pot retrage din aparatul de stat.
• înălţimea de minim 1,80m şi greutatea de minim 65kg şi maxim 75kg.
• rezultate şcolare excelente în cadrul instituţiilor militare din care au fost recrutate.
• scor IQ minim 120.
• să deţină cunoştinţe artistice şi să fi urmat minim un curs de artă în domenii precum muzică, pictură, etc., nivelul dezvoltării acestor aptitudini va constitui un criteriu de departajare.
• să fie necăsătorite, să rămână necăsătorite pe durata serviciului activ în acest regiment; nu se pot căsători decât cu persoane din cadrul aparatului de stat al juntei consulare iar după căsătorie vor fi repartizate înapoi structurilor din care au fost recrutate şi vor părăsi locuinţa consulară.

Paza spaţiilor exterioare ale locuinţei consulare, spre exemplu, grădini, intrări, ieşiri, săli exterioare, birouri, cabinete, alei, coridoare de acces, puncte de aprovizionare, etc., oriunde criteriile de securitate vor stabili că este necesar, va fi alocată exclusiv unei gărzi de bărbaţi, care, tradiţional, va fi condusă de Consululul Republicii; accederea în garda de onoare se va face după următoarele criterii:

• vârsta între 18 şi 40 de ani; după vârsta de 40 de ani primesc dreptul de a activa mai departe în oricare dintre structurile juntei consulare din care au fost recrutaţi dar nu se pot retrage din aparatul de stat.
• înălţimea de minim 2.05m şi greutatea de minim 90 kg şi maxim 120 kg.
• rezultate şcolare excelente în cadrul instituţiilor militare din care au fost recrutaţi.
• scor IQ minim 100.
• să deţină cunoştinţe religioase şi să fi urmat minim un curs de teologie religioasă din religia aleasă, nivelul dezvoltării acestor cunoştinţe va constitui un criteriu de departajare.
• să fie căsătoriţi.

Dacă recapitulăm toate aceste idei survin următoarele realităţi: adresele, clădirile, angajaţii şi cutumele după care funcţionează instituţiile menţionate rămân, în linii mari, aceleaşi, doar că li se adaugă un nou etaj ierarhic. Acest nou etaj ierarhic constituie, de facto, sediul puterii statului român şi drept urmare va fi mutat într-un loc nou, o clădire nouă desemnată în acest sens, diferită de administraţia prezidenţială sau guvern. Această adresă va fi ruina Casei Radio care, acum, pe fondul reorganizării arhitecturii statului şi reprezentând partea financiară pe care România o adaugă la împrumutul Armaghedon pentru organizarea unui centru nervos politico-administrativ al efortului asumat: va deveni Palatul Consular sau Palatul Eroilor.

Palatul Consular sau în denumire populară Palatul Eroilor va incorpora, aşadar, următoarele structuri care se vor găsi la aceeaşi adresă:

Ministerul de Informaţii

Comisariatul de război

Comisariatul siguranţei

Comisariatul diplomatic

Comisariatul de pază

Marea Bibliotecă a Republicii (gândită a aduna, la propriu, pe un spaţiu gigantic, toate cărţile lumii, destinate lecturii gratuite, bineînţeles fără posibilitatea de a scoate cărţile în afara Palatului Consular)

U.M. Consulară: Regimentul de Onoare „Adamclisi”

Palatul Cotroceni va fi desemnat ca fiind locuinţă consulară iar Grădina Botanică va fi anexată acestui complex; şos. Cotroceni împreună cu str. Constantin Noica vor fi redenumite şi adunate laolaltă ca fiind: Bulevardul Renaşterii.

Pilonul moral

A revelat Allah Preaînaltul:

3:26

Spune: “Dumnezeule, Stăpân al Împăraţiei! Tu dai împărăţia cui voieşti şi iei împărăţia cui voieşti. Tu înalţi pe cine voieşti şi cobori pe cine voieşti. În mâna Ta este binele. Tu eşti Atotputernicul.

Poate cel mai important vector al noii organizări este reprezentat de menţinerea coloanei vertebrale a moralei şi credinţei trupelor cât şi a oamenilor care lucrează în aparatul de stat. Fără sens ridicăm o armată de 1 milion sau chiar 2 milioane de oameni sub autoritatea unei junte consulare, inutil avem un guvern tehnocrat care lucrează pentru bunul mers al ţării, degeaba avem o curte constituţională ca expresie a puterii judecătoreşti care menţine echilibrul dintre puteri şi le asigură separarea în interesul cetăţeanului, toate aceste puteri şi capacităţi ne sunt inutile dacă nu sunt pătrunse de moralitate şi de un scop nobil comun. Dacă un astfel de stat, oricât de puternic este, devine imoral şi ajunge mânat de interese meschine, atunci trăsăturile populaţiei vor urma modelul oferit de lideri iar demantelarea, la început spirituală, urmată de cea socială, poate chiar teritorială, se vor succeda cu repeziciune. Întregul proces de evoluţie al statului va deveni un fiasco şi în loc să producem o naţiune revoluţionară care să contribuie la pacea lumii şi la lupta împotriva a tot ceea ce este rău pe pământ, vom fi creat un monstru tiranic ce va ajunge să oprime iar forţele distructive ale conducerii opresive, imorale, vor ajunge să distrugă însuşi poporul cât şi vecinii acestuia. Toată viziunea, împrumutul gândit, noua arhitectură statală, toate, în absenţa virtuţilor morale, vor fi devenit doar iluzii şi se vor prăbuşi în cenuşa istoriei ca doar un alt monstru răpus de propria răutate.

Drept urmare menţinerea direcţiei ţării pe făgaşul moral asumat constituie o prioritate peste toate celelalte, fiind însuşi suflul mişcării de renaştere spirituală a poporului român. Lumina se coboară doar din ceruri, nimeni nu o face sau produce pe pământ, aşadar menţinerea nealterată a razei călăuzitoare cereşti trebuie să ne fie lucrare de căpătâi şi nu poate fi lăsat nici un muritor să o împiedice sau să o pună în pericol. Pentru a garanta procesul evolutiv al statului român implicit şi al populaţiei, găsim de cuviinţă a organiza o nouă instituţie în cadrul Ministerului de Informaţii, fără legătură cu SRI sau cu SIE, şi fără un rol anume pe linie de siguranţă naţională.

Acest organism instituţional, considerat secret, va avea trei mari atribuţii pe linie de siguranţă morală:

1. Educarea populaţiei
2. Educarea armatei
3. Reeducarea elementelor ostile

Biroul PARIS, acronim pentru Psihologie Avansată, Reeducare şi Înaltă Strategie, aflat în subordinea Ministerului de Informaţii va avea ca unic scop menţinerea procesului evolutiv al statului român, de altfel expresia independenţei ţării şi a valorilor morale asumate de cetăţeni. Lucrătorii acestui birou vor fi recrutaţi din rândurile psihologilor eminenţi ai instituţiilor afiliate juntei consulare care, în munca lor, vor realiza scheme şi configuraţii psihologice complexe pentru ca focul spiritual naţional să nu fie lăsat nicicând să se stingă. Munca acestora va fi secretă şi va putea fi analizată doar de consiliul consular, care va emite directive pentru realizarea unor planuri de propagare a unor direcţii ideologice pe termen mediu şi lung, implicit transpunerea acestor intenţii la nivelul populaţiei şi armatei.

Educarea populaţiei este un proces psihologic avansat prin care căutăm a insufla populaţiei preceptele morale pe care vrem să le deţină. În termeni cât mai plastici, angajaţii Ministerului de Informaţii vor rafina aceste metode atât de bine încât dialogul dintre junta consulară şi populaţie va fi ca acela dintre un părinte şi copilul lui, unde părintele, motivat de dragostea sa nemăsurată faţă de odraslă, îşi învaţă copilul cele care îi vor fi necesare traiului precum şi virtuţile, morala şi credinţa corectă, pentru ca acestea să îl poată călăuzi mai departe în viaţă; iar copilul, ascultător sau nu, va prelua din aceste relatări, fiind expus învăţăturilor transmise, fie că vrea, fie că nu. Un copil ascultător înseamnă un proces eficient de educare a populaţiei şi drept urmare o lipsă de activitate pentru secţia de reeducare. Un copil obraznic, care vorbeşte urât, aruncă cu obiecte, şi batjocoreşte dragostea părintelui său, devine responsabilitatea secţiei de reeducare a elementelor ostile.

Această ramură are două mari direcţii de abordare, prima o constituie reeducarea acelor cetăţeni care urmează un curs distructiv şi care sunt depistaţi că intenţionează a organiza sabotaje, asasinate, chemări la revoltă, sau au fost observaţi că s-au vândut intereselor unor facţiuni ostile poporului şi juntei consulare, sau derulează o activitate de subminare a puterii de stat cât şi a libertăţilor poporului. Aceşti neştiutori vor fi iniţiaţi într-un proces de reeducare, care nu îi privează de libertate, iar printr-o abordare fină cu ajutorul argumentelor şi explicaţiilor extinse cu privire la natura îngrijorărilor sau revoltei lor, să fie convinşi, şi în cele din urmă determinaţi, să renunţe la atitudinea distructivă şi să intre la loc în turma cea frumoasă şi ascultătoare a ciobanului responsabil şi iubitor. Aceştia pot reprezenta fie indivizi de sine stătători sau grupuri mai mari de populaţie, după cum scara la care poate lucra secţia de reeducare variază. Un grup ostil puterii statului trebuie mai întâi abordat cu argumente şi explicaţii pertinente, ca ulterior, dacă îşi menţine cursul distructiv, să fie desemnat ca inamic al ţării şi trecut cazul mai departe în atribuţiile celorlalte structuri ale Ministerului de Informaţii şi mai departe către Siguranţă.

A doua ramură a procesului de reeducare o constituie neutralizarea elementului politic din segmentele puterii legislative şi judecătoreşti. Precum anterior am gândit că singura putere politică a ţării este reprezentată de junta consulară şi aparatul său de stat, acum constituit din 4 ministere şi o gardă republicană, emitem pretenţia că doar aceştia sunt autorizaţi în a face politică pentru statul român. Evident oricare cetăţean din oricare cotlon al ţării poate emite păreri însă politicianismul în sistemul legislativ trebuie înlăturat, iar de cel judecătoresc nu poate fi vorba în explicaţia de faţă întrucât puterea judecătorească nu urmează abordări politice sau ideologizate. Dacă permitem Parlamentului să devină politic atunci partidismul va lua fiinţă din nou şi ne va contesta autoritatea până în punctul în care vă căuta abolirea juntei consulare şi mazilirea consulului în chipul unui efort de eliberare, denumit astfel de politicieni, pentru a acapara puterea şi a reinstaura puterea parlamentară asupra poporului. Acest efort de repolitizare a Parlamentului şi folosirea partidismului ca o unealtă prin care junta consulară să fie dizolvată reprezintă principala strategmă prin care noul stat poate fi învins. O invazie din afară nu va face decât să adune poporul sub stindardul juntei consulare, o răzmeriţă poate fi învinsă, o campanie de propagandă poate fi contracarată, etc., însă dacă inamicul reuşeşte a repolitiza Parlamentul atunci întregul sistem politico-administrativ se va prăbuşi din interior iar adversarii vor fi reuşit a ne învinge. Drept urmare un astfel de plan trebuie împiedicat încă de la început, iar secţia de reeducare trebuie să depună eforturi considerabile în depolitizarea partidelor cât şi a Parlamentului şi menţinerea formatului de Mare Adunare Naţională cât şi a activităţii formaţiunilor politice pe modelul „breslelor de meşteşugari”. În acest sens secţia de reeducare va colabora cu elemente din SRI pentru strângerea continuă a acestui şurub care înfiletează armura din jurul călcâiului lui Ahile a noii orânduiri. Odată ce apărătoarea piciorului este desfăcută iar parlamentarii pot emite din nou felurite pretenţii politice, puterea juntei consulare va fi expusă şi va deveni vulnerabilă atacurilor. Aşadar, prin metode specifice, câteodată drăguţe, câteodată mai puţin drăguţe, Marea Adunare Naţională trebuie ţinută pe făgaşul său tehnocrat, aş îndrăzi a scrie, cu orice preţ.

Coloana vertebrală a armatei

Dar poate cel mai important efort, întocmai de aceea va fi preluat de o substructură a Ministerului de Informaţii aflată în colaborare şi protocol direct cu Ministerul Cultelor, va fi organizarea moralităţii armatei după precepte religioase. La fel cum am enunţat pericolul alunecării poporului pe panta imoralităţii, falsităţii, corupţiei şi răului per-ansamblu în cazul zidirii unei societăţi viciate moral, poate şi mai mare se conturează pericolul de a greşi, dacă permitem adunarea unei forţe armate de mari dimensiuni pe care să o lăsăm de izbelişte la mila propriilor concepţii, predominant naţionaliste, şovine, sau să lăsăm soldaţii de la cel mai mic grad până la cel maxim în patima propriilor prejudecăţi şi resentimente native ori însuşite. Dacă permitem unei armate precum aceasta să rămână ancorată în precepte naţionaliste non-religioase, sau chiar marxiste pe alocuri, în anumite segmente atee, sau mercantile în alte sectoare de gândire; cu alte cuvinte dacă le permitem soldaţilor noştri să lupte pentru graniţe naţionale, popoare sau bani, am ratat întreaga misiune: acest împrumut Armaghedon va ridica o oştire a răului, o bestie care va purta războaie de cucerire împotriva popoarelor din jurul graniţelor pe care va căuta să le epureze sau să le alunge, în fapt, această armată va ajunge să poarte un nou al doilea război mondial, unde supremaţia naţiunilor va deveni scop primordial iar masacrele şi crimele vor deveni iarăşi răspândite. Noi, spre deosebire de această imagine nefastă, căutăm să ridicăm o oştire a binelui, o armată ancorată în tradiţia profetică a monoteismului pur, care urmează preceptele morale revelate de Dumnezeu omului şi care este ferm supusă acestor legi şi principii cereşti.

Drept urmare trebuie să zămislim în lume o armată a lui Dumnezeu, nu o armată a ţărilor, a popoarelor sau a banilor.

Pentru a ridica armata cea sfântă a lui Dumnezeu se cuvine, prin colaborarea cu Ministerul Cultelor, să începem recrutarea într-un număr cât mai mare a unor călugări ortodocşi, preoţi catolici, pastori protestanţi, imami suniţi, imami şiiţi şi rabini non-sionişti şi adunarea acestora într-un Corp religios afiliat armatei pentru serviciu religios la nivel de regiment, chiar companie, dacă cifrele o permit şi dacă recrutarea clericilor va da roade pe măsura necesităţilor militare.

Ulterior recrutării acestora, fiecare, după religia lor, vor începe un proces educaţional în cadrul unei şcoli teologice, unde vor trăi împreună dar vor avea clase şi lecţii diferite, se vor cunoaşte şi vor pune bazele, împreună cu profesorii acestora selectaţi în funcţie de nivelul de cunoaştere religioasă la care se aflau când au fost recrutaţi, a unei tradiţii abrahamice unitare, cu alte cuvinte, călugării, preoţii şi pastorii, pe măsură ce efortul religios şi ideologic de echivalare a diferenţelor religioase se va fi încheiat, vor obţine titlul de preot militar; similar în cazul imamilor musulmani, pe măsură ce se vor fi realizat anularea diferenţelor de rit religios dintre aceştia vor obţine titlul de imam militar; similar în cazul rabinilor care vor primi titlul de rabin militar pe măsura anulării diferitelor tradiţii naţionaliste sau de sorginte rasială sau de trib.

Nu se mai cuvine pentru nici un militar ascunderea religiei sale, clericii Corpului Mesianic, aşa cum ne-am gândit a-l numi, se vor plimba prin toate regimentele către toţi acei soldaţi care îşi asumă o religie anume şi îi vor păstori şi călăuzi pe aceştia către tradiţia autentică a credinţei în Dumnezeu. În acelaşi timp prelaţii de generaţie nouă vor avea sarcina de a decoloniza ideologic soldaţii de naţionalism, marxism, ateism şi orice altă formă de deviaţionism religios; soldaţii trebuie treptaţi convertiţi din ortodoxie, catolicism şi protestantism înapoi la Evanghelia lui Iisus, din sunism şi şiism înapoi la Coranul lui Muhammad, şi de la sionism şi iudaism înapoi la Legea lui Moise. Doar odată ce aceştia s-au întors la rădăcina convingerilor credinţei lor şi au fost decolonizaţi de ură, prejudecăţi şi idei contaminate, pot aceşti soldaţi să se numească armata lui Dumnezeu şi nu armata României, armata banilor, armata lui cutare sau cutare.

Clericii Corpului Mesianic sub dirijarea Biroului PARIS din cadrul Ministerului de Informaţii vor trece mai departe în a le insufla bravilor soldaţi, ideile de război sfânt, întoarcere a lui Iisus şi a lui Mahdi, transferul spiritual imediat în Paradis în cazul martiriului, prezentarea strădaniei soldaţilor ca fiind o lucrare sfântă care va pogorî regatul lui Dumnezeu pe pământ cât şi ilustrarea imaginii efortului lor militar ca fiind un veritabil de vârf de lance al credinţei adevărate într-o lume în care religiile au fost confiscate şi contaminate de intenţiile tiranice ale regimurilor opresive; simţămintele de cruciat, emoţiile unui Jihad, trăirile întoarcerii către pământul sfânt, toate acestea vor constitui ultimul nivel al credinţei soldatului individual. Drept urmare treptele de educare ale armatei, după recrutarea cadrelor religioase şi organizarea Corpului Mesianic şi derularea unui proces educaţional de 1 maxim 2 ani pentru aceştia sunt următoarele: decolonizarea soldaţilor de –ism-uri, convertirea soldaţilor la tradiţia abrahamică a monoteismului pur şi, în final, metamorfoza soldaţilor în sfinţi martiri. Bineînţeles cei care decid a se converti dintr-o religie în alta o pot face nestingheriţi, însă nu stă în firea acestor clerici să facă prozelitism religios întrucât deja au trăit laolaltă şi au anulat diferenţele dintre ei aşadar devine astfel responsabilitatea lor să anuleze diferenţele religioase dintre soldaţi.

Poate cel mai nobil efort al credinţei va fi atingerea unui numitor comun între religiile monoteiste, inevitabil o anumită ordine va prevala, anumite elemente teologice vor fi scoase, fiecare va renunţa sau va câştiga ceva. Procesul nu poate fi anticipat şi constituie, de fapt, esenţa morală a noii armate, fără succesul acestui proces educaţional nu se va putea insufla armatei mărimile sufleteşti necesare martiriului iar întreaga arhitectură militară se poate chiar nărui. Felul cum ucenicii şi învăţaţii religioşi vor ajunge la un numitor comun nu poate fi lăsat decât în mâinile destinului, ce nu s-a putut uni două milenii, noi vom dori a face în câţiva ani, ne punem încrederea în Allah că El va judeca curăţenia intenţiilor noastre de a stabili armata Lui pe pământ şi astfel va lumina minţile învăţaţilor şcolii teologice organizate. Nu găsim un sprijin anume sau promisiune la un altul decât la Allah Preaînaltul pentru această lucrare. Nu putem decât spera că primii prelaţi sosiţi în acest efort vor avea sorţi de izbândă şi vor reuşi a convinge încă şi mai mulţi credincioşi să se alăture Corpului Mesianic. Se poate spune că acest corp de clerici constituie pilonul moral al armatei fără de care intenţia sa poate deveni uşor confiscată de răutatea sinelui, a oamenilor şi a lumii acesteia ticăloase în ansamblul ei.

Acest proces nu poate fi derulat decât într-o perioadă de timp mai lungă şi se cuvine a fi început încă din stadiul de nucleu, încă de dinainte ca banii să fi ajuns, încă de dinainte ca echipamentele să fie livrate.

Aşadar, recapitulând, calea stabilirii noii puteri şi încheierea dominaţiei asupra noului stat este construirea Palatului Consular cu instituţiile aferente în paralel cu organizarea nucleelor corpurilor de armată şi derularea procesului educaţional al viitorilor clerici mesianici.

Noua armată va deveni oastea glorioasă ce va înfăptui regatul lui Dumnezeu pe pământ iar soldaţii săi vor fi devenit fiii păcii.

Este promisiunea lui Allah.

A revelat Allah Preaînaltul:

30:60

Rabdă! Făgăduiala lui Allah este întru Adevăr. Cei care tăgăduiesc cu înverşunare să nu te clintească!

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neînvăţat Muhammad, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 01.11.2019 =

Pocalul gloriei

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

Cadrul descriptiv

Dacă vrem să abordăm un asemenea subiect precum cel al înarmării ţării se cuvine a realiza o retrospectivă a unor momente anterioare în care armata română a fost implicată în conflagraţii notabile, în baza cărora să realizăm o analiză concludentă a ipotezei pe care o avansăm. Ar fi de-a dreptul exhaustiv, dar mai important inutil, să ne aplecăm asupra unor momente istorice din secolele trecute, cum ar fi acelea din perioada anterioară fondării statului unitar român sau etapa principatelor cât şi a primului război mondial întrucât toate aceste războaie, în care, totuşi, unităţi militare române au participat, constituie o perioadă consumată a tacticiii militare. Motivul este acela că până la al doilea război mondial capacităţile tehnice ale armatelor erau cu mult limitate faţă de panoplia de mijloace existente la ora actuală. În Evul Mediu, spre exemplu, armatele nu puteau fi decât terestre şi navale, cu unităţi de infanterie, cavalerie, nave cu vâsle şi căi modeste de asediu, precum catapulta, balista, turnul de asediu, etc., mergând până la inovaţiile asiatice ale lansatorului de rachete mongol şi prafului de puşcă chinez; perioada modernă observă înmulţirea mijloacelor tehnice prin apariţia muschetelor, a tunurilor şi a unor felurite obuziere care lansau, prin aprinderea unei încărcături de praf de puşcă, o ghiulea pe o distanţă limitată; similar, folosirea acestei pudre explozive a revoluţionat războiul naval prin apariţia vaselor de luptă de mari dimensiuni cu zeci, sute de tunuri, care au devenit capabile nu doar de a ataca alte nave cât şi de a bombarda pe uscat diverse ţinte. Primul război mondial nu a fost cu mult diferit de acest model întrucât războiul era încă dominat de mentalitatea tactică a liniilor de foc fixe, dacă în perioda modernă chintesenţa evoluţiei militare era reprezentată de logica liniei de foc a infanteriei, sprijinite de artilerie, în jurul cărora cavaleria juca un rol de aripă mobilă, războiul tranşeelor nu era cu mult diferit de această mentalitate, poate doar inovaţia atacului chimic prin folosirea gazelor de asalt a reuşit diversificarea căilor tactice de obţinere a victoriei. Deşi folosite în scopuri de recunoaştere, avioanele şi ideea de război aerian era încă la început în primele decenii ale secolului XX iar conceptul de atac rapid al mecanizatelor era încă în stadiul de implementare, primele tancuri fiind folosite tot în logica tranşeelor pentru a realiza breşe în punctele fortificate.

Adevăratul război modern a apărut de abia în al-doilea război mondial odată cu realizarea aşa numitei gândiri integrate a armelor, unde trupele terestre, navale şi aeriene urmau a fi folosite la comun pentru atingerea obiectivelor, în pas cu dezvoltarea ramurilor tehnologice militare. Aşadar războiul cu blindate laolaltă cu folosirea pe scară largă a infanteriei, acum motorizată, bombardamentul aerian cât şi luptele aeriene, paraşutarea unor unităţi de infanterie din aer, desanturile maritime, folosirea navelor pentru purtarea avioanelor pe distanţe mari şi bombardarea ţintelor, şi, apariţia spre sfârşitul războiului a tehnologiei balistice, au revoluţionat tactica şi au deschis noi oportunităţi strategice pentru armatele lumii creionând astfel regulile contemporane ale războiului. În clipa de faţă tehnologia a dus mai departe toate strategiile celui de-al doilea război mondial şi a perfecţionat oportunităţile strategice prin adăugarea a numeroase alte opţiuni tactice care însoţesc ofensivele sau defensive militare, precum atacul cibernetic, obţinerea de informaţii în timp real cu ajutorul sateliţilor, folosirea dronelor pentru atacuri, fie acestea în scop de bombardament aerian, fie interceptări, fie încărcarea dronelor cu explozibili şi lansarea lor asupra ţintelor; şi mai nou dezvoltarea platformelor militare cu inteligenţă artificială. Nu doar atât tehnologia rachetelor a atins şi aceasta un amplu nivel de dezvoltare, ameninţarea balistică jucând un rol important în construirea balanţelor de putere şi proiectarea ameninţărilor cu un impact covârşitor în spectrul politic.

De aceea analiza de faţă nu poate porni de altundeva decât din cel de-al doilea război mondial întrucât aduce în discuţie cea mai mare parte a mijloacelor tehnice disponibile în vremurile curente folosite în tactică cât şi în gândirea strategică.

Palmaresul neputinţei

La fel ca în primul război mondial, armata română a avut de suferit de pe urma indeciziei clasei politice şi variilor grupări din ţară care îşi declarau loialitatea unor facţiuni beligerante diferite; timpul petrecut în oscilaţie politică între o facţiune sau alta şi încercarea de a specula politic evenimentele spre a calcula de care parte vor fi câştigurile mai mari şi bineînţeles rezemarea pe sprijinul unor armate mai mari ale altor state care, teoretic, vor veni să apere teritoriul naţional de alte forţe ostile, iarăşi, mult mai puternice decât ale noastre şi de care ne simţeam ameninţaţi; au ilustrat forţele armate române ca fiind un luptător de mică anvergură, cu rol de sprijin, dacă vreţi de auxiliar, de carne de tun, care pot fi doar însoţite de forţe mult mai capabile, care, în orice caz, urmau să ducă marile bătălii şi să ducă la succes marile operaţiuni.

Acesta a fost şi cazul României în cel de-al doilea război Mondial.

În ciuda haosului din ţară şi încercărilor facţiunilor politice de a plasa România pe trei direcţii diferite, ori de partea Aliaţilor cu precădere alături de Franţa şi Marea Britanie, prin natura francofonă a elitelor româneşti şi influenţei covârşitoare a culturii franceze din perioada interbelică, ori de partea Cominternului prin numeroasele revolte şi fermentării ideologice a ideilor comuniste în rândurile muncitorilor, ori de partea Axei prin filonul german al monarhiei de Hohenzollern şi opoziţiei faţă de ambiţiile teritoriale ale Uniunii Sovietice în Europa de Est cât şi datorită apariţiei în ţară a unor mişcări de extremă-dreaptă şi efervescenţei lor naţionaliste. România, alături de alte state mai mici din regiune, devenise, practic, aliatul nimănui şi doar o miză între multe alte mize în limitrofa regiune a Balcanilor. Motivul acestei identităţi de bun strategic ce poate fi însuşit şi nu de vector real al acţiunii geopolitice este dată, exclusiv, de subdimensionarea forţelor armate în raport cu obiectivele de ţară asumate. Deşi România căuta să îşi apere teritoriul şi să ducă o politică independentă, idei, de altfel, care dădeau bine în văzul populaţiei atunci când erau rostite demagogic pentru obţinerea de capital politic: graniţele se apără sau se câştigă cu sânge, nu prin intermediul declaraţiilor şi discursurilor. Liderii de la Bucureşti cunoşteau foarte bine că în cazul unui război cu Germania, România va pierde, în cazul unui război cu Uniunea Sovietică, România va pierde, iar în cazul unui război cu Aliaţii, ca şi în primul război mondial împotriva Antantei, România va pierde. Cu această mentalitate de pierzător, şi, căutând specularea climatului geopolitic cu raţionamentul mercantil de cumpărător care caută să achiziţioneze cea mai bună comandă, şi nu acela de producător care dictează mersul pieţei, România aştepta evoluţia scenei politice mondiale, în timp ce politicienii îşi continuau demagogia fantasmagorică şi ignorau pericolul iminent al unei conflagraţii mondiale. Dacă până la invadarea Poloniei în 1939 şi căderea Franţei în 1940 opinia politică românească era favorabilă unei accederi alături de Aliaţi, care căutau să garanteze suveranitatea şi neutralitatea ţării, demantelarea Poloniei a alungat aceste gânduri iar în scurt timp România a început să migreze ideologic către Axă. Distrugerea Iugoslavei şi cumplitul bombardament al Belgradului pe măsură ce armata germană se pregătea de invadarea sovieticilor, spre vara lui 1941, a lansat unde de şoc în Balcani şi a demonstrat ţărilor din regiune că nu există nici o speranţă de a rezista în faţa unui atac german. Grecia s-a opus, a permis britanicilor să intre în ţară dar a fost devastată în câteva săptămâni; drept urmare pentru nici una dintre ţările balcanice nu mai exista nici un fel de şansă la neutralitate.

Astfel ajungem la momentul analizei:

României conduse de Antonescu îi sunt comunicate planurile de război germane pentru invadarea Uniunii Sovietice şi trupele române, la acea vreme, trec în dispozitivul strategic asumat pentru declanşarea operaţiunii.

Germania a adunat pentru această invazie, cea mai mare din istorie până atunci, cifra de 3 milioane de soldaţi împărţiţi în 3 grupuri de armată. Grupul de nord urma să iniţieze un atac pe direcţia baltică cu scopul final de a captura oraşul Leningrad; grupul central urma să pornească spre Moscova, iar grupul de sud, în care se regăseau şi trupele române, cel mai slab ca pondere a efectivelor germane, urma să pornească prin Ucraina până la malurile Volgăi. Dacă analizăm dispunerea trupelor germane şi unde ne-au alocat aceştia forţa armată în calitate de naţiune-lider în cadrul războiului, ne vom descoperi la grămadă cu efectivele bulgare, maghiare, slovace şi o grupare internaţională de trupe italiene, albaneze şi voluntari spanioli. Singurul corp de elită al armatei române, corpul vânătorilor de munte, a cărui eficienţă rivaliza până şi cu rezistenţa trupelor de munte austro-ungare din primul război mondial, îşi vedea avantajele anulate de terenul predominant de câmpie şi stepă al teritoriilor din Ucraina, ţinta asumată de grupul de armată sud, şi ca atare, armata română a pornit la luptă cu o insuficienţă tehnică majoră pentru natura conflictului acelor vremuri, spre exemplu, arme anti-tanc, mobile, de infanterie sau fixe lipseau cu desăvârşire precum şi apărarea anti-aeriană mobilă sau fixă. Puterea aeriană era şi aceasta mult limitată, trupele române fiind nevoite să se sprijine pe capacitatea de luptă a grupurilor aeriene germane. În faţa acestui spectacol al neputinţei armata română intră în război cu obiectivul limitat de a anexa Basarabia şi Bucovina dar este obligată, în calitate de armată satelit, să meargă mai departe alături de germani în Crimeea şi ajunge în final până la Stalingrad, unde, vom vedea, este nimicită în totalitate. Pe parcursul desfăşurării ostilităţilor din 1941 şi până în 1944, după eşecul ofensivei germane şi avansul sovieticilor spre Europa, trupele române aruncă în vâltoarea ostilităţilor circa 3 armate adică aproape de 2/3 din totalul resurselor militare; undeva la 300.000 de soldaţi. Toate aceste efective vor fi consumate în condiţii teribile, ori în stepele Ucrainei, ori în Crimeea, însă cea mai mare parte vor pieri în timpul asediului Stalingradului unde floarea militară a României este anihilată şi face loc organizării unor noi efective, de această dată, de partea sovieticilor, efective din care, a făcut parte şi bunicul lui Liviu Dragnea, ajuns în ţară pe tancurile sovietice ale infamei divizii „Tudor Vladimirescu”.

Vezi pentru mai multe detalii următoarele filme ştiinţifice:

PURIFICAT/2002 Cromwell/Battlefield: Crimea & Stalingrad

***

Motivul acestui eşec catastrofal l-a reprezentat atunci cât şi acum sabotarea capacităţilor militare ale ţării de către fanariotismul şi ineficienţa clasei politice, care, atunci cât şi acum, a vândut interesele ţării pentru capital politic şi a pus în pericol, ca atunci cât şi acum, existenţa ţării în prin lupte interne, corupţie şi demagogie. Clasa politică este responsabilul direct al eşecului militar al României în cele două războaie mondiale şi autorul moral al pieirii celor mai bravi şi nobili dintre români, care au luptat până la ultimul cartuş pentru salvarea poporului şi menţinerea integrităţii naţionale.

În timp ce martir după martir îşi dădeau viaţa pe câmpurile de luptă, o întreagă camarilă acompaniată de ofiţeri de salon îmbuibaţi, petreceau noapte de noapte iar în timp ce mamele îndoliate vărsau lacrimi în şiroaie plângând soarta martirilor căzuţi, politicienii vărsau fluvii de şampanie, fiind pregătiţi, la orice oră, de întoarecerea armelor, dacă este nevoie, pentru a asigura continuitatea stabilimentului politic.

Recapitularea discuţiei

Să ne amintim, aşadar, cum Carol al II-lea a mers înainte de război la Adolf Hitler, împreună cu toată camarila renumită a ţării, spre a-i impune neutralitatea României în raport cu schimbările geopolitice apărute în Europa, în încercarea de a feri România de o posibilă conflagraţie internaţională, însă, i s-a răspuns fără echivoc că nici nu intră în discuţie o asemenea propunere; similar, mai târziu, Stalin nu a primit propunerea părţii române; teritoriul deţinut de România fiind de o importanţă majoră în strategiile Axei cât şi ale Cominternului în privinţa Europei de Est. Să ne amintim doar stăruinţa sultanilor otomani de a deţine Prutul prin desemnarea Moldovei ca punct strategic esenţial pentru armatele imperiale în vederea lansării oricăror viitoare campanii în Europa de Est, după cum întreaga lor strategie în regiune se baza pe axioma: cine ţine teritoriul dintre Hotin şi Dunăre are cheile estului Europei. Să ne amintim obsesia ţarilor ruşi pentru cheile Dunării şi ieşirea la Marea Neagră, o mare caldă cu deschidere către Mediterană, înzecit mai bună decât ţărmurile dificile ale Balticii şi ale nordului îngheţat. Să ne amintim că marginea Carpaţilor era de o deosebită importanţă în arhitectura defensivă a teritoriului austro-ungar, dacă regiunea transilvană era pierdută atunci nu mai exista nici un obstacol către Budapesta, Viena, în afară de Dunărea însăşi, întrucât câmpia Panonică era lesne de străbătut şi nu oferea mari şanse, redute sau bastioane naturale ce puteau fi fortificate pentru o defensivă de succes, ş.a.m.d.

De 2000 de ani aceste teritorii sunt încălecate, însăşi natura lor le face linia întâi a tuturor combinaţiilor: catena mundi. Ce se poate construi pe o plajă în timp ce oceanul se dă înapoi o dată pentru a reveni însutit? Şi dacă o asemenea urgie a lumilor vine doar de la Allah, care altul va birui dacă nu cel orânduit mai înainte pentru biruinţă? Va reuşi oare cel care se străduieşte sau cel care e menit întru reuşită? Până acum soarta României, în cele două conflagraţii mondiale, a fost aceea de a se lăsa inundată aproape în întregime de voinţa marilor puternici: situaţia de acum este un teren mlăştinos deja o treime apă: poate este corectă afirmaţia lui Traian Băsescu: un geniu politic România nu are; din moment ce se imită acelaşi scenariu al înfrângerii; iar principalul motiv al statutului de rudă săracă, şi atunci cât şi acum este: insuficienţa militară.

„Când Frederic cel Mare a considerat, în 1756, că războiul era inevitabil şi că nu putea scăpa pierii decât luând-o înainte inamicilor săi, se impunea, deci, să înceapă el războiul, dar acesta era, desigur, un act foarte îndrăzneţ, căci numai puţin bărbaţi în situaţia lui s-ar fi hotărât la aşa ceva.” – Carl von Klausewitz.

Adevărata anvergură

Aşadar forţa reală a puterii politice a unei ţări este dată de capacitatea sa militară şi de disponibilitatea acestor efective cât şi a populaţiei pentru vărsarea de sânge şi sacrificiu; în nici un caz muzeele sau şantierele arheologice unde se creionează apartenenţe mitice la vremuri apuse, lăcaşurile de cult unde sunt venerate carcase şi oase ale unor personaje legendare care nu mai au nimic de spus, munţii unde se petrec presupuse fenomene supranaturale, construcţiile de natură ideologică şi statuile la care se aduc ofrande depuse în contul religiei identităţii naţionale preamărite; toate acestea nu au nici un fundament întrucât pe câmpul de luptă, acolo, în fervoarea olimpiadei popoarelor, unde adevărata putere este etalată: momentan nu avem nici o şansă de izbândă.

Creşterea în importanţă pe tabla de şah geopolitică se află, deci, în puterea militară.

În clipa de faţă, din raţiuni de siguranţă naţională pe care le avem în calcul în gândirea noastră strategică, nu vom descrie starea în care armata română se regăseşte; putem spune doar că, în ciuda unor neajunsuri: există o şansă de revigorare. Forurile superioare ale armatei cunosc mai bine situaţia în care se află trupele şi drept urmare ne limităm la a lăsa necompletat acest spaţiu destinat descrierii şi lăsând trecutul în spate, trecem în viitor.

Bibliografie necesară

Înainte de a merge mai departe cu raţionamentul, căutăm a face referire la articole precedente în care am expus o gândire strategică anume, ale căror lectură este necesară dacă se doreşte aprofundarea următoarelor explicaţii.

Acum mai trebuie menţionat că ideile vehiculate aici deţin un caracter teoretic, căci percepem distanţa dintre practică şi idee ca fiind un areal în care neprevăzutul domneşte, aşadar noi creionăm direcţiile de abordare ale unei viziuni care, pusă în aplicare, va aduce după sine nesfârşite dificultăţi şi probleme care doar atunci când apar pot fi soluţionate şi care în planul redactat nu ies la iveală.

De aceea căutăm a rosti esenţialul şi a limita riscul de a ne lăsa covârşiţi de detalii inutile, care nu fac decât să îngreuneze argumentarea subiectului.

Caută să citeşti următoarele:

PURIFICAT/2017/11/17/costurile-rezistentei/

PURIFICAT/2017/12/02/felurile-rezistentei/

PURIFICAT/2017/12/09/tehnici/

PURIFICAT/2017/12/15/cum-tintim/

PURIFICAT/2017/12/24/ce-urmarim/

PURIFICAT/2018/04/06/pana-unde-pana-cand/

PURIFICAT/2018/04/14/de-unde-incepem/

PURIFICAT/2018/04/20/unde-ne-asezam/

PURIFICAT/2018/04/27/pe-ce-stam/

PURIFICAT/2018/05/04/ce-ne-trebuie/

PURIFICAT/2018/05/18/cu-ce-pornim/

CAUTERIZAT/19.11.2021:

https://islamicarepublica.art/2021/11/19/mesimet/

***

Subzistenţa viziunii

După alungarea influenţei nedorite a clasei politice şi preluarea controlului statului de către junta consulară se cuvine a trece la următorul pas şi anume sporirea efectivelor militare ale ţării. Acum acest proces poate fi realizat pe mai multe planuri, orin prin mărirea PIB-ului pentru apărare ori prin acordarea unui împrumut substanţial de către instanţele bancare mondiale. Necesitatea obţinerii unei finanţări este capitală pentru realizarea acestui plan. Mărirea PIB-ului până la 6% sau chiar 12% este una dintre soluţii însă această abordare poate lungi completarea efectivelor militare pe o perioadă foarte lungă de timp, şi, drept urmare, se conturează ca fiind ineficientă din acest punct de vedere. Prin cheltuieli din bugetul ţării se va mări excesiv perioada de timp necesară pentru modernizarea forţelor armate, nu doar atât, există posiblitatea ca, pe fondul sărăcirii avansate a ţării prin atitudinea hrăpăreaţă a clasei politice din ultimele 3 decenii, ţintele asumate de dezvoltare să nu poată fi realizate, ori dacă se vor realiza, se vor face prin tăieri importante din alte sectoare de interes, precum sănătatea, cercetarea sau educaţia, ceea ce nu este posibil şi nici nu este de dorit în contextul actual. De aceea singura variantă fezabilă este acordarea unui împrumut substanţial prin realizarea unei înţelegeri cu marii bancheri, prin concursul oferit de complexul militar industrial american, singura entitate de producţie care poate furniza pe o durată scurtă de timp arsenalul militar care este necesar organizării unor forţe armate de mari dimensiuni.

Odată ce situaţia politică este stabilizată iar puterea juntei consulare intră în efect se cuvine a se organiza o întâlnire între liderii juntei consulare şi instanţele bancare internaţionale unde să se negocieze acordarea unui împrumut destinat organizării unei armate naţionale. Inevitabil garanţia acordării acestui împrumut trebuie asigurată în aşa fel încât necesitatea dobândei să fie anulată, cu alte cuvinte acest împrumut nu trebuie ilustrat ca fiind unul precum oricare altele care contribuie la interesul egocentrist al unei ţări aflate în nevoie din care bancherii să facă profit, ci în virtutea avantajelor şi viziunii oferite, aceştia vor înţelege că investesc în nimic altceva decât în viitoarea arhitectură geopolitică a continetului şi poate a lumii. Aşadar cererea trebuie să bată oferta încât ceea ce se propune să fie mai important decât ceea ce se oferă. Pentru ca această ofertă să poată sta în picioare trebuie validată de actori geopolitici principali ai lumii occidentale, drept urmare, această întrevedere nu va fi una în stilul: Mihai Viteazul ia bani de la creditori pentru a se instala ca domnitor în Ţara Românească; ci această întrevedere va fi una la care liderii importanţi ai lumii occidentale vor participa laolaltă cu junta consulară pentru a trasa viitoarele sfere de influenţă continentală în virtutea mişcărilor geopolitice asumate de către România. Catalizatorul acestui proces îl constituie intenţia României de a deveni a doua putere militară a NATO după SUA, şi partener direct al SUA în conducerea NATO care va deveni, practic, una bicefală, româno-americană. Acest obiectiv nu poate fi asumat prin accederea lui Geoană ca secretar, sau însuşirea unor poziţii anume insignifiante la cutare birou sau altul, sau prin economie sau alte tipare de dezvoltare; adevărata forţă geopolitică se obţine prin puterea covârşitoare a armatei unui stat. Dacă reuşim obţinerea unei asemenea forţe armate dominante pe continent atunci vom putea obţine o reală superioritate în cadrul alianţei, nu doar statutul de rudă săracă ce necesită a fi apărată şi care se milogeşte la porţile alianţei pentru încă o divizie multinaţională sau alt comandament NATO.

A doua resursă necesară este un amplu proces de recrutare realizat în ţară care trebuie efectuat prin organizarea unui aparat militar de propagandă care să ajungă să acapareze instituţiile de presă, companiile autohtone cât şi instituţiile de educaţie în aşa fel încât prezentarea opţiunii carierei militare către populaţie să fie cvasi-omniprezentă în spaţiul public şi cu un caracter repetitiv, cu alte cuvinte tânăra generaţie trebuie sfătuită încă din şcoală de această opţiune, mai departe consiliată în liceu pentru această opţiune şi mai departe în facultate; trebuie să audă toate acestea la televizor, trebuie să le citească în reclamele comerciale, pe produse, în anunţuri, în mediile în care trăiesc, trebuie să le vadă pe Internet, să ajungă aceste propuneri de recrutrare atât de familiare în viaţa lor încât să îşi poată asuma hotărârea de a se înrola fără prea mari dificultăţi, poate chiar fără să îşi dea seama. Tinerii trebuie să fie deturnaţi şi recrutaţi înainte ca aceştia să enunţe felurite aspiraţii către alte cariere. Drept urmare procesul de recrutare trebuie mult simplificat, în aşa fel încât un minim de acte sau cerinţe să fie necesare, spre exemplu intră în Armată doar cu buletinul. Aceste eforturi se cuvin a fi organizate prin lansarea unor standuri de recrutare şi corturi de propagandă în gări, pieţe, centre comerciale, în faţa instituţiilor de învăţământ, parcuri şi alte locuri publice unde un număr de 1, 2 militari alături de un stand dotat cu dispozitive audio, video să fie amplasaţi 24/24 pentru a facilita procesul de recrutare. Acest proces trebuie prioritizat şi se cuvine a fi maximizat pentru atingerea cotei necesare pentru completarea efectivelor forţelor armate. Aşadar trebuie obţinută o solidarizare a trusturilor de presă, companiilor şi ONG-urilor din ţară pentru a facilita bunul mers al procesului.

Acum poate surveni argumentul că: cine are un interes în a permite României să acumuleze o asemenea putere, şi de ce ar fi cineva obligat să ofere o finanţare României pentru a îşi spori efectivele militare: răspunsul este acela că România caută să devină liderul şi vectorul principal al conflictului militar cu Rusia, în timp ce SUA continuă să contracareze expansiunea comercială a Chinei. România vrea şi trebuie să conducă această ofensivă şi o va duce mai departe în teren, România va începe să ameninţe şi să îşi dezvolte propriile capacităţi militare şi va declanşa operaţiuni ofensive împotriva intereselor ruseşti în calitate de vârf de lance al lumii libere în regiune.

Le spunem astfel tuturor vecinilor:

„We are the sharp end of the stick now!”

Acum, iarăşi, vor fi unii parlamentarişti îndoielnici care vor argumenta că nu este nevoie de o asemenea abordare şi că pacea este mai valoroasă decât astfel de intenţii beligerante. Acestora le răspundem cu un argument care va fi mai târziu tratat în alt articol şi ca atare nu oferim decât o mică explicaţie: cât timp Rusia a fost lăsată în afara tuturor construcţiilor politice mondiale şi izolată într-un colţ al Asiei şi Europei răsăritene, nu se poate aştepta de la acest stat altceva decât o identitate de anarhist global determinat să răstoarne toate acele construcţii care l-au exclus şi lăsat într-o penumbră politică unde acceptarea a ceea ce impune Occidentul sau revoltarea contra acestor cerinţe este singura alternativă valabilă.

Nu suntem noi, românii, cei care au orânduit această lume bipolară.

Natura construcţiei UE şi  NATO garantează un conflict inevitabil cu Rusia, ori altfel Rusia ar fi fost adusă în aceste organisme internaţionale. Din moment ce acest stat nu face parte din arhitectura politică mondială, pesemne din proprie iniţiativă, această situaţie nu sugerează altceva decât manifestarea ambiţiei Rusiei de a fi un hegemon mondial şi a-şi păstra tendinţa de superputere, cu alte cuvinte, a menţine liniile conflictuale cu Occidentul.

În virtutea acestui relief geopolitic se cuvine să alegem o tabără.

A trecut momentul din primul război mondial şi al doilea când mai putem permite clasei politice să ne distragă de la ţelurile asumate, să mai permitem infilitrarea duşmanilor ţării printre fanfaronii vocali ai unui sistem fanariot vampiric, care extrage seva ţării şi roade din rădăcini speranţele şi aspiraţiile poporului.

Dacă alegerea asumată este Occidentul atunci să devenim campionii acestei cauze, un vârf de lance al noii ordini politice, pe care noi, din teren, să îi putem dicta desfăşurarea. De ce să lăsăm o ordine globală să fie dictată de actori externi, străini nouă, când putem prelua iniţiativa acestui plan de acţiune şi să dictăm noi înşine direcţia procesului?

***

Planul propriu-zis

Junta consulară are în vedere ratificarea unui împrumut rambursabil fără dobândă, numit împrumutul Armaghedon, a sumei de 1500 de miliarde dolari pe care administraţia consulară să îi cheltuie în scopul organizării a 5 mari corpuri de armată necesare realizării unui vector geopolitic de modificare a sferelor de influenţă existente la ora actuală în lume. Întreaga sumă va fi alocată unor contracte militare, destinate exclusiv complexului industrial militar american, care va asigura dezvoltarea şi înzestrarea forţei armate prefigurate acestei direcţii. La această sumă se adaugă şi o plasă de siguranţă de încă 500 de miliarde dolari în cazul în care cheltuielile finale ajung să depăşească graficul prefigurat iniţial.

Nucleul acestei forţe nu trebuie încropit odată cu venirea banilor, ci va fi pregătit încă de dinainte prin principiul formării forţelor armate printr-un lanţ educativ. Drept urmare batalioane preliminare formate din veterani şi soldaţi profesionişti trebuie alcătuite ca module-nucleu al viitoarelor forţe armate, urmând ca, pe măsură ce procesul de recrutare va lua amploare, să se completeze efectivele trupelor într-o manieră etapizată în aşa fel încât 10 să poată instrui 100, 100 să poată instrui 10.000, iar 10.000 să poată instrui 100.000 şi  aşa mai departe. Esenţa acestei pregătiri nu stă în dotări şi banii alocaţi ci în formarea capacităţilor individuale şi mărimilor sufleteşti necesare soldaţilor noii armate. În absenţa unei pregătiri morale corespunzătoare, înzestrarea forţelor se poate prefigura ca fiiind un insucces iar banii cheltuiţi un fiasco total; cu alte cuvinte, cel mai important vector al acestei evoluţii militare îl constituie efortul depus de acei dirijori ai gloriei şi martiriului, mai precis, veteranii care vor juca rolul de maiştri militari ai viitorilor recruţi. Drept urmare nucleele unităţilor militare, aflate la nivel de grupă, companie, vor deveni creuzetul educaţional al corpurilor de armată viitoare, iar aceste pregătiri se cuvin a fi prefigurate cu celeritate, în aşa fel încât planul general al forţelor armate să fie gata în momentul ratificării împrumutului, ori altfel va fi luat în ocară şi nimic concret nu se va putea obţine.

Aşadar încă de pe acum trebuie iniţiate aceste planuri şi pregătiri, cu speranţa fermă în capacitatea poporului de a se ralia chemării la oaste.

Tradiţia militară a poporului român confirmă această abordare, dintotdeauna o oaste mică, percepută ca fiind armata de soldaţi profesionişti ai ţării, s-a aflat în tandem cu oastea mare a ţării, considerată a fi multitudinea cetăţenilor care îşi doresc sprijinirea efortului naţional, şi care, în funcţie de necesităţile politico-militare ajung să participe la efortul de recrutare. Întocmai acest pilon ideologic trebuie să fie exploatat de către oficiul de propagandă al armatei care, mânat de noua abordare propusă, va demara planuri concrete pentru a realiza fuziunea celor două oşti, implicit ralierea întregii naţiuni în proiectul geopolitic asumat şi obţinerea unui nivel fără precedent de unitate naţională. Doar pe aceşti cai ai războiului poate fi această naţiune, însetată de gloria apusă a voievozilor, raliată întru totul.

Ori tocmai acest efort de obţinere a unităţii naţionale este şi motivul anulării partidismului şi organizarea unei junte consulare, fără de care întreaga arhitectură a planului mai devreme menţionat nu poate fi împlinită.

PURIFICAT/2019/10/26/neavenitul-partidism/

***

Noua armată română

A revelat Allah Preaînaltul:

9:123

O, voi cei care credeţi! Războiţi-vă cu necredincioşii de lângă voi. Să vă afle tari. Să ştiţi că Allah este cu cei temători (de El).

***

Plecând de la premisa că nucleul viitoarelor corpuri de armată a fost realizat, că procesul de recrutare a fost implementat şi că societatea românească răspunde afirmativ acestui proces, iar banii urmează să vină pe fondul intenţiei declarate de reorganizare a sferelor de influenţă continentale în contextul conducerii bicefale româno-americane a NATO; declarăm că Armata Română va compune următoarele efective:

Efectivele capacităţilor militare terestre pentru Statul Major al forţelor terestre însumează un număr de 5 mari corpuri de armată cât şi alte unităţi auxiliare din categoriile specializate ale armelor, cu alte cuvinte, fiecare armată în sine va fi independentă de cealaltă şi nu va deţine o preponderenţă anume precum în secolul trecut, armate de infanterie, de mecanizate, ş.a.m.d., nu, fiecare armată va deţine un amalgam de arme şi tehnologii în aşa fel încât aceste armate să poată fi capabile de operaţiuni autonome. Bineînţeles forţele navale şi aeriene sunt integrate acestei gândiri, evoluţia lor fiind necesară obţinerii unui echilibru al forţelor. Înainte de a enunţa felul în care unităţile militare sunt prefigurate a lua fiinţă se cuvine a enunţa preponderenţa tipurilor de arme în construcţia avută în plan.

Cele 5 armate terestre, exceptând armele specializate, vor constitui o preponderenţă de 2 armate de infanterie, 2 armate de blindate, şi 1 de operaţiuni mixte, drept urmare, pentru realizarea unei imagini de ansamblu, armata terestră va fi precum un grup de 5 bărbaţi, dintre care 2 sunt infanterişti, 2 sunt tanchişti iar unul 1 are atribuţii speciale. Standardizarea modelului de armată va ajuta şi mai mult la implementarea procesului de completare a efectivelor şi înzestrării armatei.

Lăsăm la latitdinea experţilor militari şi contractorilor desemnarea tehnologică a echipamentelor, tot ce putem afirma este că dimensiunea împrumutului financiar cât şi colaborarea directă cu complexul militar industrial american, va asigura înzestrarea forţelor închipuite ca fiind unele de ultimă generaţie: în orice presupune această înzestrare, de la echipament, la muniţie, la transportoarele folosite, la tancuri, avioane, cât şi navele folosite, etc., trebuie să ne asigurăm că obţinem pentru militarii noştri ultimele modele din toate categoriile necesare înzestrării noii armate. După preluarea tuturor acestor tehnologii sarcina mentenanţei şi reaprovizonării cade asupra industriei naţionale de armament care în virtutea noilor achiziţii va fi revigorată, şi, mai mult decât capabilă, cu ajutorul experţilor tehnici militari americani, să susţină munca de reparaţie şi mentenanţă a tehnicii militare obţinute.

Cifrele subdiviziunilor militare necesare înţelegerii raţionamentului arhitecturii de securitate a noii construcţii geopolitice sunt următoarele: Dimensiunea unei armate este aceea de 250.000 de militari, cifra unei divizii însumează numărul de 50.000 de militari, cifra unei brigăzi însumează numărul de 10.000 de militari; mai departe, împărţirile la nivel de regiment, batalion, companie au fost excluse din raţionament din motive evidente; această împărţire amănunţită depăseşte raţionamentul ideatic şi trece deja în practică, ceea ce în virtutea organizării forţelor nu poate fi lăsată decât la latitudinea momentului.

Pe cale de consecinţă enunţăm arhitectura militară a noii armate române, pornind ierarhic pe direcţia superior-subordonat, astfel:

Marele Stat Major cu comandamentul în Bucureşti, ca membru al juntei consulare şi subordonat direct Consulului ţării, este responsabil de toate subdiviziunile ierarhice existente, mai exact: Consulul ţării XXXXXX subordonează Marele Stat Major XXXXX care subordonează Statul Major al Forţelor Terestre XXXX, Statul Major al Forţelor Navale XXXX şi Statul Major al Forţelor Aeriene XXXX, care conduc următoarele efective militare:

Armata I XXX

Divizia 1 Dacica XX

Brigada 1 Infanterie mecanizată „Alexandru Ioan Cuza” X

Brigada 2 Infanterie mecanizată „Alba Iulia” X

Brigada 1 Blindate „Ştefan cel Mare” X

Brigada 2 Blindate „Vlad Drăculea” X

Brigdaa 1 Genişti „Lunca Siretului”  X

Diviza 2 Getica XX

Brigada 3 Infanterie mecanizată X

Brigada 4 Infanterie mecanizată X

Brigada 3 Blindate X

Brigada 4 Blindate X

Brigada 2 Genişti „Măgura Jiului” X

Divizia 3 XX

Brigada 5 Infanterie mecanizată X

Brigada 6 Infanterie mecanizată X

Brigada 5 Blindate X

Brigada 6 Blindate X

Brigada 3 Genişti X

Divizia 4 XX

Brigada 7 Infanterie mecanizată X

Brigada 8 Infanterie mecanizată X

Brigada 7 Blindate X

Brigada 8 Blindate X

Brigada 4 Genişti X

Divizia 5 XX

Brigada 9 Infanterie mecanizată X

Brigada 10 Infanterie mecanizată „Avram Iancu” X

Brigada 9 Blindate X

Brigada 10 Blindate „Negura Mureşului” X

Brigada 5 Genişti X

Armata a II-a XXX

Divizia 6 XX

Brigada 11 Infanterie mecanizată X

Brigada 12 Infanterie mecanizată X

Brigada 11 Blindate X

Brigada 12 Blindate X

Brigada 6 Genişti X

Divizia 7 XX

Brigada 13 Infanterie mecanizată X

Brigada 14 Infanterie mecanizată X

Brigada 13 Blindate X

Brigada 14 Blindate X

Brigada 7 Genişti X

Divizia 8 XX

Brigada 15 Infantrie mecanizată X

Brigada 16 infanterie mecanizată X

Brigada 15 Blindate X

Brigada 16 Blindate X

Brigada 8 Genişti X

Divizia 9 XX

Brigada 17 Infanterie mecanizată X

Brigada 18 Infanterie mecanizată X

Brigada 17 Blindate X

Brigada 18 Blindate X

Brigada 9 Genişti X

Divizia 10 XX

Brigada 19 Infanterie mecanizată X

Brigada 20 Infanterie mecanizată „Alexandru Lăpuşneanu” X

Brigada 19 Blindate X

Brigada 20 Blindate „Mircea cel Bătrăn” X

Brigada 10 Genişti „Câmpia Oltului” X

Armata a III-a XXX 

Divizia 11 XX

Brigada 21 Infanterie mecanizată X

Brigada 22 Infanterie mecanizată „Băneasa” X

Brigada 21 Blindate X

Brigada 22 Blindate „Cetatea Albă” X

Brigada 11 Genişti X

Divizia 12 XX

Brigada 23 Infanterie mecanizată X

Brigada 24 Infanterie mecanizată X

Brigada 23 Blindate X

Brigada 24 Blindate X

Brigada 12 Genişti X

Divizia 13 XX

Brigada 25 Infanterie mecanizată X

Brigada 26 Infanterie mecanizată X

Brigada 25 Blindate X

Brigada 26 Blindate X

Brigada 13 Genişti X

Divizia 14 XX

Brigada 27 Infanterie mecanizată X

Brigada 28 Infanterie mecanizată X

Brigada 27 Blindate X

Brigada 28 Blindate X

Brigada 14 Genişti X

Divizia 15 XX

Brigada 29 Infanterie mecanizată X

Brigada 30 Infanterie mecanizată „Horea Ursu” X

Brigada 29 Blindate X

Brigada 30 Blindate „Gheorghe Crişan” X

Brigada 15 Genişti X

Armata a IV-a XXX

Divizia 16 XX

Brigada 31 Infanterie mecanizată „Masivul Bucegi”  X

Brigada 32 Infanterie mecanizată X

Brigada 31 Blindate „Munţii Rodnei” X

Brigada 32 Blindate X

Brigada 16 Genişti X

Divizia 17 XX

Brigada 33 Infanterie mecanizată „Domnița Elena” X

Brigada 34 Infanterie mecanizată X

Brigada 33 Blindate „Carmen Sylva” X

Brigada 34 Blindate X

Brigada 17 Genişti X

Divizia 18 XX

Brigada 35 Infanterie mecanizată X

Brigada 36 Infanterie mecanizată X

Brigada 35 Blindate X

Brigada 36 Blindate X

Brigada 18 Genişti X

Divizia 19 XX

Brigada 37 Infanterie Mecanizată X

Brigada 38 Infanterie Mecanizată X

Brigada 37 Blindate X

Brigada 38 Blindate X

Brigada 19 Genişti X

Divizia 20 XX

Brigada 39 Infanterie mecanizată X

Brigada 40 Infanterie mecanizată „Prutul” X

Brigada 39 Blindate X

Brigada 40 Blindate „Cluj-Napoca” X

Brigada 20 Genişti „Vârful Moldoveanu” X

Armata a V-a XXX

Divizia 21 XX

Brigada 41 Infanterie motorizată „Oradea” X

Brigada 42 Infanterie motorizată X

Brigada 41 Blindate „Dunărea” X

Brigada 42 Mecanizate X

Brigada 21 Genişti X

Divizia 22 XX

Brigada 43 Infanterie motorizată X

Brigada 44 Infanterie motorizată X

Brigada 43 Blindate X

Brigada 44 Mecanizate X

Briga 22 Genişti „Pădurea Letea” X

Divizia 23 XX

Brigada 45 Infanterie motorizată X

Brigada 46 Infanterie motorizată X

Brigada 45 Blindate X

Brigada 46 Mecanizate X

Brigada 23 Genişti X

Divizia 24 XX

Brigada 47 Infanterie motorizată X

Brigada 48 Infanterie motorizată X

Brigada 47 Blindate X

Brigada 48 Mecanizate X

Brigada 24 Genişti X

Divizia 25 XX

Brigada 49 Infanterie motorizată X

Brigada 50 Infanterie motorizată „Negru Vodă” X

Brigata 49 Mecanizate X

Brigada 50 Mecanizate „Moldova Nouă” X

Brigada 25 Genişti X

Brigada 50 Gardă „Regele Mihai” X

Garnizoana Otopeni X

Corpul Alpin XXX

Divizia 26 Vânători de munte „Ţara Făgăraşului” XX

Brigada 51 Vânători de munte X

Brigada 52 Vânători de munte X

Brigada 53 Vânători de munte X

Brigada 54 Vânători de munte X

Brigada 55 Vânători de munte „Ceahlăul” X

Brigada 26 Genişti X

Divizia 27 Vânători de munte XX

Brigada 56 Vânători de munte X

Brigada 57 Vânători de munte X

Brigada 58 Vânători de munte X

Brigada 59 Vânători de munte X

Brigada 60 Vânători de munte „Ţara Oaşului” X

Brigada 27 Genişti X

Divizia 28 Alpină XX

Brigada 61 Vânători de munte X

Brigada 62 Vânători de munte X

Brigada 63 Vânători de munte X

Brigada 28 Genişti X

Brigada 64 Infanterie mecanizată X

Brigada 51 Blindate X

***

Statul Major al Forţelor Navale XXXX

Flota României XXX

Flota de suprafaţă XX

Flotila 1 Distrugătoare „Neptun” X

Flotila 2 Distrugătoare X

Flotila 3 Distrugătoare X

Flotila 4 Crucişătoare X

Flotila 5 Crucişătoare „Ovidiu” X

Flotila 6 Nave de luptă „Lacul Razim” X

Flotila 7 Nave de luptă X

Flotila 8 Portavioane „Sulina” X

Flotila 9 Desant „Zimnicea” X

Flotila 10 Desant X

Brigada 66 Infanterie marină „Babadag” X

Brigada 67 Infanterie marină X

Brigada 68 Infanterie marină X

Bateria de Coastă Tomis X

Flota de submarine XX

Flotila 1 Submarine „Delfinul” X

Flotila 2 Submarine X

Flotila 3 Submarine X

***

Statul Major al Forţelor Aeriene XXXX

Flota Aviaţiei de luptă XXX

Flotila 1 Aviaţie de luptă „Odessa” XX

Flotila 2 Aviaţie de luptă XX

Flotila 3 Aviaţie de luptă XX

Flotila 4 Drone  XX

Flotila 5 Drone „Dâmboviţa” XX

Flotila 6 Interceptoare XX

Flotila 7 Interceptoare XX

Flotila 8 Aviaţie de luptă navală XX

Flota de bombardiere XXX

Flotila 9 Bombardiere tactice XX

Flotila 10 Bombardiere tactice „Ploieşti” XX

Flotila 11 Bombardiere tactice XX

Flotila 12 Bombardiere tactice XX

Flotila 13 Bombardiere tactice XX

Flotila 14 Bombardiere strategice XX

Flotila 15 Bombardiere strategice „Mangalia” XX

Flota de paraşutişti XXX

Flotila 16 Transportoare „Henri Coandă” XX

Flotila 17 Transportoare XX

Brigada 69 Paraşutişti X

Brigada 70 Paraşutişti „Podu Înalt” X

Brigada 71 Paraşutişti X

Fortul antiaerian Ghencea X

***

Corpul Expediţionar Român XXXX

Armata a VI-a XXX

Divizia 29 XX

Brigada 1 Miliţie „Piaţa Victoriei” X

Brigada 2 Miliţie X

Brigada 3 Miliţie X

Brigada 4 Miliţie X

Brigada 1 Poliţie militară „Mihai Viteazul” X

Divizia 30 XX

Brigada 5 Miliţie X

Brigada 6 Miliţie X

Brigada 7 Miliţie X

Brigada 8 Miliţie X

Brigada 2 Poliţie militară X

Divizia 31 XX

Brigada 9 Miliţie X

Brigada 10 Miliţie „Bărăganul” X

Brigada 11 Miliţie X

Brigada 12 Miliţie X

Brigada 3 Poliţie militară X

Divizia 32 XX

Brigada 13 Miliţie X

Brigada 14 Miliţie X

Brigada 15 Miliţie X

Brigada 16 Miliţie X

Brigada 4 Poliţie militară X

Divizia 34 XX

Brigada 17 Poliţie X

Brigada 18 Jandarmerie X

Brigada 19 Voluntari X

Brigada SRI 20 Antiteroristă „Decebal” X

Brigada 21 Corpul SPP X

Brigada 5 Poliţie militară „Negru Vodă” X

Divizia 33 XX

Regimentul 22 Miliţie islamică „Stindardul Profetului” X

Regimentul 23 Miliţie islamică „Ibn Abi Talib” X

Regimentul 24 Miliţie revoluţionară „Şiluv” X

Brigada 6 Poliţie militară X

Regimentul 7 Poliţie militară Silozul nuclear Băneasa X

***

Asul din mânecă

Poate cel mai covârşitor atuu va fi reprezentat de stipularea în condiţiile acordului cu complexul militar industrial american a relocării rachetelor balistice cu focos nuclear aflate, la ora actuală, pe teritoriul Turciei la Incirlik: pe teritoriul României, în noul organizat poligon nuclear de la Băneasa, judeţul Constanţa, unde capacitatea de amenințare și lovire cu arme nucleare va fi mutată în arsenalul noii armate române. Odată cu dobândirea acestor capacităţi nucleare, greutatea noilor mijloace va deschide oportunitatea reschiţării sferelor de influenţă prin proliferarea ameninţătoare a acestor arme în proximitatea Rusiei; la fel cum Coreea de Nord ameninţă pacea în Pacific, astăzi, iată, junta consulară va ajunge să deţină pârghiile de putere necesare pentru a gestiona şi jalona vectorul unei contraponderi în regiune.

Opţiuni strategice

Realizarea acestei noi arhitecturi de apărare va aduce după sine o superioritate militară regională ce poate fi proiectată oriunde planurile operative vor dicta că este necesară. Dacă vom reuşi a stăvili voinţa politicienilor neaveniţi şi să ne asumăm această traiectorie, vom reuşi nu doar salvgardarea teritoriului naţional cât şi avansarea noii ordini globale prin propriul efort şi, nu în ultimul rând, printr-o iniţiativă asumată putem conduce parcursul geopoliticii lumii în favoarea noastră.

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neînvăţat Muhammad, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 25.10.2019 =

O altă paradigmă

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

Argument pentru precizie

Considerăm, încă de la început, că dacă este să abordăm subiectul partidismului, nu vom intra în vasta pădure de liane a filosofiei politice, a ideologiilor, a istoriei partidelor, originii fiecărui partid şi opiniilor la care aderă, a familiilor politice din care fac parte, nu vom discuta despre figuri centrale ale partidelor nici despre traseul asumat de membri feluritelor grupuri politice; nici nu vom oferi consultanţă pentru unii în defavoarea celorlalţi, nici nu vom sprijini sau încurca un partid sau altul; cu alte cuvinte în dezbaterea subiectului de faţă, al partidismului, primul pas este acela de a ne distanţa de discursul clasic, de limba de lemn a discursurilor politice, şi a trimite acasă poliloghia politică şi demagogia precum şi a face pierdute sloganurile usturătoare sau maximele eficiente; nu le percepem ca fiind necesare argumentaţiei.

În nici un caz nu vrem să relatăm o poveste sau să imităm parcursul ideilor din cărţile de istorie, filosofie sau politică; până la urmă acesta nu e un curs la facultate: încercăm mai degrabă să mişcăm cititorul în singura direcţie în care această ţară va fi salvată de cumplita furtună care urmează a se abate cât de curând şi dintr-un motiv sau altul prea puţini sunt în stare să o perceapă.

Citeşte dacă ai nelămuriri:

PURIFICAT/2019/10/19/razboiul-arctic/

Democraţia la români, o idee recentă

Se cuvine a ne aşeza, pentru început, cuvântarea într-o oarecare perspectivă; începem prin a evoca idealul prefigurat al sistemului politic din ţară: la ora actuală poporul român experimentează traiul într-o societate democratică ce este structurată în forma unei republici semi-prezidenţiale ale cărei puteri sunt categoric separate şi care încearcă zidirea unui stat de drept bazat pe ascultarea legii şi a Constituţiei, în acest demers ţara noastră face parte din Uniunea Europeană şi deţine un set de valori seculare cu aspiraţia de a se construi pe sine ca un spaţiu liberal, multicultural şi multireligios unde libertatea de exprimare şi gândire sunt drepturi garantate pentru cetăţeni.

Dar această poveste este doar una recentă, poveste care nu numără mai mult de 30 de ani; din nefericire nu putem vorbi de o gândire politică română decât după formarea statului unitar român, în ciuda romantismului unirii realizate de voievodul Mihai, ban al Craiovei, sau de mişcarea paşoptistă naţionalistă sau de răscoalele ţărăneşti sau de generaţia care a înfăptuit Unirea; este limpede şi universal acceptat că: identitatea politică a României este una încă fragilă şi aflată într-o perpetuă schimbare. Dacă statul unitar a fost fondat în jurul unei monarhii străine adusă din Europa Centrală pentru a închega facţiunile politice româneşti aflate într-un conflict permanent, conflict ce risca să menţină cele trei ţări române pentru totdeauna separate; această monarhie, instalată înainte de Primul Război Mondial, nu găseşte foarte mult timp pentru a da ţării direcţia de dezvoltare dorită iar mişcări extremiste de stânga sau de dreapta acaparează viaţa politică şi în curând monarhia este dată la o parte în favoarea unei dictaturi militare, a lui Antonescu, dictatură care la rândul ei este înlăturată de o revoluţie comunistă condusă de la Moscova şi instalată în România ca urmare a ocupaţiei sovietice. Iată, nici această dictatură sovietică nu are timp să se instaleze că este alungată de o dictatură comunistă autohtonă, ceauşistă, sistem care mai târziu se prăbuşeşte în inerţia unei noi, presupuse revoluţii, astăzi bănuită a fi lovitură de stat, lăsând toate proiectele şi direcţiile trasate de guvernarea anterioară: în aer şi părăsite peste noapte. Dar şi această lovitură de stat la rândul său este organizată de elemente neo-comuniste, care instaurează, pentru un deceniu, un model politic oligarhic în România, model care este contestat şi discreditat de valul atlantist-european democratic care îşi face apariţia în România după anul 2000. Însă nici această direcţie europeană nu are timp a se concretiza căci ajunge contestată de fostele structuri de putere nemulţumite de pierderea privilegiilor în faţa unei conduceri străine, europene iar pe fondul schimbării balanţei de putere geopolitice între NATO şi Rusia, aceste grupuri nostalgice, sub diverse măşti, ajung să conteste direcţia României încercând să o deturneze, fiind ţinuţi în şah de cei care vor ca România să îşi continue parcursul european.

Astfel ajungem în 2019, unde România ajunge a fi un subiect de dispută între Vest şi Est, cu singurul rezultat fiind confuzia societăţii şi generarea unei stări de asediu între două facţiuni existente.

Aşadar acest stat numit România nu se poate mândri cu o viaţă politică stabilă, nu are o tradiţie în acest sens, ci mai degrabă viaţa politică românească s-a ilustrat mai întotdeauna ca un câmp de bătălie între facţiuni externe mereu mai puternice şi mai influente decât ale noastre; facţiunile noastre fiind, în fapt, exponenţi ai acestei lupte internaţionale pentru putere.

De aici şi un prim argument care ilustrează un grad ridicat de toxicitate al vieţii politice româneşti. Deşi credem că avem un stat de drept, în realitate suntem un teatru de operaţiuni între un aşa-numit stat paralel şi aliaţii săi, titlu peiorativ menit să inducă ideea unei grupări din afara României care caută însclavirea românilor în robia unor forţe oculte, malefice, în fapt exponentul lumii occidentale în ţară, şi un presupus stat-din-sufragerie şi aliaţii săi, titlu peiorativ menit să inducă ideea unei grupări autohtone care încearcă să controleze ţara printr-un sistem clientelar mafiot şi corupt pentru interesul unui grup anume, în realitate exponentul lumii estice, rusofone în ţară.

Cu alte cuvinte două Românii, iar aici este generat un al doilea argument pentru expunerea gradului ridicat de toxicitate al vieţii politice româneşti: partidismul nu a creat un amfiteatru politic în care opinii divergente să ducă la asumarea unei direcţii politice concise pentru ţară ci mai degrabă a creat tranşee cu un număr nelimitat de victime şi pioni aruncaţi într-o vâltoare nesfârşită a luptei pentru putere.

Drept urmare noi, românii, nu ştim încă ce înseamnă democraţie, nici stat de drept, suntem încă în stadiul luptei pentru putere în interiorul statului unitar de altfel fraged ca existenţă.

Cum înţelegem acest lucru?

Dacă am fi trăit într-o democraţie veritabilă atunci facţiunile politice româneşti nu ar fi alimentate din afara ţării şi nu s-ar inspira din ideologii din afara ţării şi nici nu ar colabora cu actori externi pentru a-şi defini propria existenţă, iar populaţia ar participa activ la procesul decizional printr-o prezenţă semnificativă la vot şi prin participarea directă la viaţa cetăţii; iar facţiunile politice care exisă nu s-ar defini doar prin contrapondere cu celelalte şi nici nu ar fi jurate a se distruge una pe cealaltă, în afara luptei politice fireşti care este de aşteptat într-o democraţie.

Similar dacă am fi trăit într-o democraţie veritabilă ar fi existat spaţii unde societatea să nu fie ocupată de mediul politic şi unde să nu se facă politică şi unde să nu se aştepte avantaje politice, însă România este departe de a fi în această situaţie, ţara fiind sufocată de interese şi manevre menite să obţină puterea politică.

Realitatea de pe teren

Aşadar partidismul în România lui 2019-2020, azi şi acum, nu a ajuns decât să producă tranşee şi bastioane şi sub nici o formă un stat de drept funcţional, o democraţie veritabilă sau o cetate adevărată; evident structura statului de drept există iar sectoare de activitate sunt funcţionale însă politica a ajuns o activitate primordială în care toată societatea pare a fi angrenată; totuşi mai mult sau mai puţin: pentru că tot acest militantism politic a creat o întreagă altă parte a societăţii care s-a dezis în întregime de viaţa cetăţii şi care trăieşte într-o lume utopică, egocentristă, fără a fi interesaţi de cine îi conduce şi cum, de ce legi sunt emise şi de către cine, dacă este pace sau război, dacă este foamete sau îndestulare, dacă este dreptate sau nelegiuire, dacă oamenii au ceea ce le trebuie sau nu, dacă ţara mai există sau nu, sau care mai e situaţia prin lume; iar aceştia sunt majoritatea, cei care nu votează, care nu sunt interesaţi şi care sunt determinaţi întru totul de episoadele luptei politice care se desfăşoară mereu undeva departe într-un alt loc ce nu are legătură cu ei.

În celălalt sector, al militantismului politic, descoperim de 30 de ani o luptă nesfârşită între monopolul structurilor de putere din trecut şi efervescenţa noului mileniu care sub diferite forme de-a lungul celor 30 de ani au dat formă şi contur vieţii politice româneşti. Ringul de box e acelaşi de 3 decenii doar actorii s-au schimbat. Astăzi în colţul roşu avem corupţii, nostalgicii şi, culmea, clerul iar în colţul albastru legiuitorii, atlantiştii şi secularii precum şi o varietate de sub-grupuri şi facţiuni mai mici, minorităţi, ong-uri, corporaţii dar şi grupuri dizidente din fiecare tabără, care, în funcţie de interesele asumate se afiliază unei tabere sau celeilalte, la rândul lor cu legături externe, unii spre Vest iar ceilalţi spre Est. Colţul roşu sare la bătaie contra colţului albastru şi vice-versa iar bătălia se duce pe toate palierele societăţii, din justiţie, în sănătate, în educaţie, în mediul de afaceri, societate civilă, ş.a.m.d., peste tot unul încearcă să se înlocuiască cu altul, să se învingă unul pe altul, să îl scoată pe unul afară pentru a rămâne celălalt.

Şi acum putem continua multă vreme oferind nume şi arătând cu degetul, putem începe a vorbi despre acel partid, despre acea clică, despre acel grup, despre acei oameni, dar nu acesta e scopul; mai degrabă căutăm a oferi cititorului o imagine de ansamblu a situaţiei din ţară.

Adevărul este că trăim într-un război, de multe ori ascuns privirilor necunoscătoare, departe de imaginea drăguţă, echilibrată, care asigură investitorii, în afara mersului la şcoală cu copiii, în afara discursurilor cu iubirea şi înţelegerea şi a parcurilor pline, a sezonului vara, a vacanţelor la munte iarna, a tuturor subiectelor obişnuite care, în general, duc atenţia în altă direcţie; în spatele normalităţii aparente: găsim lumea reală, o lume sălbatică şi periculoasă în care fiecare umblă după fiecare pentru a se mazili şi la sfârşitul zilei care a dat cele mai multe lovituri câştigă, iar cel care a primit cele mai multe lovituri pierde iar mâine se reia mersul luptei.

Acesta e adevărul pe care nici un om politic nu e pregătit să şi-l asume: nu avem o viaţă politică în adevăratul sens al cuvântului şi nici un stat de drept, ci mai degrabă un câmp de luptă dirijat din exterior şi, aparent, în direcţia aceasta merg lucrurile oricum.

Bineînţeles astfel de lupte există şi în alte ţări, acum nu căutăm a stabili România ca situaţie unică unde totul este teribil şi viaţa politică este un haos care distruge ţara şi doar aici se întâmplă. Ce vrem a descrie este că, de fapt, nu contează ce se întâmplă în alte ţări, faptul că există unii care procedează mai bine decât noi şi alţii care procedează mai prost, nu înseamnă nimic; în continuare rămâne problema şi în continuare trebuie găsită soluţia.

Dilema, pe scurt

Marea problemă a societăţii în raport cu structurile de conducere este gradul avansat de politizare a vieţii cetăţii, după cum am menţionat, în afara unor sectoare anume, majoritatea pârghiilor de putere merg către partide, iar orice centură, orice scripete care se învârte, îşi exercită mişcarea în jurul unei roţi acţionate politic. De aceea există ineficienţă, de aceea există corupţie, de aceea societatea este slabă; pentru că scopul final este cel politic, aşadar oamenii pot şi trebuie să fie minţiţi, pot şi trebuie să fie mutaţi cu autocare, pot şi trebuie să fie folosiţi, spre exemplu, asistaţii sociali, pot şi trebuie să fie adunaţi mii de oameni doar pentru a se obţine capital politic şi a se face ştiri, ştiri făcute doar în scopul de a manipula, manipulări realizate fără responsabilitatea de a anticipa unde se va ajunge; în tot acest timp sectoarele de mare interes, sănătatea, educaţia, cercetarea, etc., sunt lăsate de izbelişte sau amintite doar atunci când politicul le determină; pe acelaşi algoritm armata a slăbit, poliţiile sunt întinse peste puterile lor, doctorii au devenit ori eroi ori măcelari, iar milioane de români au părăsit ţara, profesorii sunt ori dascăli de legendă ori coşmarul copiilor sau râsul curcilor, ş.a.m.d., cu alte cuvinte gradul avansat de depresie şi marasm al populaţiei vis-a-vis de confuzia bătăliei politice ce are loc de 30 de ani încoace duce ţara de râpă înainte ca ea să fie distrusă de inamic, înainte ca ea să fie invadată.

Îmi aduc aminte de temerile acelora care ne minţeau în timpul revoluţiei eşuate din 1989 cu privire la demantelarea ţării şi pericolele ce aşteaptă România, care se va distruge şi împărţi în bucăţi, iată, era mai bine să se încerce acestea şi să murim în luptă cu toţii laolaltă decât să murim de slăbiciune în fiecare zi dezbinaţi; acel sânge care n-a curs în 1989 din vinele celor responsabili, acum s-a întins pe 30, 40, 50, cine-ştie-câţi alţi ani, cu picătura, zi de zi, curgând din fiecare român care suferă de pe urma acelui vis furat al unei Românii avansate, cu standarde înalte, cu o speranţă de viaţă ridicată, cu o natalitate în creştere, cu o economie echilibrată, fără minciuni, fără corupţie, fără ură şi fără scindare în societate, o ţară unde să poţi trăi fără să loveşti din coate, fără să îţi faci loc, fără să ai şcoala vieţii, fără să ai pârghii sus-puse, fără să iei locul altora, fără să dai bani sau să te fereşti că iei bani, fără toate acestea.

Pentru toţi martirii ucişi ale căror cauze au rămas neîmplinite, suferim toţi; pentru că, din nefericire, celor mai mulţi actori prinşi în lupta politică, nu le pasă întru adevăr de soarta ţării ci doar de soarta facţiunii lor.

Însă celor coborâţi în pământ cu trupul şi ridicaţi la cer cu sufletul, unde se află în compania înaintaşilor glorioşi de a căror măreaţă prezenţă nu se simt ruşinaţi, încă nu li s-a făcut dreptate şi încă aşteaptă să înţeleagă că au murit pentru un scop. Nu doar martirii revoluţiei eşuate, ci toţi martirii statului unitar român, martirii fronturilor războaielor mondiale, ale răscoalelor, ale mişcărilor naţionale şi luptelor neştiute în care soarta ţării s-a decis. Toţi aceştia sunt pagini uitate, poveşti care nu captivează, lecţii care nu spun nimic şi pe care nu vor să le audă foarte mulţi.

Departe de idei şi demagogie, sacrificiul suprem al celor care şi-au dat viaţa pentru ca noi să ne putem lupta între noi în continuare ne obligă la acţiune, ne obligă la a ne reconsidera situaţia, ne obligă să facem ceva.

Soluţia

Este limpede că societatea este paralizată de toxicitatea partidismului şi divizării în care acest model politic a dus ţara. Drept urmare Islamica Republică propune soluţia anulării partidismului în România şi organizarea unui guvern de uniune naţională în care toţi să fie incluşi, nimeni nu mai trebuie să se lupte cu nimeni pentru un loc în procesul decizional, în alte cuvinte scoaterea culorilor din siglele de partid, nimeni nu va mai lupta pentru culorile unui partid ci doar pentru obiectivele unei agende, adică întreg sistemul rămâne aşa cum este dar nu vor mai exista alegeri parlamentare, ci doar prezidenţiale, oamenii vor fi chemaţi la vot doar pentru alegerea preşedintelui, candidaţi care vor avea cu toţii un statut independent, iar partidele şi grupurile parlamentare, întreg sistemul politic va rămâne în acelaşi registru doar că va fi înlocuit cu un sistem tehnocrat bazat pe meritocraţie.

Mai precis se menţine situaţia existentă însă se inversează acul din cadranul scopului actului de guvernare dinspre politic spre tehnocrat, adică adevărata politică se va face doar pentru obţinerea funcţiei de preşedinte, iar România va fi o republică prezidenţială, iar partidele vor deveni mai degrabă un fel de bresle, unde se accede şi se pleacă doar prin merit şi în urma unor examene şi consultări pe subiectul muncii realizate şi obiectivelor deţinute etc., iar Parlamentul va deveni un fel de mare adunare a ţării, unde politicienii laolaltă cu societatea civilă vor lucra activ pentru binele ţării; cabinetul de miniştri, Guvernul însuşi va deveni mai degrabă precum biroul executiv al unei bresle de meseriaşi eficienţi şi profesionişti, nu un bastion ce trebuie ocupat cu orice preţ pentru a deţine frâiele puterii.

Doar atunci adevărata luptă politică va coborî spre populaţie iar oamenii vor lua parte în mod real la viaţa politică, aceasta nu trebuie lăsată să facă ravagii în interiorul statului, viaţa cetăţii nu are loc pe metereze şi pe ziduri ci în inima agorei.

Reflectaţi, cât de curând olimpiada popoarelor se va porni şi vom vedea atunci, cu adevărat, cât puteţi duce; să nu fie totuşi prea târziu.

Trecere în revistă

Am analizat cum partidismul în România, astăzi, este departe de a fi o arenă a democraţiei unde cetăţenii sunt reprezentaţi în mod corect de către factorii politici prin strădania lor pentru bunăstarea societăţii sau să fie sediul politic al puterii populaţiei unde interesele oamenilor să fie girate spre dezvoltarea armonioasă a ţării; ci mai degrabă o junglă periculoasă unde partidele politice se luptă pentru putere prin toate tertipurile posibile, timp în care exploatează într-o manieră hrăpăreaţă bunurile ţării consolidându-şi puterea şi constituindu-se în felurite clici şi grupări arondate în jurul unor interese de grup şi clan. Nici aceia care susţin că duc o politică „precum în cărţi”, corectă, nu reuşesc să îşi întindă aripile pentru a-şi împlini vocaţia de lideri întrucât ajung să comită aceleaşi fapte precum adversarii lor în încercarea de a-şi face loc în lupta politică. Drept urmare avem de-a face cu o ciclicitate a răului, unde indiferent de scopurile asumate, politicienii ajung a se asemăna unul cu celălalt ducând la nesfârşit acest cerc vicios al obţinerii puterii prin orice mijloace. Scopul de a menţine puterea şi de a deţine cârma ţării în Parlament pare a fi singurul obiectiv al tuturor partidelor politice şi implicit al tuturor ostaşilor produşi de acest sistem, spunem, toxic.

Pentru ca acest lanţ viciat al partidismului să fie rupt, nu trebuie urmărite abordările clasice, educaţia, sau eliminarea personajelor corupte, despotice, sau ducerea unei politici corecte sau impresionarea cetăţenilor cu valorile unui grup în defavoarea abuzurilor unui altuia, sau asumarea unei lupte preţioase pentru redobândirea valorilor corecte: toate acestea nu fac decât să taie unghiile dragonului pentru a nu mai zgâria în timp ce el scuipă foc în continuare; se cuvine a i se tăia capul cu totul. Bineînţeles această exprimare conţine un grad ridicat de încărcătură metaforică şi nu implică elemente de violenţă. Originea ciclicităţii malefice a partidismului în România stă în natura Parlamentului şi supradimensionarea acestuia în raport cu scopurile asumate. Aşadar nu constituirea unor partide autentice care să ducă o politică adevărată, sau educarea unei noi generaţii de politicieni care oricum vor ajunge viciaţi de lupta pentru putere, sau temperarea forţelor despotice din sânul partidelor cunoscute a avea astfel de tendinţe, sau controlarea actului politic încât el să se încadreze în limitele democraţiei sunt soluţia; şi în orice caz dacă aceste metode ar funcţiona ele au un risc ridicat să fie deturnate de status-quo-ul existent care domină mersul politicii din ţară şi chiar dacă nu sunt deturnate sau manipulate, acestea implică o perioadă de timp mult prea lungă, timp în care, precum în cazul Revoluţiei eşuate din 1989, vor fi confiscate sau racordate unor interese străine ţării şi folosite pentru agenda altor cercuri, nu autohtone, nu autonome, nu autentice.

O soluţie în 3 variante

Varianta soft

Această primă variantă implică reorganizarea Parlamentului; cu alte cuvinte locurile în Parlament să nu mai fie câştigate prin alegeri parlamentare ci acest scrutin să fie cu totul eliminat iar în locul acestuia să aibă un loc un proces cu totul diferit în 5 paşi; partidele rămân însă eliminarea cursei politice va aduce după sine scoaterea din joc a tuturor tertipurilor folosite până acum pentru alegerea candidaţilor, obţinerea de voturi prin metode necurate, spre exemplu, folosirea asistaţilor sociali, a clerului, a ong-urilor, companiilor, şantajarea bugetarilor sau intimidarea consiilor locale, promisiunile din campanie, etc., întreaga gamă de metode pe care le cunoaştem şi care ies la lumină cu ocazia fiecărei campanii pentru alegerile parlamentare ce are loc în ţară. În schimbul cursei electorale şi a nebuniei produse se va institui un scrutin orânduit în jurul meritocraţiei şi proiectelor reale.

Mai precis, prima etapă, presupune ca fiecare partid să îşi propună candidaţi însoţiti de proiecte autentice, care mai înainte de toate şi-au obţinut semnăturile din partea cetăţenilor care îi sprijină şi de care atât liderii partidelor în cauză cât şi cetăţenii care îi sprijină să fie mulţumiţi; acest pas mai este numit şi selecţia candidaţilor. Fiecare partid îşi realizează o listă, care indiferent de numărul de locuri din Parlament sau de interesele avute, să reprezinte viziunea pentru ţară a partidului respectiv şi a candidaţilor scoşi la înaintare pentru a duce la bun sfârşit lucrarea asumată. Atunci când spunem fiecare partid, nu ne referim doar la partidele tradiţionale sau cele care deţin putere politică, ne referim, la propriu, fiecare partid care există. Astfel partidele mai mici care consideră că pot sta sub umbrela unor alte partide, mai mari, întrucât scopurile lor sunt similare sau identice cu ale acestora, se angrenează într-o breaslă comună având acelaşi scop. Spre exemplu aceia care consideră că trebuie mărite anumite pensii sau anumite salarii sau trebuie implementate anumite legi pe care ei le deţin în proiectul de ţară sau sunt determinate de voinţa cetăţenilor care se percep reprezentaţi de proiectele cu pricina, merg laolaltă în aceeaşi direcţie şi decid care dintre oamenii lor reprezintă mai bine interesul proiectului de ţară deţinut, nu interesul politic. Acest prim pas va duce la producerea unor facţiuni reale bazate pe proiecte valabile iar veridicitatea acestora constă în asumarea viziunii proiectului asumat; această mişcare va duce la dispariţia conceptelor de politruc şi tonomat din societatea românească. Odată ce facţiunile sunt generate de noul sistem se trece la următorul pas.

A doua etapă se constituie în chipul accederii în funcţie, mai precis, au loc alegerile parlamentare, însă prin alegeri parlamentare înţelegem nu un scrutin electoral, ci un fel de examen naţional în faţa unor comisii parlamentare arondate ministerelor deja existente şi care joacă rolul de profesori examinatori, mai exact în aceste comisii nu pot exista politicieni sau oameni de partid ci experţi civili, oameni de ştiinţă, profesori, doctori în subiectele aferente fiecărui minister, oameni de competenţă şi moralitate aduşi din zona academică şi cercetării ştiinţifice. Acest tandem între candidaţii la funcţiile în Parlament, îi vom numi elevi, propuşi de partide, şi examinatorii care le vor evalua proiectele aferente fiecărei direcţii de dezvoltare a ţării (finanţe, mediu, educaţie, infrastructură, etc.), îi vom numi profesori, reprezintă esenţa celui de-al doilea pas. Această formă de alegeri parlamentare va prelua numele de examen parlamentar sau testare naţională parlamentară şi se va întinde în timp cât va fi nevoie la acea vreme, în orice caz propunerea noastră e doar teoretică, în practică vor apărea o mulţime de chestiuni care nu pot fi prevăzute şi vor trebui implementate atunci în funcţie de situaţiile apărute; însă chintesenţa celui de-al doilea pas este accederea în funcţie pe baza competenţei deţinute în raport cu proiectul de dezvoltare asumat de fiecare candidat în parte, implicit de partidele care îi susţin. Acest sistem nu poate ceda, dacă un partid incompetent al cărui singur scop este obţinerea de capital politic îşi manifestă intenţia de a ocupa funcţii în Parlament: acesta nu va trece, întrucât este incompetent şi nu poate trece de sita examinatoare.

A treia etapă este ocuparea funcţiilor propriu-zise, după ce comisiile parlamentare, ale căror opinii nu pot fi discutate încât sunt argumentate de realitatea eficienţei, sau nu, a proiectelor aduse de candidaţi, adică adevărul meritocrat, vor oferi note şi un clasament real al proiectelor, se va trece la ocuparea locurilor în Parlament. Acest sistem aduce după sine şi scoaterea din ecuaţie a obligativităţii obţinerii unui număr de locuri, 200, 300, 500, 600 sau oricâte sunt. Nu mai este necesar jocul politic pentru obţinerea locurilor ci, mai simplu, atâţia câţi vor absolvi procesul de selecţie, atâţia vor ocupa locuri, iar care partide se vor dovedi mai eficiente vor avea mai multe locuri. Aşadar majoritatea parlamentară va fi obţinută prin simpla greutate a talentului şi geniului administrativ şi nu va mai constitui un scop, adică o tabelă unde puterea politică este în creştere şi descreştere, putere care dictează direcţia ţării; direcţie care acum va fi stabilită de competenţa oamenilor trimişi şi nu de interesul politic.

A patra etapă este reprezentată de formarea unui cabinet şi alegerea miniştrilor competenţi din rândurile celor care se vor dovedi, prin consens parlamentar (vom vedea la punctul final, 5) ca fiind lideri naturali ai grupurilor formate prin actul meritocrat şi anumei cei mai vocali, puternici şi pregătiţi pentru a conduce la un nivel mai amplu – proiectele de ţară asumate, cu alte cuvinte, cel mai răsărit dintre economiştii unui grup anume îi va conduce pe ceilalţi şi atunci are mai multe şanse să devină ministru al economiei, cel mai abil dintre drumari îi va conduce pe ceilalţi în realizarea proiectelor de infrastructură şi atunci va fi numit de aceştia. Evident va exista o opoziţie între parlamentari dar această opoziţie, acum scoasă din arena politică, nu va avea decât un rezultat pozitiv şi anume avansarea intereselor ţării. Întreaga dispută parlamentară, de altfel naturală în orice democraţie, nu va mai avea ca scop discreditarea adversarilor şi avansarea aliaţilor ci a proiectelor aduse de fiecare grup în parte. Evident un proiect anume susţinut de un grup anume care trece de vot va constitui majoritate iar cei care nu sunt de acord vor constitui opoziţie. Acest sistem este asemănător consiliului unei bresle de meşteşugari, în care dacă din 10, 6 sunt de acord cu un proiect iar 4 nu, aceia 6 vor conduce respectiva lucrare până ce se va dovedi ineficientă iar cei 4 rămaşi pe din afară vor convinge din cei 6 care conduc spre a implementa din propunerile avute. În orice caz transformarea scopului politic în unul tehnocrat, construit în jurul proiectului de ţară asumat, va produce un consens mult mai rapid.

A cincea etapă şi cea finală o constituie lansarea lucrărilor parlamentare sub forma unui guvern de uniune naţională, Parlamentul însuşi fiind redenumit ca Mare Adunare Naţională, unde toţi cei care deţin funcţii şi iau parte la actul de guvernare se unesc urmărind scopul general şi anume avansarea intereselor ţării şi ale populaţiei. Primul-ministru nu poate fi numit decât de preşedinte, de altfel aşa cum am menţionat în articolul anterior: alegerile prezidenţiale se constituie ca unic areal de luptă politică iar preşedintele: singurul vector politic al statului. Nici nu va mai conta dacă Parlamentul este unicameral sau bicameral întrucât scopul său politic a fost eliminat, implicit şi perturbările majore aduse direcţiei ţării.

Implicarea preşedintelui

Preşedintele joacă un rol limitat în noua orânduire tehnocrată, acesta este singurul candidat numit politic şi validat prin scrutin electoral naţional şi ca atare deţine ultimul cuvânt în alegerea primului-ministru însă doar din criterii de siguranţă naţională iar validarea primului-ministru nu poate fi realizată pe criterii politice, în afară de această numire preşedintele nu se poate amesteca în lucrările Marii Adunări Naţionale. Preşedintele nu poate proveni din partea nici unui partid şi nu poate fi decât independent însă poate fi susţinut de orice partid sau alianţe, această regulă fiind cheia echilibrului sistemului; astfel preşedintele nu mai este obligat să joace rolul de mediator politic şi este liber să urmărească pe deplin ţintele politicii externe ale ţării, diplomaţia, armata, etc., fără imixtiunea politicului, cu alte cuvinte lupta politică nu va mai genera dezordine împotriva funcţionării ţării, guvernul fiind obligat să urmeze doar scopurile adunării naţionale a tuturor partidelor care girează, acum, interesele reale ale cetăţenilor în funcţie de proiectele deţinute, cu alte cuvinte direcţia dezvoltării ţării şi implementării legilor. Nu în ultimul rând acest sistem va duce la dispariţia derapajelor dintre opinia guvernului şi opinia preşedintelui, preşedintele fiind singurul destinat a conduce frâiele ţării în materie de politică externă şi armată. Arbitrul întregului sistem este reprezentat de Curtea Constituţională care va veghea la păstrarea ordinii şi veridicităţii activităţilor preşedintelui, guvernului şi Marii Adunări Naţionale. Odată ce şeful statului îşi dă acordul asupra unui prim-ministru dar nu în privinţa cabinetului ales de acesta, se realizează o armonie deplină a sistemului politic respectându-se în acelaşi timp separarea puterilor în stat.

Cu alte cuvinte, puterea legislativă a Marii Adunări Naţionale, organism tehnocrat constituit în cei 5 paşi anterior menţionaţi se află în echilibru cu guvernul, puterea executivă, asupra cărora veghează puterea judecătorească. Nu în ultimul rând participarea la vot va deveni obligatorie pentru populaţie, cei care nu doresc să participe la procesul electoral nu o pot face decât printr-o decizie judecătorească prin care este stipulat că nu sunt apţi, sau nu doresc, sau au motive întemeiate pentru a nu participa. Absenteismul nemotivat de la scrutinul electoral poate duce în ultimă fază la consecinţe penale.

Varianta hard

Dacă aceste scopuri nu pot fi obţinute printr-un consens naţional atunci se cuvine dizolvarea Parlamentului şi reorganizarea sa prin consultarea directă a populaţiei printr-un referendum sau mai multe. Dacă populaţia decide că doreşte să rămână la vechiul model atunci masele de oameni trebuie convinse că nu este în interesul lor să facă aceste lucruri, însă dacă voinţa lor este exprimată categoric atunci proiectul va fi retras şi se va reveni la starea iniţială, adică la jungla de până acum; întrucât dacă aceasta este voinţa populară ea nu poate fi contestată.

Varianta radicală

În cazul în care Parlamentul devine o forţă ostilă funcţionării ţării şi se opune noii orânduiri, acesta va fi înlocuit cu o juntă militară care răspunde doar preşedintelui şi care va duce la implementarea noului sistem cu forţa. Dacă opoziţia creşte şi Parlamentul devine o forţă cvasi-separatisă atunci se va institui lege marţială şi toţi cei care se opun vor fi treptat reduşi la tăcere. Dacă grupări politice vor cere ajutor extern atunci se va organiza o represiune generală împotriva trădătorilor de ţară şi în orice caz un învingător va fi produs din această stare de asediu.

Scopul lucrării

Esenţa reorganizării Parlamentului stă în încercarea de a nu repeta greşelile trecutului, politicienii mereu incompetenţi din sec. XX au fost cei direct responsabili de intrarea precipitată şi dezastruoasă a României în cele două războaie mondiale şi distrugerea ţării din interior prin lipsa unităţii naţionale.

Această mişcare nu are alt scop decât salvarea ţării în faţa ameninţării unei noi conflagraţii mondiale iar intenţia sa trebuie înţeleasă ca atare.

Două Românii vor pieri însă una şi bună va duce lucrarea.

Scopul este a face o singură Românie, nu 1000; unitatea e forţă, dezbinarea pieire.

Reţineţi asta.

Nu uitaţi să citiţi interpretarea islamică a unui conducător ideal:

PUR/2017/05/19/conducatorul-islamic/

Conducătorul islamic

***

Recapitularea discuţiei

Prin toate cele argumentate până acum ajungem la concluzia că adevărata problemă care fermentează neajunsurile şi problemele societăţii româneşti este reprezentată de perpetuarea unui sistem politic viciat în organizarea ţării. Acest tandem ilogic între palate unde fiecare facţiune politică urmăreşte, pentru sine, însuşirea puterii, ori în persoana preşedintelui ori în cea a premierului a facilitat şi produs existenţa a două Românii. Cu alte cuvinte, cele două Românii nu există pentru că românii şi le doresc ci pentru că sistemul politic le-a generat: o Românie a guvernului şi o Românie a administraţiei prezidenţiale, ambele conduse din palate transformate în barăci politice pe care fiecare facţiune caută a le acapara spre a-şi asigura supravieţuirea politică şi a-şi avansa proiectele naţionale.

Trebuie să înţelegem, astăzi mai mult ca oricând, că această slăbiciune politică a fost, în secolul trecut cât şi în cel curent, exploatată de către duşmanii ţării pentru infilitrarea unor pivoţi şi pârgii în forurile naţionale de decizie, implicit jalonarea ţării pe făgaşul dorit de aceştia.

Cezarul în Roma avea un singur motiv pentru care oprima fără a întreba înainte: distrugerea imaginii sale în faţa poporului. Reputaţia împăratului roman, indiferent de ticăloşia sa, indiferent de neajunsurile populaţiei, indiferent de orice, în cer sau pe pământ, trebuia să rămână o imagine arhetipală a conducerii romane, iar oricine îndrăznea să lovească în continuitatea acestui mit era mazilit sau ucis pe loc. Similitudinea dintre cezarii romani şi ipocrizia politicienilor români este că aceştia vor continua a se arăta, la nesfârşit, pe ei înşişi ca fiind, indubitabil, eroii unei cauze nobile iar pe inamicii lor politici îi vor ilustra, bineînţeles, ca fiind anti-eroii acelei cauze. Nimic nu exemplifică mai mult descrierea oferită decât subiectul luptei împotriva corupţiei, deşi oricare alt areal al gestionării ţării ar funcţiona ca argument. În fiecare dintre exemple cele două Românii îşi arogă dreptatea absolută şi îşi creionează narative pentru a-şi justifica ostilităţile la adresa celeilalte facţiuni, fără ca nici una să caute un numitor comun. Aşadar polarizarea conflictului politic din ţară transcede limitele democraţiei şi demonstrează că, în realitate, democraţia, statul de drept, legile, ş.a.m.d., au ajuns simple paravane sub care lupta pentru putere este purtată cu toată ferocitatea pe toate planurile; luptă în care orice se vinde, orice se foloseşte, orice se aruncă, în ring, pentru ca, la finalul zilei, gruparea roşie sau gruparea albastră să fie câştigătoare; timp în care populaţia este lăsată de izbelişte sau la mila intemperiilor vremurilor. Aceste slăbiciuni nu duc decât la situaţia în care forţe din exteriorul ţării ajung a-şi fideliza cercuri de putere din fiecare facţiune, şi, pe care, treptat, ajung să şi le subordoneze întru totul: limitând astfel însăşi suveranitatea ţării, în timp ce populaţia, neafiliată nimănui şi rămasă la mijloc, se afundă în sărăcie şi degradare de toate felurile. Deşi o anumită stare de conflict politic este firească oricărei democraţii, după cum am enunţat anterior, divergenţele iremediale ale palatelor în politica externă a ţării reprezintă argumentul suprem pentru delimitarea noţiunii rivalităţii politice determinată democratic, de altfel sănătoasă pentru o societate echilibrată, de: legea junglei a partidismului românesc de sorginte fanariotă care demantelează ţara. Ipocrizia aleşilor pe criterii politice care trâmbiţează că lupta lor constituie un fundament al democraţiei sau un vârf de lance al progresului reprezintă, de fapt, într-o manieră de o ironie absolută, adevăratul motiv al marasmului şi dezamăgirii populaţiei, cetăţeanul, oricât de ignorant ar fi, simte când este minţit, simte când este dus de nas, simte când este manipulat. Chiar dacă nu ştie cum şi în ce mod, omul de rând se revoltă prin cea mai dureroasă respingere faţă de modelul democratic: neparticiparea la vot. Absenţa populaţiei din procesul de votare nu survine decât ca încă un argument pentru lipsa de veridicitate a partidismului românesc şi generează situaţia în care doar forţele de casă ale partidelor participă la procesul de votare, practic, partidele ajung a se vota singure, fără ca masele să le valideze cu adevărat existenţa; iar în tot acest timp, populaţia, dezamăgită şi deziluzionată, aflată într-o despresie politică generalizată, nu participă la procesul de votare şi nu are un cuvânt de spus în mersul cetăţii.

***

Numărat – Cântărit – Împărţit

***

Existenţa şi perpetuarea acestui model toxic a facilitat dezvoltarea corupţiei şi bolilor politice din societate şi a generat un climat distructiv regăsit în toate sectoarele de activitate ale societăţii. Pe cale de consecinţă, considerăm că România, în acest stadiu de dezvoltare al statalităţii sale, nu mai poate evolua ca o republică semi-prezidenţială cu un partidism viu şi ca atare considerăm că se cuvine dizolvarea Parlamentului şi declanşarea unui proces de evoluţie politică a României.

Parlamentul va deveni acea Mare Adunare Naţională, prefigurată anterior, iar toată puterea politică va fi luată din mâinile administraţiilor locale şi cabinetelor de miniştri iar aceştia se vor preocupa doar de implementarea şi realizarea proiectelor de ţară asumate, după cum am descris. Puterea politică va merge exclusiv către preşedinte care va aduna în jurul său o juntă militară, organizată din instituţiile componente CSAT, care va veghea la ceea ce se va numi: Interimatul militar al conducerii ţării; iar structura mandatată de a superviza acest proces evolutiv este Curtea Constituţională, sub auspiciile căreia modificările aduse arhitecturii statului să fie validate şi verificate încât greşeli structurale sau diferite vicii procedurale să fie eliminate.

Pe cale de consecinţă declarăm modelul susţinut de Islamica Republică pentru România ca fiind: accederea preşedintelui în funcţia de Consul al ţării sub juntă militară. Bineînţeles acest model nu va dura pentru totdeauna, ci doar până când societatea românească se va vindeca de acest flagel al fanariotismului şi corupţiei, până când politicienii români vor fi ei înşişi capabili de a gestiona corespunzător administraţia, până când sistemul legislativ, judecătoresc şi executiv al ţării vor funcţiona într-o manieră corectă şi nu în chipul apanajelor unor intenţii politice, practic, până când politica va deveni expresia intenţiilor reale ale oamenilor şi reprezentării lor legitime în actul de guvernare, şi nu o masă de restaurant înţesată de ciolane pe care feluriţi preaplini şi-o dispută.

Pentru ca ţara să supravieţuiască şi să treacă peste marile tulburări care se vor abate asupra omenirii: nu există o soluţie mai bună decât instituirea Consulatului militar al preşedintelui ţării, aflat în fruntea forţei reunite a MApN, MAI şi SRI-SIE, prin coordonarea politică directă a UE şi militară a NATO. Sub conducerea luminată a celor mai bravi dintre români, a celor care cu adevărat îşi varsă sângele pentru ţară, a celor care de generaţii veghează la bunul mers al societăţii, trebuie să coordonăm acţiunea într-o asemenea direcţie încât politicienii să fie alungaţi o vreme de la conducerea ţării; întrucât vremurile şi dovezile indubitabile ale toxicităţii partidismului românesc au arătat că această clasă politică, de azi, nu se mai arată demnă de români, de conducerea ţării şi de păstorirea acestor meleaguri binecuvântate de Creator; politicienii trebuie convertiţi la meritocraţie sau precum în pilda adunării boiereşti a lui Alexandru Lăpuşneanu, maziliţi întru a ne accepta voinţa.

Considerăm că această orânduire va exista cât va considera Consulatul militar al ţării că va fi necesară să existe. Nu percepem dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen ca fiind valabilă în a juca un rol real în politica românească întrucât ultimul lor rege a murit şi este îngropat iar alţi pretendenţi de anvergură luminată nu mai există, drept urmare casa regală se cuvine a-şi continua operele de binefacere şi lucrările caritabile la adăpostul identităţii de ONG, fără a avea un cuvânt de spus în dirijarea ţării.

Reflectăm, în încheiere, că a venit vremea ca junta consulară să preia conducerea ţării, pentru un timp, şi prin conducerea sa luminată să poarte poporul român pe făgaşul emancipării şi dezvoltării armonioase, direcţie ferită de influenţa nedorită a parlamentariştilor şi policienilor neaveniţi şi nedoriţi de nimeni.

Islamica Republică îşi depune contribuţia la acest efort prin intenţia de organizare a unei miliţii înarmate afiliate politic juntei consulare şi ierarhiei militare prin MApN dar independentă din alte puncte de vedere, cu ambiţii de statalitate şi activitate predilectă în arealul revendicat de orânduirea noastră islamică.

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neînvăţat Muhammad, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 18.10.2019 =

Noua dezordine mondială

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

Non-argumentul istoric

Mulţi dintre intelectualii sau cercetătorii care se ocupă cu interpretarea şi evaluarea istoriei în cursul determinării tiparelor viitorului iau în calcul evenimente trecute şi modele din epoci anterioare, pe care le analizează spre a le evalua în totalitatea cauzelor şi efectelor produse pentru a realiza un tipar anume care îi ajută în creionarea formelor în care viitorul se va articula în destinele oamenilor. Fiecare dintre aceşti elevi ai studiului istoric depun astfel de eforturi, în domeniul lor de expertiză, fie acesta economic, fie industrial sau de altă natură iar prognozele joacă un rol hotărâtor în toate sectoarele de activitate; astăzi, practic, nu mai există sector de activitate în care să nu se realizeze prognoze amănunţite ce detaliază situaţia în care se află o arătură, o fabrică, o companie, un popor, ş.a.m.d. Dacă analizăm doar cercetările şi sondajele care sunt elaborate în jurul unui candidat anume, spre exemplu, înainte de a fi lansat la apă în lupta politică şi consultările exhaustive care urmează după analizarea rezultatelor, înţelegem importanţa prognozelor şi implicit greutatea cuvântului celor care le efectuează.

Însă atunci când vrem să gândim înaintea prezentului ne este de foarte puţin ajutor înţelegerea a ceea ce a fost, întrucât avem nevoie să determinăm ceea ce va fi, ca în funcţie de acest calcul să luăm o decizie pentru mai târziu, drept urmare trebuie să facem din viitorul apropiat: trecut deja, iar din viitor: un fel de prezent iminent. Întocmai în acest artificiu al interpretării timpului se află şi marea capcană în care cad chiar şi cei mai abili plănuitori deoarece aceştia, în virtutea naturii lor muritoare, ignoră în calculele efectuate, de cele mai multe ori, factorul divin, mai precis iau foarte puţin în calcul impredictibilitatea viitorului până la urmă neputinţa omului de a-şi cunoaşte soarta. Marile evenimente ale lumii deşi atent plănuite au conţinut mereu elemente neştiute ale destinului care au făcut o acţiune anume să îşi asume direcţii diferite faţă de cele estimate iniţial, planuri gândite a avea un succes de peste 90% s-au împiedicat în foarte mici 5 sau 10 procente de şansă a ceva pronosticat a nu avea loc dar care s-a întâmplat, iar evenimente improbabile de nici 5 procente şansă s-au manifestat fără nici un fel de înştiinţare prealabilă, la propriu, ca şi când ar fi fost predestinate încă dinainte să se întâmple în ciuda oricăror sforţări anterioare sau ulterioare.

Este, drept urmare, un algoritm ceresc anume, acela care dictează că toate lucrurile sunt predestinate şi orchestrate de o instanţă superioară nouă.

Allah a revelat în Coran:

21:79

 وَسَخَّرْنَا مَعَ دَاوُودَ الْجِبَالَ يُسَبِّحْنَ وَالطَّيْرَ ۚ وَكُنَّا فَاعِلِينَ

Noi am silit munţii şi zburătoarele să se alăture lui David în a Ne preamări. Noi suntem Cei care au făcut (acestea).

76:30

وَمَا تَشَاءُونَ إِلَّا أَن يَشَاءَ اللَّهُ ۚ إِنَّ اللَّهَ كَانَ عَلِيمًا حَكِيمًا

Însă voi nu voiţi decât ceea ce Dumnezeu voieşte. Dumnezeu este Cunoscător şi Înţelept.

6:111-112

وَلَوْ أَنَّنَا نَزَّلْنَا إِلَيْهِمُ الْمَلَائِكَةَ وَكَلَّمَهُمُ الْمَوْتَىٰ وَحَشَرْنَا عَلَيْهِمْ كُلَّ شَيْءٍ قُبُلًا مَّا كَانُوا لِيُؤْمِنُوا إِلَّا أَن يَشَاءَ اللَّهُ وَلَٰكِنَّ أَكْثَرَهُمْ يَجْهَلُونَ

وَكَذَٰلِكَ جَعَلْنَا لِكُلِّ نَبِيٍّ عَدُوًّا شَيَاطِينَ الْإِنسِ وَالْجِنِّ يُوحِي بَعْضُهُمْ إِلَىٰ بَعْضٍ زُخْرُفَ الْقَوْلِ غُرُورًا ۚ وَلَوْ شَاءَ رَبُّكَ مَا فَعَلُوهُ ۖ فَذَرْهُمْ وَمَا يَفْتَرُونَ

Chiar de-am fi făcut să pogoare îngerii peste ei, chiar de le-ar fi vorbit morţii, chiar de le-am fi adunat toate cele care există înaintea lor, ei nu ar fi crezut decât dacă Allah ar fi vrut. Cei mai mulţi dintre ei sunt însă neştiutori. * Noi fiecărui profet i-am făcut un vrăjmaş: diavolii dintre oameni şi jinni care-şi descoperă unii altora poleiala cuvintelor întru amăgire. Dacă Domnul tău ar fi vrut, ei n-ar fi făcut-o. Lasă-i pe ei cu ceea ce născocesc.

*

În ciuda interpretărilor umanocentrise a celor mai mulţi dintre oameni care susţin că întregul parcurs al omenirii este dictat de unele sfere înalte ale puterii depline, unde toate cauzele sunt cântărite, analizate şi ulterior împărţite şi hotărâte, fără ca nici o variabilă să poată schimba poruncile date; în spatele oricăror factori de decizie se află, nebănuită, atotcuprinderea Creatorului care prin irezistibila Sa putere tronează asupra destinului propriei Sale creaţii.

Însă pentru a nu divaga în dezbaterea noastră se cuvine a ne întoarce la firul ierbii, la rădăcina copacului unde colonia de furnici numită omenire îşi trăieşte existenţa, şi astfel, să judecăm după legea pământului acele opinii pe care căutăm ale emite.

Faliile conflictuale

A revelat Allah:

22:40

وَلَوْلَا دَفْعُ اللَّهِ النَّاسَ بَعْضَهُم بِبَعْضٍ لَّهُدِّمَتْ صَوَامِعُ وَبِيَعٌ وَصَلَوَاتٌ وَمَسَاجِدُ يُذْكَرُ فِيهَا اسْمُ اللَّهِ كَثِيرًا ۗ وَلَيَنصُرَنَّ اللَّهُ مَن يَنصُرُهُ ۗ إِنَّ اللَّهَ لَقَوِيٌّ عَزِيزٌ

Dacă Allah nu i-ar fi împins pe unii înapoi cu ajutorul altora, atunci chiliile ar fi fost dărâmate, precum şi sinagogile, bisericile, şi moscheile unde numele lui Allah este mult amintit.

Secolul trecut a fost martorul a ceea ce putem numi un război mondial, mai precis o conflagraţie generalizată între popoare care ajunge să cuprindă toate statele lumii într-un conflict anume; însă dacă vom judeca un astfel de război doar după numărul ţărilor aflate în război nu găsim suficiente argumente pentru a numi o astfel de bătălie un război mondial.

În primul război mondial descoperim Puterile Centrale în luptă cu Antanta, adică, luate în aceeaşi numărătoare, un număr de nu mai mult de 10 naţiuni s-au aflat în război, precum Imperiul Austro-ungar, Germania, Rusia ţaristă, Imperiul Otoman, Franţa, Anglia şi ţările din proximitatea lor politică imediată, având teatre de operaţiuni, iniţial, doar în Europa. Cu siguranţă indigenul din Australia, cultivatorul de orez din India, crescătorul de lame din America de Sud, pescarul norvegian, etc., nu erau implicaţi în conflict, modul lor de viaţă nu era în pericol, luni, poate ani de zile, au trecut peste vieţile lor, timp în care războiul nu se prezenta ca fiind decât o ştire îndepărtată din ziare sau auzită din poveştile călătorilor şi aceştia poate la fel de puţin interesaţi de bazaconia unei conflagraţii mondiale. În al doilea război mondial ţările Americii de Sud, Turcia, Suedia, părţi importante ale continentului african aflat la sud de Sahara, nu au fost afectate de bătălii iar pentru locuitorii acestor ţări, războiul se arăta, din nou, ca fiind doar un şirag de bătălii îndepărtate care poate le afecta comerţul, libertatea de mişcare pe glob, însă nu le punea în pericol existenţa; în orice caz viaţa acestor oameni nu se compara cu cea a locuitorilor aflaţi în primele linii ale teatrelor de operaţiuni. Viaţa unui pescar suedez sau a unui fermier din Anatolia sau a unui vraci african dintr-o savană oarecare nu era aceeaşi ca viaţa unui agricultor ucrainian peste a cărui recoltă treceau brigăzi de şenilate germane ziua şi tancuri sovietice noaptea, sau precum viaţa unui pictor francez din Paris al cărui atelier a fost demolat de bombardamentul aviaţiei germane.

Aşadar motivul pentru desemnarea unui conflict ca fiind un război mondial stă în numărul de falii conflictuale atinse.

Spre exemplu războiul purtat de Napoleon Bonaparte prin care acesta a zguduit întreg continentul european şi a ajuns să conducă operaţiuni militare din Europa până în Orientul Mijlociu implicând împotriva sa marile puteri ale lumii de atunci, nu s-a numit un război mondial deşi nu era cu mult diferit de primul război mondial dacă luăm în considerare caracteristicile luptelor purtate, teritoriile brăzdate de armate şi gradul de implicare geopolitică a ţărilor beligerante. Primul război mondial putea foarte bine să rămână un nou război între puterile europene dus pentru supremaţia politică pe continent, însă natura luptei dintre puterile imperiale pentru stabilirea sferelor de influenţă şi ajunul fondării unei noi ordini mondiale prin apariţia naţionalismului, a transformat o simplă ceartă pe teritorii în Balcani într-o luptă regională în sud-estul Europei, şi aceasta mai departe s-a transformat într-o bătălie pe continent, iar pe fondul dorinţei de a suna sfârşitul ordinii imperiale în lume în inerţia noilor ideologii apărute: întreaga luptă ajunge a se transforma într-un război mondial; cuvântul mondial fiind dat de încărcătura ideatică a schimbării ordinii mondiale nu de faptul că anumite ţări au plecat la război. Drept urmare sfârşitul erei imperiale a activat toate faliile conflictuale existente pe mapamond la acel moment, întrucât lumea toată era împărţită în regiuni controlate de imperii, majoritatea sub dinastii vechi de sute de ani; sfârşitul acelei ordini a activat latura mondială a conflictului european şi a pornit ceea ce a fost numit „războiul care va încheia toate războaiele”.

Speranţa de a încheia toate războaiele venea din ideea care susţinea că sursa nedreptăţii în lume provine din elitismul dinastiilor care îşi arogă un drept nefondat de viaţă şi de moarte asupra popoarelor lumii, care nu au altă alegere decât aceea de a-şi sluji stăpânii încoronaţi care nu se pot pune de acord în gestionarea lumii şi vor fiecare să deţină cât mai multă putere astfel pornind nesfârşite războaie din vitregia şi lăcomia firii lor. Iată, războiul vine, mătură lumea de imperii iar în locul acestora se formează state-naţiuni care iau suveranitatea din mâinile regilor şi o oferă naţiunilor iar fiecare popor se înconjoară de graniţe pe care caută să le apere în acest fel modificând întreaga arhitectura a frontierelor lumii. Dar toate aceste naţiuni, bineînţeles, nu pot trăi în pace, la fel ca regii de altă dată, iar un nou război porneşte de pe urma neînţelegerilor teritoriale din Europa, pornit de această dată nu din motive imperialiste ci pe falia conflictuală a naţionalismului, toate aceste popoare acum scăpate de regi şi conducători încoronaţi, îşi descoperă puterea republicană şi conştiinţa de sine populară şi decid că sunt mai bune sau mai bine înzestrate decât alte popoare şi astfel îşi creionează mituri existenţiale prin care decid să anexeze din teritoriile celorlalte naţiuni; toate aceste mituri naţionale se ciocnesc şi ceea ce porneşte de la răscoala poporului german învins împotriva unui tratat (Versailles) impus pe nedrept de celelalalte popoare europene învingătoare asupra lor, se transformă într-o cursă de emancipare teritorială pe fondul apariţiei miturilor de supremaţie naţională iar lumea pleacă iarăşi la război; acţiune care activează din nou toate faliile conflictuale din lume prin însăşi natura luptei; stabilirea cărei naţiuni sau a cărei ligi de naţiuni îi aparţine hegemonia lumii. Astfel omenirea este împărţită pentru a doua oară în facţiuni, Aliaţii, Axa şi Cominternul iar bătălia începe, mai întâi în Europa şi ulterior în restul lumii. Cei care i-au detronat pe regi pentru a încorona poporul au descoperit că năravul regilor este acelaşi cu cel al popoarelor şi că în fapt fiinţa umană în ansamblul său este dominată de aceleaşi emoţii, fie cu o coroană pe cap fie aleasă de uralele gloatei; şi fără să ezite au făcut aceeaşi greşeală ca şi cei de dinaintea lor.

Sfârşitul luptei globale de emancipare naţională se petrece doar pentru a face loc unui alt război, tăcut, unde paradigma conflictuală se schimbă, noţiunea de război mondial este dată la o parte, pacea este semnată iar lupta dintre popoare capătă o nouă dimensiune, aceea între capitalism şi comunism, războiul convenţional ia sfârşit însă războiul ideologic continuă, cu alte cuvinte, emanciparea naţională a condus la alcătuirea a două blocuri ideologice care acum urmează a se prigoni şi antagoniza până la prăbuşirea unuia sau celuilalt. De ce Războiul Rece nu a fost şi el un război mondial? deşi vorbim practic despre acelaşi fenomen conflictual, întrucât se poate declara, dacă luăm în calcul toate mişcările de forţe, că această bătălie între comunism şi capitalism a fost purtată pe întreg mapamondul. Întrucât Războiul Rece nu a schimbat ordinea mondială cu nimic ci doar s-a constituit ca fiind o bătălie purtată în cadrul ordinii deja existente; al doilea război mondial s-a numit mondial întrucât a schimbat ordinea lumii prin însăşi cursa de emancipare apărută între naţiuni ca o continuare a primului război; altfel spus fără aceste două războaie mondiale am fi avut oricând alte două războaie mondiale: ele reprezintă un curs firesc al dezvoltării omenirii în virtutea alegerilor asumate. Războiul Rece şi mai departe războiul împotriva terorismului, cartelurilor internaţionale de trafic de droguri, mai departe, războiul din Siria, din Yemen, ş.a.m.d., în zilele noastre, nu sunt războaie mondiale, deşi implică o majoritate a naţiunilor importante, tocmai pentru că nu schimbă paradigma globală cu nimic. Se poate argumenta la fel de bine, pe criteriile enunţate până acum, că momentul lovirii turnurilor gemene, spre exemplu, şi pornirea a ceea ce G. W. Bush numea o cruciadă împotriva terorismului este în sine un război mondial întrucât a fost purtat la un nivel global, toate ţările s-au implicat, toate ţările au avut un cuvânt de spus, oriunde existau musulmani se ridica practic această problemă; dar totuşi acest conflict nu este perceput ca fiind  un război mondial; la fel lupta internaţională cu crima organizată, cu reţelele de trafic de persoane sau droguri sunt bătălii cât se poate de militarizate, brutale şi deşi sunt purtate la un nivel global nu reprezintă războaie mondiale.

Motivul este acela că majoritatea faliilor conflictuale au fost deja folosite în războaiele de până acum iar în acest moment geopolitic în care omenirea se regăseşte un război mondial este improbabil de a se porni în condiţiile oferite.

Americile sunt continente pacificate în ultimul secol, ultimele războaie posibile, cele pornite de efervescenţa comunistă în America Latină au fost dizolvate prin redeschiderea legăturii Cubei cu SUA odată cu moartea lui Fidel Castro şi izolarea lui Chavez, ulterior Maduro, în graniţele ultimului bastion de socialism latino-american din America de Sud, Venezuela, asediat oricum din afară şi contestat din interior. Deşi tendinţe autocratice există în Brazilia după cum au mai existat în Chile şi Argentina, toate acestea poartă marca unor regimuri de dreapta ce nu reprezintă un pericol pentru ordinea globală condusă de SUA în Atlantic şi Pacific. Mai mult de un război izolat pe marginea unor teritorii restrânse ca extindere de exemplu Insulele Falkland, Argentina vs Marea Britanie, nu pot avea loc alte conflicte, cu alte cuvinte, Americile nu prezintă nici un fel de risc de escaladare a unui conflict major. După cum am enunţat cea mai recentă falie conflictuală majoră în regiunea Americilor a fost închisă şi era reprezentată de trâmbiţata revoluţie comunistă în America de Sud, mai degrabă o legendă comandată de la Moscova via Havana decât o mişcare propriu-zisă iar sfârşitul tragic al lui Che în Bolivia a anunţat atunci sfârşitul acestei ameninţări iar încheierea etapei Castro în Cuba, recent, a închis întreaga poveste.

Continentul african şi-a epuizat toate faliile conflictuale odată cu sfârşitul erei imperiale şi căderea regimului de apartheid din Africa de Sud, practic unica falie majoră de conflict cea pe fond rasist între albii şi negrii de azi, fiii stăpânilor şi sclavilor de ieri, a fost epuizată iar presupusa emancipare a omului de negru şi realizarea unei uniuni africane continentale a eşuat prin apariţia a numeroase regimuri autocratice conduse de preşedinţi-autoproclamaţi de tip warlord care fără milă s-au dedat la epurări substanţiale de populaţie pe clivaje etnice, în sensul în care feluritele grupuri etnice africane au pornit la război între ele pe fondul unei curse pentru diamante şi bogăţii naturale; astfel falia de conflict s-a redus iar toate tensiunile au mers în interiorul continentului fără a mai ameninţa echilibrul global de putere şi ordinea mondială existentă, aşadar, la nivel un nivel general-macro continentul african iese din ecuaţia unui pericol major adăugat la şansele unui război mondial.

Continentul indian apare ameninţător în titlurile ziarelor astăzi prin sângele care curge din cele două răni teribile ale lumii islamice, Kaşmir şi Myanmar. În Myanmar, ţară aflată la extremitatea întinderii lumii islamice către Asia de Sud-est, observăm migraţia populaţiei Rohingya pe fondul represiunii condusă de majoritatea budistă, cu toate scenele teribile care au inundat mass-media încă de anul trecut, cu schingiuri, tăieri, incendieri, masacre, etc.; totuşi lipsa de interes a comunităţii internaţionale faţă de conflict îl face, din nefericire, neimportant faţă de subiectul dezbătut şi drept urmare o falie conflictuală inactivă. Nici regiunea Kaşmirului indian cât şi pakistanez unde autonomia regiunii a fost retrasă în inerţia mişcărilor agresive ale Indiei, acţiuni determinate de isteria naţionalistă a hinduşilor din ţară, nu constituie un pericol major. Este adevărat că riscul unui conflict între Pakistan şi India cu posibilitatea de a implica Bangladeş şi Sri Lanka în hora conflagraţiei este ridicat însă iarăşi nu constituie o falie de conflict majoră, este foarte probabil ca aceste ţări cu populaţii foarte mari vor fi aduse rapid la masa verde a negocierilor de marile puteri ale lumii, pacificare condiţionată de limitarea exporturilor ţărilor beligerante către restul lumii şi alte sancţiuni majore care vor aduce aceste naţiuni în pragul unui faliment total sau imposibilitatea hrănirii populaţiei, asigurării energiei eletrice sau apei potabile în regiuni rurale, unele de orânduire medievală, unde riscul revoltelor contra autorităţilor centrale este foarte ridicat. Şi chiar în cazul apariţiei unei falii conflictuale, aceasta va fi doar una construită pe direcţia hinduism-islam sau pe direcţia naţionalistă locală între indienii musulmani, numiţi in genere pakistanezi, bengalezi, şi cei hinduşi, numiţi in genere indieni. Direcţia unei lupte împotriva puterilor foste-colonizatoare s-a epuizat odată cu separarea indienilor pe criterii religioase. Lupta dintre hinduşi şi musulmani s-a dovedit a fi insuficientă în a provoca o conflagraţie majoră odată ce numeroase ţări musulmane au preferat continuarea legăturilor comerciale cu India în ciuda problemelor din Kaşmir, iar conflictul naţionalist dintre Pakistan şi India este prea mic pentru a escalada regional conflictul; drept urmare şi continentul indian şi-a epuizat falia conflictuală sau în orice caz este menţinută ca fiind dezamorsată.

Asia de Est, căci despre Asia de Sud-est odată cu alungarea japonezilor din Pacific şi războiul din Vietnam nu mai poate fi descrisă ca fiind o zonă posibilă de conflict, cărţile fiind în mare parte jucate deja în regiune, reprezintă o regiune importantă de risc însă nu o falie conflictuală. Marea problemă iscată de omul-rachetă al Coreei de Nord nu reprezintă decât o oală sub presiune menţinută de China şi de Rusia ca o ameninţare pentru a limita extinderea influenţei americane în regiune cu Japonia, Coreea de Sud şi Filipine ca pivoţi ce îi proiectează puterea în Pacific. Însă falia conflictuală din Pacific a fost deja consumată în al doilea Război Mondial când SUA şi-a câştigat pe câmpul de luptă dreptul la supremaţie teritorială în toată regiunea Asiei de Est. Americanii au luat la pas toate insulele posibile şi imposibile de la Midway până în Okinawa şi au încheiat magistral cu bombardamentul atomic de la Hiroşima şi Nagasaki astfel reuşind îngenuncherea imperiului japonez. Supremaţia SUA în regiune este câştigată cu sânge iar atât nord-coreenii cât şi chinezii ştiu asta. Asiaticii musulmani, malaezieni şi indonezieni, în virtutea apartenenţei la fostele sfere occidentale de influenţă colonială şi victime directe ale expansiunii japoneze în al doilea război mondial, pe fondul unei opoziţii directe cu comunismul ateu chinez, vor lua inevitabil partea SUA în acest conflict. Dar croiala militară a bătăliei din acest areal este doar de şaradă, în realitate regiunea este doar teatrul unui război comercial şi informatic. Adevărata natură a conflictului SUA-China stă în tentativa Chinei de a provoca dominaţia comercială şi IT a Americii în lume, de aici şi încercarea chinezilor de a imita şi mai departe crea o societate virtuală aflată în concurenţă cu cea americană cât şi o iniţiativă comercială globală mai puternică decât cea a SUA; astfel că dacă ieri şi azi trăiam în lumea Internetului folosind gadget-uri americane într-o lume IT anglofonă, mâine poate vom ajunge rezidenţi în lumea Qnet a chinezilor folosindu-le tehnologia Huawei, iar o astfel de ambiţie constituie o provocare la adresa lumii libere încă mai mare decât un război convenţional. China se află practic într-un război mondial comercial cu SUA, ceea ce dizolvă potenţialul oricărui conflict militar real, regional. Evident, paradele militare îşi fac treaba în continuare prin plimbarea diferitelor arme şi noilor capacităţi de lovire, hipersonice, spaţiale, nucleare, convenţionale, etc., încât anecdota generalului Montgomery de acum aproape un secol este valabilă şi azi: „Niciodată nu conduce o ofensivă pe uscat contra Chinei”. Rachetele, ogivele, avioanele, submarinele, toate aceste etalări de forţe, chiar şi provocările vis-a-vis de Taiwan şi regiunile maritime contestate de China nu sunt motive suficiente de război, şi asta datorită ferocităţii războiului comercial dintre cele două mari puteri. Însă acest conflict comercial reprezintă cu siguranţă un argument pentru un război mai amplu, dar nu o falie majoră, un foc de anvergură, ci doar scântei ce pot sau nu produce un incendiu mai mare.

Orientul Mijlociu pe de altă parte constituie o veritabilă supapă de presiune unde toate inamiciţiile lumii sunt vărsate într-o centrifugă imposibil de oprit a războiului. Precum în vechea glumă românească a jocurilor de bâlci unde mai mulţi participanţi se urcă în lanţuri împreună cu operatorul maşinăriei care porneşte aparatul la viteză maximă, Orientul Mijlociu este arealul care provoacă nesfârşite conflagraţii locale ce reuşesc în a angrena toate puterile lumii într-o formă sau alta. Dar în ciuda tuturor fricilor şi supoziţiilor cum că un război global va porni din Siria, sau din Iran sau din oricare altă regiune a Orientului Mijlociu şi Africii de Nord, o asemenea posibilitate este îndepărtată iar regiunea nu prezintă nici o falie de conflict majoră. Lumea resimte aceste conflicte ca şi când ar fi aproape de a înghiţi lumea întreagă doar din perspectiva religioasă a apartenenţei la o religie sau alta, însă războaiele din Orientul Mijlociu sunt departe de a fi religioase. Este firesc, atunci când vezi biserici dărâmate, moschei bombardate, prelaţi ucişi, credincioşi masacraţi, opinia publică tinde să se revolte şi să acorde o importanţă sporită acestor subiecte. Bineînţeles atentatele comise în Europa şi alte părţi nu fac decât să sporească temerile însă per-ansamblu teama este doar una amplificată iar adevăratele temeri nu îşi au locul. Apariţia şi înfrângerea Daeş în regiune precum şi eşecul grupării de a ralia lumea islamică sub egida unei forme de conducere unitară au anulat singura speranţă ca Orientul Mijlociu să dea lumii un război mondial; competiţia dintre Daeş şi al-Qaeda a făcut din şansele stabilirii unui stat jihadist oriunde în lume o improbabilitate drept urmare acest mare fitil, ce-i drept ameninţător, are praful de puşcă ud pe interior şi oricât s-ar încerca aprinderea lui nu va reuşi. Dacă privim în Levant războiul naţionalist dintre israelieni şi arabi nu poate fi decât o bătălie locală, întrucât scopurile acestei bătălii sunt eminamente locale şi nu merg mai departe de graniţa regiunii locuite de cele două popoare, iar această luptă fanatică între naţionaliştii israelieni şi arabi prin micimea scopurilor asumate nu poate constitui un risc major. Deşi conflictul deosebit de agresiv dintre Israel şi Iran deţine potenţialul de a arunca regiunea în haos, este foarte probabil ca ostilităţile să fie mediate de marile puteri după epuizarea rundelor de lovituri balistice, mai precis realizarea de ambele ţări a unor atacuri de la distanţă, private de componenta terestră (invazii), cu alte cuvinte, războiul dintre cele două state nu poate fi decât unul rapid şi intens marcat de folosirea capacităţilor balistice de lovire şi atacuri aeriene, fără implicarea altor ţări şi dedicat realizării unor obiective limitate ca anvergură şi eminamente locale; limitarea programului nuclear iranian sau provocarea unei insurecţii anti-israeliene în Levant; iar dacă SUA se retrag până şi din nordul Siriei, probabilitatea ca aceştia să invadeze cu efective terestre Iranul este aproape exclusă. Turcia, deja mătrăşită şi denaturată în propriile idealuri de revoluţia lui Ataturk, chiar şi în ciuda efervescenţei facţiunii islamice conduse de AKP, nu îşi mai poate însuşi gloria otomanilor, iar bătaia de cap oferită de kurzi pe de-a-ntregul graniţei cu Siria este suficientă încât Turcia să nu poată oferi lumii nici măcar un război major. Clivajul şiito-sunnit nici acesta nu promite mai mult, întrucât înainte de a fi un război militar este o luptă ideologică, este o bătălie între doctrine, este o luptă religioasă pornită pe câmpia de la Kerbala acum 14 secole, nu va fi niciodată un război armat generalizat, nu a fost niciodată; nimeni nu va face un război mondial din clivajul sectar sunito-şiit după cum nimeni nu a făcut un război mondial din lupta protestanţilor cu catolicii. Mai există un motiv pentru care acest clivaj religios nu poate oferi un război major, iar exemplul e oferit de războiul dintre Irak şi Iran, război care nu a dat nici un rezultat, nu a schimbat nici o graniţă şi s-a încheiat fără nici un învingător sau învins. Realitatea este că atât Arabia Saudită cât şi Iranul, cu tot războiul din Yemen în spinarea argumentului, se bazează pe expertiza SUA şi Rusiei în realizarea oricăror manevre militare. Mai mult decât atât, luptele din Orientul Mijlociu, în afara actorilor jihadişti, sunt conduse de facto de către americani şi de către ruşi prin interpuşi, întregul areal fiind, în fapt, o tablă de şah cu 32 de pioni. O astfel de tablă nu poate produce un joc de şah ci constituie doar o arenă secundară pentru lupte mai importante care se dau în altă parte.

Dacă vorbim despre Europa putem concluziona într-o singură propoziţie, însăşi pornirea celor două războaie mondiale de pe acest continent face un al treilea imposibil aşadar şi aici falia conflictuală este mult diminuată. Nimeni nu mai vrea un război în Europa care să pornească din Europa, continentul a fost devastat deja iar lecţiile au fost învăţate aparent. Apariţia fascismului în Europa pare să fi reuşit doar o singură dată în istorie în cazul naziştilor şi fasciştilor iar UE a blocat efervescenţa extremei-drepte europene reuşind să ţină extremiştii departe de preluarea frâielor de putere, singura falie conflictuală existentă, mai precis: dizolvarea UE şi întoarcerea la graniţele naţionale implicit reînceperea ostilităţilor pe aceste criterii. Însă toată povestea nu pare să ţină, întoarcerea în trecut nu pare a fi un motto agreabil, precum Daeş căuta întoarcerea lumii arabe în trecut, la fel extrema-dreaptă căuta întoarcerea Europei în trecut, ambele eforturi, în ciuda încărcăturii ideologice nu vor trece; este probabil inerţia axiomatică a evoluţiei şi o lege fundamentală a creaţiei care lucrează în acest caz. A doua mare falie conflictuală este conflictul răsăritean cu Rusia, însă şi aici, nici Rusia şi nici Europa nu îşi doresc un conflict armat iar supapa estului Ucrainei şi proiecţia de putere a Rusiei prin pivotul crimeean par a fi rezolvări nu doar temporare cât suficiente ale disputei geopolitice. Nu doar atât, UE pare a manifesta reticenţe din în ce mai mari faţă de inamiciţia dintre SUA şi Rusia, duşmănie purtată exclusiv pe teritoriul statelor europene; UE în sine este un organism creat pentru a menţine pacea continentală, precum un sistem foarte performant cu un sigur scop existenţial, va căuta la nesfârşit neutralizarea tuturor cauzelor beligerante de pe continent. Precum butoiul cu pulbere albanez din Balcani a fost golit de praf de puşcă şi făcut doar un simplu butoi la fel se va întâmpla şi cu circul cazăcesc din Ucraina, va rămâne o petrecere zgomotoasă. Cât timp UE va exista nu va mai avea loc un război major pe continentul european; iar aceasta e o regulă. Iar în pofida expectativei deşarte a majorităţii extremiştilor de toate felurile că această Uniune a europenilor vă cădea: fundaţia structurii este trainică iar zidirea sa rezistentă; dacă era un fitil care să arunce în aer construcţia europeană acesta era Brexitul, care urma să producă Frexit, şi pe linie de domino toate ţările: dar nu a fost aşa, iar speranţele extremiştilor s-au năruit.

Dar acum nu vom invada alte subiecte propuse în lista „deschid calul la 3F”, am căutat doar să evaluăm posibilitatea unor falii conflictuale emergente pe mapamond şi am descoperit că toate cele enumerate constituie doar motive pentru un război mondial şi nu falia conflictuală majoră, creuzetul de unde se va isca conflagraţia; schimbare ordinii mondiale, aşa cum primul şi al doilea război mondial au făcut-o. Toate cauzele înşirate pot produce doar schimbări locale, maxim regionale sau întoarceri în trecut, însă nici una nu anunţă în vreun fel schimbarea ordinii globale în aşa fel încât să poarte titulatura unui război mondial.

Singura mare ruptură în ordinea globală o reprezintă sfârşitul dominaţiei globale a comercianţilor; precum imperiile s-au destrămat de la sine, naţiunile s-au consumat între ele: tot aşa şi ordinea mondială a companiilor care exploatează şi manipulează capitalul se va încheia de la sine prin implozia lumii bancare.

A revelat Allah:

2:276

Allah va strivi camăta şi va înălţa milostenia. El nu-l iubeşte pe tăgăduitorul păcătos.

Singura şansă de menţinere a orânduirii mondiale existente, adică de menţinere a dominaţiei comercianţilor este reprezentată de deschiderea unei noi mari regiuni de exploatare comercială, după cum imperiile s-au ridicat prin mulgerea coloniilor, naţiunile s-au ridicat pe umerii popoarelor mânate, iar companiile pe manipularea capitalului rezultat; sfârşitul capitalului şi implozia sistemului bazat pe dobândă nu îşi are speranţa de regenerare decât într-o nouă infuzie majoră de capital. Bani reali nu vin decât din producţie, iar producţia are nevoie de resurse.

Singura zonă rămasă neatinsă de comerţul global şi, practic, ultimul buzunar al planetei unde încă nu s-a băgat mâna îl constituie muntele de resurse subacvatic aflat sub banchiza arctică.

Citeşte în acest sens:

PURIFICAT/2019/10/12/incalzirea-globala/

Iar această luptă pentru resurse constituie falia majoră de conflict pentru omenire, falie ce va activa toate motivele posibile şi imposibile şi va arunca omenirea în cel de-al treilea război mondial.

Critică adusă deontologiei militare

Există teoreticieni care afirmă că războiul mileniului 3 nu mai are nici o legătură cu războiul convenţional de altă dată, că Sun Tzu şi Clausewitz sunt relicve ale unui trecut apus, şi că astăzi, armele hipersonice, sistemele militare determinate de inteligenţa artificială, dronele, tehnologia de conflict cibernetic, capacităţile de lovire din spaţiul cosmic sau folosirea armamentului tactic-nuclear au devenit mijloace de intimidare coroborate cu adevăratul război, cel comercial, politic, ideologic şi de spionaj în care actorii beligeranţi iau parte la conflicte invizibile întrucât în cazul unui conflict adevărat, spun ei, ţările urmează a se nimici în câteva zile prin arme secrete care deţin o asemenea putere de distrugere încât simpla lor menţionare constituie o ameninţare suficientă încât un război convenţional să nu îşi mai aibă rostul; iar astăzi virtuţile militare, soldatul de rând, strategiile şi tacticile dezvoltate de-a lungul existenţei omenirii de mariile sale genii în conflict nu mai au nici un rost, întreaga măreţie a bărbaţilor rasei umane de pretutindeni a fost înlocuită cu butoane roşii pe care eventual vor apăsa roboţi reci şi privaţi de orice sentimente sau emoţii.

Ignoranţa acestei viziuni nu este dublată decât de slăbiciunea şi defetismul teoreticienilor care propun o astfel de imagine penibilă a activităţii războiului întrucât mai multe argumente critică această interpretare:

Niciodată nu vor fi folosite arme de distugere în masă de către nici un actor politic sau militar, geniu nebun sau psihopat terorist sau ce vreţi voi asupra vreunei ţinte vreodată; rolul doctrinei armelor de distrugere în masă este acela de intimidare politică a adversarilor, această capacitate distructivă fiind, de fapt, un derivat al tehnologiei civile nucleare, de altfel singura speranţă de a alimenta cu electricitate planeta fără a o încălzi climatic, iar poate cel mai bun exemplu îl constituie criza rachetelor din Cuba când ameninţările cumplite curgeau în fiecare zi însă până la urmă nici o rachetă nu a pornit de nicăieri. Întreaga nebunie din spatele ameninţării cu armele de distrugere în masă constituie, de fapt, efectul psihologic al acestei doctrine; după cum vedem şantajul geopolitic pe care îl realizează Coreea de Nord asupra SUA prin folosirea acestei doctrine militare însumate într-o singură ameninţare: „dă-mi ce vreau sau apăs butonul”, text de protocol politico-militar la care se răspunde cu „dacă apeşi butonul voi apăsa şi eu butonul”, spectacol de curaj şi etalare a virtuţilor politice care mereu se încheie cu un troc anume sau cu producerea unui război convenţional într-o zonă de proximitate geopolitică. Iar dacă a fost vreun moment când lumea se putea arunca în aer cu arme nucleare acela a fost al doilea război mondial, însă acum, când lumea este condusă de comercianţi şi deţinători de capital, de bănci, nimeni nu va distruge o lume aflată în curs de exploatare, nimeni nu îşi va asuma astfel de hotărâri, nimeni nu va lua în calcul aceste decizii.

Doctrina armelor de distrugere în masă este doar una dintre doctrinele care însumează arta războiului, ce-i drept o doctrină nouă dar cât se poate de eficientă în generarea a ceea ce s-a numit o vreme şi încă se numeşte pace nucleară. Armele de distrugere în masă constituie practic o unealtă de menţinere a echilibrului strategic al unei regiuni sau chiar a lumii. Singura cale prin care lumea va fi distrusă de un atac cu arme de distrugere în masă este dacă la alegerile prezidenţiale din SUA în 2020 va fi ales preşedinte Abu Bakr al-Baghdadi, şi asta pentru că în Rusia a fost ales preşedinte pe viaţă Vladimir Putin; şi nici atunci probabil pentru că nici în mintea lui Baghdadi nu poate fi concepută ideea că nu va mai exista un popor islamic peste care să fie stabilit califatul islamic.

Chiar sub ameninţarea armelor de distrugere în masă ne vom întoarce mereu la Sun Tzu şi Clausewitz, cel mai probabil le vom preda şi roboţilor aceste cărţi.

Gradul de pregătire al României

România momentan este în afara circuitului global al importanţei geopolitice fiind deconectată de la reţea şi nu reprezintă miza nimănui. Scriu acestea în asumarea sensului de România ca fiind un stat unitar, cu o politică unitară, cu o miză clară proiectată, cu o intenţie şi viziune asumate; nu două Românii, România condusă din sufragerie unde sunt adunaţi liderii poporului PSD şi România condusă din unitate unde sunt adunate căpeteniile statului de drept, fiecare cu o hartă întinsă pe o masă presupusă rotundă, de unde manevre de război politico-social, mediatic, etc., sunt luate unul contra celuilalt.

Da, aceste două facţiuni sunt în cărţile mai-marilor lumii, teritoriile ocupate de cele două facţiuni constituie mize importante în arhitectura de securitate a continentului iar geografia locului plasează cele două facţiuni într-un context geopolitic important pentru situaţia din lume la ora actuală. Dar nu poţi spune România, aşa cum spui SUA, aşa cum spui Rusia, aşa cum spui Franţa, aşa cum spui Germania, aşa cum spui China; practic nume precum Koveşi, Coldea, Dragnea, ş.a.m.d., sunt astăzi mai mari decât România, acest nume denumind doar regiunea geografică contestată de facţiunile existente; când spui România se înţelege un singur lucru, întru adevăr, ultimul areal împădurit al Europei; România sunt urşii, pădurile, cormoranii, râul, ramul, acestea sunt România. Până a se înţelege prin România totalitatea puterilor şi virtuţilor poporului vorbitor de limbă română mai există multe trepte de urcat precum şi procese de îndeplinit. Aceeaşi situaţie de românism fantezist ascuns sub faldurile unui naţionalism febril udat de mituri fantasmagorice ale unei glorii de mult apuse îmbăiate în apetenţa maselor pentru poveşti absurde exista şi înainte de primul război mondial, şi înainte de al doilea; ambele au dus la producerea unui dezastru politic pentru România când în primul război mondial toată România împreună cu craniile de voievozi şi preoţii cu crucea în fruntea s-au mutat pachet în Moldova iar în al doilea Război mondial, după un început frumos, am reuşit strălucita realizare de a intra în cărţile de istorie ca singura ţară din Europa care a întors armele peste noapte.

Aceeaşi stare de fapt există şi acum.

Drept urmare gradul de pregătire al României pentru un conflict major este unul foarte redus iar forţele armate ale ţării sunt subnutrite şi mult neglijate iar facţiunile româneşti sunt pregătite a se lansa una la gâtul celeilalte oricând ocazia se poate oferi.

Ceea ce face din România, de fapt, veriga cea mai slabă a arhitecturii continentale de securitate, o veritabilă viitoare Spanie din cel de-al doilea război mondial.

Încă nu s-au hotărât titlurile, în Spania era Spania naţionalistă versus Spania republicană, încă sunt în deliberare în privinţa numirii celor două facţiuni.

A revelat Allah:

35:10

مَن كَانَ يُرِيدُ الْعِزَّةَ فَلِلَّهِ الْعِزَّةُ جَمِيعًا ۚ إِلَيْهِ يَصْعَدُ الْكَلِمُ الطَّيِّبُ وَالْعَمَلُ الصَّالِحُ يَرْفَعُهُ ۚ وَالَّذِينَ يَمْكُرُونَ السَّيِّئَاتِ لَهُمْ عَذَابٌ شَدِيدٌ ۖ وَمَكْرُ أُولَٰئِكَ هُوَ يَبُورُ

Cine vrea putere, să ştie că puterea toată este a lui Allah. Către El urcă cuvântul cel bun şi fapta cea bună pe care El o înălţă. Cei care urzesc răul vor avea o osândă aprigă! Zadarnic le va fi vicleşugul.

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neînvăţat Muhammad, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 11.10.2019 =

Ruta arctică

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

Al treilea mileniu se conturează a fi o etapă în dezvoltarea omenirii în care acele condiţii şi trăsături ale planetei pe care le ştim şi cu care ne-am obişnuit urmează să se schimbe într-o manieră irecuperabilă. Deşi oamenii de ştiinţă precum şi activiştii de mediu ilustrează schimbările climatice în notele sumbre ale unui veritabil sfârşit de lume, încheierea acestei lumi nu este nici pe de departe la orizont iar viaţa precum şi civilizaţia umană încă mai au multe istorii de scris.

Însă este adevărat, pe măsură ce calotele glaciare se topesc iar nivelul mărilor creşte, insule întregi vor dispărea, toate regiunile aflate sub nivelul mării vor fi inundate iar viaţa în acele zone va deveni imposibilă; întregi habitate vor fi anihilate, flora acelor zone va ajunge plutind pe mare fără nici un pământ roditor care să o susţină, fauna se va retrage spre părţile mai înalte ale continentelor invadând alte specii sau murind în cursul exodului, iar oceanul planetar îşi va extinde stăpânirea asupra uscatului înghiţind anual dacă nu chiar lunar bucăţi întregi de pământ valoros. Private sau inundate de precipitaţii şi supuse unor valuri de temperaturi extreme, unele regiuni îşi vor inversa condiţiile în care existau de secole şi cu care vederile, fotografiile şi pastelurile ne-au obişnuit, aducând schimbări radicale, zone cunoscute ca fiind împădurite vor deveni deşerturi iar regiuni deşertice vor ajunge inundate. Oceanele se vor încălzi şi vor deveni mult mai acide pe măsură ce devastarea coralilor va avansa iar plasticul va invada întru totul mările depăşind numărul peştilor şi a altor vietăţi marine.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sahara_Olteniei

Reiterăm adevărul din revelaţia Creatorului:

ظَهَرَ الْفَسَادُ فِي الْبَرِّ وَالْبَحْرِ بِمَا كَسَبَتْ أَيْدِي النَّاسِ لِيُذِيقَهُم بَعْضَ الَّذِي عَمِلُوا لَعَلَّهُمْ يَرْجِعُونَ

30:41

„Stricăciunea s-a arătat pe uscat și pe mare, din pricina a ceea ce săvârșesc mâinile oamenilor, pentru ca [Allah] să-i facă pe ei să guste o parte din ceea ce au făcut ei. Poate că ei se vor întoarce [la fapte bune]!”

Scopul nostru, acum, nu este acela de a înşirui exhaustiv descrieri apocaliptice; enumerările pot cuprinde încă multe alte fraze, întregi lucrări ştiinţifice s-au scris pe acest subiect, întâlniri la nivel mondial au fost realizate, nesfârşite atenţionări şi luări de cuvânt au fost emise; iar dacă analizăm chestiunea amănunţit aflăm că fiecare ţară are similitudinea ei tristă determinată de încălzirea globală, fiecare regiune are o suferinţă anume a pământului pe care o poate relata, fiecare popor îşi poate povesti cum soarta i se schimbă pe măsură ce mediul înconjurător în care trăieşte este alterat din ce în ce mai mult de acţiunea distructivă a omului.

Într-un articol anterior am ilustrat cazul României.

PURIFICAT/2019/10/05/distrugerea-faunei-si-padurilor/

*

Recenta întâlnire a Naţiunilor Unite unde şi-a făcut debutul în atenţia opiniei publice mondiale activista pentru mediu Greta Thunberg, a evidenţiat realitatea acestor schimbări aducând subiectul în gândirea şi agenda tuturor participanţilor, subiectul fiind menţionat de toţi liderii naţiunilor lumii, fiecare dintre ei venind cu iniţiative sau teorii anume pentru a combate aceste efecte. Expunerea subiectului nu a fost niciodată atât de amplă, iniţiativele pentru salvarea planetei nu au fost niciodată atât de serioase. Grija pentru limitarea gazelor cu efect de seră, trecerea la energii regenerabile, economisirea resurselor naturale, limitarea poluării, ş.a.m.d., au devenit dintr-un non-subiect, ieri, o prioritate azi.

Acel viitor îndepărtat unde planeta este distrusă sau în orice caz trăsăturile planetare îi erau iremediabil modificate părea un scenariu unde doar cinematografia ştiinţifico-fantastică ne ducea, spre exemplu imaginea unei goane după apă într-o lume deşertificată unde toate personajele erau murdare şi mereu flămânde, însetate, oamenii fiind îmbrăcaţi în costume ponosite, loviţi de arşiţă şi cu minţile pierdute de caniculă; sau a efortului descoperirii unei limbi de pământ într-o lume marină în care toţi navighează cu bărci şi scutere fără să fi văzut vreodată pământul; sau scenariul unei bătălii după resurse primare unde fiecare familie se înarma şi stoca conserve cu alimente de bază precum lingourile de aur aşteptând să fie atacaţi de alte familii sau cete de nomazi; sau imaginea terifiantă a unei planete răvăşite şi vandalizate unde sisteme militare conduse de inteligenţa artificială roiesc deasupra unei lumi distruse de războaie; sau scenarii ale unor oraşe părăsite, intersecţii abandonate, clădiri de birouri cu zeci de etaje pustii, ş.a.m.d., nu doar cinematografia cât şi literatura a imaginat astfel de ipoteze ale sfârşitului. Bineîneţes toate acestea constituie viziuni concepute exclusiv în imaginaţia oamenilor şi nu provin dintr-o realitate curentă, totuşi ele prezintă o lume unde astfel de schimbări şi-au atins deja maximele şi nu doar că au intrat în efect ba chiar au modificat întru totul viaţa pământeană. Dacă judecăm problema schimbărilor climatice nu putem exclude ipoteza că, de fapt, către astfel de scenarii apocaliptice ne îndreptăm, chiar dacă mai sunt necesare decenii sau secole pentru a ajunge acolo.

Precum bolnavul care se obişnuieşte cu boala şi începe să uite ce înseamnă viaţa de om sănătos, ca şchiopul care învaţă să meargă într-un picior sau chiorul să vadă cu un singur ochi sau surdul să audă doar pe o parte, tot astfel, şi noi, ne vom obişnui cu temperaturile extreme, mările acide, furtunile violente, cutremurele, alunecările de teren, inundaţiile, etc.

Vor deveni parte din viaţa noastră.

Dar dacă toate aceste schimbări climatice au un caracter global şi fac viaţa pe planetă, per ansamblu, mai grea, unele schimbări generate de încălzirea globală vor avea un impact imediat, mult mai amplu decât aceste fenomene ale căror efecte se întind pe zeci de ani şi ale căror valori pot fi influenţate pe termen lung.

Mă refer aici la două efecte majore ale schimbărilor climatice: deschiderea de noi rute comerciale şi iniţierea unei migraţii globale. Ambele au ca principală cauză încălzirea globală, implicit topirea calotelor glaciare şi ridicarea nivelului mării.

Deşi o interpretare cinică: povestea încălzirii globale urmează a produce o revoluţie majoră în comerţul internaţional prin deschiderea unei noi linii maritime prin Marea Bering şi implicit colonizarea noilor teritorii care sunt supuse, la ora actuală, unui proces de încălzire, determinat de schimbările climatice. Pe măsură ce zona îngheţată din regiune va fi ajuns la o temperatură  suficient de crescută, mai precis, gheaţa nu va mai domni peste respectivul areal, strâmtoarea dintre Rusia şi SUA va deveni accesibilă, nu doar o lună sau două pe an şi atunci cu mari greutăţi, ci aproape 3 anotimpuri pe an, în afara iernii când probabil va fi necesară spargerea gheţii acumulate de ger şi ninsori; dar în orice caz spargerea unei întinderi limitate de gheţuri în anumite locuri nu este acelaşi lucru cu spargerea unei întregi banchize care ocupă zeci de km de ape.

Stabilizarea conexiunii maritime din strâmtoarea Bering, redenumită Canalul Bering va deschide astfel, o nouă rută pentru comerţul global.

Această nouă deschidere va trece canalele Suez, Panama precum şi alte strâmtori într-o ligă inferioară a transportului maritim iar toată atenţia economiilor lumii se va îndrepta către nordul dezgheţat.

Însă avantajele dezgheţării regiunii nu se încheie aici, cele mai recente studii arată că sub gheaţa artică, ce se topeşte cu rapiditate, se află undeva la 90 de miliarde de barili de petrol, 1,7 trilioane de metri cubi de caz şi cantităţi enorme de metale precum zinc, argint, aur, etc., elemente precum platină, uraniu, chiar şi grămezi îngheţate de colţi de fildeş din vremurile mamuţilor, cu alte cuvinte o adunătură gigantică de resurse stă blocată sub banchiza arctică, iar în mentalul colectiv al liderilor celor mai puternice economii ale lumii, imaginea unui munte de bogăţii gata de a fi înhăţat de primul sosit se ilustrează cu rapiditate, întrucât 87% din bogăţii se află în larg sau sub gheaţă într-o zonă considerată a fi ape internaţionale sau în orice caz într-o situaţie juridică îndoielnică, însăşi impracticabilitatea zonei ferind regiunea de atenţia marilor puteri.

Cine, cum, unde şi cât poate extrage şi începând de când sunt întrebări la care momentan marii jucători ai lumii încă reflectează, iar discuţia nordului dezgheţat pare a fi ţinută departe de atenţia opiniei publice.

Marea dilemă constă în împărţirea zonei arctice, toată regiunea fiind un front nou, proaspăt, până acum situat într-un con de umbră geopolitic unde doar oamenii de ştiinţă şi exploratorii se aventurau. SUA, Rusia, Canada, Norvegia, Danemarca sunt ţări cu ieşire directă la Cercul Polar iar alte ţări interesate de bogăţiile din regiune încep a îşi defini o identitate vis-a-vis de zona arctică croindu-se ca ţări-apropiate de Oceanul Arctic, după cum astfel de eforturi au fost observate la China, Franţa sau Germania.

Topirea accelerată a gheţii, mai precis îndepărtarea ei definitivă şi încălzirea strâmtorii va aduce după sine posibilitatea ca regiunea să fie străbătută de linii terestre de transport care vor trece prin zonă şi vor lega cele două continente ale Americii prin Alaska americană şi Canada de Europa prin Orientul Rus şi Scandinavia, cu alte cuvinte întreaga regiune este cartografiată pentru a fi exploatată iar pregătirile sunt în toi pentru deschiderea acestui nou front comercial între marile puteri ale lumii, poate cel mai important de la descoperirea Americilor încoace.

Toate aceste noi mişcări vor modifica optica geopolitică de până acum care a orânduit interesele economice ale ţărilor în jurul strâmtorilor şi liniilor comerciale tradiţionale.

Ce rol are România în această reconfigurare a intereselor comerciale?

Ce poate face România pentru a fi primită la masa jucătorilor arctici?

Ce interesează România cu privire la Oceanul Arctic şi de ce ar trebui să fie interesată?

Răspunsul este unul simplu şi categoric:

Nu are România nici o treabă cu Oceanul Arctic însă o priveşte întru totul căci din nordul dezgheţat se va isca scânteia celui de-al treilea război mondial.

Dar harta în zona sa critică, mai exact muntele subacvatic de resurse, e încă îngheţată întrucât temperaturile rămase totuşi la cote extreme şi încălzirea insuficientă a zonelor de coastă cât şi de banchiză sugerează ca exploatarea regiunii va fi realizată momentan doar de la distanţă şi în proximitatea bazelor continentale, având în vedere construirea unei viitoare infrastructuri în paralel cu pregătirea unor contingente de ingineri şi militari specializaţi pentru condiţiile vitrege ale nordului; dar viitorul cu siguranţă promite mai multe; până acum câteva decenii această ipoteză a rutei nordice nici nu exista.

Ce oare va aduce viitorul?

Republica Islamică nu poate decât contempla alături de întreaga omenire la schimbările pe care secolul curent cât şi cel viitor le vor aduce; dacă 2020 – 2099 vor fi cu siguranţă nişte ani interesanţi, putem afirma cu siguranţă că debutul secolului II al celui de-al treilea mileniu va fi sărbătorit de o lume cu totul diferită de cea de astăzi.

Însă un lucru va rămâne cu siguranţă, dragostea Creatorului:

A revelat Allah:

وَلَقَدْ كَرَّمْنَا بَنِي آدَمَ وَحَمَلْنَاهُمْ فِي الْبَرِّ وَالْبَحْرِ وَرَزَقْنَاهُم مِّنَ الطَّيِّبَاتِ وَفَضَّلْنَاهُمْ عَلَىٰ كَثِيرٍ مِّمَّنْ خَلَقْنَا تَفْضِيلًا

17:70

Cu adevărat Noi i-am preacinstit pe fiii lui Adam. Noi i-am purtat pe uscat şi pe mare şi i-am înzestrat cu bunătăţi. Noi i-am ales înaintea multora dintre creaţii.

*

Al doilea mare efect al încălzirii globale este ridicarea nivelului mării.

Măsurătorile ştiinţifice indică cea mai afectată zonă de inundaţii, la propriu înghiţirea pământului de către ape, ca fiind regiunea Oceanului Pacific şi Microneziei.

În acest areal găsim populaţiile vaste ale unor ţări precum Malaezia, Brunei, Indonezia sau Filipine, cumulând în total cifra de circa jumătate de miliard de oameni. Aceste ţări constituie, practic, o serie de insule plutitoare cu o climă eminamente musonică şi  un teren înţesat de jungle şi lagune unde umiditatea este foarte crescută iar zonele de uscăciune sunt foarte reduse. Bineînţeles nu doar aceste regiuni sunt afectate de creşterea nivelului mărilor, acelaşi efect se produce şi în nord-estul Italiei, Olanda, coasta SUA, Australia, sub-continentul indian, Africa, ş.a.m.d., practic toate comunităţile care se află pe mapamond în proximitatea oceanului planetar sunt în pericol, însă în aceste cazuri, populaţiile afectate se pot refugia către interiorul continentelor; exemplul ţărilor din Pacific este unul singular, în sensul în care: dacă acele insule se vor scufunda, locuitorii ţărilor afectate nu vor mai avea unde să trăiască şi vor lua calea continentelor într-o mişcare globală de refugiere.

Recent, teroarea schimbărilor climatice a revendicat primul său atentat real la siguranţa pământenilor, Jakarta, capitala Indoneziei a fost mutată din insula Java, în Kalimantan, arhipelagul Borneo, pe fondul scufundării avansate a regiunii. Pe măsură ce gheaţa se topeşte, încălzirea globală creşte iar omenirea se apropie de acel punct avansat în care nu se mai poate face nimic, aceste insule riscă să fie inundate cu totul iar atunci adevărata dramă a unei noi migraţii de proporţii colosale va lua cu asalt continentele.

*

În cazul României cel mai probabil întreaga Deltă a Dunării va deveni o extensie a Mării Negre iar toate localităţile de la Marea Neagră inclusiv Constanţa vor fi grav inundate, Dobrogea însăşi va fi întreită dacă nu chiar înjumătăţită.

Există oare studii cu privire la posibila înghiţire de către mare a litoralului Mării Negre? Un astfel de studiu poate fi realizat de către comisia pentru irigaţii şi bazine hidrologice din cadrul Ministerului Mediului, constituită pe linie de siguranţă naţională, aşa cum am enunţat într-un articol anterior.

Capitala Republicii Islamice de la Balcic se află şi aceasta în pericol dar ne încredem în Atotputernicul Allah că falezele înalte se vor arăta ca fiind metereze suficiente pentru atacurile hrăpăreţe ale mării.

*

Încheiem prin lansarea unei teme de gândire:

Dacă omenirea a fost şocată de milioanele de sirieni care au luat cu asalt Europa în urma războiului dintre un faraon arab şi supuşii acestuia, când toate rutele terestre şi maritime, plecând din Mediterană spre Europa centrală chiar până în Scandinavia, au fost inundate de un flux nesfârşit de refugiaţi; ce oare se va întâmpla când întreaga populaţie a Pacificului va lua calea Europei?

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neînvăţat Muhammad, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 04.10.2019 =

Defrişările şi braconajul

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

Argumentul ştiinţific

La aproape două decenii de la debutul celui de-al treilea mileniu întreaga omenire asistă la răvăşirea ecosistemelor, distrugerea habitatelor naturale, asasinarea premeditată a unor specii de animale, in genere, asistăm cu toţii la un asalt devastator condus de specia dominantă a Terrei, omul, împotriva propriei planete; iar aceste veşti nu sunt ireale sau interpretabile, precum vor unii să nege, aşa cum însuşi Trump a menţionat înainte de a retrage SUA din acordul climatic, „schimbările climatice nu există”, şi aşa cum magnaţii industriali din toată lumea, care de altfel au un interes direct în exploatarea nelimitată a resurselor planetare şi care bineînţeles nu le pasă câtuşi de puţin de viitorul rasei noastre caută să nege; aceste informaţii sunt reale; planeta este atacată de acţiunea distructivă a omului iar ritmul în care aceasta se distruge este unul cât se poate de avansat. Acum nu am ales acest subiect în chip de prelegere menită a susţine energiile regenerabile sau a dezbate un subiect uşor sau a enumera subiecte din documentare cu planeta Pământ sau a redacta un articol de revistă; ştiinţa confirmă: oceanele şi mările sunt sufocate de plastic, pădurile sunt defrişate pentru lemn şi extinderea habitatelor umane, animalele sunt ucise pentru lux şi rigori sociale, aerul este poluat, apa este otrăvită, pământul este răvăşit iar focul aţâţat; toate aceste schimbări devin acum evidente: fenomene naturale extreme, inversarea condiţiilor meteorologice, înmulţirea unor specii pe fondul dispariţiei altora, dispariţia unor insule prin ridicarea nivelului mării, în alte cuvinte modificarea reliefului planetei: toate se întâmplă chiar aici, chiar acum. Totuşi procesul poate fi întors, de aceea observăm o grijă deosebită din partea unor guverne pentru reducerea noxelor, pentru plantarea unor noi păduri, protejarea speciilor, habitatelor, de aceea găsim eforturi considerabile depuse de grupurile de protecţie a mediului, care, în inamiciţie cu braconierii şi magnaţii, se luptă pe câmpurile de bătălie ale planetei, din teren până la nivelul socio-politic, unii cu alţii, unii pentru a face profit, alţii pentru a salva planeta.

În Evul Mediu nu exista această grijă, oricât ar fi tăiat un ins din pădure pentru a se încălzi, oricât fum ar fi scos soba lui, oricât peşte ar fi pescuit din mare şi oricâte animale ar fi vânat, procesele regenerative planetare şi-ar fi făcut treaba. Acum totuşi lucrurile s-au schimbat, 9 miliarde de oameni sunt răspândiţi pe Terra, mulţi dintre ei locuiesc în oraşe cu zeci de milioane de locuitori, care folosesc resurse enorme, apă, gaz, carburant, electricitate, alimente, ş.a.m.d., consumul este imens.

Dacă nu va fi găsit un echilibru, care este riscul?

Riscul este ca realitatea planetară în care trăim să fie schimbată pe deplin, iar planeta să se regenereze cu forţa, printr-un eveniment natural cataclismic, în care răul artificial al omului să fie curmat iar binele natural să triumfe, prin valuri uriaşe, uragane, erupţii vulcanice şi nesfârşite distrugeri care vor costa omenirea, cu siguranţă, mai mult decât toate războaiele sale la un loc.

Sau acest proces va fi întors la timp iar planeta va dăinui şi în ciuda unor neajunsuri se va ajunge la un echilibru natural sau măcar un compromis natural, un echilibru valabil între om şi ecosistem?

Iar discuţiile care derivă din subiectul propus sunt nesfârşite.

Scopul nostru nu este acela de a prezenta efecte sau a dezbate cauze ci de a găsi soluţii.

Responsabilitatea conducătorilor

Spune Creatorul tuturor lucrurilor în Ultimul Său Testament, Coranul (2:30), în limba arabă aleasă de El pentru a Îi fi cuvânt de revelaţie şi limbă liturgică:

وَإِذْ قَالَ رَبُّكَ لِلْمَلَائِكَةِ إِنِّي جَاعِلٌ فِي الْأَرْضِ خَلِيفَةً ۖ قَالُوا أَتَجْعَلُ فِيهَا مَن يُفْسِدُ فِيهَا

Iar traducerea este:

Când Domnul tău spuse îngerilor: “Vreau să-Mi fac un locţiitor pe pământ”, ei au răspuns: “Vrei să faci un locţiitor care să-i zădărnicească rostul?”…

Iar traducerea cuvântului „locţiitor” în variantele descoperite este: a succesive authority, a viceroy, a viceregent, a khalif, a succesor, un vicaire, statthalter, un vicario, um legatário, un sucesor, bir halife, наместника, etc.

Creatorul îşi afirmă intenţia în privinţa facerii omului, aceea de a crea o fiinţă care să guverneze pământul; iar omul să îl guverneze cum şi în ce fel? Prin adunări legislative îmbibate în inamiciţie politică care doar încurcă şi blochează dezvoltarea comunităţilor? Acumulând bogăţii doar pentru unii şi lăsându-i pe ceilalţi în sărăcie? Căutând doar să învrăjbească şi să corupă sau să distrugă toate celelalte creaturi pentru a îşi garanta sieşi existenţa? Să îşi piardă forţele şi inteligenţa în încercarea de a-şi supune semenii, să consume resursele lăsate la îndemână pentru stricăciune, ticăloşie, să se preamărească şi să oprime, să îşi separe propria rasă după criterii triviale, meschine, egocentriste? sau oare omul a fost creat pentru un scop mai mare, mai nobil? fiind creat în deplină perfecţiune şi aşezat în vârful piramidei creaţiei, deasupra întregii orânduiri naturale, vârful strălucitor al obeliscului creaţiei, creaţia desăvârşită şi cea mai iubită de Creator, creaţia în care El Însuşi a suflat din duhul Său, o creaţie la mâna căreia a supus întreaga creaţie?

Şi atunci dacă toate s-au supus omului, atunci omul cui îi este supus? nu oare Creatorului? şi atunci dacă omul e supus Creatorului, nu este aceasta chezăşia sa cea mai de preţ, lucrarea cea mai de încredere dată de Creator: guvernarea fiinţelor vii?

Şi nu oare exact în această lucrare omul eşuează?

Adevărata moştenire

Mai presus de orice act de conducere sau păstorire a rasei umane, omul trebuie să iasă cuceritor în această primă lucrare, cea dintâi dintre toate, guvernarea planetei, dacă rasa noastră nu va găsi o cale să trăiască pe Terra, nici o altă planetă nu ne va primi decât prin eforturi incredibile, o bună parte imposibile tehnologic la ora actuală. Planeta pe care o a avem este singura dată de la sine, atunci când resursele ei se vor încheia nu vor mai exista altele, fiind posibil ca nepoţii noştri să trăiască într-o lume diferită de a noastră, precum şi bunicii noştri trăiau într-o lume diferită de cea de acum. E posibil ca generaţia de acum şi cele din preajmă să fie ultimele care să experimenteze belşugul fără margini a menţinerii electricităţii pornite la nesfârşit, apă curentă, gaze, foc la discreţie, plimbări prin păduri întregi, navigarea pe râuri şi lacuri, întâlnirea cu animale, bucuria trăită alături de animale, etc., toate acestea, e posibil, într-un viitor nu foarte îndepărtat să devină improbabile, bucuria de a trăi fiind înlocuită cu lupta pentru supravieţuire, nimeni nu va mai fi preocupat de a trăi bine, singura constantă va fi necesitatea de a trăi suficient, şi atunci lemnul, gazul, carburantul, carnea, apa, toate acestea vor constitui obiective clare pe care toţi vor căuta să le atingă, zilnic, iar lumea se va transforma în haos.

Bineînţeles, conform calculelor, suntem încă departe de o asemenea situaţie, însă, dacă ritmul distrugerii planetare continuă, vom ajunge şi acolo, la început vom trăi în zone naturale protejate, ulterior în biosfere, ulterior în capsule, până când nu va mai fi nevoie de om pe Terra, Terra însăşi devenind o planetă incompatibilă cu viaţa.

Repercursiuni

Marea pedeapsă va fi că acele regimuri şi guverne care oprimă fiinţele vii vor fi golite de viaţa lor politică, adică se vor prăbuşi. Personaje precum un ministru care caută să mazilească populaţiile de cormorani doar pentru că aceste păsări „mănâncă avuţia poporului” îmi aduc aminte de sloganurile comuniste-chineze care declarau război vrăbiilor care „luau din hrana poporului”, cu singurul rezultat fiind înmulţirea insectelor care ajunseseră atât de multe încât însăşi gastronomia chineză a fost schimbată pentru a include tot soiul de insecte şi târâtoare, situaţie aflată în ton cu foametea generalizată din teritoriile ocupate la acea vreme de revoluţionarii chinezi; este bine să ne ferim de a guverna fiinţele vii prin exterminare, ori altfel va veni o zi când însăşi lumea naturală ne va extermina în chip de contrapondere.

Soluţii

Spaţiul carpato-danubiano-pontic este privit ca fiind o adevărată comoară naturală a Europei, un ultim bastion împădurit şi un ultim refugiu al animalelor înainte de stepele din Est; fără îndoială se cuvine trecerea arhitecturii naturale a ţării în categoria de patrimoniu natural şi mai departe considerată temă de siguranţă naţională, cu alte cuvinte: pădurile ţin mai mult decât de siguranţa naţională, sunt o problemă de siguranţă naturală, sunt precum graniţa, precum Constituţia, precum preşedintele, guvernul, etc., ele sunt singura noastră apărare în faţa depopulării României, singura fortăreaţă existentă împotriva intoxicării aerului, otrăvirii pământului, apelor şi aţâţării focului, singura garanţie că poporul va continua să existe, singura moştenire reală, pământul atât de iubit de înaintaşi, roditor şi breaz, mâine va fi doar o mare de coropişniţe, secat şi dătător de roade toxice. Aceasta e marea datorie, marea bogăţie care trebuie păzită; în acest sens se cuvine organizarea unei structuri care să răspundă direct CSAT, în care să existe echipe mixte formate din pădurari, medici, oameni de ştiinţă şi militari dedicaţi, care împreună, prin munca lor, să introducă în codul penal toate distrugerile, vânătorile, otrăvirile, poluările, etc., ca fiind infracţiuni, ale căror pedepse să nu fie în mod necesar deosebit de restrictive sau punitive dar totuşi să lovească fără milă în inamicii viitorului copiilor noştri, prin confiscări, muncă în folosul comunităţii, arestări, etc., deşi situaţia este mult mai complicată, o mare parte din aceste infracţiuni împotriva naturii fiind legate de corupţie şi de circuite financiare importante care nu sunt pregătite să dispară atât de repede pe cât şi-ar dori legiuitorii şi iubitorii de natură.

Mai exact un arbore trebuie făcut să coste, să usture, să pişte, altfel vor continua neisprăviţii să taie până când nu va mai rămâne nimic de tăiat; şi nu doar arbore, fiecare pumn în burta unui cal lipsit de hrană dar muncit până la epuizare trebuie să coste şi să usture făptaşul, fiecare animal măcelărit pentru blană sau colţi trebuie la rândul său să fie răzbunat, fiecare apă în care peştii mor otrăviţi de prostia unora sau altora trebuie făcută să îi coste pe făptaşi.

Un exemplu vine din tradiţia profetică: descoperim o generaţie de arabi ignoranţi care îşi chinuiau cămilele, le băteau, urcau nesfârşite greutăţi pe acestea şi le preţuiau doar atunci când fătau un număr mult prea mare de pui sau atunci când animalele se supuneau poruncilor şi practicilor ignorante; islamul vine şi anulează acestea şi oferă drepturi animalelor, ca o marcă a supunerii slujitorului faţă de Creator; nu doar atât sacrificarea unui animal pentru mâncare trebuie făcută în condiţii de milă şi respect faţă de viaţa acestuia, sunt interzise urinarea în ape, implicit otrăvirea cursurilor de apă, tăierea copacilor în război, uciderea animalelor pentru lux sau etalare, ş.a.m.d., dar nu doar argumentul religios e important, fiind de la sine înţeles că orice om al binelui va ţine echilibrul din jurul său iar orice om al răului va face stricăciune oriunde va merge; la mijlocul acestei lupte găsim însăşi supravieţuirea noastră.

Nu înţelegi?

Am discutat despre responsabilitatea conducătorilor în privinţa gestionării planetei lăsate de Allah chezăşie pentru fiii lui Adam şi am evidenţiat pericolele care ne pândesc supravieţuirea pe pământ precum şi morala din spatele întâmpinării distrugerilor provocate de rasa umană împotriva propriei sale fiinţe. Dar mai există o serie de factori care contribuie, cel puţin în privinţa ţării noastre, la augmentarea stricăciunilor comise împotriva viitorului copiilor noştri.

Factori

Un prim factor, după cum cunoaştem mulţi dintre noi, este corupţia. Circuitele economice ilegale din spatele tăierii pădurilor, asasinării animalelor şi otrăvirii naturii sunt strâns legate de sistemul oligarhic din România care îşi caută propria supravieţuire şi avansarea propriilor cauze în defavoarea populaţiei şi ordinii naturale existente; însă lupta împotriva corupţiei precum şi lupta împotriva justiţiei sunt teme, astăzi, mai actuale ca niciodată în societatea românească şi nu ne dorim a intra în respectiva polemică, ci ne mulţumim că fiecare are habar de această situaţie şi ca atare identifică situaţia corespunzător: ne tăiem pădurile pentru profit, ne vindem mediul natural unor entităţi comerciale hrăpăreţe, ne scoatem animalele din arii protejate pentru a organiza partide de vânătoare pentru baştani nepăsători şi stricători, ne vindem animalele pentru blănuri sau alte avantaje de lux, ne otrăvim propriile râuri şi fluvii pentru interese industriale meschine; sau după cum comuniştii obişnuiau să facă: inundau zone, secau albii, pentru a-şi amenaja propria viziune economică a ţării. Acest factor reprezintă vectorul politico-economic care ne plasează pe făgaşul distructiv despre care discutăm şi împotriva căruia oricare om iubitor de bine şi dreptate se cuvine să lupte cum poate mai bine, fie prin eforturi active, fie prin grai sau slovă, iar dacă nu poate în nici un fel măcar să fie cu sufletul alături de cei care se bat.

Un al doilea factor este lipsa educaţiei: chiar dacă distrugerile şi infracţiunile împotriva naturii au loc la un nivel mai înalt, determinat de corupţie, o altă problemă poate fi regăsită în atitudinea de-zi-cu-zi a românilor faţă de mediul natural; deşi nu se poate generaliza, un segment important din românii presupuşi a fi „fraţi cu codrul”, se poziţionează împotriva propriei firi milostive şi iubitoare de natură şi îşi chinuie animalele de povară sau le exploatează pe nedrept pentru a-şi atinge nevoi primare, iar exemplele se găsesc cu duiumul, în general în zonele rurale, unde descoperim cai torturaţi pentru o cursă în plus spre oraş, boi, măgari, încărcaţi fără milă şi bătuţi atunci când nu mai pot trage greutatea, câini şi pisici ucişi pentru că îşi permit să existe şi să facă gălăgie pe pământul care le-a fost garantat de Creator, urşi masacraţi pentru că îndrăznesc să iasă din pădurile devastate unde nu îşi mai găsesc hrană, cormorani declaraţi ţinte pentru că mănâncă prea mult, gunoaie aruncate după grătare şi petreceri ad-hoc în păduri unde natura e devastată de românul flămând şi însetat de experienţe plăcute, ş.a.m.d., iar exemplele abundă, am enumerat doar câteva. Dar aici nu căutăm a înfiera pe nimeni pentru că la celălalt pol, în contrapondere cu aceşti fii ai distugerii, îi găsim pe românii responsabili şi iubitori de natură care luptă împotriva acestor abuzuri şi caută să-şi educe semenii cu privire la responsabilitatea pe care o au faţă de lumea naturală.

Aici intervine cel de-al treilea factor şi anume absenţa empatiei, cât timp oamenii nu vor înţelege că Adam trăia alături de aceste animale în Grădina Edenului iar acestea au fost coborâte împreună cu el pe Pământ iar acestea încă-şi menţin obişnuinţa din Paradis de a trăi în pace şi armonie deplină, supuse Creatorului şi implicit supuse poruncii Creatorului de a i se supune omului, nu vom înţelege animalele niciodată. Aceste creaturi au fost aduse la viaţă din însăşi tristeţea lui Adam faţă de singurătate, lumea naturală i-a fost creată lui Adam în chip de înveliş sufletesc, este însuşi locul unde Adam trăia, înconjurat de grădini, păduri şi animale iubitoare. Astfel era viaţa din Paradis, evident, creaţiilor li s-au ataşat mijloace de reproducere şi hrănire, şi pe alocuri, ca şi omul, se pot murdări prin apartenenţa la viaţa carnală, viscerală a lumii în care trăiesc, însă trebuie să înţelegem că lumea naturală i-a fost dată lui Adam ca împărăţie, iar toate cele născute sau făcute din lumea naturală au fost date mai departe ca responsabilitate fiiilor lui Adam, adică nouă. Până la înţelegerea profunzimii acestei responsabilităţi nu vom cuprinde adevăratul sens al fiinţei umane.

Soluţia propriu-zisă

Am schiţat astfel rostul unei instituţii menite să garanteze supravieţuirea pământului; Republica Islamică îşi asumă rolul de furnizor de statalitate, indiferent de statutul său de vasal politic faţă de România, Islamica Republică este independentă în materie de legi, crezuri şi alegeri, fie ele sociale, religioase, culturale, economice, ş.a.m.d., vasalitatea sa constă în avansarea intereselor naţiunii-mamă nu în slăvirea greşelilor românilor sau subjugarea idealurilor noastre de către România. Aşadar oferim soluţia unui organism ministerial capabil de a gestiona pe deplin problemele naturale ale României iar viziunea noastră se concretizează astfel:

Se cuvine a se organiza un organism tehnocrat în cadrul Ministerului Mediului sub forma unui Consiliu Ministerial; consiliu care va face un lobby naţional de apărare a intereselor naturale ale ţării pe lângă preşedinţie şi guvern cât şi un lobby internaţional prin avansarea cauzei siguranţei naturale ale ţării în spaţiul public precum şi prin stabilirea unei colaborări transparente cu organisme asemănătoare din afara ţării. Acest consiliu este la rândul său alcătuit din trei structuri:

I. Prima este comisia pentru păduri şi medii naturale; al cărui rol să fie oprirea tăierilor ilegale şi protejarea ariilor naturale, prin realizarea unei hărţi în timp real a pădurilor României în contrapondere cu tăierile existente, harta de căpătâi a acestei comisii, realizată după efectuarea măsurătorilor propriu-zise, va prefigura scopul principal şi anume salvarea teritoriului natural existent, în speţă harta realizată, în faţa oricăror pericole, prin obţinerea de informaţii, activitate de lobby şi muncă pe teren laolaltă cu silvicultorii şi oamenii din regiunile întâlnite ca fiind problematice. Soluţiile oferite de comisia pentru păduri şi medii naturale vor fi acordate unui grup de acţiune aferent comisiei care va implementa deciziile comisiei.

II. O a doua structură a consiliului este comisia pentru faună şi animale care, similar celei pentru păduri şi medii naturale, va căuta centralizarea tuturor speciilor de animale, domestice sau sălbatice în forma unei hărţi interactive care va arăta în timp real situaţia faunei din România şi va emite directive, soluţii şi acţiuni de lobby pentru salvgardarea intereselor animalelor din ţară, fie acestea domestice sau sălbatice, soluţii care vor fi duse mai departe grupului de acţiune ce va implementa deciziile comisiei, fie prin salvarea animalelor identificate ca fiind în pericol, fie prin protejarea acestora prin decizii judecătoreşti, acţiuni orchestrare alături de organizaţiile pentru protecţia animalelor şi alte grupuri din societatea civilă care, bineînţeles, pot accesa lucrările comisiei în mod liber; aici munca poate varia şi trebuie adaptată condiţiilor întâlnite pe parcurs, descrierea noastră fiind doar una cu caracter teoretic.

III. O a treia structură este comisia pentru irigaţii şi bazine hidrologice, care similar celor două comisii va căuta centralizarea tuturor informaţiilor referitoare la secetă şi starea râurilor, fluviilor, lacurilor, ş.a.m.d., şi redactarea unor soluţii pentru atingerea unui nivel maxim de irigaţii în agricultură în acelaşi timp cu protejarea debitelor şi a habitatelor naturale determinate de activitatea cursurilor de apă, activitate înlesnită de colaborarea cu celelalte comisii, cooperare trilaterală care asigură menţinerea echilibrului natural pe teritoriul ţării; evident precum în cazul celorlalte, un grup de acţiune este desemnat acestei comisii cu punerea în practică a soluţiilor oferite de personalul comisiei.

Comisia şi grupul de acţiune, ca entităţi gândite de noi în structura acestui consiliu ministerial, nu pot fi separate şi lucrează într-o colaborare strânsă, dacă personalul comisiei este alcătuit din oameni de ştiinţă şi actori nonguvernamentali care redactează soluţii pentru apărarea mediului natural, grupul de acţiune este alcătuit din factori politici şi sociali care vor căuta implementarea soluţiilor venite din partea comisiei, nici unul nu va trece peste activitatea celuilalt, dacă din comisie nu se găsesc soluţii nu vor exista acţiuni, dacă acţiuni nu vor fi întreprinse nu vor fi duse la bun sfârşit soluţiile.

Însă mai există o situaţie atipică, şi anume aceea când interesele consiliului ministerial pentru apărarea mediului natural se vor lovi de elemente infracţionale sau interese meschine, obscure care vor căuta sabotarea lucrărilor consiliului ministerial din varii motive; în acest caz, de altfel preconizat, celor trei comisii şi grupurilor de acţiune aferente li se mai adaugă un organism, de această dată de sorginte cvasi-militară, care va avea scopul unic de înştiinţare a structurilor abilitate pe direcţie penală, a acelor cazuri de siguranţă naţională, infracţiuni economice, sabotaj sau spionaj legate de mediul natural, industrial, care vor reieşi din munca depusă, spre exemplu: otrăviri de ape, trafic internaţional, corupţie, ş.a.m.d., în acest sens se poate afirma că acest consiliu ministerial va colabora cu structuri de informaţii şi poliţie în vederea realizării obiectivelor sale. Cât despre persoanele care îşi doresc să activeze în astfel de comisii şi grupuri de acţiune, lăsăm la latitudinea iniţiativei fiecărui cetăţean, bugetar sau nu, decizia de a se implica, dacă este suficient de motivat sau pregătit pentru a asigura supravieţuirea celor mai mari bogăţii oferite poporului de către Creator, anume flora şi fauna.

Dacă o asemenea structură este încropită cu siguranţă efectul său va fi simţit. Va conta foarte puţin dacă comisii similare există prin alte ministere însă munca lor nu este centralizată şi racordată unui efort general de protejare a mediului natural în zodia unei munci de siguranţă naţională. Fără obţinerea acestui imbold care să confere muncii descrise o aură de lucrare capitală, activitatea va rămâne compartimentată în zonele de resort de care atârnă iar eficienţa sa va fi una limitată. În orice caz o astfel de instituţie va exista în Republica Islamică şi va fi primul pilon al cetăţii divine propuse de mişcarea noastră considerând că nimic curat nu poate fi sădit într-un pământ ticălos. Înainte de toate, să curăţăm pământul pe care vrem să clădim căci nu face casă bună coropişniţa cu recolta îndestulătoare.

Probleme reale

A revelat Creatorul în Coran:

وَلَا تُفْسِدُوا فِي الْأَرْضِ بَعْدَ إِصْلَاحِهَا ۚ 

(7:85)

„Şi nu faceți stricăciune pe pământ după buna lui întocmire!”

كُلُوا وَاشْرَبُوا مِن رِّزْقِ اللَّهِ وَلَا تَعْثَوْا فِي الْأَرْضِ مُفْسِدِينَ

*

(2:60)

„Mâncați și beți din darul lui Allah și nu faceți răutăți pe pământ [și nu fiți] stricători!” 

Ritmul în care trebuie implementate măsurile anterior menţionate este direct proporţional cu degradarea continuă a mediului natural; degradare ce produce o ameninţare la fel de periculoasă precum războiul, infracţionalitatea, şomajul, etc. Seriozitatea ameninţării este dată de două cauzalităţi distincte ca trăsături însă convergente ca efect. Prima este aceea că schimbările climatice nu sunt resimţite imediat ci doar în timp, pe termen lung, cu cât gradul distrugerii este mai mare cu atât procesul ajunge a fi mai avansat, cu cât procesul este mai avansat cu atât contraponderea atacului climatic ulterior creşte; pentru cetăţeanul de rând, străin de laboratoare şi analize complexe realizate cu probe recoltate din regatul natural, nu există semnale de alarmă, percepţia este aceea că deodată lucrurile încep să se schimbe, clima, animalele, solul, apele, ş.a.m.d., toate încep să îşi schimbe în rău tiparul, compoziţia şi intensitatea. O a doua cauzalitate şi poate adevărata ameninţare o constituie atingerea pragului după care nu se mai poate face nimic, adică acel punct avansat al distrugerii mediului în care echilibrul natural a fost distrus într-o manieră irecuperabilă şi orice alte încercări de compensare, refacere, repornire nu mai pot restaura echilibrul.

Iar acum să oferim exemple:

O primă problemă este reprezentată de tandemul dintre inundaţii şi secetă; pe măsură ce poluarea creşte iar defrişările continuă, pe fondul unei încălziri globale alarmante oricum, echilibrul natural al venirii apei pe pământ, curgerii în albiile râurilor sau reţinerii în pânza freatică, implicit irigarea naturală cât şi artificială prin folosirea debitelor crescute, va fi distrus; rezultatul va fi acela că nu va mai ploua des şi constant, tipar al naturii care asigură creşterea normală a vegetaţiei şi mai departe hrănirea animalelor care depind de aceasta; ci va ploua mult şi rar, cu rezultatul că majoritatea cursurilor de apă se vor umfla şi vor inunda frecvent terenurile arabile şi comunităţile umane provocând nenumărate pagube şi blocaje majore; oamenii vor fi obligaţi să reconstruiască, să recultive, să refacă tot ceea ce apele distrug. Atunci când aceste dezastre nu se produc, timpul va fi petrecut în secetă şi în aşteptarea ploii iar culturile agricole vor depinde exclusiv de irigaţii care la rândul lor, în absenţa apei de ploaie, vor ajunge a priva alte zone de apă şi vor spori costurile de întreţinere a culturilor agricole, efect care la rândul său va spori consumul resurselor şi uzura mediului.

Un alt aspect al defrişărilor, spre exemplu, este acela că ploile, acum devenite rare şi însumate cantitativ, vor angrena maluri întregi de pământ, regiuni întinse anterior defrişate devenind surpabile şi noroiase, acest efect sporind distrugerile rezultate în urma inundaţiilor. Deşi inundaţii au existat dintotdeauna iar umflarea râurilor se conturează ca fiind câteodată şi benefică, distrugerea este dată mai degrabă de alternanţa dintre inundaţii şi secetă; pe măsură ce degradarea mediului natural va creşte vor spori şi efectele distructive până în punctul în care seceta şi inundaţia vor lua locul uscăciunii şi ploii, de altfel fireşti în circuitul temperat-continental, situaţie care va duce la depopularea unor zone, anihilarea unor culturi agricole sau anularea rentabilităţii acestora, transformarea unor terenuri fertile în zone sterpe sau mai rău deşertificarea unor regiuni cu totul; la polul opus transformarea unor zone anterior ideale dezvoltării comunităţilor de oameni în bazine hidrografice ale înecului unde oamenii ajung să se lupte în fiecare lună cu inundaţii catastrofale iar zone întregi să se scufunde în valuri de noroi şi alunecări de teren. Ameninţările care vin din partea acestor fenomene sunt uşor de intuit, foametea, depopularea, pierderea valorii economice ale unor regiuni, deşertificarea, toate acestea sunt efecte care au loc deja sau urmează a avea loc dacă nu se face ceva.

O altă problemă generată mai ales de tăierea pădurilor este dereglarea echilibrului temperaturilor; trăim într-un climat temperat continental, niciodată verile nu au fost incendiare iar iernile glaciare; însă pe măsură ce ţara este despădurită, temperaturile vor ieşi din tiparul normal şi vor degenera în extreme, veri foarte calde şi ierni foarte reci; temperaturi extreme care la rândul lor vor produce pagube însemnate; cele ridicate vor duce la incendii de vegetaţie care vor avansa ritmul despăduririi şi vor maximiza efectul distrugerilor, leşinuri precum şi creşterea numărului de afecţiuni provocate de caniculă, deteriorarea periodică a infrastructurii civile, creşterea costurilor de viaţă, înmulţirea unor specii de animale sau insecte în defavoarea altora, etc., iar frigul extrem va duce la efecte asemănătoare dar din spectrul opus al termometrului, cursuri de apă îngheţate, drumuri blocate care vor duce la paralizarea unor întregi comunităţi, distrugerea infrastructurii de cabluri, reţele, etc., izolarea oamenilor, pierderea animalelor care nu pot fi adăpostite; iar pe măsură ce tranziţia dintre vară şi iarnă prin primăvară şi toamnă va dispărea, cele 4 anotimpuri vor deveni istorie iar anul cu două anotimpuri se va instala împreună cu distrugerea sau degradarea tuturor proceselor naturale care aveau loc în primăvară şi toamnă, de ex. recolte, reproducerea unor animale, peşti, etc. Aceste realităţi nocive vor da peste cap lumea în care trăim şi vor avea un efect puternic asupra calităţii vieţii iar în timp vor ajunge să facă viaţa imposibilă. Nu doar atât anumite fenomene naturale, ieri neîntâlnite în arealul nostru, astăzi şi mâine vor începe a-şi face simţită prezenţa, precum tornade, furtuni violente, ş.a.m.d., după cum astfel de fenomene au început a se observa din ce în ce mai des. Ca efect regional temperaturile extreme vor avansa toate procesele distructive la adresa mediului şi comunităţilor umane făcând viaţa mult mai dificilă şi mai costisitoare.

O altă ameninţare de această dată în sectorul faunei este adusă de dispariţia unor specii de animale şi înmulţirea dăunătorilor; toate animalele fiind într-un echilibru complet generat de modul lor de hrănire: ierbivore, carnivore, omnivore; oricare element este scos din ecuaţie duce la sărăcirea cifrei unei populaţii anume; sărăcirea cifrei unei populaţii anume duce la înfometarea unei alteia, înfometarea unei alteia duce la slăbirea a mai multe iar toată hora duce către extincţie; extincţia unei anumite specii va face ca locul acesteia să fie luat de altă specie care la rândul său va ajunge să domine un areal; cu marea temere că dăunătorii şi insectele să ajungă să fie combătute doar cu mijloace chimice; situaţie care în acest caz va duce la o creştere a costurilor de întreţinere a culturilor agricole şi la scăderea calităţii produselor, poate chiar la otrăvirea populaţiei prin aprovizionarea cu produse tratate chimic excesiv. Pe măsură ce aceste habitate vor fi afectate de degradarea echilibrului natural, va spori numărul animalelor care colindă înnebunite de foame sau îmbolnăvite de diferite boli luate de pe urma consumului de carne din carcase, hoituri; animale (terestre cât şi zburătoare) care ulterior vor ajunge să atace fermele unde vor găsi turme de oi, vaci, etc., sau peşti, ceea ce va spori daunele pentru fermieri şi lucrătorii piscicoli.

Şi bineînţeles marele pericol de altfel cel care le însumează pe toate este riscul de a ajunge să trăim într-o lume distrusă, denaturată şi secată, unde viaţa va deveni dintr-o binecuvântare garantată un chin existenţial şi unde, cu adevărat, doar cei puternici vor supravieţui iar cei slabi, prea slabi pentru a face faţă condiţiilor teribile de trai, vor fi nimiciţi.

A revelat Creatorul:

ظَهَرَ الْفَسَادُ فِي الْبَرِّ وَالْبَحْرِ بِمَا كَسَبَتْ أَيْدِي النَّاسِ لِيُذِيقَهُم بَعْضَ الَّذِي عَمِلُوا لَعَلَّهُمْ يَرْجِعُونَ

30:41

„Stricăciunea s-a arătat pe uscat și pe mare, din pricina a ceea ce săvârșesc mâinile oamenilor, pentru ca [Allah] să-i facă pe ei să guste o parte din ceea ce au făcut ei. Poate că ei se vor întoarce [la fapte bune]!”

Cadrul instituţional

Realitatea este că politica românească a perceput până acum tot ceea ce se întâmplă cu mediul natural ca fiind o chestiune nu foarte serioasă şi lăsată în derizoriu la mila tăietorilor de lemne, braconierilor şi participanţilor la partide de vânătoare. Mafia lemnului precum şi corupţia clicii politice aflate la putere prin succesiunea unor personaje îndoielnice la conducerea ministerelor cu atribuţii directe în chestiuni de mediu şi protecţie naturală au dus la permanentizarea unui climat al hoţiei în care pădurile ţării au ajuns cu forţa încărcate în camioane ale morţii şi vândute către cumpărători prea puţin interesaţi de salvarea ecosistemelor sau păstrarea patrimoniului natural. Iar la fel se întâmplă în cazul braconajului. Astfel de activităţi distructive derulate în scopul obţinerii de foloase nu sunt specifice doar ţării noastre ci se desfăşoară şi în alte regiuni ale lumii unde deficienţa statelor în a-şi apăra flora şi fauna a dus la permiterea tăierilor necontrolate, uciderea animalelor, poluarea cursurilor de apă în urma activităţii industriale deşănţate, etc., totul în slujba profitului; este mai degrabă un flagel global al nepăsării şi inconştienţei criminale.

Comisia trilaterală aflată în slujba Ministerului Mediului pe linie de siguranţă naţională pe care am schiţat-o anterior se prefigurează ca fiind extensia unei intenţii politice de rezolvare a acestor probleme însă în practică, pentru ţara noastră, o ţară eminamente agrară şi împădurită, brăzdată de râuri şi areale protejate, este nevoie de măsuri mai dure.

Necesitatea unor măsuri mai puternice vine din însăşi realitatea ineficienţei acţiunilor din anii trecuţi, în care practic nu s-a făcut mai nimic, dovada fiind continuarea acestor activităţi sub umbrela tuturor guvernelor de până acum, cu doar foarte puţine piedici oferite de activişti singulari şi izolaţi consideraţi doar nişte nebuni idealişti sau de procurori timizi văzuţi oricum ca fiind mult prea zeloşi iar programele implementate de guvernanţi cu intenţia salvării patrimoniului natural, până acum, s-au dovedit ineficiente în realizarea obiectivelor asumate. Experienţa comunistă nu se poate prezenta decât ca un contra-exemplu pentru acţiuni viitoare de salvare a mediului întrucât comuniştii au fost aceia care printr-o nepăsare totală faţă de echilibrul natural au colectivizat şi industrializat forţat o ţară care niciodată nu s-a conturat a fi capabilă de a susţine acest tipar de dezvoltare, rezultatul fiind acela că majoritatea industriilor gândite de comunişti spre a fi implementate: au eşuat, iar astăzi au devenit mastodonţi uitaţi, dispăruţi, un vis ideologic, ieri, care s-a transformat într-o realitate de coşmar, azi.

Drept urmare este de o importanţă capitală ca acest consiliu ministerial să răspundă direct în CSAT şi să treacă legislaţia de protejare a patrimoniului natural în categoria unei activităţi de siguranţă naţională.

Considerăm că este necesar ca în acest punct avansat al degradării mediului natural să facem tot ce ne stă putinţă pentru a asigura viitorul generaţiilor care ne vor urma întrucât alegerile şi faptele noastre de astăzi vor determina viitorul lor de mâine; drept urmare este imperativ să declarăm război defrişărilor şi braconajului, iar vârful de lance al ofensivei să fie consiliul ministerial menţionat.

Astfel pădurarii trebuie să fie înarmaţi iar organele silvice să beneficieze de stocuri de arme de foc şi muniţie iar angajaţilor să le fie dat dreptul de a trage cu muniţie de război în infractori şi prin iniţiativă cetăţenească să poată aresta sau reţine hoţii de lemne şi braconierii ca ulterior să fie deferiţi justiţiei. Mai mult decât atât organizaţiile de protecţie a mediului trebuie să fie lăsate a se angrena în miliţii locale şi să fie înarmate pentru realizarea pazei şi protecţiei obiectivelor naturale sub dirijarea organelor de poliţie din respectivele areale; protecţie care nu se limitează doar la păduri cât cuprinde şi apărarea speciilor de animale protejate, supuse atacurilor braconierilor lacomi. Un efort similar trebuie orchestrat pe direcţia braconajului piscicol, pescarii trebuie să fie înarmaţi şi adunaţi în bresle cetăţeneşti iar unităţile de exploatare piscicolă să înceapă a colabora direct cu organele de poliţie fluvială şi din deltă, de frontieră sau de altă categorie. Nu în ultimul rând desfrâul partidelor de vânătoare organizate de baştani bogaţi nepăsători trebuie oprit iar acţiunile lor, ce dau tonul dispreţului faţă de floră şi faună, curmate.

Doar atunci când vom transforma balta şi pădurea în fortăreţe naturale vom avea şansa de a le apăra, doar atunci când vom iubi cu adevărat natura ne va păsa de suferinţa ei. Nici un copac nu mai trebuie tăiat pentru profit, nici un animal nu mai trebuie lăsat să moară sau ucis, nici un râu nu mai trebuie otrăvit, nici o pădure nu mai trebuie defrişată pentru ferme sau blocuri de locuinţe. Lupta trebuie începută încă de acum, ori altfel putem ajunge într-un punct în care va fi prea târziu.

Militarizarea luptei pentru salvarea mediului este singura soluţie practică; nu prin duritatea ei sau mai exact nu din duritatea ei vine soluţia ci datorită dimensiunii jafului şi corupţiei care îi înlesneşte existenţa, militarizarea luptei devine o contrapondere firească la amplitudinea despăduririi şi braconajului. Dar acest nivel este doar cel din teren, consiliul ministerial prin cele 3 comisii ale sale, comisia pentru păduri şi medii naturale, comisia pentru faună şi animale, comisia pentru irigaţii şi bazine hidrologice, acum supus CSAT şi care beneficiază de informaţii şi la rândul său centralizează informaţii şi emite directive pentru apărarea mediului: trebuie să reuşească în a stăvili degradarea mediului natural printr-o nestinsă şi neobosită luptă pe toate fronturile, fie în pădure, fie în baltă, fie în laborator, fie în legislaţie, fie în tribunal.

O altă măsură imperativă este interzicerea tăierii oricărui copac şi implementarea acestei interdicţii în codul penal încât nu doar pădurarii înarmaţi să fie pavăză ci însăşi legea să vină în sprijinul acestor acţiuni. Bineînţeles cei care se opun nu pot fi decât cei înhăitaţi la obţinerea de foloase de pe cârca naturii şi a oamenilor nevinovaţi; drept urmare lupta nu poate fi decât lungă şi grea.

Reiterez că este o datorie fundamentală pe care o avem faţă de generaţiile viitoare.

Model

Dacă în România implementarea unui asemenea tipar de acţiune este îngreunat, bineînţeles, după cum am observat în documentarele vizionate, de corupţie şi circuite infracţionale, pe teritoriul Republicii Islamice, unde imaginaţia şi dragostea de adevăr şi dreptate primează, lucrurile stau mult mai simplu.

Astfel:

Pe teritoriul Republicii Islamice sunt interzise tăierea de material lemnos, braconajul şi vânătoarea din plăcere, cei depistaţi că desfăşoară activităţile enumerate mai jos riscă următoarele sancţiuni şi pedepse:

A revelat Allah în Coran:

وَالسَّارِقُ وَالسَّارِقَةُ فَاقْطَعُوا أَيْدِيَهُمَا جَزَاءً بِمَا كَسَبَا نَكَالًا مِّنَ اللَّهِ ۗ 

5:38

Tăiaţi mâinile hoţului şi ale hoaţei: aceasta va fi o răsplată pentru ceea ce au săvârşit şi o pedeapsă de la Allah.

• Tăietorii de lemne pentru foc: amendă de la 3000 la 5000 de lei sau muncă în folosul comunităţii între 90 şi 120 de zile.
• Grup organizat de tăietori de lemne pentru foc sau materiale pentru industria lemnului: închisoare de la 3 la 5 ani sau muncă forţată într-un lagăr de împădurire, închiderea punctului de lucru, confiscarea bunurilor deţinute.
• Grup organizat de hoţi de lemne: închisoare de la 5 la 10 ani sau muncă forţată într-un lagăr de împădurire.
• Grup organizat de hoţi de lemne recidivişti: închisoare de la 10 la 15 de ani sau muncă forţată într-un lagăr de împădurire.
• Incendiatori de fond forestier pentru mărirea suprafeţei arabile: închisoare de la 1 la 3 ani sau muncă forţată într-un lagăr de împădurire.
• Incendiatori de suprafeţe arabile sau împădurite în chip de sabotaj: pedeapsa cu moartea prin ghilotinare.
• Oficial descoperit în legături cu hoţii de lemne: tăierea mâinii drepte.
• Grup infracţional din administraţie şi politică descoperit în legături cu hoţii de lemne: tăierea mâinii drepte a celor responsabili şi expulzarea familiilor acestora din teritoriul Republicii Islamice şi confiscarea tuturor bunurilor şi proprietăţilor.
• Braconarea oricăror animale sau rezerve piscicole: închisoare de la 3 la 5 ani sau muncă forţată într-o unitate industrială cu specific zootehnic sau piscicol.
• Grup infracţional de braconaj: închisoare de la 5 la 10 ani sau muncă forţată într-o unitate industrială cu specific zootehnic sau piscicol.
• Grup infracţional de braconieri recidivişti: închisoare de la 10 la 15 ani sau muncă forţată într-o unitate industrială cu specific zootehnic sau piscicol.
• Oficial descoperit în legături cu grupuri de braconaj: tăierea mâinii drepte.
• Grup infracţional din administraţie şi politică descoperit în legături cu grupuri de braconaj: tăierea mâinii drepte a celor responsabili şi expulzarea familiilor acestora din teritoriul Republicii Islamice şi confiscarea tuturor bunurilor şi proprietăţilor.
• Chinuirea animalelor de povară: amendă între 3000 şi 5000 de lei sau muncă în folosul comunităţii între 90 şi 120 de zile şi confiscarea animalului.
• Furtul de cabaline, ovine, etc.: expulzarea din teritoriul Republicii Islamice a făptaşilor împreună cu familiile acestora şi confiscarea bunurilor şi proprietăţilor; dacă animalele au murit în cursul furtului: tăierea degetelor făptaşilor.
• Toate animalele din teritoriul Republicii Islamice sunt libere să trăiască fără a fi ameninţate de acţiunea distructivă a omului; uciderea intenţionată a animalelor din plăcere: tăierea degetelor de la mâna dreaptă şi expulzarea din teritoriul Republicii Islamice.
• În teritoriul Republicii Islamice vânătoarea ca sport este interzisă.
• Otrăvirea neintenţionată a cursurilor de apă: închisoare între 1 şi 5 ani sau muncă forţată în folosul comunităţii.
• Otrăvirea intenţionată a cursurilor de apă: pedeapsa cu moartea prin ghilotinare.
• Producerea unor alimente şi băuturi obţinute din braconaj sau furturi din pădure: amendă de la 5000 la 10000 de lei, închiderea punctului de lucru, confiscarea bunurilor.
• Recidivă în producerea unor alimente obţinute din braconaj sau furturi din pădure: închisoare de la 1 la 3 ani sau muncă forţată într-o unitate de industrie alimentară.

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neînvăţat Muhammad, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 12.04.2019 =

Viziunea lumii

(partea I)

Şi ce trebuie înţeles.

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

Reflectez din scrieri anterioare cărora le-am făcut destul loc şi timp pentru a cuceri minţile celor care le-au citit, dacă le-au citit, că direcţia asumată de mişcare devine mai limpede cu fiecare zi săptămână şi lună şi an; iar acum, spre deosebire de înainte, cu toţii ştiu despre ce e vorba şi cu toţii sunt implicaţi, unii sunt ostili, alţii prieteni, însă după gândirea mea nu mai există neutralitate din partea nimănui. Consider că până acum toate cele necesare au fost anunţate, fie prin grai fie prin slovă, iar perioada de aşteptare necesară pentru ca veştile să se propage şi să devină cunoscute s-a împlinit, drept urmare este de bug augur continuarea acestei saga.

Aşadar firul raţionamentului este reluat de unde a fost lăsat să se oprească, prin tălmăcirea în continuare a sensurilor enunţate la sfârşitul anului trecut.

La final de an s-au publicat o serie de ediţii de mare importanţă a „Musafirului de Vineri”, prima, care privea redactarea scrisorilor de intenţie şi scrisorilor de jurământ faţă de Republica Islamică, iar a doua, care aducea o retrospectivă a sforţărilor mişcării ştiinţifice de a se propaga în societatea românească şi în lume cât şi rezultatele acestor eforturi. O ediţie ulterioară din seria „Starea Republicii” a livrat o viziune a lumii şi raportarea mişcării la diferitele areale culturale şi grupări abrahamice sau politeiste, politice sau nonguvernamentale, religioase sau laice, militare sau civile, din ţară şi de peste hotare. Această optică precum şi toate cele de până acum care îi subscriu au suferit în virtutea inerţiei şi a timpului vast alocat pentru citire şi reflecţie, un proces de înmărmurire; iar concluzia  obţinută este că această viziune rămâne, iar strategia de până acum este consacrată a merge mai departe fiind descoperită ca fiind valabilă; majoritatea obiectivelor Republicii Islamice fiind atinse, cu o bună parte rămase încă în aşteptare.

Deşi am aşteptat o vreme până la expedierea scrisorile de intenţie către factorii socio-politici naţionali şi internaţionali, ele sunt gândite a porni simultan cu celălalt efort, acela al unirii comunităţii islamice din ţară; cu alte cuvinte, toate sunt gândite a fi lansate în acelaşi timp, după cum ştim din lecţiile marilor strategi ai omenirii că: separarea puterii militare sau de propagare nu duce decât la insucces: se merge cu tot riscându-se tot altfel nu se poate obţine tot.

Dar toate la timpul lor iar acum trecem mai departe:

Mai jos găsim o serie de afirmaţii de mare importanţă, de anul trecut, care tratează subiectul frăţiei islamice care îşi propune să fie nucleul în jurul căreia mişcarea islamică de faţă să prindă un contur real.

[07.06.2019]

MODIFICARE de ordin structural:

Secretizare.

Inevitabil Republica Islamică, în forma sa de proiect de statalitate islamică sub stindardul profetic ancorat în unicitate (tawhid), profeţie (nubuwwah) şi conducere (imamat), nu poate funcţiona fără aportul comunităţii islamice, trebuie înţeles şi implementat acest concept şi anume că interesele grupurilor musulmane sunt mai importante decât cele ale individului, iar interesul statului islamic este mai important decât cel al grupurilor, iar interesele ummei sunt deasupra celor ale statului, cât timp înţelegem această ierarhie a scopurilor, din perspectivă islamică, deţinem raţionamentul corect. Este frăţia islamică a credinţei, frăţia omului condus de profeţi pe calea lui Allah, cea care ţine la un loc întreaga arhitectură islamică, nu apartenenţa la o naţiune sau un grup de populaţii sau limbă vorbită sau spaţiu geografic. Drept urmare comunitatea islamică în întregimea ei, nu scindată, deţine o importanţă majoră. Această comunitate, în ţara noastră, se află la rândul ei dispusă sub forma unui triunghi echilateral, în sensul în care nici o latură anume nu este mai importantă şi nici unul din cele trei capete nu este mai important decât celălalt. Primul capăt al triunghiului este reprezentat de waqf (plural: awqaf), adică de fundaţiile islamice, al doilea este reprezentat de Muftiat, iar al treilea este reprezentat de Curtea de Şaria. Deşi aceste subiecte au mai fost prezentate şi argumentate în trecut, trecem în revistă sensul lor aşa cum este înţeles de mine. În România există doar două iar al treilea nu există; mai precis avem fundaţii islamice, avem un Muftiat, instituţie rămasă din vremurile otomane şi care asigura legătura dintre comunitatea islamică şi factorii politici, însă cele două puteri nu colaborează decât pe alocuri, doar anumite fundaţii colaborează cu Muftiatul iar Muftiatul alege cu care fundaţii să colaboreze şi cu care nu, cele nedorite fiind lăsate oarecum, după mintea lor; iar de curtea islamică de şaria nu poate fi vorba, pentru că nu poate fi vorba de unitate, curtea de şaria fiind un scop final obţinut doar după realizarea unităţii islamice. Dacă fundaţiile islamice ar avea la rândul lor un singur conducător ar fi mai simplu, însă starea de facto la ora actuală este că fiecare fundaţie face, mai mult sau mai puţin, doar ce vrea, şi colaborarea cu celelalte fundaţii este realizată pe criterii de interes şi mai puţin dintr-un sentiment de unitate şi apartenenţă la acelaşi grup religios, sau millet. Muftiatul, deşi legătura politică dintre musulmani şi autorităţi, se poartă la rândul său precum o fundaţie şi nu deţine iniţiative reale pentru conducerea întregii comunităţi, ci mai degrabă păstoreşte doar ceea ce are, fără a vrea mai mult sau a putea mai mult, fiind totuşi o instituţie a statului român care suferă de aceleaşi tare ca şi celelalte, insuficienţa fondurilor, lipsa de personal, ş.a.m.d. Drept urmare pentru a funcţiona această comunitate trebuie adusă sub auspiciile un singur conducător; e modelul profetic, este modelul califatului, este modelul asumat de Republica Islamică; bineînţeles conceptul de „un singur amir” nu înseamnă în mod necesar că oricine nu se supune modelului este un rebel sau că propunem un sistem totalitar, ci doar că frâiele conducerii trebuie să meargă într-un singur loc, într-o singură decizie, indiferent că acea decizie este discutată şi decisă de oricâţi îşi declară prezenţa în şura, adică în forul decizional care deliberează luarea unei decizii.

Cum pot fi uniţi aceştia, în Bucureşti fiecare fundaţie are o moschee, fiecare moschee are o congregaţie, fiecare congregaţie are idei proprii, fiecare idee proprie vine cu preţul unităţii;

Ce e de făcut?

Ştim şi înţelegem ce vrem să facem, vrem să îi aducem pe toţi laolaltă după modelul islamic şi conform tradiţiei profetice. Ei bine, Trimisul lui Allah (pacea fie asupra lui) a organizat un jamaat, un grup de acţiune dacă vreţi, o falangă care umblă aici şi încoace pentru a răspândi religia islamică nemusulmanilor şi a întări credinţa musulmanilor şi a purta oricare însărcinare sau misiune importantă deţine comunitatea.

Aici intervin scrisorile menţionate anterior, cu spaţii pentru semnături, şi pe care le deţinem în formă de model, acest jamaat va aduce după sine munca asiduă de convingere a liderilor moscheilor, fundaţiilor şi musulmanilor individuali de a adera la ridicarea unei entităţi islamice condusă de o curte de şaria, în care toţi liderii să fie reprezentanţi şi care să reprezinte toţi musulmanii, din ţara noastră momentan.

Însă marea realizare a devenit, se pare, nu oricare din sarcinile monumentale enumerate mai sus, ci simpla găsire, organizare şi înregimentare a oamenilor coresupunzători acestui efort.

După ani în această luptă pot spune că din ţară, fără a-i menţiona pe cei veniţi din afară: nu vrea nimeni să ia parte decât în condiţii de confidenţialitate sau de pe margine în chip de galerie.

Realitatea este că la acest moment nu s-a găsit nimeni; există o serie de candidaţi dar din nefericire nici unul nu a fost adus propriu-zis în mişcare sau dacă există aceştia activeză individual şi se luptă între ei având păreri divergente cu privire la ce este de făcut. Aceasta pentru că am aşteptat ca dintre ei să apară idei, să apară dorinţe, să apară efervescenţe, să convingă, să iasă în faţă sau să apere pe cineva, să atace, etc., aproape orice doar a se evidenţia pentru această lucrare, nu doar să fie pescuiţi din apă de mâini ştiutoare, nu doar să fie chemaţi şi să li se spună ce au de făcut ca mai apoi să facă invers, nu doar să se tragă de ei zi şi noapte pentru a face un lucru pe care oricum nu vor să-l facă şi au doar scuze pentru acesta, nu doar să vină pentru a verifica lucrările în numele altora, nu doar să îi placă de mine sau de cauza mea, sau de cutare sau de altul, sau să îi placă de acea moschee sau de acel loc, ci să simtă şi să manifeste aceeaşi trăire şi dorinţă, aceea de a stabili islamul ca religie a românilor, şi de a fi alături de popor în vremurile tulburi care urmează, nu doar atât, să îşi expună propria optică, să îşi aducă propria contribuţie; eu sunt doar un singur om, ştiu doar câteva lucruri, nu pe toate, unii pot avea bani, alţii pot face lucruri, alţii pot croi, alţii pot munci, etc., lista a câte pot fi făcute e foarte lungă. Ei bine, am aşteptat astfel de situaţii însă ele nu s-au concretizat, în principiu există un sprijin pentru lucrarea de faţă, dar până acum m-am descoperit de unul singur; iar dacă au existat persoane cu o inteţie reală de a lua parte, nu s-a putut, din nefericire, stabili o relaţie de încredere, onestitatea celor în cauză fiind îndoielnică sau în orice caz mereu s-au manifestat intenţii din umbră şi dorinţe de racolare a mişcării unor interese improprii agendei asumate; este un fel de „du-te tu cu Dumnezeul tău şi bate-te cât timp noi aşteptăm aici”. Aceasta nu înseamnă că sunt eu foarte grozav şi ceilalţi nu, ci doar că aceasta e oarecum situaţia momentan.

Şi inevitabil trebuie să accept că în această fază nu se poate începe altfel decât de unul singur, îmi devine mai limpede cu fiecare lună, altfel decât să pornesc de unul singur nu există. Trebuie să trag de aceşti candidaţi până când vor veni de la sine sau până când Allah îi va aduce pe alţii în locul lor.

Cum?

Modelul este simplu, această frăţie are două dimensiuni, una religioasă, practica în moschee/comunitate şi întâlnirile informale din viaţa obişnuită.

Practica religioasă se cuvine a fi gândită în jurul metodei profetice implementate de Trimisul lui Allah (pacea fie asupra lui) în statul islamic organizat în Medina, fiecare zi are un program anume orientat în jurul celor 5 rugăciuni zilnice iar practica religioasă a grupului menţionat trebuie să fie realizată în condiţii de itikaf, adică prezenţă totală în moschee, fără drumuri inutile prin împrejurimi, fără mers acasă, fără întâlniri individuale, fraţii din acest grup mănâncă împreună şi dorm în acelaşi loc, nimeni nu părăseşte grupul, iar toate acestea pe o perioadă de timp stabilită, fie 3 zile, fie 40 de zile, fie 4 luni. Programul începe cu rugăciunea de fajr (dimineaţă) urmată de un discurs religios, urmat de şura grupului, adică o discuţie ce are rolul aducerii la comun a informaţiilor obţinute în ziua precedentă, stabilirea obiectivelor din ziua curentă, împărţirea sarcinilor şi atribuirea finanţelor necesare acţiunilor alese; după aceasta urmează micul dejun şi trecerea la activităţile propuse, fie acestea colective, fie acestea individuale sau sociale, fie practică religioasă, etc., în funcţie de ceea ce s-a hotărât în timpul şurei de dimineaţă. Acţiunile se derulează până la rugăciunea de prânz (dhuhr), după care urmează masa de prânz şi un timp liber alocat fiecăruia până la rugăciunea de amiază (asr), după care urmează un discurs religios şi plecarea în afara moscheii pentru propagarea islamului până la rugăciunea de seară (maghrib). După maghrib are loc un nou discurs religios şi realizarea oricăror vizite, la moschee, la domicilu, sau la birourile persoanelor asupra cărora s-a hotărât o acţiune, care dacă pot fi aduse la moschee pentru a petrece timp cu grupul este foarte bine, dacă nu, atunci vine rândul rugăciunii de noapte (işa), după care se declară stingerea, nu înainte de masă, iar fiecare deţine un timp liber pentru discuţii individuale, fapte religioase, sau somn; până la ultima parte a nopţii când se apropie rugăciunea de fajr (dimineaţă) iar a doua zi activitatea se repetă.

Acest program face parte din metoda profetică şi reprezintă bazele unui jamaat islamic.

Al doilea tip de întâlniri, în afara sferei religioase, îl reprezintă întâlnirile informale, care pot fi sub orice formă posibilă, de la plimbări, la vizite, la întâlniri, la servirea mesei, evenimente, participări, etc., timp în care se caută realizarea unui lobby al obiectivelor mişcării, racolarea sau fidelizarea unor persoane ţintă sau grupuri faţă de mişcare.

Un alt tip de activităţi îl reprezintă dawah stradală şi anume încropirea unui birou anume sau stand într-un spaţiu public unde săptămânal sau lunar să fie distribuite materiale, cu acordul primăriei, şi să fie realizate discuţii cu trecătorii pentru avansarea cauzei religioase a islamului şi convertirea populaţiei la islam sau rafinarea conceptelor monoteiste în care aceştia cred spre îmbunătăţirea vieţii lor spirituale. În acest sens este nevoie de un acord al primăriei locului de unde fiecare îşi propune realizarea acestor acţiuni.

În demararea acestor acţiuni, şi o spun răspicat, nu trebuie a vă fie frică de nimeni, toate acestea sunt drepturi pe care le avem şi pe care Constituţia României ni le garantează, lipsa de participare nu poate fi aşezată decât pe umerii defetismului de care musulmanii din această ţară nu duc lipsă.

***

[07.06.2019]

MODIFICARE de ordin structural:

Secretizare.

Este adevărat că nu există un conducător al mişcării dar un factor principal care emite directive şi preia rapoartele de activitate există, în acest sens această persoană poate fi ori aleasă în urma unei întruniri, ori aleasă de la sine, dacă nimeni nu obiectează, în virtutea istoricului său pe calea lui Allah; nu poate conduce nici unul dacă mai înainte nu a participat fie măcar şi trei zile la o acţiune de jamaat islamic; persoane din afara acestui cerc de militanţi nu pot fi alese. Sensul acordării conducerii mişcării lui Mahdi întregitorul este unul metaforic şi denotă fidelitatea mişcării faţă de tradiţia profetică şi descendenţa aleasă de Trimisul lui Allah (pacea fie asupra lui) pentru a conduce poporul islamic.

[07.06.2019]

MODIFICARE de ordin structural:

Secretizare.

M-am declarat pe mine ca prim părtaş al acestei cauze iar această alegere rămâne, îi mulţumesc lui Allah pentru onoarea de a depune chiar şi cel mai umil modest la ridicarea regatului său pe pământ, iar toţi cei care aspiră la acest titlu se cuvine a fi la fel de umili şi conştienţi de responsabilitatea imensă pe care o au faţă de omenire.

[07.06.2019]

MODIFICARE de ordin structural:

Secretizare.

Fiind primul bineînţeles invit şi pe alţii să mi se alăture, dar aici este o nuanţă care trebuie precizată. Niciodată nu am crezut în luarea oamenilor tam-nesam şi racordarea lor la un efort, nu funcţionează astfel, nu poţi avea oameni în funcţii de dragul de a avea funcţii şi mărime organizaţională, ori alegi oameni cu vocaţie ori rămâi, mai bine, singur; iar oamenii cu vocaţie nu îi alegi, aceştia apar şi se lasă aleşi. Din nefericire în România la capitolul iniţiativă nu stăm foarte bine, sau dacă există iniţiativă ea există pe criterii de castă, grup, ample discriminări şi arătat cu degetul, bârfe şi inamiciţii prosteşti între musulmani care nu permit realizarea unui front comun indiferent de madhab sau şcoală religioasă; de multe ori persoane nepotrivite sunt aşezate ca vârf de lance în timp ce adevăraţii luptători sunt scoşi din ecuaţie pe motive copilăreşti, nu convine lui cutare, sau nu este suficient de loial, sau nu se roagă suficient, are sau nu barbă, etc.

Circumcizia ritualică, realizată separat de fiecare în condiţii personale şi de intimitate, reprezintă asumarea unei hotărâri de neclintit pentru realizarea obiectivelor mişcării şi constituie un pact cu Allah Însuşi.

[07.06.2019]

MODIFICARE de ordin structural:

Secretizare.

Din perspectiva mişcării noastre nu există madhab-uri, islamul trăit de Republica Islamică fiind islamul Coranului, islamul Profetului (pacea fie asupra lui), islamul lui Abu Bakr, Omar, Othman, Ali, Husayn, Hasan şi a celor 12 imami călăuziţi şi a guvernărilor islamice de după ei, deşi există cercuri reacţionare care sugerează că islamul este un fel de castă unde doar cei autorizaţi de o anumită grupare sau cutare cerc avizat sunt părtaşi, cei care gândesc astfel greşesc şi riscă să se descopere peste ani în afara comunităţii islamice şi declaraţi duşmani, dacă nu deja colaborează cu grupări nemusulmane în vederea sabotării efortului islamic.

[07.06.2019]

MODIFICARE de ordin structural:

Secretizare.

În acest moment există un singur om şi un număr de maxim 10 candidaţi identificaţi de mişcare ca fiind posibili fraţi în acest efort. Dar cel mai important lucru, înainte de toate, este realizarea unui front comun, fiecare să facă foarte bine ce face acolo unde este, fiecare să avanseze islamul după cum poate fără să aştepte laude sau coordonarea din partea unui mai-mare, căci până acum Allah nu a binecuvântat musulmanii din România cu apariţia unui grup unitar care să aibă o singură agendă.

Şi la fel de importantă este vigilenţa, căutăm a nu încropi un grup cu dublă-comandă, o mişcare dirijată de interese potrivnice propriei sale agende, însă rarefierea acestor personaje nu poate fi obţinută decât în timp, inevitabil bande de trădători vor căuta să se infiltreze dar ne bizuim pe Allah să îi alunge din prezenţa noastră, întrucât instituţii de siguranţă nu avem după cum nu avem, încă, nici o statalitate anume.

La fel de importantă este eliminarea oricăror interese naţionale sau de ordin politic din partea actorilor naţionali sau internaţionali după cum în România pericolele arabizării seculare forţate, arondării la mitul supremaţiei turceşti de sorginte republicană, fidelizării faţă de cercuri nemusulmane, ş.a.m.d., există, dar cu voia lui Allah sperăm ca aceştia să nu ne încurce prea mult, deşi oricum îi vedem şi îi cunoaştem prea bine cum sugrumă poporul islamic din umbră de atâţia ani încoace.

***

„De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc”

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neînvăţat Muhammad, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 21.12.2018 =

Starea Republicii

(partea a doua)

Şi unde suntem după 1500 de zile?

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

Argument pentru istorici

Orientul arab s-a manifestat în spaţiul carpato-danubiano-pontic, putem afirma, încă de foarte timpuriu în istorie faţă de Europa Centrală sau Occidentală, iar părţi importante din arealul sudic şi estic al ţărilor române s-au aflat sub influenţa sau ocupaţia directă a unor statalităţi islamice sau orientale încă de la etnogeneza poporului nostru. De la invaziile persane ale lui Darius la coloniştii romani din Siria aşezaţi în teritoriul de azi al Olteniei, la deschiderea comerţului cu ţările arabe prin Imperiul Bizantin până la aşezarea pentru câteva secole a turcilor otomani în regiune, implicit colonizarea Dobrogei de către califatul islamic otoman; şi mai departe de la afinitatea monarhiei române filogermane faţă de populaţiile turco-tătare dobrogene prin construirea şi renovarea de moschei până la la zvonurile convertirii la islam a Reginei Maria sub patronajul cercului de literatură şi religie islamică ţinut la Balcic de o serie de intelectuali români în frunte cu poetul Lovinescu, de la deschiderea neobişnuită a dictatorului Ceauşescu faţă de statele arabe şi interesul crescut al industriei petroliere româneşti faţă de cercurile tehnologice şi culturale arabe până la invazia studenţilor arabi în ţara noastră; şi până astăzi la importanţa sporită a comunităţilor arabe, turce, în funcţionarea statului nostru unitar, un lucru poate fi observat: cu siguranţă România nu este străină de Orient şi nici Orientul nu e străin de România. Orientul nu este un bun de export, sau o idee adusă în bagaje sau urcată în lăzi aduse de pe alt continent, ci face parte din noi chiar fără islam; însuşi ritul creştin urmat de majoritatea locuitorilor ţării este unul oriental.

În tot acest timp alte regiuni ale ţării deţin un caracter central-european şi occidental şi aici, la fel cum se poate evidenţia chestiunea orientală în sud şi est, la fel se poate urmări, cu uşurinţă,  firul apartenenţei la spaţiul cultural şi religios occidental în centru şi vest; drept umare România poate fi multe însă nu un teritoriu omogen, nu un teritoriu al consensului natural, unde două, trei sau mai multe similitudini socio-politice se pot alătura pentru a reda o imagine de armonie şi înţelegere. După 1989 poate mai mult ca oricând clivajele din societate, tarele lipsei de unitate, sărăcia, corupţia, nepăsarea, ignoranţa, absenţa empatiei şi rănile adânci ale urii românului faţă de român îşi fac simţită prezenţa şi ne fac pe toţi, pe fiecare, în drumurile noastre: străini unul de celălalt.

Dar dacă români de aceeaşi religie şi apartenenţă culturală, aparent, nu se pot înţelege şi produc dispute pe cauze încă mult mai mici decât religia, ce se poate spune despre noi, românii musulmani, care avem de înfruntat toate prejudecăţile lumii pe drumul firesc de a exista, este oare posibil să fim practicanţi pe deplin ai acestei religii aşa cum ne-a poruncit Allah Preaînaltul şi o parte activă din ummetul global al Trimisului lui Allah (pacea fie asupra lui), fără întrebări şi fără incompatibilităţi, sau suntem condamnaţi la a ne încadra în doar două categorii, aceea de jumate-musulman care trăieşte printre creştini şi nu îşi poate afirma religia, sau aceea de jumate-român care trăieşte printre musulmani şi nu îşi poate afirma identitatea?

Astfel de întrebări ne urcă în microbuzul care duce în capitala Republicii Islamice pentru a afla răspunsurile direct de la musulmanii din acest teritoriu, care, laolaltă cu nativii turco-tătari şi imigranţii arabi, pakistanezi, etc., formează umma Trimisului lui Allah (pacea fiea supra lui) la Carpaţi, Dunăre şi mare.

***

Unde suntem exact?

Aceia dintre noi care au ales islamul şi trăiesc după islam nu au sub nici o formă de ce a se simţi în afara acestui areal şi pot rămâne foarte bine asiguraţi că indiferent ce ar spune oricine: România e casa noastră.

Spuneam că apartenenţa la acest millet s-a constituit fie prin venirea dintr-o familie mixtă, fie prin alipirea de un popor oriental, fie prin convertire din credinţă; în toate aceste cazuri românul creştin devenit român musulman îşi oferă loialitatea, ori familiei, ori popoarelor pe lângă care trăieşte, ori învăţaţilor religioşi de care aparţine. Scopul nostru este de a-l aduce sub auspiciile loialităţii faţă de Republica Islamică şi de a-l separa de protezele prin care şi-a construit credinţa, invitându-l la a trăi credinţa islamică printre noi şi cu noi, în aşa fel încât simpla noastră existenţa sub stindardul unei statalităţii islamice chiar şi imaginare momentan, să ne avanseze cauza şi să producă schimbările scontate în societate; căci cel mai bun mod de a răspândi o idee este de a o trăi cu adevărat.

Indiferent de apartenenţa asumată, millet-ul nostru iată se extinde şi trăieşte sub rigorile credinţei într-un singur Dumnezeu fiind însă, la ora actuală, doar satelitul natural al unui grup sau altul şi orbitează între varii centre de putere religioasă şi socială; ca atare suntem răspândiţi şi nu deţinem un proiect de comunitate pentru noi înşine şi mai important, nu deţinem o soluţie pentru problemele ţării şi nu avem nici un cuvânt de spus faţă de propriul popor; evident în mod separat, individual, în sfera de activitate a fiecăruia producem o schimbare, însă millet-ul nostru ca organism autonom, independent, în fapt nu există. Acesta e divizat între românii patronaţi de arabi, de turci, sau de alte grupuri musulmane şi unii independenţi, afiliaţi grupurilor nemusulmane sau aflaţi în conflict cu alte grupuri musulmane pe criterii de dogmă şi jurisprudenţă islamică.

Miza islamului este mai mare decât a fi respectat în comunitatea arabă, sau de a fi primit în cercurile turceşti, sau de a fi prieten cu tătarii, sau de a face afaceri cu pakistanezii, sau de a te cunoaşte cu ziarişti, a fi invitat la conferinţe, a cunoaşte pe cutare, a te învârti în acel grup, sau a face dialog inter-confesional, sau de a spori avantajele unei ţări asupra alteia, sau de a te da cu unii pentru a ajunge la alţii, ş.a.m.d., acestea înseamnă că te foloseşti de islam pentru un interes.

Discuţia de faţă e alta: trebuie să existăm, trebuie să ne trăim destinul, să ne împlinim rostul, să dăm mai departe şi să ne sfârşim vieţile ca musulmani, acesta e ţelul; dacă priveşti chestiunea într-o asemenea manieră vei înţelege de ce oricare alte scopuri sunt inutile şi nedemne de a fi urmate. Este datoria tuturor bărbaţilor musulmani de a făuri o orânduire dreaptă bazată pe şeriatul religiei noastre în care să trăim şi din care să punem în mişcare destinul proorocit al ţării. Nu doar atât dacă vrem să existăm ca popor islamic ne sunt necesare o industrie alimentară halal, o bază literară, personalităţi marcante, putere financiară, influenţă în societate, ş.a.m.d., toate acestea sunt încă obiective iluzorii iar noi trăim în mare parte arondaţi altor sfere de influenţă şi cultură.

În alte cuvinte, nu existăm.

Aceasta e realitatea la ora actuală.

***

Similitudini

Republica Islamică percepe lumea întreagă ca fiind prezidată de Allah Preaînaltul deasupra a doi poli, unul al luminii şi unul al întunericului. În funcţie de originea, faptele şi traiectoria fiecărui grup sau persoană acesta îşi ocupă un loc între cele două centre de putere şi produce un destin, mereu în schimbare în bine sau în rău. Conform acestei idei, binele şi răul, lumina şi întunericul nu sunt atribute sau puteri în sine ci doar efecte ale poziţionării destinului fiecăruia pe această axă. Toate grupurile, laolaltă cu noi, se află între aceşi doi poli şi interactiv, cu faptele fiecărei zile, se apropie sau se îndepărtează de lumină, se apropie sau de îndepărtează de întuneric.

Pentru a înţelege Republica Islamică exemplul dat este cel al unui arbore înalt în mijlocul unui câmp de porumb, nu împarte nici o rădăcină cu porumbul ci doar pământul, nici nu este umbrit, nici nu umbreşte, ci există în mijlocul acestuia; sau precum exemplul unui lac în care numeroase râuri se varsă, fiecare e izvorât din piatra sa şi nu se încurcă nici intercalează pe drumul la vale, toate converg spre lac în felul lor şi au în comun doar muntele de unde au izvorât.

Astfel şi noi pentru a exista trebuie să ne percepem în afara tuturor ca doar ulterior să ne facem simţită prezenţa printre aceştia; întrucât dacă plecăm la drumul fondării Republicii Islamice prin alţii, vom fi din aceştia şi nu din noi înşine.

***

Trainica rădăcină

În sprijinul acestei idei şi doar pentru cei care şi-au făcut temele aducem cele 1500 de zile în ecuaţie ca argument şi explicaţii spre a sprijini viziunea de acum:

***

[07.06.2019]

MODIFICARE de ordin structural:

Secretizare.

***

Tot ce mai rămâne de ştiut acum este regula de aur, raportul corect dintre lucruri, mai precis raportul corect dintre noi şi grupurile socio-politice din ţară.

***

[07.06.2019]

MODIFICARE de ordin structural:

Secretizare.

***

„că-n aste mâini mai curge

un sânge de roman”

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neînvăţat Muhammad, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 21.12.2018 =

Starea Republicii

(partea întâi)

Şi unde suntem după 1500 de zile?

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

Se cuvine a reflecta în aceste vremuri de final ale anului curent, la fel cum s-a dezvoltat Republica de-a lungul anilor, care au fost obiectivele iniţiale, parcursul şi, mai ales, care e situaţia la ora actuală în privinţa eforturilor de răspândire a religiei islamice printre nemusulmani, racordării musulmanilor în sprijinul ţelurilor Republicii şi obţinerii unei statalităţi islamice sub patronajul legii islamice şi a credinţei într-un singur Dumnezeu.

Foarte mulţi poate nu cunosc mai nimic despre Republica Islamică şi ca atare ajung să considere, privaţi de informaţii părtinitoare şi supuşi zvonurilor sau interpretărilor îndoielnice, cauza Republicii ca fiind una sortită dispariţiei sau una din atâtea câte au fost, sunt şi vor fi.

Întocmai de aceea a venit momentul de a produce o retrospectivă a etapelor prin care a trecut cauza din 2015 până astăzi.

Mai este de menţionat că un ideal precum Republica Islamică nu poate fi judecat în cifre, terenuri, oameni şi alte capacităţi întrucât nu s-a coborât încă pe pământ; această cauză încă planează în aer fiind un produs al inimii, care cu fiecare respiraţie, faptă şi vorbă depuse în contul misiunii se propagă şi se încheagă mai mult, şi care cu fiece zi îşi caută şi aşteaptă ortacii să vină. Dacă o asemenea structură poate lua fiinţă atunci absenţa sau prezenţa capacităţilor materiale devin irelevante, întrucât esenţa lucrării şi anume făurirea cetăţii divine pe pământ a luat deja fiinţă iar ascensiunea devine un efect indubitabil nu o încercare cu sorţi de izbândă. Tocmai de aceea, etapele de jihad ale constituirii Republicii Islamice respectă ordinea propusă de şeriat, şi anume pregătirea sinelui, pregătirea capacităţilor şi în final declararea frontierei mereu-victorioase. Cu alte cuvinte înainte de a avea bastioane impunătoare, mijloace de transport, argaţi, arme şi căpetenii, este necesară construirea credinţei în Allah şi Trimişi, o credinţă adevărată, sinceră şi onorată prin devotamentul faţă de cauza Republicii Islamice ca statalitate consacrată de Allah pe pământ. Acastă convingere e înfăptuită prin alinierea deplină a crezurilor către unicitatea Creatorului prin negarea puterii creaţiei, către tradiţia tuturor profeţilor şi a ultimului dintre prooroci, Abi-l Qasim Muhammad bin Abdullah prin urmarea sunnei sale şi prin afilierea la imamatul (wilayat) poruncit de Trimisul lui Allah (pacea fie asupra lui) pentru musulmani: Ahl-ul-Bayt, ramura desemnată a lui Ali şi Fatima, Hasan, Husayn şi a 9 dintre fiii lui Husayn, adevăraţii şi drept conducătorii ummei musulmane, care este proorocit că va fi revigorată la adevărata sa natură prin autoritatea profetică a lui Mahdi întregitorul, după cum se relatează că a spus Trimisul lui Allah (pacea fiea supra lui) despre descendenţa sa:

حدثنا جعفر بن محمد بن مسرور (رحمه الله)، قال
حدثنا الحسين بن محمد بن عامر، عن عمه عبد الله بن عامر، عن ابن أبي عمير،
عن حمزة بن حمران، عن أبيه، عن أبي حمزة، عن علي بن الحسين،
عن أبيه، عن أمير المؤمنين (صلوات الله عليهم)، أنه جاء إليه رجل، فقال له
(يا أبا الحسن، إنك تدعى أمير المؤمنين، فمن أمرك عليهم؟ قال (عليه السلام
الله جل جلاله أمرني عليهم. فجاء الرجل إلى رسول الله (صلى الله عليه وآله) فقال
يا رسول الله، أيصدق علي فيما يقول إن الله أمره على خلقه، فغضب النبي (صلى الله عليه وآله) وقال
إنا عليا أمير المؤمنين بولاية من الله عز وجل، عقدها له فوق عرشه، وأشهد على ذلك ملائكته، أن عليا خليفة الله، وحجة الله، وأنه لامام المسلمين، طاعته مقرونة بطاعة الله، ومعصيته مقرونة بمعصية الله، فمن جهله فقد جهلني، ومن عرفه فقد عرفني، ومن أنكر إمامته فقد أنكر نبوتي، ومن جحد إمرته فقد جحد رسالتي، ومن دفع فضله فقد تنقصني، ومن قاتله فقد قاتلني، ومن سبه فقد سبني، لانه مني، خلق من طينتي، وهو زوج فاطمة ابنتي، وأبو ولدي الحسن والحسين. ثم قال صلى الله عليه وآله
أنا وعلي وفاطمة والحسن والحسين وتسعة من ولد الحسين حجج الله على خلقه، أعداؤنا أعداء الله، وأولياؤنا أولياء الله

***

Mai este de istorisit că înaintea declanşării în mod public a proiectului de statalitate au trecut unul după altul ani şi ani în care efortul a funcţionat pe coordonate diferite însă prefigurate a servi aceluiaşi ţel, pe care îl percep că a fost părtaş întotdeauna însă nu am ştiut a-i da grai; acelea au fost într-adevăr vremurile în care s-a pregătit terenul pentru ceea ce urma să devină Republica Islamică.

Operaţiunile în spaţiul public, real şi virtual au debutat în vara anului 2015 sub forma unui grup de sprijin pentru marea moschee ce urma a se construi lângă Romexpo şi a cărei construcţie era boicotată social, politic şi atacată prin implantarea de cruci, îngropatul de porci, vărsat de sânge de porc pe teren, umblat cu popi, cu oameni pe teren, făcut slujbe clandestine în numele „voievozilor” pe teren, ş.a.m.d. Efortul virtual era constituit dintr-o pagină Facebook numită „Alternativa Islamică” iar cel real prin dialogul cu comunitatea musulmană în vederea susţinerii moscheii şi ralierea la un singur ideal. Această linie de acţiune nu a rezistat mult timp întrucât s-a lovit de variile interese descoperite la fiecare dintre grupurile musulmane şi nemusulmane cu care am interacţionat şi care s-au poziţionat rapid în taberele pro şi contra moscheii, o majoritate covârşitoare fiind împotrivă. Întrucât ridicarea moscheii devenise un ţel asumat şi de Alternativa Islamică s-a trecut la încercarea de a elimina public sau a lovi în duşmanii moscheii în ideea în care aceştia se vor retrage.

Inevitabil debutul acestor acţiuni a trecut Alternativa Islamică într-un nou episod, faţă de cel iniţial al unei susţineri pacifiste pentru construirea unei moschei, considerate de noi dar şi de alţii ca fiind necesară unei comunităţi musulmane ce numără mii, zeci de mii şi care încă nu are o situaţie lămurită cu cimitirul, moschei cu autorizaţii îndoielnice, case de rugăciune de care nimeni nu ştie, etc., într-un război total cu un număr surprinzător de inamici apăruţi de nicăieri. Astfel s-a declarat război fundaţiei Taiba, AMR, Surori Musulmane, LICR şi tuturor grupărilor arabe din ţară, grupărilor politice din interiorul statului român care încercau suprimarea cauzei islamice, mişcărilor neo-protestante ale căror bunuri şi proprietăţi fuseseră considerate eligibile pentru preluarea ca pradă, preoţimii ortodoxe şi oricăror grupuri sioniste, naţionaliste, extremiste din oricare parte a spectrului politic. Dar dacă nemusulmanii se prefigurau într-un inamic cinstit, tradiţional, adevărata lovitură a ciocanului a căzut pe musulmanii „trădători”, „apostaţi” care prin propria laşitate şi slăbiciune au „încurajat duşmanul să atace” comunitatea într-o asemenea manieră.

Astfel lucrurile s-au precipitat şi s-a intrat într-o altă etapă şi anume publicarea „caricaturilor” şi începerea „luptei contra informatorilor şi colaboratorilor” , în realitate o serie de imagini şi desene luate de pe Internet şi caricaturizate cu replici şi texte care scoteau la iveală defectele şi tarele liderilor musulmani din ţară, cu precădere Taiba şi Muftiat sau încercau sabotarea, discreditarea unor personaje-ţintă prin acuzaţii sau devoalări agresive, postare de conversaţii, mesaje, relatări de poveşti ruşinoase evocatoare, cu ample referiri la oculta comunistă din ţară şi rolul acestui grup în subjugarea comunităţii musulmane. Conflictul dintre cele două facţiuni musulmane a fost amplu menţionat şi planul era atunci acela de a sabota, demola, liderii musulmani existenţi şi a-i înlocui cu alţii, tineri, musulmani români sau neafiliaţi politic spre a „reforma comunitatea”. În acest sens tunurile s-au aşezat în direcţia celor menţionaţi şi timp de multe luni s-a lovit fără încetare în acea direcţie. Episodul a culminat cu apariţia unui personaj dubios în chipul unui tânăr daeş din Craiova care ulterior discuţiilor şi negocierilor avute cu Alternativa Islamică, ce ulterior au degenerat în ameninţări şi alte fapte periculoase, a fost arestat iar viaţa sa a intrat pe un făgaş sumbru. Scoaterea lui din joc a sporit tensiunea majoră la care deja erau supuşi liderii prin apariţia periodică a noi imagini, filmuleţe-parodie, şi tot felul de insinuări, postări abuzive, mesaje virulente, etc., însă spre primăvara anului următor conflictul se temperase iar Alternativa Islamică s-a evidenţiat ca un adversar contra presupusei „clici arabe” şi „securităţii neo-comuniste”.

Următoarea etapă a constituit o scădere a activităţii virtuale şi a sporirii prezenţei în moschee, cu precădere moscheea Crângaşi, unde s-a încercat încropirea unei activităţi de învăţătură, dawah şi Coran; însă după unele altercaţii s-a declarat război şi acestora iar o mare parte din intrarea în comunitate fusese închisă. În acest timp deja se constituise ceea ce a ajuns a fi „platforma web” a cauzei şi anume, blog-ul, contul Ytube, pagina şi 3 grupuri, primul destinat unui flux continuu audio-video de mapamond islamic, al doilea cu scopul de boicotare şi demascare a „informatorilor”, „trădătorilor” şi „apostaţilor” numit ADALET News, şi un al treilea legat de problematica divinităţii lui Iisus, „confiscat” de la o femeie din comunitate care la acea vreme era bănuită de „colaboraţionism” şi „deviaţionism”; acest grup era folosit pentru dialog inter-confesional islam-creştinism însă a fost luat cu forţa prin numirea unui administrator preferat şi scoaterea administratorului existent, şi ulterior modificarea tematicii grupului, mai ales ştergerea elementelor „deviaţioniste” care duceau în eroare musulmanii, practică de cenzură care ulterior s-a extins pe întreg spaţiul virtual al postărilor islamice, indiferent de apartenenţă.

După o vreme, efortul virtual s-a reluat în forţă şi cum o mare parte din comunitate era închisă şi ostilă cauzei iar Alternativa Islamică a fost declarată o idee proscrisă, o lungă vreme s-a trecut la construirea bazei virtuale a ceea ce azi e platforma web a Republicii Islamice: blog-ul a fost reorganizat pe mai multe subiecte, s-a mărit contul Ytube unde au fost adunaţi un număr de învăţaţi favorizaţi de mişcare, grupurile de Facebook au fost îmbunătăţite şi întreg conceptul de Alternativa Islamică a fost treptat rafinat şi aliniat ţintelor precise ale mişcării. Aceste vremuri au durat până în anul următor şi au produs un efort intelectual intens; nu doar atât s-a organizat şi numita „latură editorială” a Semilunii Tricolore, care implica diseminarea aleatorie pe străzi a unor materiale de propagandă islamică, vopsirea (graff) spaţiului public cu mesaje, plasarea de cărţi de vizită pe străzi anterior selectate, etc., atribuţii care intrau în sarcina „Biroului de Propagare Islamică”, tot în această etapă s-au selectat şi titluri editoriale ale căror publicare urma să devină un obiectiv pe termen lung al mişcării. În acest timp s-au cheltuit şi sume importante pentru promovarea şi propagarea mesajului, ceea ce a dus la o sporire a vizitatorilor şi mărirea cercului celor interesaţi de lectura mesajelor virtuale. Pentru realizarea întregii arhitecturi a mesajului care fost gândit precum un imens turn cu o uşă la fiecare etaj, prin care vizitatorul urcă şi accesează palier după palier până la momentul final al depunerii unui jurământ faţă de mişcare, un vast efort intelectual şi de imaginaţie a fost depus care s-a întins în timp, însă fără acest sprijin livresc, cel mai probabil nimic din lucrarea de acum a Republicii Islamice nu ar fi fost posibil. Toată etapa a fost marcată de încercările frecvente de racolare şi manipulare venite din partea unor grupări musulmane şi nemusulmane, pe alocuri fiind necesară, la propriu, „baricadarea în spatele unei linii de apărare”, în alte cuvinte izolarea.

Întinsă pe aproape 1 an această perioadă s-a încheiat odată cu întâlnirea avută cu amirul Abdul Razzak din Malaezia, un învăţat musulman şi da’i care a propus organizarea unei expediţii majore prin toată ţara timp de 40 de zile pentru dawah. Propunerea a fost acceptată şi iată prima expediţie de iarnă s-a lansat cu rezultate importante, o mare parte din comunitatea musulmană din ţară a fost vizitată iar scopurile, relaţiile şi capacităţile Republicii Islamice au sporit; nu în ultimul rând un nou suflu imaginativ a inundat masa de lucru a „Biroului de Propagare Islamică” iar platforma virtuală s-a ascuţit şi organizat încă din nou. În acest timp s-a început procesul de „stocare a materialului” şi anume acumularea de cât mai multe texte, în scris sau virtual, cărţi, articole publicate, etc., CD-uri, stick-uri, orice suport electronic sau scris: spre a fi folosite în ample operaţiuni publice de diseminare. Din nefercire expediţia de iarnă a sporit conflictele cu comunitatea musulmană şi nemusulmană din ţară şi a exacerbat tensiunea deja existentă, ducând starea de izolare a mişcării şi mai adânc în valea întunecată a ostracizării.

Deşi anumite încercări au fost realizate de a relua dialogul cu facţiunile existente, paranoia că „forţe oculte caută distrugerea Republicii Islamice” au dominat această etapă, rebeliunea faţă de toţi, toate, gramatica însăşi, s-a accentuat şi Alternativa Islamică devenise, oficial, o problemă de siguranţă naţională. Orice încercări de dialog sau negociere au fost aspru respinse iar viziunea despre lume a mişcării căpătase o nuanţă anarhistă, apocaliptică, axată în jurul idealului de „martiriu” în lupta contra „apostaţilor” şi „necredincioşilor” în contextul unui „război global între bine şi rău”. Tot în această vreme s-a introdus şi conceptul de „stocare în memorie” şi anume se mersese atât de departe cu temerile legate de un posibil complot sau conspiraţie încât de atunci nimic nu s-a mai scris pe hârtie, sau în calculator, întreaga operaţiune devenise doar o operă magistrală a imaginaţiei şi strategiei desăvârşite în ore, zile şi săptămâni de contemplare şi pregătiri. A fost această perioadă care a stabilit direcţia pentru următoarele etape şi care a făcut inutile orice alte deliberări sau schimbări de plan, întreaga lume s-a cucerit cu gândul; acum urma şi cu fapta.

Spre finalul anului o nouă expediţie de iarnă a fost lansată alături de un gemat malaezian de dawah, condus de tigrul Naziri, alături de care s-a descins în satele din Dobrogea de sud, şi unde destinul încă de mai înainte orânduise venirea Republicii. Expediţia, deşi eşuată, datorită presiunii din exterior şi slăbiciunii legăturilor de grup, a dus la organizarea unei noi expediţii de iarnă şi începerea transporturilor de ajutoare, îmbrăcăminte, haine, etc., către satele musulmane. Spre finalul etapei, anumite legături cu comunitatea şi alte grupuri au fost iniţiate într-o încercare de anulare a disensiunilor, plan de reparaţii care pe alocuri a avut succes.

După încheierea acestei expediţii lucrurile au intrat într-o nouă etapă, din nou distructivă, datorită atitudinii depreciative şi ostile a unor grupuri musulmane şi nemusulmane, situaţie care a generat o nouă trendinţă izolaţionistă şi de apărare contra intenţiilor „inamicului”. Mai exact pentru simplul fapt că Republica Islamică reprezenta un singur om care produce idei şi planuri, fără sprijin şi nepatronat, alăturarea inutilă de un grup sau un altul nu ar fi dus decât la asimilarea cauzei în ţeluri mai mari, mai ample şi cu capacităţi mai extinse; ceea ce însemna moartea spirituală a mişcării şi dispariţia politică a statalităţii prefigurate. Animat de această temere a pierderii coroanei o mare parte din legăturile cu exteriorul au fost tăiate, spre a păstra în întregime şi nealterate planurile edificiului ce va fi de zidit.

***

Anunţarea fondării Republicii Islamice la finalul expediţiei de iarnă din ianuarie 2018 a constituit o reuşită importantă pentru ieşirea din starea clandestină de până atunci şi propagarea adevăratului mesaj către lume. Încercările de racolare au crescut precum şi opoziţia grupurilor „duşmane”, situaţie ce a dus la manifestarea unei atitudini de revoltă tăcută faţă de societate, deşi acum exista dialog cu alte grupuri, mai întotdeauna exista suspiciunea majoră că intenţiile actorilor socio-politici parteneri sunt „necurate” şi „angrenate planului duşman”. Această nouă atitudine conflictuală a adus o oprire în activitate şi o oarecare stare de confuzie întrucât dacă „toţi erau implicaţi”, nu mai rămânea „nimeni cu care se poate colabora”. Pe măsură ce activităţile „inamicului” s-au dovedit benefice faţă de cauza Republicii Islamice şi nedreptăţi corectate, s-a trecut la anularea măsurilor vindicative şi a planurilor de răzbunare sau impunere cu forţa a dreptăţii.

***

Vara acestui an a adus o nouă expediţie în regiunea Dobrogei de sud şi o participare alături de un gemat din Marea Britanie, ale căror eforturi nobile au întărit legăturile de prietenie cu „foştii duşmani” şi au demonstrat intenţii benefice faţă de cauza Republicii Islamice, nu doar ale musulmanilor, schimbând astfel optica prin care lumea era văzută şi analizată de mişcare.

Atitudinea de deschidere către comunitatea musulmană, cu precădere arabă şi turcă, a dus la onorarea sacrificiilor şi eforturilor cauzei prin manifestarea unei intenţii de alianţă sau prietenie între Republica Islamică şi aceştia, alianţă care s-a efectuat, în ciuda numeroaselor motive pentru care legătura putea fi anulată sau schimbată în orice moment, datorită nemulţumirii cu privire la starea de suzeranitate pretinsă de unele grupuri musulmane faţă de Republica Islamică, implicit arborarea umilinţei şi modificarea unor precepte dogmatice, în special în zona acceptării, sau nu, a imamatului lui Ali bin Abi Talib; şi datorită deciziilor nepotrivite luate după ureche. Considerăm totuşi că s-a înţeles că nu e vasalitatea între cei egali o formulă de succes.

Cea mai recentă expediţie de iarnă în regiunea satelor din Dobrogea de sud a adus după sine încrederea totală în cauză şi implicit necesitatea unei analize pertinente care să producă un plan magistral şi implicit scoaterea la iveală a tuturor capacităţilor şi învârtirea tuturor roţilor spre ţel, ieri un vis, azi o certitudine: acum că drumul e liber şi a despărţit Allah marea.

Cu alte cuvinte se poate declara stabilirea Republicii Islamice un succes, cu nota 7,50.

Mai departe însă, situaţia e oarecum complicată.

Cele 4 direcţii de abordare ale Republicii Islamice, cea reală, virtuală, editorială şi magistrală acum pot funcţiona la capacitate maximă: în tot acest timp raporturile cu grupurile adversare şi prietene s-au schimbat faţă de acum 2, 3 ani, iar calea e deschisă pentru mult mai multe acţiuni decât în trecut. Se pot realiza foarte multe lucuri, însă odată iniţiată lucrarea pe toate fronturile, drumul va fi aflat şi cântărit, iar inerţia ne va purta într-acolo şi pe dincolo şi orice încercare de adaptare sau reorientare va deveni aproape imposibilă.

Aşadar este capital de ştiut care este regula de aur, raportul corect dintre lucruri.

***

Starea Republicii

Afirmăm că Republica Islamică este expresia aspiraţiilor la o statalitate şi societate islamică sub Allah şi Trimis a românilor convertiţi la islam. Drept urmare millet-ul Republicii Islamice e alcătuit din aceştia, nativii spaţiului carpato-danubiano-pontic, latini islamizaţi, care au ales islamul şi care nu s-au născut musulmani sau vin dintr-o familie mixtă şi au trăit ulterior printre români. Drept urmare nu suntem mai mult de câteva mii de oameni. Aceste câteva mii au ajuns în islam prin 3 căi, fie prin apartenenţa la o familie mixă, fie prin alipirea de un popor islamic, fie prin convertirea din credinţă; toţi aceştia formează, prin infinitele variabile ale destinelor lor, masa critică a Republicii Islamice, păzitorii şi liderii poporului nostru pe calea lui Allah, cu millet-ul nostru aflat în frăţie cu alte millet-uri musulmane, laolaltă întregite în umma Trimisului lui Allah (pacea fie asupra lui).

Cel mai de seamă proiect pentru aceştia este reprezentat de Republica Islamică, întrucât nu atârnă de nimeni; deşi există alte proiecte şi millet-ul nostru e arondat altor frăţii şi popoare, acestea atârnă de alţi factori şi nu reprezintă o mişcare autentică. Republica Islamică este motorul mic ce va porni motorul mare, România, şi care o va transforma într-o naţiune islamică a cărei revoluţie va zgudui lumea; ori nu şi atunci va trece România dar Republica Islamică va rămâne.

Fără a încerca să recapitulăm toate obiectivele şi căile dorite, trecem rapid la subiect şi anume: starea grupării, acum că este înţeles pe cine reprezintă şi care este ţelul avut. Republica Islamică duce o campanie pe mai multe fronturi, unele internaţionale, interacţionând cu actori şi grupuri din spaţii diferite. Pe de-o parte avem situaţia din ţară, situaţia internaţională, afiliarea religioasă şi doctrina politică:

Şi aceasta e harta şi după acest raţionament ne ghidăm:

Este limpede în acest moment că millet-ul nostru şi statalitatea sa Republica Islamică sunt prea slabe pentru a forma o masă şi atunci majoritatea dintre noi suntem răspândiţi prin diverse alte locuri, alături de feluriţi alţi musulmani sau nemusulmani. Acesta nu e un lucru rău sau discutabil, dar asta ne face pierduţi de dezideratul nostru şi anume acela că pentru a exista trebuie să fim un popor anume; nu este suficient să umbli cu aceia sau aceia, scopul nu este să ne integrăm într-o sectă sau grupare ci să ne invităm şi să ne alipim poporul de credinţa universală a Creatorului răspândită de toţi profeţii şi de ultimul dintre ei, Abi-l Qasim Muhammad bin Abdullah, pacea fie asupra lui.

Aşadar avem două direcţii, aceea de a exista şi trăi pe lângă casa cuiva, sau a ne face propria casă lângă aceştia.

Pentru a ne face propria casă avem următoarea situaţie, şi mai târziu vom enumera grupurile cu care interacţionează Republica Islamică şi implicit întregul nostru millet, al românilor musulmani. Înainte de toate ţin să precizez că este însăşi esenţa acţiunii de propagare a islamului ca noi să ne aducem poporul în casa islamului, nu să ne găsim loc printre musulmanii nativi sau imigranţi, cu alte cuvinte scopul acestei dawah este de a ne face cu totul România musulmană, nu de a ne separa de România pentru a fi musulmani. Drept urmare pentru început e necesară fondarea unei culturi islamice pentru poporul nostru, în aşa fel încât a fi musulman să fie parte din a fi român şi a fi român parte din a fi musulman, iar generalizările, prejudecăţile să poată fi înlăturate; doar astfel vom fi musulmani în întregime, şi nu auxiliari unor popoare anume.

Trimisul lui Allah (pacea fiea asupra lui) a fost adus dintre noi, printre noi, pentru noi, iar religia islamului e religia cerului nu a unor popoare anume, li s-a coborât din cer nu au făurit-o; nu are nimeni un monopol peste cuvintele lui Allah şi nu poate schimba nimeni cuvintele lui Allah, şi doar Allah ştie valoarea Trimisului lui Allah (pacea fiea asupra lui), fără de care nu am fi cunoscut niciodată greutatea lui la-ilaha-illa-Allah şi nu am fi ţinut rugăciunea, nici postul, nici dania, nici nu am fi mers niciodată la Casa lui Avraam şi nici nu am fi moştenit cheile paradisului, nu prin tată, ci prin dragostea pură a călăuzirii divine nediscriminatorii şi atot-incluzive.

***

[07.06.2019]

MODIFICARE de ordin structural:

Secretizare.

***

Toate acestea în ultima ediţie din an, şi anume 28.12.

***

„Un cântec de luptă bătrân ca Unirea

Voi compatrioţi ascultaţi”.

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neînvăţat Muhammad, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 05.10.2018 =

Adevărul

Şi vă va face liberi

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

Percepem mai mult ca niciodată acţiunea şi necesitatea acesteia ca fiind un vector fără de care nimic nu se poate realiza.

Drept urmare Islamica Republică aduce cât mai succint în discuţie o serie de scopuri; obiective urmărite cu precizie, concentrare şi în jurul cărora s-a jucat pentru un timp deosebit de mult şi îndelungat: un savuros şi grozav joc de şah, purtat în real, virtual şi imaginar.

Iar dezvăluirea agendei actuale urmează şi sună într-o asemenea manieră:

Republica Islamică lansează în comunitatea musulmană, tema „scrisorii de jurământ”: un act expeditiv care se prezintă în două forme: cea destinată liderilor de comunitate şi cea destinată musulmanilor în particular; mai exact:

S-a întocmit un act care binecuvântează unirea în cugete şi simţiri a tuturor waqf-urilor islamice de pe teritoriul ţării: prin semnătura conducătorului cu pricina; spaţiul destinat actului (de o pagină sau mai multe în cazul în care semnăturile exced limitele paginii) este alocat în proporţie de 70% semnăturilor, textul iniţial presupune o singură declaraţie, afirmată la unison de semnatari că: realizează o aliniere deplină în păreri şi intenţii, sub forma unei colaborări neţărmuite şi anularea oricăror inamiciţii, şi că sprijină alegerea unui singur conducător al comunităţii prin întrunirea comisiei şura, redenumită Curtea de Şeriat; iar lucrările acesteia devin scopul activităţii waqf-urilor islamice de pe teritoriul ţării prin reprezentarea corectă a comunităţii. Se prefigurează ca prin racordarea socio-religioasă realizată de semnarea a din ce în ce mai multe organizaţii, se va produce un efect fără precedent al unităţii şi aderării aproape totale, în cel mai bun caz de domino: în care cei mai grei vor semna iar alţii mai uşori le vor urma exemplul; posibilitate sugerată de rarefierea structurilor de conducere şi de numărul redus al musulmanilor din ţară, nu mai mult de 200.000, unele cifre coboară şi sub 100.000.

Al doilea act, cel destinat musulmanilor în particular, constituie doar voinţa asumată a musulmanului pentru a-şi da personal acordul, în cazul în care nu se consideră parte a unui waqf anume sau grup, sau madhab, sau consideră că deţine o greutate mai mare decât cea a unei organizaţii şi atunci semnează individual; nu sunt ridicate aici probleme legate de aroganţă sau infatuare, oricât de important se va considera individul acestuia i se oferă dreptul de a semna individual.

Însă în afara cazurilor particulare, semnătura conducătorului de fundaţie sau moschee, este suficientă.

Actul nu presupune schimbarea madhab-ului ci doar alinierea în intenţii.

Odată concluzionat acest act, se va purcede cu acesta către instituţia reprezentativă a musulmanilor de pe teritoriul ţării şi anume Muftiatul Cultului Musulman, unde se va trece la ratificarea şi legalizarea actului, implicit negocierea termenilor cu autorităţile; şi anume Muftiatul va renunţa la denumirea de muftiat al unui „cult”, întrucât conducătorul instituţiei semnează la rândul său actul deja semnat de cel puţin 90%, sau unanim, din musulmanii din ţară (în prefigurata lor totalitate, cu alte cuvinte semnătura unui singur lider aduce după sine şi alinierea tuturor musulmanilor care ţin de cârmuirea lui, dacă din acel gemat nici unul nu se interesează sau nu caută să îşi exprime dorinţa individual pentru a înţelege mai bine alegerea, sau aparţine de madhab-ul conducătorului şi ca atare se urmează unul pe celălalt); şi precum o încununare a efortului de unitate: se va autoriza prin decret avizat de ministerul de resort, mai exact de statalitatea românească, înfiinţarea şi organizarea Curţii de Şeriat, în colaborare directă cu întreaga comunitate.

Acest act a fost semnat în momentul de faţă, 05.10, de către Republica Islamică; iar acest act va fi purtat treptat, luni la rând, şi avansat neîncetat în chipul proiectului de reformare a societăţii musulmane din România; cu toate cele trei segmente componente: nativi, imigranţi, convertiţi: părţi integrante ale ummei Trimisului lui Allah (pacea fie asupra lui).

***

S-a mai întocmit un act alcătuit din două părţi, numite „semnătura de încredere” şi scrisorile particulare; mai precis: se vor emite şi tipări scrisori diferite către principalii actori politici, instituţii, ong-uri şi persoane publice reprezentative, din ţară şi de peste hotare în raport cu subiectul, în care li se vor aduce la cunoştinţă următoarele: necesitatea acceptării islamului, ameninţarea celui de-al treilea război mondial – dispariţia ordinii ştiute, voinţa mea şi ce li se cere.

Răspunsul la aceste misive este imposibil de calculat, în cazul unui improbabil succes, în sensul în care românii vor decide să renunţe, o parte din aceştia, în mod public, pur şi simplu, la un creştinism vechi de 2000 de ani şi la o statalitate întemeiată prin monarhie, iar forţe străine vor crede pe cuvânt tot ce se petrece: atunci Republica Islamică va lua amploare şi se va aşeza la masă; în cazul în care răspunsul va fi negativ sau cel mai probabil inexistent, atunci Republica Islamică va căuta obţinerea unui spaţiu vital din partea vecinilor geografici, şi mai departe, pentru împlinirea ţelurilor sale, va trece la influenţarea poporului din bastioane extra-teritoriale, de unde în acelaşi timp se vor avansa teritoriile şi gloria naţiunii nerecunoscătoare.

***

Acest acte sunt moderate în virtutea alipirii facţiunii numite Republica Islamică, la unicitatea Creatorului, la lucrarea profeţilor şi a ultimului dintre trimişii lui Allah şi la idealul politic al califatului islamic sub conducerea infailibilă a Casei Profetului, a companionilor, martirilor şi învăţaţilor sub şeriat.

Faptul că un cetăţean român de religie musulmană emite aceste pretenţii considerând că mânuieşte însemnele cârmuirii cereşti sub forma, de principiu, a stindardului de luptă al Trimisului lui Allah (pacea fie asupra lui) în aceste teritorii şi menţinând convingerea fermă că ne-am îmbarcat cu toţii la împlinirea voinţei divine: nu aduce decât onoare şi stimă poporului nostru şi fraţilor, surorilor musulmani, semn al unei întâietăţi, în aceste vremuri de final ale lumii în care naţiunile ageamii preiau conducerea ummei musulmane spre revigorarea şi pregătirea acesteia de venirea întregitorului Mahdi şi a lui Iisus imperator.

Este datoria fiecărui musulman să sprijine Casa Profetului şi lucrarea Trimisului lui Allah (pacea fie asupra lui), chiar dacă această lucrare i-a fost încredinţată, ca amir, unui etiopian negru ca smoala, urât şi cu capul cât o măslină.

***

Un alt interes al Republicii Islamice orbitează în jurul secţiunii editoriale; unde materialele disponibile până acum vor merge în a se alcătui precum un tom, sau mare carte de note, sau Sahifa organizaţiei; însă mai multe detalii nu pot fi comunicate.

Activitatea de propagare va continua în linii similare; deşi nu reprezintă un obiectiv central, o oarecare implicare în secţiunea audio-video, scurtmetraje, şi ascuţirea simţului artistic şi propagandistic al ideologiei mişcării sunt bine venite; realizarea de cărţi biografice, preamărire a numelui, titlurilor şi alte îndeletniciri lumeşti, obţinerea de foloase materiale pentru organizaţie, implicarea în acţiuni reprezentative, ş.a.m.d., sunt de un interes periferic pentru mişcare. Nu în ultimul rând realizarea de comerţ şi vânzătorie, firme şi alte manevre comerciale de pe urma mişcării sunt de un major neinteres; similar listarea pe burse, comerţul cu resurse, vinderea de teritorii, concesii sau promisiuni oferite unor terţi sau interlocutori sunt contrare viziunii mişcării – spre deosebire de agricultură, creşterea animalelor şi orice activităţi de manufactură proprie ce sunt intens încurajate; iar faptul că faraonii ţării ne citesc însă foarte puţini alţi oameni: reprezintă un obiectiv atins.

Doctrina politică a mişcării reprezintă suma celor mai intense sforţări şi cugete personale ale unui om rezultat din poporul român, care se percepe călăuzit de lumina cârmuirii cereşti, izvorâtă din soarele profeţiei: adus la viaţă de puterea invincibilă a Creatorului: care nu sunt negociabile; în schimb căile pe care aceste deziderate o pot apuca pe termen mediu şi lung pot fi discutate; cu toate acestea în chestiuni de religie, întreaga omenire precum şi acest singur om, se supun Creatorului şi trimişilor, în accepţiunea mişcării: Allah şi Trimisul Său; legea supremă precum şi codul socio-moral al proiectului de ţară fiind şeriatul islamic; doctrina mişcării existând doar în arealele politic, geopolitic şi militar.

***

Republica Islamică nu caută a deţine spaţii proprii în ţară, ci mai degrabă caută a înjuga la această lucrare întreaga frăţie a monoteismului pur abrahamic din regiune; în ceea ce priveşte conducerea grupării, nu eu, sau nimeni, nu va deţine rolul de conducător, această funcţie fiind rezervată Imamului Mahdi şi descendenţei profetice a Trimisului lui Allah (pacea fie asupra lui); organizaţia este alcătuită mai degrabă în formula unui cerc islamic revoluţionar, anturat sub forma unei junte, sau consiliu fără lider: cu influenţă şi impact în societate şi comunitatea islamică.

Posesiunile extra-teritoriale ale Republicii Islamice, fortificaţiile, mai precis centrul său de putere anticipat, intră în categoria subiectelor ce vor fi declarate mai târziu ca fiind secrete de stat; iar noi căutăm activ a spune cât mai puţine întrucât orice-i vorbit dar nu-i făcut poate dăuna mai târziu când toate vor conta înmiit.

***

În ceea ce priveşte ameninţarea eternă a Rusiei, Republica Islamică îşi imaginează contribuţia la pacea globală prin obţinerea a 11 sau mai multe rachete balistice încărcate cu focos, de la Incirlik, şi ameninţarea cu acestea pe duşmanii ţării prin staţionarea lor în regiunile extra-teritoriale, întru menţinerea echilibrului politic regional şi avansarea cauzei islamului şi a poporului revoluţionar în detrimentul ameninţătoarei viziuni pan-ortodoxe slave.

***

Discursurile şi mesajele cele mai grele sunt păstrate pentru atunci când vor fi declarate din amvoane, săli, amfiteatre şi pupitre, legile noastre şi dragostea faţă de Allah, Trimis şi Republică; să pierdem fructele credinţei şi gloriei pe vileagurile căilor radio sau realităţii virtuale sau să le risipim în caietele scribilor cei neînsemnaţi şi muritori?

Când o lume întreagă aşteaptă să fie luată?

Drept urmare reflectaţi la şansa şi onoarea pe care Allah v-o oferă şi îndemnaţi-vă la adăparea din acest pocal, până nu va fi prea târziu, iar Allah va schimba invitaţia Sa cu mânia şi nepăsarea faţă de o mulţime stricată de oameni ce nu dau ascultare când li se cere.

***

Într-adevăr toate drumurile duc la Roma.

Şi să nu mai spună nici unul dintre voi că nu va fi o mare moschee, căci cu siguranţă va cânta şi va răsuna ezanul din acea moschee în toate zările pământului că o lume întreagă se va cutremura de cântecul ei că din acel tremur se va naşte o nouă ordine ce va zgudui din temelii însăşi fundaţia continentului.

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neînvăţat Muhammad, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 21.09.2018 =

Vis vs. realitate

Şi să nu ne mai minţim

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

În ediţia anterioară am enumerat o pleiadă de concepte ce pot fi folosite pentru revigorarea spiritului naţional şi purcederea pe drumul măreţiei nepieritoare, implicit renunţarea la statutul de vasal pe continent şi pion care nu ne oferă dreptul la nici un fel de întâietate geopolitică, prietenii egale sau parteneriate avantajoase; o stare de marasm existenţial care ne aşează mereu pe tabla de şah într-o poziţie nedemnă de aspiraţiile naţionale vehiculate de formatorii de opinie şi de propagandişti, care printre alte jocuri de idei construite în scopuri necinstite, reuşesc a inocula poporului visul unei naţiuni alese pentru ceva, ale unui popor puternic şi dârz care a rezistat asediilor şi invaziilor felurite şi care prin sacrificii incomensurabile şi-a câştigat independenţa şi dreptul de a exista în lume, care susţine că îi poate învinge pe unguri, slavi, că poate uni Estul cu Vestul, care provine dintr-o mare civilizaţie milenară ce a dat Europei limba latină, care în vremuri uitate deţinea teritorii vaste din Germania până la cheile Dunării, de la graniţa cu Polonia până adânc în Balcani şi care determina politica continentului, un conglomerat statal mai puternic decât celţii, decât romanii, un stat geto-dac invincibil; un popor care a oferit lumii inventatori, războinici, oameni de stat, economişti, vizionari, un popor credincios şi fidel mereu pregătit de lupte şi războaie pe care, conform viziunii propagandistice, le-a câştigat detaşat, ciocanul otomanilor, tătarilor, învingătorii cruciadelor şi apărătorii lumii creştine, astăzi o naţiune mândră înveşmântată la fiecare stradă, balcon şi parbriz de maşină în tricolor, cu potenţialul de a deveni cea mai mare putere agrară a Europei, să unească linii comerciale, mări şi areale, ş.a.m.d., iar bineînţeles, şirul acestor idei, la prima vedere fantasmagorice, poate continua; am zugrăvit doar o parte de dragul exemplului.

Realitatea totuşi ne relatează o cu totul altă poveste, cea a românilor care sunt de fapt, şi nu a românilor care există: doar pe aleile imaginaţiei şi în odăile fantasticului.

Cruda realitate ne ilustrează un popor ale cărui femei sunt renumite pentru preţul ieftin cu care se vând şi care au invadat Eurasia nu cu arme şi vise măreţe ci cu reţele de prostituţie; un popor ai cărui bărbaţi sunt consideraţi cele mai deficiente slugi dar cei mai buni hoţi, care mereu trădează şi rămân în urma graficului, a muncitorilor ineficienţi care iau cu asalt, nu pentru a cuceri pământuri ci a le lucra în chip de sclavi pe plantaţiile stăpânilor legumelor şi fructelor; un popor de preoţi care se zugrăvesc în păstrătorii evlaviei şi castităţii dar care nu privesc la faptele murdare petrecute în spatele uşilor închise ale bisericilor şi mănăstirilor şi care jupoaie ţara de averi în timp ce oamenii se îneacă în ocultism, adulter, jaf, minciună şi despotism; un popor care nu se poate pune de acord asupra a nimic şi care se luptă fratricid necontenit de un centenar încoace pe chestiuni mărunte, cu oameni pregătiţi să se ucidă pentru locuri de parcare, care se înjură precum cei mai învederaţi duşmani în trafic, la şcoală, la serviciu, care îşi aruncă priviri de ură şi inamiciţie la fiecare semafor şi colţ de stradă; invidioşi, perfizi, mereu gata să se arunce peste semeni pentru a lua ceea ce vor pentru ei înşişi; un popor care se laudă cu gloria de altă dată, astăzi pierdută în praful uitării, cu soldaţi care umblă cu bocanci rupţi, ce fac parte dintr-o armată insuficientă staţionată în unităţi aflate în paragină, cu echipamente ruginite care stau să explodeze la prima folosire, cu mijloace de transport şi infrastructuri criminale care ucid zilnic oameni şi frâng destine, oameni care pentru bani ar sacrifica orice măsuri de siguranţă; un popor care se tratează în spitale paradite, terminate, în care oamenii intră bolnavi şi pleacă morţi spre groapă decât acasă sănătoşi, cu grădiniţe unde copiii îşi pot lua chiar bătaie dacă vociferează prea mult, unde profesorii îşi pot lua pumni, palme dacă cer prea multe, unde elevii beau, fumează şi îi învaţă rapid pe cei mai mici decât ei şmecheria vieţii; un popor de oameni care încă apelează la vrăjitoare, vraci, şi consultă zodiacul mai des decât cartea de rugăciune, în ciuda apartenenţei trâmbiţate la un creştinism, chipurile, izvorât din monoteismul lui Avraam; un popor care îi discriminează activ pe cei diferiţi, un neam rasist care urăşte şi spintecă negri pe motivul că nu sunt albi, care îi numeşte pe musulmani, terorişti, islamişti, pe evrei, jidani, jigodii, ş.a.m.d.; o naţiune duplicitară care îşi încearcă norocul cu Occidentul dar stă pregătită de o alianţă cu estul rusofon dacă lucrurile nu merg bine; un sistem politic sordid care nu a evoluat din vremea fanarioţilor care parazitează ţara şi minte cu o neruşinare care l-ar face pe însuşi Machiavelli să roşească, şi care conduce o administraţie ale cărei proiecte sunt mereu în urmă, cu autostrăzi şi traverse suspendate imaginare la care nu se construieşte niciodată; un stat care îşi gazează proprii cetăţeni în timp ce îi instigă prin proprii conspiratori la haos; un popor care îşi urăşte instituţiile, care îşi blesteamă poliţiile, armatele în timp ce caută a semăna haos şi distrugere iresponsabilă în numele unor valori în care de fapt nu crede; un popor care se laudă mereu dar nu face nimic; un popor pe drumul ratării existenţiale aflat ostatic în trenul propriei neputinţe care goneşte fără mecanic şi comandă către hău; o navă fără cârmaci în derivă pe apa Sâmbetei.

Aceasta e România; şi ar fi bine dacă ar fi doar una, dar sinistrul situaţiei a generat două Românii, ambele viciate de toate tarele posibile şi imaginare, campionii avorturilor, liderii jafului, căpeteniile minciunii; deşi există şi oameni buni, motivaţi, capabili, serioşi, dar precum un lanţ cu verigi frânte, ponderea lor e redusă.

Drept urmare degeaba vă produce Republica Islamică focoase pentru a vă încărca tunurile, căci nu aveţi cu ce trage şi nici vreo ţintă; întrucât lipseşte cheia de boltă, elementul dominant al structurii, şi anume direcţia corectă.

Strădaniile sunt ample, zi de zi, noapte după noapte, se varsă fonduri, se fac eforturi, se imaginează planuri, se trasează direcţii, dar majoritatea eşuează, rămânem la sfârşitul fiecărei luni – aproximativ la fel; doar ajutorul dat din afară ne împinge în direcţia corectă, doar insistenţele aliaţilor, presiunile prietenilor, poruncile stăpânilor ne forţează înainte, în timp ce sacrificiile martirilor sunt bagatelizate, faptele lor sunt luate în derâdere prin lipsa de acţiune, visele lor batjocorite.

De ce?

Pentru că în fapt, nu avem nici un proiect de ţară valabil, concret, suveran; facem ceea ce facem ca răspuns la ceea ce ni se dă, aşteptând Pluguşorul lângă linia telefonică instalată de stăpâni.

Trăim drept urmare într-o noapte, o continuă noapte friguroasă, unde bezna ne-a devenit prieten, întunericul casă şi blazarea aşternut.

***

Cu toate acestea şi-n ciuda oricăror păreri, vă spun că Domnul lumilor ne invită la măreţie, iar soarele strălucitor al revelaţiilor Sale oferite ultimului dintre profeţi stă să răsară peste un popor ce a văzut prea multe nopţi şi a uitat ce înseamnă vederea.

Nu oare toate cele enumerate mai sus nu reprezintă altceva decât cea mai vizibilă şi reală expresie a expirării tuturor temelor naţionale? Nu simptomatica a ceva reprezintă patologia unei boli? Nu oare beculeţele roşii, avertismentele pe care le primim în continuu sugerează că mergem pe un drum greşit?

Aparent tot încercăm să ieşim la liman dar nu reuşim.

Nu oare Cineva, undeva, nu acceptă? Şi ce vrea totuşi de la noi de nu acceptă?

Indubitabil preoţii cu crucea în fruntea oastei creştine, adevăratele călăuze ale ţării, au fost declaraţi respinşi la examenul istoriei iar oştenii acesteia ne înţeapă, ne strivesc şi ne somează din toate părţile să acţionăm.

Permiteţi-mi să scriu: a existat un popor în Arabia care trăia la fel.

***

Nu este nici un om printre voi care să înţeleagă?

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neînvăţat Muhammad , Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 07.09.2018 =

Debutul

Şi ce e de făcut?

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

Am scris în rândurile trecute despre polarizarea societăţii româneşti în două bastioane de gândire, diferite ca esenţe, aflate într-o stare de blocaj conflictual la prima vedere iremediabil şi cel mai probabil imposibil de reconciliat. Cu toate acestea reconcilierea este necesară întrucât fără obţinerea unei unităţi, chiar şi aceasta temporară (pentru un timp dat), pe butuci (printr-un compromis) sau în proteze (prin voinţă externă): demantelarea socio-politică, mai precis dezlânarea teritorială treptată a ţării este sigură, şi niciodată nu va fi mai vizibilă decât odată cu preluarea preşedinţiei consiliului UE, când ordine şi contra-ordine venite dinspre palate aflate în conflict vor încerca să se saboteze reciproc în vederea realizării propriei agende, propriului program, iar după eşec ambele facţiuni se vor arăta cu degetul, precum se acuză de ceva timp atât pentru disfuncţii mai mici ale administraţiei cât şi pentru eşuarea proiectelor mai ample.

Drept urmare pentru realizarea coeziunii este nevoie de un catalizator; poate fi pactul de coabitare o soluţie precum a funcţionat în trecut între preşedinte şi premier? poate fi un protocol public între palate o soluţie? o pace temporară între facţiunile politice precum grecii se opreau din războaie în timpul olimpiadelor? un compromis cu funcţii sau delegări?

În cazul în care nici una din variantele de mai sus nu poate fi aplicată nu rămâne decât ca una dintre facţiuni să învingă, trăgând ţara după sine în inerţia luptei politice fratricide, bătălie care, fără îndoială, va angaja forţe externe ţării care, printr-o autoritate şi influenţă mai mari decât centrele de putere dâmboviţene, ne vor poziţiona ca pion, nu mai mult de cal (ca şi comunitate de informaţii) sau tură (ca protecţie cibernetică), întrucât de nebuni, poporul nostru nu e cunoscut încă; dar mai departe de aceste piese nu se poate merge momentan (de armată nici nu poate fi vorba la ora actuală).

Este în acelaşi timp o realitate că majoritatea temelor naţionale sunt expirate şi nu mai prezintă nici un fel de interes pentru o populaţie care trăieşte în mare parte într-o stare avansată de marasm şi deziluzie; care există prin combinaţia între efortul mecanic al serviciului şi extravaganţele vieţii descreierate aflate în căutarea satisfacţiei individualităţii fiecăruia în parte, cu pasiuni mereu lăsate în urmă, aspiraţii abandonate şi gânduri pierdute în neant; cu minţile, în tot acest timp, plecate ca musafiri în odăile egoismului, avariţiei precum şi a tuturor dezbinărilor de orice fel – atât că nimănui în fapt nu îi mai pasă de nimic, şi viaţa a devenit o oarecare întrecere în avansarea individului separat, tăiat complet de societatea şi mediul înconjurător în care trăieşte; conectat cu ceilalţi eventual prin interese comune, în orice caz lipsite de altruism şi spirit de sacrificiu.

Ce altă temă poate fi reprodusă sau realizată încât să producă efectul scontat al mobilizării naţionale către un scop dat? Daco-geţii? Latinitatea? Imperiul Bizantin? Paşoptiştii? Moaştele? Comunismul? Biserica? Liviu? Ludovic? Eminescu? Iorga? America? Rusia? LGBT? Voievozii? Cruciadele? Legionarii? Cuza? Antonescu? Vlad Ţepeş? şi lista cu întrebări tematice poate continua. Sau o combinaţie între ele poate da rezultate? Afirmăm din pur efect al observaţiei că: e limpede că nici una nu mişcă oamenii cu adevărat în întregimea masei lor, sau în orice caz nu suficient cât să se obţină un impuls naţional covârşitor.

Aşadar majoritatea temelor sunt consumate.

A venit timpul să vorbiţi despre război.

Cine se va urca pe aceşi cai nu va fi învins şi nu va cunoaşte înfrângerea.

***

Cine vine să se adape din acest pocal?

Cine are umerii pregătiţi să care această lucrare?

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neştiutor Muhammad, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 31.08.2018 =

Alegerea corectă

Şi pe cine credem?

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

Este limpede că ambele facţiuni româneşti beligerante, descrise până acum în reflecţii anterioare, deţin un proiect de ţară şi în cazul obţinerii unei majorităţi covârşitoare din voturile electoratului sau prin preluarea aproape în totalitate a frâielor de putere, mai precis a instituţiilor de impact social, politic şi militar, vor pune în aplicare acest plan.

Vedem astfel cum ambele bastioane de gândire se străduiesc cu mare sârg, profitând de abilităţile, relaţiile şi specificităţile facţiunii din care provin, să îşi avanseze cauza în fiecare cotlon al societăţii, fie acesta în aria de interes a educaţiei, fie în materie de constituţie sau administraţie, activităţi culturale, sportive, de protest, în spaţiul public real sau virtual, în unităţi militare şi secţii de poliţie, în şcoli, grădiniţe şi universităţi, în fiecare unghi al societăţii civile organizate sub felurite motive, de la reprezentarea unor şoferi nemulţumiţi la interesele unor agricultori de toate soiurile, până la personalul din industrie, combinate, directorate de transport şi consilii locale de toate felurile, adunări bisericeşti sau laice, în regii de pădure precum şi în aproape fiecare oraş, comună sau sat, printre fiecare om, bărbat sau femeie; vedem cum fiecare dintre aceste arii se prezintă mai mult sau mai puţin sub forma unei arene unde ambii oponenţi caută să impună celuilalt voinţa sa politică, pe alocuri prin orice mijloace.

Dar totuşi care sunt aceste tabere?

După o privire de început se ilustrează tabloul în care o „forţă roşie” descendentă din comunism ce a supravieţuit unei Revoluţii eşuate şi care printr-o lovitură teatrală  a reuşit acapararea pârghiilor de putere spre menţinerea unui status-quo al fostului sistem, astăzi rusofon, oligarhic, aservit influenţei ruse prin corupţie şi sprijinit tacit de preoţime în chipul frăţiei ortodoxe, pe fondul nostalgiei pensionarilor şi susţinerii prin vot a asistaţilor social, cu toată greutatea Olteniei, Moldovei şi Dobrogei combinate întru ştampilarea buletinelor de vot? – în colţul roşu iar în colţul albastru: facţiunea care ţine piept vectorului reacţionar şi care aspiră la un alt drum, acela asumat de „fiii tranziţiei” şi ai identităţii occidentale, europene, care în spiritul unei răzbunări meritate, a sutelor de martiri care prin suprema jertfă de sânge şi lacrimi au dărâmat un Faraon din tronu-i de domnie, îi aduc acum la judecată pe partizanii corupţiei şi oligarhiei contemporane, în numele democraţiei şi a libertăţii de exprimare, sprijiniţi de liberalism, ţărănism dacă mai există, şi de iubitorii democraţiei în majoritatea lor covârşitoare diasporezi.

Iar cei doi îşi împart lovituri, le citim, ascultăm, auzim în fiecare zi.

Este posibilă ieşirea din acest ring? Sau oare originea acestor disensiuni nu stă de fapt în clivajele menţionate, în răzbunările prefigurate, în schimbările dificile şi grăbite pe care ţara le-a avut de suportat, ci mai degrabă în tinereţea naţiunii române? Nu putem ignora  faptul că românii au fost despărţiţi de la daci şi romani încoace circa 1900 de ani, însuşi conceptul Centenarului demonstrează acest lucru iar diferenţele culturale de mentalitate, obiceiuri dintre regiuni încă persistă. Dacă este imposibilă ieşirea din automatismul conflictual şi această abordare e singura cale posibilă sau singura societate pe care românii şi-au alcătuit-o în ultimii 100 de ani, atunci considerăm că această spirală poate să devină, în ritmul în care se prezintă, o promisiune pentru haos, precum un măreţ incendiu ce la începuturi nu era decât o flamă timidă la care nimeni nu privea. Să rămânem în istorie că am vărsat asemenea sânge şi jertfă pentru o unitate de nici 100, 150 de ani, la fel cum şi alţi tirani se lăudau cu regimuri de 1000 de ani care nu au durat nici 10 ani, oare şi promisiunea României la care am sperat, vom ajunge să o dezamăgim?

Dar, rămâne întrebarea fundamentală, sunt doar aceste două variante cele posibile, şi este România doar atât, un câmp de luptă între români?

***

Sau există o alternativă?

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neînvăţat Muhammad, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 24.08.2018 =

Restabilirea echilibrului

Şi pe ce căi?

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

***

Am constatat din reflecţii anterioare cum scindarea României în două facţiuni divergente ca acţiuni, intenţii şi gândire, aflate în concurenţă pentru asumarea şi exercitarea puterii în ţară: a devenit o realitate şi, în acest moment, nu mai constituie un scenariu pesimist sau o variantă nefericită ce poate fi ignorată sau a cărei abordare poate fi amânată; iar alegerile rezultate din această situație sunt felurite:

Avem o primă abordare unde echilibrul este menţinut, sau o a doua abordare care implică renunţarea la echilibru în favoarea schimbării.

Această primă abordare, a menţinerii echilibrului se poate manifesta pe căi diferite, cea a unui echilibru paşnic sau al unui echilibru conflictual.

Balanţa paşnică, de altfel mai dificilă de întreţinut întrucât presupune reconcilerea între societatea civilă şi clasa politică într-un procent de peste 70%, poate duce în cea mai fericită situaţie la obţinerea unui climat de armonie care va diminua de la sine potenţialele conflicte, prin mecanismele firești ale unui sistem democratic, spre exemplu, prin realizarea unor dezbateri parlamentare încurajatoare pentru spiritul național, o largă mobilizare a populaţiei în procesul de votare cât şi în campaniile electorale, transparenţă decizională şi a guvernării, ş.a.m.d. Pe de altă parte echilibrul conflictual este mai apropiat ca situaţie de o ţară unde tensiunile politice, prejudecăţile, lupta pentru putere şi corupţia se contopesc laolaltă cu idealismul utopic, răzbunarea şi setea de libertate într-o spirală nesfârşită a conflictului, un scenariu unde ambele forţe se reduc una pe cealaltă în episoade distincte sau nu, în care încordarea forţelor se pierde în acţiuni inutile sau vindicative care risipesc din capacităţile factorilor angrenaţi şi ale ţării implicit. Imaginea ilustrată se poate asemăna cu exerciţiile unui atlet care se pregăteşte temeinic însă doar între lungi perioade de inactivitate, timp în care oscilează în programul sportiv asumat schimbându-l de fiecare dată, sau a unei răni tratate ziua însă desfăcută seara, sau al cărei tratament mereu se schimbă pentru ca procesul să se repete dar niciodată să ia sfârșit pentru a-și manifesta rezultatele, cu alte cuvinte: foarte puţine dintre marile proiecte ale ţării funcţionează şi avansează cu adevărat la capacitate maximă, și aceasta pricina lipsei unității. Dar poate prin însăşi starea de limitare şi amorțire a forţelor care există în oameni, se oferă timp reflecţiei şi schimbării paşnice a societăţii, o efervescenţă bruscă ar putea genera mai mult haos decât reparaţii şi nicidecum o reconciliere.

Însă inevitabil, absenţa mergerii pe drumul corect ne duce pe drumul greşit, căci ce poate fi orice altă abatere de la drumul ştiut dacă nu rătăcire şi irosire a timpului?

Şi mai există, bineînţeles, o a doua abordare, aceea că nu este necesar ca echilibrul să fie menţinut ci de-a dreptul demantelat spre orânduirea unui alt echilibru: şi poate este vremea ca ţara să iniţieze şi să se pregătească de ample schimbări, fie în materie de înarmare, reînarmare, construcţie, reconstrucţie, fie în domeniile sociale, ale ştiinţelor, industriei şi cercetării, şi să câştige la loc ce a pierdut până acum, chiar dacă e necesară o altă Revoluţie în locul celei eşuate din 1989.

Însă siguranţa direcţiei nu poate fi dată decât de cunoaşterea şi convingerea fermă că odată urmată calea cea dreaptă capătul unui asemenea drum nu poate fi decât încununat de succes, în ciuda oricăror greutăţi şi obstacole.

Drept urmare care este calea corectă pe care ţara o poate apuca?

***

Şi dacă ni s-ar arăta această cale am fi cu adevărat pregătiţi să o urmăm?

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Necunoscător Muhammad, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 17.08.2018 =

Echilibrul pierdut

Şi ce urmează după reuşită?

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

***

Vedem şi percepem cum ţara în care trăim se cufundă în neînţelegeri dar mai ales în necunoaştere de sine, confuzie şi blazare. Cum poate coexista imaginea României pe care ne-o dorim, cu imaginea României pe care o avem, sau a României pe care o evocăm din mândrie şi apartenenţă, cu România care este acum, sau opera de artă a României utopice alături de realitatea cotidiană, de ale cărei paradoxuri ajung a se plânge poate şi cei mai răbdători dintre oameni.

Cum pot exista cele două dacă nu în realitate: divergenţele dintre români par, la prima evaluare, iremediabile, iar clivajele se adâncesc şi sporesc în complexitate pe măsură ce începem a studia mai atent ţesătura societăţii; şi vedem că cele două bastioane de gândire, viziune şi acţiune declarate de atâtea ori în stradă, se află într-o poziţie imposibil de echilibrat în actualul context geopolitic, deşi pe hârtie sau într-un exclusiv single-player ar fi funcţionat foarte bine într-un echilibru de natură democratică.

Însă situaţia ţării ne arată existenţa a două curente de gândire aflate pe o traiectorie conflictuală directă, unul idealist care îşi propune să revoluţioneze status-quo-ul, şi unul care în virtutea menţinerii stabilităţii şi influenţei ansamblului socio-politic actual, caută să păstreze starea de fapt, traiectorii bazate pe infinite linii de discurs şi idei, concepte, propagandă în sprijinul unora sau altora. Totuşi nici aceste două curente de gândire nu sunt omogene, ci se împart în alte zeci de păreri şi motivaţii divergente, pe alocuri opuse şi care se sabotează reciproc.

Călătorind, arc peste toate aceste situaţii, ajungem la întrebarea fundamentală: dacă reconcilierea reală (nu doar teoretică) nu are loc, atunci care parte din cele două facţiuni româneşti divergente: va învinge?

Şi după ce va învinge ce va însemna acest lucru pentru ţară?

Să pornim pe cărarea imaginaţiei unde totul este posibil şi să luăm în considerare, spre exemplu:

Dacă protestatarii numiţi, in genere, populaţia, deşi nu reprezintă un procent covârşitor al opiniei publice, reuşeau o străpungere a cordonului de jandarmi şi pătrundeau în Guvern, acţiune urmată de vandalism, incendieri, distrugeri de bunuri şi obiecte, geamuri sparte şi bătăi generalizate în clădire cât şi în afară până la alungarea prin forţă a gloatei înnebunită de ură şi sânge, urlând din rărunchi în spatele a coloane de cauciucuri arse incendiate urmate de spargeri ale vitrinelor şi jefuirea magazinelor din proximitate; sau chiar să se fi dat buzna de către oameni în „şedinţa de la minister unde se punea la cale represiunea împotriva poporului şi se emiteau ordine necurate de împrăştiere a oamenilor”, iar făptaşii pălmuiţi, certaţi; sau chiar să se fi preluat controlul temporar al clădirii Guvernului, s-ar fi obţinut ce anume prin această lucrare?

Dacă în timpul busculadei în care tânăra jandarm era atacată, aceasta din hazard s-ar fi lovit, împiedicat, aruncat într-o căzătură fatală care să o fi ucis, iar în groaza şi inerţia momentului, celălalt jandarm folosind armamentul din dotare cu glonţ de război, să tragă la întâmplare în cel mai bestial atacator din apropiere, iar alte focuri ar fi urmat, la începutul unei busculade şi ploaie de pietre cu sticle incendiare aduse de nicăieri şi mereu la îndemână, iar spre finalul nopţii începând să fie cărate chiar 1, 7, 14 cadavre, s-ar fi obţinut ce anume prin această lucrare?

Dacă mâine dintr-un val de iniţiative şi implicări idealiste în politică ale întregului popor apărute peste noapte cu scopul de a schimba destinul ţării, se vor declara alegeri anticipate, ce vom face în această situaţie?

Ar fi cu adevărat pregătiţi cei din stradă şi susţinătorii acestora, din opoziţie şi nu numai, să preia un vid de putere instalat de prăbuşirea unui partid mare, în acest caz al unei ordini socio-politice?

Şi dacă nu este posibilă o asemenea mobilizare prin plurtipartidism, răscoale parlamentare, vorbe multe şi fapte puţine?

Care oare alt moment al istoriei să fie mai prielnic unei renaşteri decât acest război care va veni şi care este olimpiada popoarelor şi care va zgudui din temelii orânduirea lumii?

***

E posibil să ne prindă nepregătiţi.

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neînvăţat Muhammad, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.

*

= Musafirul de vineri =

= ediţia 10.08.2018 =

Ruşinea celor două Românii

Spre ce ne îndreptăm?

***

În numele lui Allah, Cel Milostiv şi Îndurător

Toată lauda, slava şi mulţumirea se cuvin lui Allah, Celui Căruia Îi cerem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre şi Cel către care ne îndreptăm pentru adăpost, într-adevăr cel pe care Allah îl călăuzeşte nu îi vei găsi rătăcitor iar cel pe care Allah îl rătăceşte nu îi vei găsi călăuză; Slavă lui Allah, Domnul lumilor, Care luminează orice întuneric prin lumina Sa şi întunecă orice lumină prin întunericul Său; Slavă Lui, Domnul celor 7 ceruri şi al pământului, Stăpânul Tronului şi Domn al oamenilor şi jinnilor.

= după cum urmează =

***

Am ales acest subiect întrucât se petrece chiar acum.

Undeva la câţiva kilometri distanţă de bastionul revoluţionar al Republicii Islamice, unde ordinea şi disciplina domnesc, se derulează evenimente care pot fără echivoc duce la schimbarea raportului regional de putere şi destabilizarea arealului politic din care România face parte.

Aş putea scrie şi comenta multe aspecte, întrucât situaţia ţării la ora actuală nu poate fi rezumată în câteva rânduri; numeroasele straturi care se suprapun, clivajele complexe care separă populaţia, interesele ascunse cât şi deschise care se unesc sau se bat cap în cap în traversarea prin spaţiul politic, social, cultural românesc, feluritele nuanţe care compun acest tablou al paradoxurilor şi extremelor, numit România, nu îmi fac mai uşoară încercarea de a zugrăvi, măcar expeditiv şi structural, adevărata situaţie.

Fără a ne repeta şi fără a prelua vorbele altora: lăsăm în terenul agitatorilor, formatorilor de opinie, cozilor de topor şi al propagandiştilor rostogolirea subiectului  pe toate laturile cauzelor, efectelor sale precum şi realizarea de predicţii în funcţie de live-ul transmis din Maidanul Victoriei. Este surprinzător cum viitorul ilustrat de varii persoane şi grupuri se schimbă de la o oră la alta în funcţie de evenimente şi cum toţi se aruncă în a vorbi şi comenta orice grozăvie în cel mai gogoman fel posibil, formând şi răsturnând guverne din vorbe, imaginând războaie imposibile şi croind scenarii politice imaginare, lansând la minut candidaţi pentru alegerile prezidenţiale sau parlamentare, încercând să profite de orice schimbare, avantaj sau dezavantaj al evenimentelor pentru a-şi avansa cauza grupului din care fac parte, al partidului, al cercului de interese, al ocultei; toate în detrimentul unităţii naţionale şi în favoarea unui grup selectiv sau nu, elitist sau nu, mare sau mic, puternic sau slab, influent sau izolat.

Ce spun toate acestea despre noi?

Spun două lucruri mari şi grele: că nu merităm Unirea şi că am irosit şansa Revoluţiei.

La ce ne este de folos Centenarul, propaganda, populismul, sloganurile puternice, visele de glorie şi importanţa exacerbată acordată ţării, dacă ne purtăm în continuare precum moldoveanul, ardeleanul şi munteanul, fără a preţui un secol de unitate în două milenii de ocupaţie străină; pentru ce au murit toţi înaintaşii, care a fost marele ideal, marea glorie a acestui popor dacă nu unitatea? şi în cine lovim prin maşinaţiile grupărilor din ţară dacă nu în noi înşine?

Cu siguranţă încă nu ştim ce înseamnă noţiunea de român şi ca atare vom primi o lecţie deosebit de usturătoare din partea istoriei; şi câte mai sunt de scris pe acest subiect şi afirmăm succint: zilele gloriei, unităţii, bucuriei, dezvoltării şi fericirii au fost înlocuite de ceva timp cu zilele urii, protestelor, ordonanţelor, numirilor, revocărilor, tot acest pluripartidism eşuat, obosit, perimat, precum un bou care a stat ziua toată în caniculă fără apă trăgând de plug, leşinat, cu limba pe afară şi gândindu-se doar la repaus şi umplerea burţii, spiritul civic bolnăvicios care contestă incontestabilul, aroganţa şi în încheiere o întreagă panoplie a furiei românului pe român, duşmăniei românului pe român, inamiciţiei românului cu românul, invidiei românului pe român şi iată lupta românului contra românului; şi ce imagini cumplite. Nimeni din exterior nu ne alimentează astfel, aceasta e mizeria vatrei noastre naţionale, e băltoaca în care ne scăldăm noi înşine şi în care nimeni nu ne-a trimis, nu există vinovaţi din exterior.

Pentru Islamica Republică este o zi neagră aceea în care o facţiune românească se baricadează în sediile de partide şi clădirile administraţiei iar o altă facţiune românească încearcă să îi scoată de acolo cu forţa. Totuşi este o optică emotivă, în fapt s-ar cuveni să ne bucurăm căci Republica Islamică se face mare pe măsură ce voi vă faceţi mici, iar această tendinţă nu poate fi tăgăduită.

***

În altă ordine de idei am căuta să le răspundem acelor relaxaţi pentru care mereu există o soluţie de compromis şi care se gândesc că pot pacifica tensiunile din sânul ţării: sângele martirilor Revoluţiei eşuate din 1989 cere capete, inevitabil oricât se vor fofila gâturile, gâtlejul vinovat va ajunge într-o formă sau alta sub lamă – doar după o asemenea lucrare se va vindeca trupul ţării schingiuit de arivism, hoţie şi nimicnicie; altfel adevărata schimbare este imposibilă întrucât noi, ca popor, am trişat la cel mai important examen al ţării – lăsarea de sânge comunist şi evacuarea căilor sangvine pentru sângele proaspăt al libertăţii şi al unui nou viitor; am crezut că „merge şi aşa” şi iată a mai fost nevoie de alţi 30 de ani pentru a înţelege că nu funcţionează, s-a făcut Revoluţia precum s-au făcut autostrăzile, spitalele, etc., drept urmare şi consecinţele, au ajuns astăzi, cât se poate de vizibile.

***

România, cel mai probabil, se va rupe.

***

Am scris cuvintele acestea cerând iertare de la Allah, Cel Milostiv şi Îndurător pentru mine şi pentru voi. Pacea şi binecuvântarea fie asupra Profetului Neştiutor Muhammad ﷺ, Casei sale infailibile, companionilor săi drept-călăuziţi, martirilor şi generaţiilor ce le-au urmat.