الشّمس والقمر

Un lăutar ce-o lume ştiuse să încânte

iscând în minţi fantasme când începea să cânte,

dând inimilor aripi, ce-atunci prindeau să zboare,

născând în orice cuget adâncă tulburare,

îmbătrânind, căci vremea nu înceta să muşte,

al duhului său vultur vâna acuma muşte.

Necâştigând nimic, şi slab şi hăbăuc,

lua pe datorie acum orice coltuc.

„Destul răgaz şi viaţă mi-ai dat pe-acest meleag,

şi-ai copleşit cu daruri, o, Doamne, pe-un pribeab.”

„Deşi păcătuit-am toţi anii în neştire,

nu m-ai lipsit o clipă de-a Ta milostivire.”

„Cum nu câştig nimic, la Tine o să mân.

Îţi voi cânta doar Ţie! De-acum al Tău rămân!”

Plecă, luându-şi cobza, cătând pe Dumnezeu,

şi-n cimitir ajunse, văitându-se mereu.

„Plătească-mi Domnul struna: un fir de ibrişin,

şi, cum e bun, primească doar calpul meu ţechin!”

Cântă cu-a sa lăută şi plânse-n al său cânt.

Cu capul pe lăută-adormi pe un mormânt.

Şi zburătoarea care îi întrupa tot duhul

din temniţă se smulse şi-mbrăţişă văzduhul.

Scăpând de trup şi lume, ce-i fac pe toţi să-ndure,

ea-ajunse-n lumea dreaptă a sufletelor pure.

Şi duhul prinse-atunci să cânte şi să-ngâne:

„O, de-aş putea aicea de-acum în veci rămâne!”

„M-ar desfăta grădina şi-această primăvară,

M-ar îmbăta şi sfânta lalelelor comoară.”

„Şi fără cap şi fără picioare m-aş tot duce,

Şi fără dinţi şi buze eu zahărul l-aş suge.”

„Cu mintea liberă de chinul unui creier,

m-aş veseli cu duhuri când ceru-o să-l cutreier.”

„Cu ochii închişi o lume-aş vedea şi-aş înţelege,

şi fără mâini şi braţe eu flori tot aş culege.”

Divinul glas l-ajunse-atunci pe Omar:

„De robul Nostru-ai grijă şi scapă-l de amar!”

„Avem un rob pe care Noi mult îl preţuim.

Acum dă-ţi osteneala şi-l cată-n ţintirim.”

„Dar mai întâi degrabă la visterie du-te!

Cu galbeni umple-ţi punga, aşa cam şapte sute.”

„Şi dăruindu-i spune-i: Tu, cel ales de soartă,

primeşte-acum punga, primeşte-o şi mă iartă!”

„Toţi galbenii aceştia sunt pentru ibrişim,

iar după ce-o să-i cheltui, te-ntoarce-n ţintirim.”

La-auzul vocii sfinte, Omar sări-n picioare

şi gata pentru faptă, îşi prinse-o cingătoare.

Spre cimitir de-ndată el o porni întins,

cu punga subsuoară, să dea de acel ins.

Îl colindă în grabă, în lung şi-n lat în van:

dar nu găsi într-însul decât un om sărman.

„Nu poate fi acesta! Zic totuşi să rămân.

Şi dând din nou o fugă, dădu iar de bătrân.”

„A spus-o însuşi Domnul, şi nu-mi vorbi-n zadar:

E robul Nostru vrednic, cinstit şi plin de har.”

„Să fie lăutarul al Domnului ales?

Măreaţă eşti tu, taină, şi greu de înţeles!”

Şi iar dădu ocolul acelor reci morminte,

ca leul ce vânează într-un pustiu fierbinte.

Cum nu putea fi altul decât cel zdrenţăros,

îşi spuse: „Afli-n beznă şi-un suflet luminos.”

Se aşeză alături, plecându-se supus,

şi strănută-ntr-o doară. Sări bătrânu-n sus.

Şi pe Omar văzându-l, se cam pierdu cu firea.

Se hotărî să fugă, prinzându-l zgâlţâirea.

În sine-şi spuse: „Doamne, m-ajută! Un pândar

căzut-a-acum pe capul bătrânului cobzar.”

Omar spre el întoarse a lui căutătură.

Bătrânul era palid şi-n mare-ncurcătură.

Îi spuse-Omar: „N-ai teamă şi n-o lua la fugă.

Ţi-aduc veşti bune. Domnu-mplinit-a a ta rugă.”

„Ţi-a ridicat adesea în slăvi cinstita fire,

încât şi-n mine-aflat-ai pricini de îndrăgire.”

„Ci nu mai sta deoparte. Te-aşează lângă mine

ca să-ţi dezvălui taina dorinţelor divine.”

„Cel Veşnic îţi trimite salutu-I, vrând să ştie

cum sufletu-ţi îndură lumeasca silnicie.”

„Ia galbenii aceştia să-ţi cumperi acel fir,

şi după ce-o să-i cheltui te-ntoarce-n cimitir!”

Când auzi bătrânul, îl apucă frământul,

şi mâinile muşcându-şi, îşi rupse tot veşmântul.

„O, Doamne fără seamăn!”, strigă el cu alean.

Şi îl topi ruşinea pe-acel bătrân sărman.

Şi când sfârşi cu plânsul dar nu cu-al său frământ,

el apucă lăuta şi-o sparse de pământ.

„Văl fosta-ai între mine şi Domnul pân-acum,

tâlhar de drumul mare pe cel mai vrednic drum.”

„Cu anii, tu băut-ai tot sângele-mi din vine,

şi ai făcut să-mi fie de Dumnezeu ruşine.”

„O, Doamne mult prea darnic şi plin de bunătate,

ai milă de o viaţă trăită în păcate!”

„Cel Veşnic mi-a dat viaţă, şi fiecărei zile

doar El îi ştie preţul, înscris din veci în file.”

„Mi-am cheltuit o viaţă, suflare cu suflare,

cu sunete înalte ori lin coborâtoare.”

„Şi tot gândind la ritmuri şi la un vers anume,

uitai de clipa-amară când te desparţi de lume.”

„De dragul unui cântec gingaş şi-mbietor,

lăsai să se usuce al inimii ogor.”

„Lăsai de dragu-a două duzini de melodii

să plece caravana. Sfârşită e-a mea zi.”

„Ajută-mă-mpotriva mea însumi a mă bate!

Dreptate cer doar Celui ce vrea numai dreptate.”

„Şi numai de la Unul dreptate-n lume vine

şi El e mai aproape de mine decât mine.”

„Că El îmi dă într-una putinţa să fiu eu,

şi când nu sunt în stare, pe El îl văd mereu.”

„Când cineva-ţi dă galbeni şi le-auzi zornăirea,

spre el şi nu spre tine tu îţi îndrepţi privirea.”

Atunci Omar îi spuse: „întreaga-ţi jeluire

e şi a socotinţei de sine dovedire.”

„Doar drumul nimicirii de sine-i de luat,

iar toată socotinţa de sine-i un păcat.”

„Iscată-i de-amintirea trecutului frământ.

Trecutul, viitorul, sunt văluri pe Cel Sfânt.”

„În foc le-aruncă! Altfel vei fi precum un pai:

o trestie cu noduri şi nicidecum un nai.”

„Şi nu v-ajunge, plină cu noduri de-o rămâne,

tovarăşă c-o gură şi-un glas care s-o-ngâne.”

A Tainelor oglindă când deveni Omar,

alt duh zvâcni-n adâncul acelui lăutar.

Cuprins de buimăcire, ca după un descânt,

el se simţi-n afară de cer şi de pământ.

Un soi de căutare trecând de căutare.

Eu n-o-nţeleg. Descri-o, de eşti cumva în stare.

Cuvânt şi simţăminte ce trec de-orice cuvânt.

El se-neca-n adâncul splendorii Celui Sfânt.

Vorbi-ntr-o zi Profetul: „Zaid cinstită faţă,

ce simţi că eşti acuma, în astă dimineaţă?”

„O slugă credincioasă a Domnului iubit.

Dovezi ai din grădina creaţiei c-a-nflorit?”

„O sete-n lungul zilei, o sete de nestins.

Nesomn în timpul nopţii, de dor şi chin cuprins.”

„Dar dincolo de noapte şi zi eu am trecut,

aşa precum străbate al lăncii vârf un scut.”

Acolo zămislirea şi creşterea sunt una,

şi mii şi mii de veacuri şi clipa sunt totuna.”

„Unit făr-de-nceputu-i cu ce-nu-va-sfârşi.

Nu-i minte să priceapă, oricât s-ar strădui.”

„Şi care-i atunci darul adus de călător

din ţara-aceea mândră, de care ne e dor?”

„Când lumea vede numai al cerului senin,

eu dincolo de boltă văd Tronul cel Divin.”

„Opt raiuri, şapte iaduri-eu le zăresc prea bine,

cum văd păgânii idoli, când vin să li se-nchine.”

„Îi desluşesc întocmai pe toţi, cum bunăoară

deosebesc tot grâul de orzu-adus la moară.”

„Îi ştiu pe cei ce raiul sau iadu-i va primi,

cum şarpele de-un peşte îl pot deosebi.”

„Pe toţi îi văd prea bine, aşa cum fi-vor ei

de Ziua Învierii, bărbaţi ca şi femei.”

„Vrei oare să spun totul sau vrei să ţin ascuns?

Profetu-şi muşcă buza, în semn că e de-ajuns.”

„Vrei taina Judecăţii şi învierii sfinte

ca s-o dezvălui lumii în câteva cuvinte?”

„Dă-mi voie să rup vălul şi tot ce ştiu anume,

asemeni unui soare, să strălucească-n lume,”

„c-adevăratul soare s-ajungă tot mai pal,

şi s-arăt ce-osebeşte o salcie de-un curmal.”

„Ce-i taina învierii atuncea eu voi spune,

şi ce monede-s calpe şi care-s cele bune.”

„S-arăt vreau cele şapte făţarnice păcate,

sub luna ce nu-şi pierde nicicând din plinătate.”

„Voi arăta ce zdrenţe purta-vor toţi procleţii.

Voi face să se-audă cum tobe bat profeţii.”

„Voi arăta acelor care nu cred deloc

ce-i raiul şi ce-i iadul şi ce e la mijloc.”

„Vorbesc pe ocolite când pot vorbi deschis,

dar teamă mi-e că-l supăr pe-al Domnului trimis.”

Vorbi în chipu-acesta, de parcă vin băuse,

încât Profetu-l prinse de guler şi îi spuse:

„Mai înfrânează-ţi calul focos, că uiţi de tine

Când ştii că de-adevăruri nu-i Domnului ruşine.”

„Vezi ţi-a ieşit oglinda din punga ei de piele.

Şi cumpăna şi-oglinda cum ar putea să-nşele?”

„Şi cumpăna şi-oglinda crezi tu c-ar amuţi

spre-a nu-i jigni pe alţii şi a nu-i umili?”

„Şi cumpăna şi-oglinda sunt pietre de-ncercare

de-un soi ales. Zadarnic le-ai cere o favoare:”

„De Dragu-mi, adevărul ţine-ţi-l sub obroc.

Vădiţi doar cele bune iar ce e rău deloc!”

„Ele-ar răspunde atunci: Greşit-ai a ta ţintă.

Şi cumpăna şi oglinda să-nşele şi să mintă?”

„Că Domnul pentru-aceasta anume ne-a făcut:

să facem c-adevărul să fie cunoscut.”

„De nu, ce preţ avea-vom? Răspunde tu, juneţe!

Am mai fi oglindirea celor mai mândre feţe?”

„Ascunde-acum oglinda în punga de sub strai,

de Domnul prefăcut-a-al tău piept într-un Sinai!”

Zaid răspunse atuncea: „Sub braţ pot ţine oare

pe-al Adevărului şi al Veşniciei soare?”

„El mistuie subţioara ca şi-nşelătoria.

Nu-i pot sta-n faţă gându-nţelept nici nebunia.”

Profetu-i zise: „Dacă pe-un ochi un deget pui,

de-ndată-ţi pare-atuncea că-n lume soare nu-i.”

„Vezi, vârful unui deget e-un văl pe lună pus,

simbol al tăinuirii ce-o iscă Cel de Sus.”

„Un vârf de deget lumea s-o-acopere e-n stare

şi-o aşchie alungă lumina-acestui soare.”

100

„Povestea-aceasta n-are sfârşit, Zaid, o ştiu,

aşa că înfrâneză-ţi al vorbei bidiviu.”

101

„În clipa-n care vorba păcatele le-arată,

ea vălurile tainei le sfâşie pe dată.”

102

„Dorită-i tăinuirea de Domnul, pentr-o vreme.

Alungă toboşarul din drum, făr-a te teme!”

103

„În frâu ţine-ţi sireapul! Mai bună-i tăinuirea.

Mai bine-i să-l desfete pe om închipuirea.”

104

„Vrea Domnul ca şi ce-i ce sunt iadului sortiţi

Tot Lui să i se-nchine, spre a fi izbăviţi.”

105

„Mai vrea Cel Sfânt ca prinţii şi sclavii sau cei prinşi,

de teamă şi nădejde să fie toţi cuprinşi.”

106

„În văl de fapt se află nădejdea ca şi teama,

ca numai îndărătu-i să li se ţese trama.”

107

„Când omul rupe vălul, nădejdi şi temeri n-are,

că nevăzută-i Forţa ce pune la-ncercare.”

108

„Ţi-e teamă-atunci când taina ascunde tot ce-ai vrut

şi-ncepe căutarea a ce e nevăzut.”

109

„Că Domnu-a zis: Vreau omul în Nevăzut să creadă.

Şi am închis fereastra ca lumea să nu vadă.”

110

„De-aş fi deschis-o-ntocmai cum fi-va-n Ziua pură,

aş mai fi spus eu oare: în cer vezi vre-o spărtură?”

111

„Spre a ieşi din bezna ce le cuprinde viaţa,

înspre-o anume parte toţi îşi îndreaptă faţa.”

112

„Numai că mersul lumii vremelnic s-a schimbat,

şi-azi potera e dusă de hoţ la spânzurat.”

113

„Bine-i s-asculţi de Domnul chiar când e tăinuit.

Îi place că şi-atuncea de El ţi-ai amintit.”

114

„Cum mai de preţ sunt vălul şi ce e nevăzut,

închideţi atunci gura! Mai bine-i să fii mut!”

115

„Sfârşeşte-odată, frate, cu-această vorbărie,

că Domnul Însuşi poate dezvălui ce ştie.”

116

„Bun martor pentru soare e propria-i lumină.

Supremul martor cine-i? Fiinţa cea divină.”

117

I-a spus Zaid: „Vorbi-voi că zis-au toţi cei drepţi

şi Domnul şi heruvii şi cei mai înţelepţi.”

118

„Şi Domnul şi heruvii şi sfinţii spun mereu:

N-afara Celui Veşnic nu este dumnezeu.”

119

Profetul zise: „Martor de este Cel de Sus,

la ce-ar mai da heruvii o mărturie-n plus?”

120

„Toţi de-ar avea tărie şi ochi ca să privească

a soarelui lumină din bolta cea cerească,”

121

„n-ar trebui ca luna şi-a stelelor armie

să fie pentru soare-o vădită măturie.”

122

Îi tot vorbea-ntr-o noapte unui arab nevasta.

Nu contenea să spună că i-a lovit năpasta.

123

„Am fost sortiţi obidei şi îndurăm nevoi.

Ferice-i toată lumea, năpăstuiţi doar noi.”

124

„Nici un coltuc de pâine, dar pofte, un ghiveci.

N-avem ulcior, iar apa-i din lacrimi, să te-neci.”

125

„Veşmânt de zi din raze fierbinţi ce se-mpreună.

Saltea şi pături noaptea din razele de lună.”

126

„Rotundul lunii-l credem rotundul unei pâini,

şi înălţăm spre boltă-ale noastre slabe mâini.”

127

„Săracului îi este ruşine de-aste fapte.

De-atâta sărăcie se schimbă ziua-n noapte.”

128

„De cer un pumn de linte, când foamea mă sugrumă,

de-ndată mi se strigă: Mai ţine-ţi gura, ciumă!”

129

„Să lupţi şi să fii darnic e arăbească fală.

Tu eşti printre-ai tăi semeni ca-n scriere-o greşeală.”

130

„Şi care-i lupta noastră? Murim fără de luptă

atunci când spada foamei străpunge burta suptă.”

131

„Şi ce să dăm, când toarcem al milogelii caier,

şi prada noastră-i musca ce-o omorâm în aer.”

132

„Şi de-am avea în casă un oaspete, ţi-o jur,

m-aş strădui, când doarme, mantaua să i-o fur.”

133

Bărbatul îi răspunse: „Doar la câştig ţi-e gândul.

Cât ne-a rămas din viaţă? Acuşi ne vine rândul.

134

„Isteţului nu-i pasă de pierderi şi câştig.

ce trec precum puhoiul sau un vremelnic frig.”

135

„De-i pur şuvoiul vieţii sau turbure de fel,

cum ţine doar o clipă, nu mai vorbi de el.”

136

„O, câte animale nu sunt pe lumea asta,

trăind ferice fără a şti ce e năpasta.”

137

„Un porumbel pe Domnu-l slăveşte ziua-n şoapte,

deşi habar nu are ce va mânca la noapte.”

138

„Îl ’nalţă-n slăvi pe Domnul orice privighetoare:

Pe Tine doar mă bizui când caut de mâncare.”

139

„Pe şoim azi îl desfată doar braţul unui crai,

şi nu mai năzuieşte la stârvul de pe plai.”

140

„La fel, cu mic cu mare, jivinele fac parte

din neamul Celui Veşnic şi hrană El le-mparte.”

141

„Iar chinurile noastre îşi au al lor izvor

din pulberea de pofte şi din al vieţii nor.”

142

„Să ştii c-orice durere-o frântură e de moarte.

Alungă-acea frântură, de ea dacă ai parte!”

143

„De spui despre aceasta: De ea nu pot să scap,

să ştii că moartea-ntreagă îţi va cădea în cap.”

144

„Dar de-o frântură-a morţii ajunge a-ţi fi dragă,

Cel Veşnic te va face s-o îndrăgeşti întreagă.”

145

„Sunt ale noastre chinuri ai morţii vestitori.

O, nu vă-ntoarceţi faţa de la-aceşti slujitori!”

146

„Cel ce trăieşte bine în chinuri va muri.

Slujindu-şi trupul, duhul nu şi-l va mântui.”

147

„Vezi, oile la târguri din stâne sunt aduse.

Cu cât ele-s mai grase, mai repede-s răpuse.”

148

„Se crapă-acum de ziuă. Vezi, noaptea a trecut.

Vrei basmul despre galbeni să-l iei de la-nceput?”

149

„Pe când fuseseşi jună, te mulţumeai de-ndată.

Azi aur vrei. ’Nainte erai tu aur toată.”

150

„Eşti via roditoare dar fără muşterii.

Când rodul ţi se coace, tu cum poţi putrezi?”

151

„Aşijderea să fie perechea e datoare.

La încălţări te uită! La fel e fiecare.”

152

„Pe spatele cămilei n-atârnă sacii bine

mai mic de este unul, celalt cum se cuvine.”

153

„C-un pas neşovăielnic mă-ndrept spre mulţumire.

Dar tu, de ce tot cauţi doar pricini de hulire?”

154

Femeia-i spuse: „Crezul ţi-e-a ta bună purtare.

M-am săturat de atâtea cuvinte-amăgitoare.”

155

„Trufia e urâtă. Mai hâdă-i la săraci,

cum într-o zi geroasă un umed strai îmbraci.”

156

„Crezi c-ale tale vorbe trufaşe mă ating,

o, tu, a cărei casă-i precum cea de paing?

157

„Când oare mulţumirea te-a luminat anume?

Nu vezi că mulţumirea o ştii doar după nume?”

158

„Ce-i mulţumirea? Spus-a Profetul. E-o comoară.

Tu nu ştii ce desfată şi ce e o povară.”

159

„Că sunt a ta pereche de-acum tu nu-mi mai spune.

Pereche-s cu dreptatea şi nu c-o-nşelăciune.”

160

„Cum să te plimbi cu prinţii sau cu vreo beizadea,

tu, ce despici lăcuste ca s-ai ce-nfuleca?”

161

„Cu câinii într-o groapă te cerţi pentru vreun os,

şi-nfometat te jelui ca naiul găunos.”

162

„Că ai mai multă minte ca mine, văd, tu crezi.

Şi de-am o minte slabă, cum ai putut să vezi?”

163

„O, nu sări ca lupul smintit asupra mea!

Mai bine fără minte decât c-una c-a ta.”

164

Răspunse-atunci bărbatul: „Eşti diavol sau nevastă?

Mi-e o fală sărăcia. Şi tu nu-mi fi năpastă!”

165

„Averea-i pentru oameni ca pentr-un cap scufia.

Pleşuvul doar şi-o pune spre-a-şi ocroti chelia.”

166

În cel bogat, ştiu bine, păcatele abundă,

dar banii lui în stare-s pe toată să le-ascundă,”

167

„De-i aur vorba celui ce cere de pomană,

nu-şi află marfa-i drumul spre-a-ajunge-n vreo dugheană.”

168

„Bârfitu-m-ai, furioasă, spre rele doar că tind,

că vreau să-nşel prieteni şi ţin doar şerpi să prind.”

169

„Cumva de prind un şarpe, eu colţii-i smulg de-ndată,

spre a-l feri s-ajungă cu ţeasta sfărâmată.”

170

„Nimic eu de la oameni nu mai râvnesc anume,

în suflet mulţumirea îmi naşte-o-ntreagă lume.”

171

„Îndură sărăcia şi-alungă-orice frământ!

În sărăcie afli lumina Celui Sfânt.”

172

„Şi-acuma taci! Dar dacă vădeşti că nici nu-ţi pasă,

să ştii că părăsi-voi de-ndată-această casă.”

173

„Se umili femeia ştiind ce o adastă:

Sunt bună de-a-ţi fi praful ce-l calci şi nu nevastă.”

174

„Şi sufletu-mi şi trupu-ale tale-s pe deplin.

Puterea, stăpânirea, doar ţie-ţi aparţin.”

175

„Când îmi pierdeam răbdarea, săraci tot ani de-a rândul,

nu mă gândeam la mine, la tine mi-era gândul.”

176

„I-ai fost durerii mele întotdeauna leac.

Nu vreau de-acu-nainte să te mai ştiu sărac.”

177

„Îţi pun în faţă spada şi-alături al meu giulgi,

şi-mi plec apoi grumazul. Vreau viaţa s-o mi-o smulgi!”

178

„Ai pomenit, ’nainte că vrei să-ţi laşi nevasta.

Fă tot ce-ţi vine-n minte acum, dar nu şi asta.”

179

„În tine se-află-un tainic apărător al meu.

Şi chiar când nu-s de faţă el m-apără mereu.”

180

„Ce-n tine-mi ţine partea e însăşi a ta fire.

Încrederea în firea-ţi m-a-mpins la răzvrătire.”

181

„Ai milă, tu, cel care nu te cunoşti pe sine,

şi-a cărui blândă fire-i ca mierea de albine.”

182

Vorbea de parcă-n braţe ea l-ar fi vrut a-l strânge,

şi dintr-o dată iată că începu a plânge.

183

Din ploaia cea de lacrimi, curgând fără-ncetare,

-n-avea de ea nevoie spre-a fi îmbietoare.

184

ţâşni de-odată-un fulger, din care o scânteie

pătrunse-n cel ce vrut-a s-o lase pe femeie.

185

Ea ce-a-nrobit bărbatul cu faţa ei firavă,

ce oare el simţi-va când ea-i v-ajunge sclavă?

186

Ea care prin trufie te-a-ngenuncheat o viaţă,

tu ce-o să faci când plânsă, îţi va cădea în faţă?

187

Ea care prin dispreţu-i făcutu-te-a să sângeri,

cum vei răspunde oare la rugă şi la plângeri?

188

Ea ce te-a pus în lanţuri cu-atâta silnicie,

cum înfrunta-vei oare măiastra-i pledoarie?

189

„Tot ce frumos i-apare pe un bărbat l-atrage

E-a Domnului urzire; cum poate-a-i se sustrage?”

190

„El a creat femeia, cu-Adam să-mpartă viaţa.

Cum ar putea-atunci Evei să nu-i mai vadă faţa?”

200

Învins de apă-i focul, când apa îl pătrunde,

iar el să fiarbă-o face când ea-n ceaun se ascunde.

201

Când între ei se află-un ceaun, apa-n găoace

înfrântă-i şi dispare şi-n abur se preface.

202

Stăpân îi eşti femeii, cum apa-nvinge focul.

Stăpână-i ea-n lăuntru-ţi şi-n ea-ţi cauţi norocul.

203

A spus cândva Profetul, şi tot ce-a spus e drept:

Femeia îl întrece pe omul înţelept,

204

în schimb e întrecută de cel ce minte n-are,

căci el ascunde-ntrânsul cruzimea unei fiare.

205

Nu ştiu ce-s blândeţea, sfiala şi iubirea,

în el ce-i animalic îi stăpâneşte firea.

206

Iubirea şi blândeţea le poartă omu-n-sine.

Mânia şi desfrâul le afli la jivine.

207

Divină e femeia, nu din pământ ivită,

Zămislitoare este dar nu şi zămislită.

208

Ce-i oare sfada dintre femeie şi bărbat?

Cea dintre judecată şi-un suflet neînfrânat.

209

Femeia şi bărbatul: râvniri şi judecată,

prin care-n lume răul şi binele se-arată.

210

Sortită-a fost această pereche pe pământ,

să fie zi şi noapte în ceartă şi frământ.

211

Femeia vrea în casă tot ce-i de trebuinţă,

adică de-ale gurii şi faimă şi priinţă.

212

Asemenea femeii e duhul hrăpăreţ.

Spre-a izbuti se-arată umil sau prea semeţ.

213

Într-altfel judecata-şi vădeşte-ntregul zel:

Iubirea pentru Domnul e singurul ei ţel.

214

Bărbatul spuse: „Vrerea-mi în faţa ta se pleacă.

Stăpână-mi eşti. Poţi trage-acum sabia din teacă.”

215

„Tot ce-mi vei spune fi-va poruncă pentru mine,

şi n-o să-mi pese dacă-mi va fi spre rău sau bine.”

216

„În tine vreau a-mi pierde fiinţa mea întreagă,

Iubirea surzi ne face şi ochii ni îi leagă.”

217

Îi zice-atunci femeia: „Prieten mi-eşti sau ba?

Ori vrei prin viclenie să afli taina mea.”

218

Bărbatul îi răspunse: „N-ascunde taina-atunci,

ca şi pe-a mea s-o afli şi să-mi poţi da porunci.”

219

„Tu inima n-ascunde-o, c-a mea să-ţi poată-apare,

şi voi primi să-nfăptui tot ce voi fi în stare.”

220

„Şi ce pot face-acum? Ce oare îmi stă-n putere?

Doar vezi că al meu suflet e numai sfâşiere.”

221

Îi spuse-atunci femeia. „Un rege vei ajunge

de-ajungi până la rege. Cât să mai rabzi? Ajunge!”

222

El o-ntrebă: „La rege s-ajung? Dar în ce fel?

Şi fără vreo pricină cum să mă duc la el?”

223

„Ne-a spus odată Domnul: „veniţi, veniţi la Mine!”

spre-a ne-nvăţa să-nvingem imboldul spre ruşine.”

224

„Dac-ar putea liliecii vedea şi-a se feri

de soare, ei în voie-ar zbura atunci şi-n zi.”

225

Femeia spuse: „Domnul când în vreun loc apare,

orişice neputinţă se schimbă în vigoare.”

226

„Putinţa-nfăptuirii-ţi vădeşte, vezi, fiinţa,

dar mai de preţ sunt lipsa putinţii şi-umilinţa.”

227

El i-a răspuns: „Ce oare-s acum în stare-a face?

Pot doar s-aduc dovada că n-am deloc mijloace.”

228

„Trebui s-aduc dovada acestei sărăcii,

ca regele s-ajungă a mă milostivi.”

229

Femeia-i zise: „Apa de ploaie din ulcior

e-ntreaga ta avere, e-ntregul vieţii spor.”

230

„Tu ia ulciorul cu-apă, te du şi-n dar să-l dai,

atunci când vei ajunge în faţa acelui crai.”

231

„Şi spuneţi-i: Altă avere n-am strâns de când mă ştiu,

că mai de preţ ca apa nimic nu e-n pustiu.”

232

„Oricâte giuvaieruri să fi el grămădit,

tot mai de preţ e apa, că greu e de găsit.”

233

„Ce e ulciorul? Trupul. Şi-n el poate să-ncapă

a simţurilor noastre mult prea sălcie apă.”

234

„Şi spune-atunci: Stăpâne, primeşte-mi azi ulciorul!

Cel Sfânt li-e celor vrednici pe veci cumpărătorul.”

235

„Cinci guri ulciorul are: cinci simţuri care-mbie,

iar apa lui fereşte-o de orice murdărie,”

236

„ca el să poată-ajunge l-acea divină mare,

şi-apoi cu ea să aibă deplină-asemănare,”

237

„c-atunci când îi vei duce monarhului ulciorul,

să-i fie apei curate pe loc cumpărătorul.”

238

„Tu gurile astupă-i că apa-i este pură.

Doar Domnu-a spus „În lături orice căutătură!”

239

Se fuduli bărbatul: „Mai e vreun dar la fel,

să fie demn de-un rege cum este numai el?”

240

Dar prin oraşu-acela, vezi, nu ştia muierea

că trece-un râu cu apa mai dulce decât mierea.

241

Porni la drum bărbatul, visând măreţe fapte.

Ţinu la piept ulciorul, cu grijă, zi şi noapte,

242

de teamă să nu-i iasă în cale vreun vrăjmaş.

El străbătu pustiul şi-ajunse în oraş.

243

Se-nfăţişă la curte cu-al său ulcior cu apă,

nădăjduind ca fapta-i toţi ceilalţi s-o priceapă.

244

„Sultanului duceţi-i ăst dar ce-i l-am adus,

şi de nevoi scăpaţi-l pe-al său sărman supus!”

245

„Ulciorul-i nou iar apa cea dulce e din stropi

de ploaie adunată pe fundul unei gropi.”

246

Curtenii toţi zâmbiră, primind de la drumeţ

acel ulcior de parcă-ar fi fost făr’ de preţ.

247

Ulciorul cu apă-i semnul cunoaşterii-omeneşti,

iar craiul este fluviul celei dumnezeieşti.

248

Câte-un ulcior i-aducem toţi fluviului divin,

uitând că fiecare din noi e un asin.

249

Arabul nostru poate pe drept iertat să fie,

că despre fluviu-acela, el n-avea cum să ştie.

250

Despre măreţul fluviu de-ar fi avut habar,

n-ar mai fi dus ulciorul, spre a-l da apoi în dar.

251

Iar despre acel fluviu ceva de-ar fi aflat,

de-o piatră cu ulciorul pe dată ar fi dat.

252

Când craiul văzu darul şi-află cele-ntâmplate,

umplu pe loc ulciorul cu bani şi nestemate.

253

Îl smulse sărăciei pe-acel cinstit arab,

şi-i dete şi-alte daruri şi straie de nabab.

254

„Cu-ulciorul plin cu galbeni, suiţi-l într-o barcă!

Vreau ca la el acasă pe fluviu să se-ntoarcă.”

255

„Veni, trecând pustiul, trai nou dorind să-nceapă.

Mai repede v-ajunge, -ntorcându-se pe apă.”

256

Şi când privi arabu-acel fluviu, de pe punte,

se închină sfielnic, plecându-şi a sa frunte.

257

„Uimitu-m-a sultanul cel bun şi-izbăvitor.

Sunt mai uimit că vrut-a apa-mi din ulcior.”

258

„Cum oare Marea-aceasta de largă dărnicie,

Primi moneda-mi calpă cu-atâta bucurie?”

259

Orice în lumea-aceasta e un ulcior-minune,

umplut cu frumuseţe şi-adâncă-nţelepciune.

260

E-un strop de frumuseţe din Fluviul cel divin,

nemaicuprins în sine de-ntregul său preaplin.

261

Acea comoară-ascunsă, preaplinul despicându-l,

mai luminos ca cerul, făcu atunci pământul.

262

Lăsând comoara-ascunsă preaplinu-i să irumpă,

înveşmântă pământu-n regească haină scumpă.

263

De-ar fi văzut arabul din Fluviu-acela sfânt

o parte doar, ulciorul l-ar fi dat de pământ.

264

Acei care-L văzură s-au smuls din sinea lor

şi-au azvârlit c-o piatră-n al vieţii lor ulcior.

265

Tu, cel care c-o piatră-n ulcior ai azvârlit,

făcutu-l-ai, spărgându-l, şi mai desăvârşit.

266

Iar apa-i nu se varsă, chiar dacă-i făcut zob,

şi lucruri noi se iscă din fiecare ciob.

267

Şi ciob cu ciob se-avântă-ntr-un danţ cum n-a mai fost,

dar pentr-un ciob de cuget, el pare fără rost.

268

Când eşti lihnit de foame ajungi precum un câine.

Devii rău şi netrebnic doar pentru-un colţ de pâine.

269

Odată ce te saturi, ajungi un stârv livid,

lipsit de judecată şi ţeapăn ca un zid.

270

Ba eşti precum e stârvul, ba semeni cu căţeii.

Cum o s-alergi pe calea pe care-aleargă leii?

271

La vânătoare-un câine îţi este de folos.

Dar numai câte-odată tu să-i arunci un os.

272

Când e sătul, un câine nu e bun de corvoadă.

Ar mai putea ajunge s-alerge după pradă?

273

Vezi, foamea fost-a-aceea ce-mpinse sărăntocul

la curtea-acelui rege, unde şi-a aflat norocul.

274

Povestea mea nu are, cum vezi, nici cap, nici coadă.

De-aşa ceva iubeţii doar pot să dea dovadă.

275

Nici început ea n-are, și e precum vecia,

şi nici sfârşit, că este de-un soi cu veşnicia.

276

Aşa precum e apa îmi este şi povestea.

Un strop e cap şi coadă dar şi lipsit de-acestea.

277

Noi suntem şi arabul şi-ulciorul şi-acel rege,

Feriţi-vă de cel ce-adevărul vrea să îl nege.

278

Bărbatu-i cugetarea, femeia-i lăcomia

ce neagă cugetarea, să-i stingă, vrând, făclia.

279

De-al sufletului Suflet mă plâng. Cu toate acestea,

nicicum eu nu mă tângui, îmi deapăn doar povestea.

280

Când inima îmi spune: „El mi-a trimis năpasta”,

încep să râd de toată învinuirea aceasta.

281

Dreptate fă-mi, Tu, care doar celor drepţi li-eşti drag,

o, Tu, care eşti bolta, iar eu al porţii prag.

282

Şi prag şi boltă unde-s? Eu mă întreb mereu.

Acolo unde-i Domnul mai pot fi „noi şi eu”?

283

Bărbatul şi femeia când una-ajung-eşti Tu!

Când trec şi cele-unice şi una-ajung-eşti Tu!

284

Pe „eu” şi „noi” Tu singur urzitu-le-ai, Divine,

ca jocul proslăvirii să-l joci numai cu Tine,

285

ca doar un duh s-ajungă toţi acei „tu” şi „eu”,

şi-apoi să se cufunde, la urmă-n Dumnezeu.

286

O, vino, Tu, ce spus-ai „Să fie!”, Tu, Prea Sfinte,

o, Tu, ce eşti dincolo de orişice cuvinte!

287

Cum trupul doar trupeşte Te poate-nchipui,

el crede că ai parte de chin şi bucurii.

288

Acel ce bucuriei sau griji-i cade pradă,

să nu cumva să-mi spună că-i vrednic să Te vadă.

289

Acel ce-şi leagă viaţa de griji sau desfătare,

trăieşte pentru-aceste mici lucruri trecătoare.

290

A Dragostei întinsă şi fragedă grădină

nu de plăceri şi chinuri, ci de-alte roade-i plină.

291

E dincolo Iubirea de-aceste stări. Nu are

nici primăveri, nici toamne. E-n veci înfloritoare.

292

Potrivnic cu potrivnic se luptă, se omoară.

Porunca Ta îi smulge din Nefiinţă iară.

293

O, dinspre Nefiinţă să treacă spre Fiinţă

atâtea caravane primesc îngăduinţă.

294

În somn, în orice noapte gândirile dispar

şi se cufundă-n Marea cea fără hotar,

295

dar cum dau zorii, – aceste făpturi dumnezeieşti

îşi scot din Mare capul, ca tot atâţia peşti.

296

În toamnă, mii de frunze şi crengi supuse sorţii

se-ndreaptă-nfrânte către adâncul mării Morţii,

297

iar corbi în straie negre, din tălpi şi până-n creştet,

ca-ndoliaţii, -n crânguri, jelesc frunzişul veşted.

298

Şi iarăşi Nefiinţei îi dă Cel Sfânt porunci

să-napoieze cele-nghiţite pân-atunci:

299

„Înapoiază, Moarte, ce-ai înghiţit cu zel:

tulpini, ramuri, frunze şi ierburi fel de fel!”

300

Auzi cum naiu-n cântec povestea lui – şi-o spune!

De jalea despărţirii, cum alta nu-i – el spune:

301

„De când am fost din trestii tăiat, le-ascult chemarea.

Bărbatul şi femeia îmi jeluiesc plânsoarea.”

302

„Vreau inimi sfâşiate de gheara despărţirii,

pe rând să le dezvălui durerile tânjirii.”

303

„Cui i-a fost dat departe de matca lui să stea,

râvneşte doar la clipa unirii lui cu ea.”

304

„Eu tuturor ştiut-am durerea-mi a le-o zice,

tovarăş cu cei jalnici dar şi cu cei ferice.”

305

„Aşa cum i-a fost crezul mi-a fost omul fârtat,

dar taina din adâncu-mi s-o afle n-a-ncercat.”

306

„Deşi întreaga-mi taină în plânsul-mi se ascunde,

nu-i ochi şi nici ureche să ştie-a o pătrunde.”

307

„Nu-i trupul pentru suflet un văl, nici pentru corp.

nu-i duhul văl, dar dacă vrei duh să vezi, eşti orb.”

308

„Un foc e acest geamăt de nai şi nu o boare,

şi piară cel ce focu-n adâncul lui nu-l are!

309

„E flacăra iubirii ce-n miez de nai se-ascunde.

De fierberea iubirii tot vinul se pătrunde.”

310

„Tovarăş ţi-este naiul departe de Cel drag,

şi viersu-i rupe vălul, dând tainele-n vileag.”

311

„Să fii precum e naiul, şi leacul şi otrava – au cine-a mai văzut?

Să fii şi-ndrăgostitul şi să-i auzi voroava – au cine-a mai văzut?”

312

„De-nsângerata Cale-a iubirii naiul spune,

şi deapănă-o poveste, a dragostei nebune.”

313

„Doar de-ţi pierzi rostul minţii afla-vei Rostul viu.

Urechea este-al limbii unicul muşteriu.”

314

„Trec zilele, când sufăr, pe lângă timp, duium,

că ziua şi durerea-s tovarăşe de drum.”

315

„Şi vremii care trece, îi spun: „Te du, n-am teamă!”

Dar Tu rămâi! Cu tine, o, nimeni nu-i de-o seamă!”

316

„Doar cine nu e peşte, sătul de apă.

Prea lungă-i ziua pentru cel ce de foame crapă.”

317

„Pe-un înţelept nu-l poate pricepe un novice.

Deci scurt la vorbă fi-voi şi-adio îi voi zice.”

318

Slăvite fii, iubire! O lume te adastă.

Eşti vraciul ce ne scapă de orişice năpastă.

319

O, leac al îngâmfării şi poftei de renume!

Eşti Platon şi Galenos, meniţi să ne îndrume.

320

Doar prin iubire-ajuns-a un trup de lut la cer

şi-a prins să dănţuiască şi muntele stingher.

321

Iubirea îmbătat-a-atunci muntele Sinai.

L-a fulgerat pe Moise, lăsându-l fără grai.

322

De m-aş lipi de gura celui asemenea mie,

aş da-n vileag, ca naiul, ce-i voie să se ştie.

323

Cel despărţit de cel ce asemenea lui cuvântă.

rămâne mut chiar dacă întreg lăuntru-i cântă.

324

Când piere trandafirul şi când grădina moare

nu mai auzi cum cântă nici o privighetoare.

325

Iubitul este totul şi-n văl cel ce iubeşte.

E viu doar îndrăgostitul şi-i mort cel ce-ndrăgeşte.

326

Când dragostei divine de-ndrăgostit nu-i pasă,

el e ca zburătoarea fără de-aripi rămasă.

327

Cum să-nţeleg în juru-mi al lumii vălmăşag,

de nu răzbate-n juru-mi lumina Celui Drag?

328

Iubirea vrea ca vorba-i să fie cunoscută.

De ce rămâne oare atunci oglinda mută?

329

Ştii tu de ce oglinda-ţi nu este vorbăreaţă?

E pentru că nu-i cureţi rugina de pe faţă.

330

Ce simte îndrăgostitul nu simte orişicine:

Iubirea-i astrolabul misterelor divine.

331

Iubirea dacă vine de-aici sau din cea lume,

spre-aceasta, pân-la urmă, menită-i să ne-ndrume.

332

Deşi despre iubire-am spus tot ce se cuvine:

când o simţii, de cele ce-am spus mi-a fost ruşine.

333

Deşi numai cuvântul aduce limpezire,

mai limpede-i iubirea cuprinsă de amuţire.

334

Când pana se grăbeşte să scrie fără frică,

de-ajunge la iubire, pe sine se despică.

335

În faţa ei, raţiunea-i ca-n smârcuri o mârţoagă,

iubirea-i doar în stare iubirea s-o-nţeleagă.

336

Vezi, soarele e însuşi a soarelui dovadă.

Să nu-şi întoarcă faţa cel care vrea s-o vadă.

337

Şi umbra dac-ajunge alt martor să devină,

doar Soarele e cel ce-i dă duhului lumină.

338

Văpaia firii dacă ţi-aduce numai chin,

ea arde la porunca Stăpânului divin.

339

Văpaia firii dacă ţi-aduce bucurie,

iscată-i de Stăpânul a tot ce va să fie.

340

De cum începi să suferi, iertare tu să-I ceri,

căci chinul ce-l trimite stă-n ale Lui puteri.

341

Când Domnul vrea, durerea se schimbă-n desfătare,

şi punerea în lanţuri devine liberare.

342

Sunt sclavii Lui pământul şi focul, apa, vântul.

Cu noi se-arată moarte, dar vii sunt cu Prea Sfântul.

343

În faţa Celui Veşnic, vezi, focul stă smerit.

Se zbate zi şi noapte ca un îndrăgostit.

344

Izbeşti cu piatra-amnarul şi foc ţâşneşte-atunci,

C-a-ascultat întocma-ale Domnului porunci.

345

Cu-amnare păcătoase în cremeni nu lovi:

că oamenii, în stare-s de-a zămisli copii.

346

Şi cremenea şi-amnarul sunt pricini s-a tot spus.

E-adevărat, dar ‘nalţă privirea ta mai sus!

347

Pricinile iscate-s de pricina divină:

Ce pricină apare de n-are vreo pricină?

348

Dar pricinile care-l îndrumă pe proroc

vin mai de sus c-acele ivite-n orice loc.

349

Doar ele pe-alte pricini le fac făptuitoare,

ori sterpe să ajungă, lipsite de vigoare.

350

Pricinile mărunte le ştie orişicine.

Proorocii au de-a face doar cu pricini divine.

351

O pricină e-asemeni frânghiei la-ndemână

cu care tragi găleata cu apă din fântână.

352

O roată învârteşte frânghia, ştim cu toţii.

E vina ta de nu-l vezi pe învârtitorul roţii.

353

Frânghiile pricinii din lumea asta toată,

tu nu le crede trase de roata bolţii beată,

354

ca să n-ajungi ca roata cuprinsă de-ameţeală

ori s-arzi ca o tulpină pe dinlăuntru goală.

355

A fost cândva un rege, ce îşi vădea putinţa

de-a fi stăpân pe ţară şi de-a-ndruma credinţa.

356

Se întâmplă să plece-ntr-o bună zi, călare,

cu-ai săi curteni, spre-a-ncepe apoi o vânătoare,

357

dar întâlnind o sclavă, curmă orice voroave,

şi sufletu-i ajunse-atunci sclavul unei sclave.

358

Ca pasărea-ntr-o cuşcă, -al său duh, făr’ de zăbavă,

din aripi prinse-a bate, şi-o cumpără pe sclavă.

359

Ea-i împlini întocmai apoi orice dorinţă,

dar Soarta-mbolnăvind-o, i-aduse suferinţă.

360

Chemă de-ndată craiul pe vracii mai isteţi,

spunând: „În mâna voastră stau ale noastre vieţi.”

361

„Nu-mi pasă de-a mea viaţă. Ea-i viaţa vieţii mele

şi leacul ce mă poate scăpa de orice rele.”

362

„De-un vraci o lecuieşte pe cea ce-mi dă tărie,

îl las cu el să ducă întreaga-mi vistierie.”

363

Răspunseră-atunci vracii; „Ne punem viaţa-n joc,

şi ale noastre gânduri le strângem la un loc.”

364

„Suntem lecuitorii mulţimilor, din veac,

şi orice suferinţă la noi îşi află leac.”

365

N-au adăugat din fală: „De-o vrea şi Domnul Sfânt.”

Văditu-le-atunci Domnul cât de nevolnici sunt.

366

Cu cât i-au dat bolnavei mai multă îngrijire,

cu atât creştea şi boala cea fără lecuire.

367

Şi trupul ei ajunse precum un fir de pai.

Curgea şuvoi de lacrimi din ochii-acelui crai.

368

Când vracii îşi vădiră a lor nevolnicie,

porni în grabă craiul, desculţ, către geamie.

369

Se aşeză cu faţa înspre oraşul sfânt,

scăldând cu lacrimi preşul, vădind al său frământ.

370

Când din extazul rugii el îşi veni în fire,

‘nălţă spre Domnul numai cuvinte de slăvire:

371

„O, Tu, cel care lesne o lume poţi să dărui

şi afli orice taină, la ce bun să mai stărui?”

372

„Tu, care la restrişte ne eşti un adăpost,

iar rătăcit-am drumul şi nu-i mai aflu rost.”

373

„Ai spus: Chiar dacă taina Eu ţi-o cunosc, deplină,

tu fă-mi-o cunoscută şi scoate-o la lumină.”

374

Când strigătul acesta din sufletu-i zbucni,

Oceanul îndurării Divine răbufni.

375

Şi tot plângând, deodată, de somn el fu curpins,

şi-n vis văzu c-apare-un bătrân cu părul nins.

376

„Veşti bune! Ale tale dorinţe vor fi-mplinite.

Un om veni-va mâine. Chiar eu ţi-l voi trimite.”

377

„E-un vraci îndemânatic, destoinic, plin de zel.

Cinstit să ştii că este. Încrede-te în el!”

378

„În leacul lui înalta Magie – tu s-o vezi,

şi-n firea lui Divina Tărie – tu s-o vezi!”

379

Când se ivi lumina făgăduitei zile,

şi mândrul soare stinse-ale stelelor feştile,

380

stă craiul pe-o terasă, încrezător în vis,

spre a vedea-mplinirea-a ce-n taină-i s-a prezis.

381

Ivitu-s-a atunci omul cu faţa luminoasă,

aşa cum dintre nouri un soare stă să iasă,

382

sau ca o lună nouă, venind din depărtare.

Părea că e şi nu e, precum o arătare.

383

Ceva din chipul celui întrezărit în vis

el regăsi-n obrazul cerescului trimis.

384

El însuşi, nu curtenii, i-aduse un salut

acelui oaspete care venea din Nevăzut.

385

„Tu eşti de fapt Iubitul, nu sclava ce m-aşteaptă.

În lume orice faptă stârnită-i de altă faptă.”

386

Îi povesti pe urmă de boală şi bolnavă,

şi îl conduse lângă fiinţa ei firavă.

387

Cel oaspe-i luă pulsul, privi la faţa-i pală,

şi întrebă ce semne vădise acea boală.

388

El spuse-apoi: „Ce vracii i-au dat aşa-n prostie,

vezi, n-au făcut-o bine, ci tot mai rău să-i fie.”

389

„Ce-ascunde ea-n lăuntru-i ei nu-şi dădură seamă.

Dea Domnul să m-ajute să dreg ce se destramă!”

390

Văzându-i suferinţa, el taina i-o ghici,

dar craiului nimic nu vru a-i povesti.

391

Nu fierea îi iscase-al durerilor duium.

Mireasma unor vreascuri o simţi din al lor fum.

392

Îi înţelese chinul: din inimă venea.

La trup n-avea nimic, dar inima-i bolea.

393

În inimi se vădeşte iubirea pe deplin.

Nu-i chin să fie-asemenea cu-al inimilor chin.

394

Când ţeapa-ţi intră-n talpă, o simţi până-n rărunchi.

Ridici atunci piciorul, îl pui pe un genunchi.

395

şi-i cauţi ţepii vârful cu vârful unui ac.

Lingi locul dacă ţepii nu i-ai venit de hac.

396

Cu greu găseşti o ţeapă în talpă când pătrunde.

Dar ghimpele ce-ţi intră în inimă? Răspunde!

397

De şi-ar vedea cei josnici al inimilor spin,

i-ar mai putea învinge pe oameni vreun chin?

398

Măgarului sub coadă de i se-nfige-o ţeapă,

cum nu ştie s-o smulgă, să salte o să-nceapă.

399

Şi tot sărind, el ţeapa o va simţi mai tare.

Să-şi smulgă ţeapa-n stare-i doar cine minte are.

400

Şi spre-a scăpa de ţeapa ce-i face-atâta rău,

îi va lovi măgarul pe toţi din jurul său.

401

Ştia-acel vraci să smulgă din inimă o ţeapă,

şi trupul pipăindu-l, bolirea s-o priceapă.

402

O puse-atunci pe fată să-şi spună a ei viaţă,

de-a-avut cumva prieteni şi cum erau la faţă.

403

Ea-i povesti de locul în care se născuse,

de oamenii de-acolo şi ce stăpâni avuse.

404

El i-ascultă povestea, dar mai presus de toate,

voia, să-i afle pulsul, să simtă-n ce chip bate,

405

că pulsul se iuţeşte l-auzul unui nume,

de-l poartă cel pe care-l doreşti mai mult pe lume.

406

Ea-i povesti de viaţa din locuri cunoscute,

dar nu păli şi pulsul nu îi bătu mai iute.

407

Firesc îi bătea pulsul, aşa, ca la comandă,

pân-ce-o-ntrebă anume de dulcea Samarkandă.

408

Roşi, păli, şi pulsul-ncepu a-i bate viu:

iubise-n Samarkanda pe un giuvaergiu.

409

Aşa află deci vraciul ce taină ea ascunde,

şi pricina durerii putu a i-o pătrunde.

410

„Eu ştiu care ţi-e boala şi i-am găsit şi-un leac,

Voi face o minune spre a-i veni de hac.”

411

„Fii fără griji sau teamă, vădind doar veselie,

şi fi-voi pentru tine ca ploaia pentru glie.”

412

„Ai grijă de-a nu spune la nimeni taina ta,

nici craiului chiar dacă-ntr-o zi te va-ntreba.”

413

„Când inima devine al tainelor mormânt,

mai repede-mplinite dorinţele îţi sunt.”

414

„Profetul spus-a: Cel ce-şi ascunde taina bine,

unit cu ce râvneşte mai repede devine.”

415

„Sămânţa când ascunsă-i într-un adânc de glie,

Vezi, taina ei ajunge verdeaţa din câmpie.”

416

Şi-aşa făgăduiala acelui vraci de seamă

o izbăvi pe fata bolnavă de-orice teamă.

417

Se duse apoi vraciul la rege, pe-noptate,

şi-i povesti o parte din cele întâmplate.

418

„Urzirea cea mai bună ar fi ca pe străin

aicea să-l aducem, ca s-o scăpăm de chin.”

419

„Tu cheamă-l pe-aurarul aflat acum departe.

Atrage-l cu mult aur. Dă-i scump veşmânt să poarte!”

420

Monarhu-atunci trimise doi oameni iscusiţi,

doi soli îndemânateci, destoinici şi cinstiţi.

421

La Samarkanda – ajuns-au ducând regescul dar,

şi-au dat de-un uşuratic şi vesel aurar.

422

„O, meştere, ce-ajuns-ai să le cunoşti pe toate,

a-ndemânării-ţi faimă azi lumea o străbate.”

423

„Al nostru falnic rege te-a-ales pe tine – anume

să-i fii giuvaergiul, ştiind de-al tău renume.”

424

„Primeşte-argint şi aur şi-acest prea nobil strai,

şi-ajuns la curte sta-vei alăturea de crai.”

425

În faţa atâtor-galbeni şi-a scumpelor veşminte,

el îşi lăsă copiii, uitând că e părinte.

426

Porni cu voie bună la drum, de dimineaţă,

spre craiu-acela dornic să curme a sa viaţă.

427

Plecă pe un cal falnic, fără-a lua aminte

că preţul vieţii sale erau nişte veşminte.

428

O, tu, cel ce te bucuri că pleci acum departe,

şi-n fapt porneşti tu singur spre-a ta sortită moarte!

429

Visa giuvaergiul putere şi palate.

Heruvul morţii spuse: „Le vei avea pe toate!”

430

De cum sfârşit-a drumul, străinul, cu alai,

fu dus de vraci la curte, în faţa-acelui crai.

431

Condus fu pân-la rege, cu toată curtenia,

spre-a arde ca un fluture ce l-a atras făclia.

432

Vădi monarhu-atunci respect şi dărnicie,

şi îi lăsă pe mână întreaga vistierie.

433

Îi spuse-n taină vraciul: „Sultane de ne-nvins,

pe sclavă tu s-o dărui acum acestui ins.”

434

Ca fata să se creadă ferice, cu noroc,

„şi apa-mpreunării să stingă al ei foc.”

435

Şi craiu-i dete fata c-obrazul ca de lună,

unind acea pereche ce se vroia-mpreună.

436

O vreme îşi văzură dorinţa împlinită,

până ce fata-ajunse deplin tămăduită.

437

Lui i se dete-atunci să bea dintr-o licoare,

menită să-l slăbească, menită să-l doboare.

438

Pieri în urma bolii întreaga-i frumuseţe.

Pe fată n-o cuprinse nici urmă de tristeţe.

439

El arăta-acum jalnic şi gălbejit la faţă,

şi inima iubitei ajunse-un sloi de gheaţă.

440

„De tot ce-am parte-acum va-avea şi-al meu duşman.

Cum poate al meu sânge vărsat să fie-n van?”

441

„Deşi e lungă umbra ce zidul o aruncă,

ea tot la noi se-ntoarce, aşa ca la poruncă.”

442

„Un munte-i lumea. Fapta-i un strigăt mereu nou,

ce tot la noi se-ntoarce sub formă de ecou.”

443

El spuse-aceste vorbe cu ultimu-i suspin,

Şi astfel scăpă fata de dragoste şi chin.

444

Nu dăinuie iubirea ce-o ai pentru cei morţi.

Nicicând n-or să mai vină să bată pe la porţi.

445

În schimb iubirea care o ai pentru cei vii

mai proaspătă e-n suflet ca muguru-n câmpii.

446

Tu dăruie-ţi iubirea Celui ce-n veci trăieşte

şi-ţi toarnă-n cupă vinul ce viaţa o sporeşte.

447

Iubeşte-l pe Cel care făcut-a din iubire

ca toţi profeţii parte să aibă de cinstire.

448

Nu teama şi nădejdea-l împinseră pe vraci

să-l otrăvească pe-omul acela-n chip dibaci.

449

Şi n-a făcut-o pentr-a monarhului plăcere,

ci doar fiindc-aflase dumnezeiască vrere,

450

cum Kezr omorâse pe-un tânăr oarecare.

Pentru cei mulţi o taină ce n-avea dezlegare.

451

Acel ce de la Domnul răspuns şi-ndemn primeşte

oricând are dreptate în tot ce porunceşte.

452

Acel ce-ndrumă duhul e-n drept să şi omoare,

că mâna lui e mâna Celui ce seamăn n-are.

453

Ca Ismail tu pleacă-al tău cap, de-i stai în faţă.

Sub spada lui tu, vesel, jertfeşte-ţi a ta viaţă,

454

ca vesel al tău suflet să dăinuie mereu,

precum Profetu-şi simte-al său duh la Dumnezeu.

455

Îndrăgostiţii cupa plăcerii o golesc

când sunt ucişi de mâna acelei ce-o-ndrăgesc.

456

Vezi, craiul nu ucis-a de patimă învins.

Nu te lăsa de gânduri netrebnice cuprins.

457

De nu i-ar fi fost fapta stârnită de Cel Sfânt,

ar fi fost doar un câine, nu-un rege pe pământ.

458

N-a fost împins de patimi ori pofte de călău.

A-nfăptuit un bine părând a face-un rău.

459

Când Kezr găurit-a o barcă, aşa, ca-n joacă,

avut-a-atunci deplină dreptate să o facă.

460

Lui Moise-nchipuirea-i se dovedi beteagă,

şi nu-i fu dat atuncea nimic să-nţeleagă.

461

N-a-nfăptuit o crimă-acel crai ci-un lucru bun.

L-a îmbătat Cel Veşnic. N-a fost nicicum nebun.

462

De-ar fi dorit s-omoare pe-un musulman smerit,

păgân aş fi fost dacă l-aş fi preamărit.

463

Se îngrozeşte cerul când lauzi un călău,

şi-atunci chiar piosul cuprins e de-un gând rău.

464

El fost-a craiul care pe toate le-a-nţeles,

şi un ales el fost-a, al Domnului ales.

465

Pe cel ucis de-un astfel de crai, craiu-l îndreaptă

să urce pe-a cinstirii cea mai înaltă treaptă.

466

De n-ar fi ştiut craiul că răul e spre bine,

ar fi trecut la faptă, el cel menit s-aline?

467

Plânge-un copil când vede scalpelul unui vraci.

Dar grijulia mamă, ferice-i spuse: taci!

468

El ia jumătatea vieţii şi-n locu-i pune zece,

şi-ţi dăruie-atunci Domnul ce nici prin gând nu-ţi trece.

469

Când fapta Lui o judeci, L-asemuieşti cu tine,

Eşti de-adevăr departe. Ci judecă mai bine!

470

Noi suntem o harpă. Tu faci să răsune.

Nu-i tânguirea noastră. Tu gemi pe-ale ei strune.

471

Un nai suntem. Cântarea din noi – e de la Tine.

Noi munţi suntem. Strigarea din noi – e de la Tine.

472

Un joc de şah noi suntem, cu-nfrângeri şi victorii.

De Tine-au fost stârnite, la capătul prinsorii.

473

Noi cine suntem, Suflet al sufletelor, cine,

de mai suntem în viaţă alăturea de Tine?

474

Noi suntem nefiinţe. Suprema Ta Fiinţă

la ce-i menit pieirii s-apară-i dă putinţă.

475

Noi suntem lei puternici, dar lei ţesuţi pe steaguri,

ce vântul îi împinge-nainte, în şiraguri.

476

Vădită li-e năvala, dar nevăzut e vântul.

O, nevăzutu-acesta să nu-şi mai curme-avântul.

477

Şi duhul şi fiinţa Tu ni le-ai dat în dar,

iar viaţa din fiinţă iscată-i de-al Tău har.

478

Vădindu-i nefiinţei plăcerea de a fi,

făcut-ai nefiinţa să-nceapă-a Te-ndrăgi.

479

Desfătător Ţi-e darul – o, nu-l lua-napoi!

Şi vinul şi paharul – nu le lua-napoi!

480

De-o să le iei, au cine-ţi va cere socoteală?

E-n stare cu zugravul să lupte-o zugrăveală?

481

Nu-ţi îndrepta acum spre noi a Ta privire!

Contemplă-Ţi bunătatea şi-a Ta milostivire!

482

Atunci când n-aveam viaţă şi n-o puteam nici cere,

ai împlinit a noastră necuvântată vrere.

483

Stă zugrăveala-n faţa celui ce-a zugrăvit

ca fătul într-un pântec, legat şi închircit.

484

În faţa Celui Veşnic supuşi stau toţi şi tac,

Neputincioşi ca pânza în faţa unui ac.

485

Pe pânză El îl ţese pe diavol ori pe-Adam.

Înfăţişează chinul ori ce e un balsam.

486

Şi nimeni n-are forţa să se-apere, să strige,

atunci când se-ntâmplă să piardă-or să câştige.

487

Vezi în ce chip Coranu-acest vers l-a tâlcuit:

„Nu tu eşti cel ce-azvârli atunci când ai zvârlit.”

488

Când tragem o săgeată, nu noi îi dăm avântul.

Noi suntem numai arcul. Arcaşul e Prea Sfântul.

489

Nu-i silnicie-aceasta, ci e Atotputinţă

menită să stârnească în suflet umilinţă.

490

Iar umilinţa-aceasta vădeşte-ndatorire.

Prin libera ta vrere ţi-aduci o-nvinuire.

491

De liberă nu-i vrerea, ce sunt ruşinea-aceasta,

sfiala vinovată, mâhnirea şi năpasta?

492

De ce îi ceartă-un dascăl pe-ai săi învăţăcei?

De ce îşi cată duhul mereu un alt temei?

493

Spui despre cel ce neagă constrângerea divină

că norul său ascunde a lunii Lui lumină.

494

Un bun răspuns primi-vei s-asculţi de-ţi dai silinţă,

şi scapi de rătăcire, tinzând înspre credinţă.

495

Apar în timpul bolii căinţa şi smerirea.

Fiinţa ta îşi află-n adâncul ei trezirea.

496

Şi-n toată vremea-n care te simţi lovit de boală,

fierbinte-l rogi pe Domnul să ierte-a ta greşeală.

497

Ce hâd este păcatul tu vezi de-abia acum,

şi hotărăşti a merge din nou pe dreptul drum.

498

Făgăduieşti de-ndată şi faci şi jurământ

să te supui cu totul poruncii Celui Sfânt.

499

E sigur deci că boala aduce-atunci cu sine

trezirea conştiinţei şi-a duhului din tine.

500

Reţine adevărul acest cum altul nu-i

Doar cel ce-ndură poate simţi mireasma lui.

501

Cu cât mai treaz ţi-e duhul, mai grea îţi este viaţa.

Mai bine-l ştii pe Domnul, mai pală-ţi este faţa.

502

Constrângerea divină de-o-nduri, unde-i smerirea?

Şi-Atotputernicia-I de-o simţi, unde-i simţirea?

503

Cum s-aibă cel în lanţuri de veselie parte,

şi-asemenea celui liber cum poate să se poarte?

504

Şi dacă-nlănţuit eşti de mâini şi de picioare

şi potera domnească în paza ei te are,

505

nu te purta mişelnic cu cei mai slabi ca tine,

căci nu aşa se poartă acei cu firi blajine.

506

Şi de nu-I simţi silirea nu zi că eşti silit.

Şi de-ai simţit-o unde-i dovada-a ce-ai simţit?

507

În fiecare faptă ce ţii s-o împlineşti

tu îţi vădeşti putinţa că poţi s-o săvârşeşti.

508

Dar despre fapta care s-o-nfăptui nu-ţi convine,

Constrângerea o-nvinui. Zici: „De la Domnul vine.”

509

Constrânşi se simt profeţii în lumea de nevoi.

Constrânşi se simt procleţii în lumea de apoi.

510

Că liberi în cea lume vor fi – ne spun profeţii.

Că liberi sunt în lumea de-aici – ne spun procleţii.

511

Asupra unei turme, păscând într-o păşune,

se năpustea adesea un leu spre-a o răpune.

512

Din locul lui de pândă, sărea-nspre-animale,

făcându-le pe-acestea să blesteme-acea vale.

513

Un şiretlic scorniră-mpotriva-acelui leu:

„Îţi vei primi tainul, să fii sătul mereu,”

514

„dar nu mai fă pe nimeni altcineva să moară,

ca iarba care-o paştem să n-o simţim amară”.

515

Le zise leul: „Bine, dar vreau bună-credinţă.

Destul mă vicleniră, stârnindu-mi suferinţă!”

516

„Sătul de vicleşugul atâtor fanfaroni,

muşcat până la sânge de şerpi şi scorpioni.”

517

„Dar sufletul meu lacom, pândind din colţul său,

decât viclenii-aceştia se dovedi mai rău.”

518

„Nu poate fi piosul muşcat şi-a doua oară.

A spus-o chiar Profetul, şi vorba-i e-o comoară.”

519

Răspunse turma: „Vană îţi este prevederea

atunci când vrea Domnul să-şi împlinească vrerea.”

520

„Dar prevederea iscă necazuri şi frământ.

Mai bună se vădeşte încrederea-n Cel Sfânt.”

521

„Deşi din fire aprig, nu te sfădi cu Soarta,

ca nu cumva alt-dată chiar ea să-nceapă cearta.”

522

„De stai ca stârvu-n faţa poruncilor divine,

„Stăpânul aurorei nu va lovi în tine.”

523

Dar leul: „A te-ncrede-n Cel Sfânt e doar o treaptă.

„Profetul ne îndeamnă să trecem şi la faptă:”

524

„Chiar de te-ncrezi în Domnul aşa cum se cuvine,

să-i legi cămilei genunchii cât mai bine!”

525

„Cel ce-şi câştigă viaţa-i iubit de Dumnezeu

Chiar când te-ncrezi în Domnul, sileşte-te mereu.”

526

Răspunse turma: „Fapta-mplinită de-o făptură

Vădeşte-o-nşelăciune chiar pe a ei măsură.”

527

„Încrederea-n Cel Veşnic e lucrul cel mai bun,

că Domnului îi place când toţi i se supun.”

528

„Fugind de-un chin, un altul îţi va veni de hac.

Şi-atunci scapi de-un şarpe şi dai de-un vârcolac.”

529

„Un om întinde-o cursă şi cade-apoi în ea,

iar cel ce-l iei drept reazim vrea sângele să-ţi bea.”

530

„Degeaba fereci uşa, duşmanul e-n cotlon.

Cam asta-a fost şi-urzirea acelui faraon:”

531

„mii de copii ucişi în ura-i sângeroasă,

dar cel cătat anume se-afla la el în casă.”

532

Răspunse leul: „Domnul, stăpân pe-orice suflare,

ne pune tuturora o scară la picioare.”

533

„ca fiecare treaptă spre boltă să ne poarte.

Crezând aci-n ursire, crezi în nădejdi deşarte.”

534

De ce când ai picioare, tu vrei să pari olog,

şi degetele tale le-ascunzi ca un milog?”

535

„Când pune-n mâna slugii stăpânul o lopată

deşi nu scoate-o vorbă, sluga-l pricepe-ndată.”

536

„Şi mâna ca şi sapa sunt ale Sale semne.

Să le pricepem rostul ştiut-a să ne-ndemne.”

537

„Şi dacă-ţi pui la suflet, îndemnul cel divin,

tu viaţa o-nchina-vei spre a-l împlini deplin.”

538

„El semne-ţi va trimite, ca taina-I s-o-nţelegi,

te v-asculta mulţimea şi roade-o să culegi.”

539

„De-L porţi pe Domnu-n tine, te va purta spre ţel.

Şi de-I primeşti porunca, te va primi la El.”

540

„De-I împlineşti porunca, i-o vei şi răspândi.

De vrei să fii totuna cu El, o să şi fii.”

541

„Slăveşti prin fapte darul de-avea voinţa-ntreagă.

Predestinarea însă divinul dar îl neagă.”

542

„Slăvindu-L pentru-această putinţă, ea va creşte,

în schimb predestinarea-acest dar, vezi, ţi-l răpeşte.”

543

„Predestinarea-nseamnă s-adormi pe-al tău drumeag.

O, n-adormi-nainte de vezi divinul prag!”

544

„O, n-adormi, tu, care te crezi constrâns de toate,

decât culcat sub pomul cu roade-nmiresmate,

545

„aşa ca-n orice clipă să poată vântu-n goană

asupra-ţi să reverse-o trebuincioasă hrană.”

546

„Predestinarea-nseamnă s-adormi între tâlhari.

Pe-un astfel de zănatic l-ar mai ierta cei tari?”

547

„Tu de te-nchizi în Domnul, înfăptuie cu zel!

Însămânţând ogorul, te bizuie pe El!”

548

Răspunse-atunci turma cea pusă pe zâzanii:

„Toţi cei ce semănară grăunţe de strădanii,

549

„mulţimi nenumărate, femei ca şi bărbaţi,

de ce de-a lungul vremii n-ajunseră bogaţi?”

550

„Şi în afara-a tot ce din veci le-a fost urzit,

din câte-au pus la cale nimic nu s-a-mplinit.”

551

„Tu, vrednic om, o vorbă e orice-nfăptuire!

Tu, om dibaci, socoate silinţa nălucire!”

552

Răspunse leul: „Seamă ţineţi de străduinţa

profeţilor şi celor ce şi-au păstrat credinţa!”

553

„I-a ajutat Prea-naltul, când îşi dădeau măsura,

să-ndure împilarea şi frigul şi căldura.”

554

„Tot ce-au urzit ieşit-a aşa cum se cuvine,

că tot ce împlineşte-un om de bine iese bine.”

555

Te străduieşte până la capătu-unei vieţi,

pe calea străbătută de sfinţi şi de profeţi!

556

Strădania nu-i lupta-mpotriva-a noastrei sorţi.

Impusă e de soarta ce trebui s-o suporţi.

557

Aş fi păgân de-aş crede că omul credincios,

mergând pe calea dreaptă, ar ajunge-un păgubos.

558

N-ai capul spart, atunci la ce bun să ţi-l legi?

Te străduieşte-o viaţă şi-apoi vei râde-n veci.

559

Râvneşti lăcaş nevrednic râvnind l-această lume.

Mai bine pe cealaltă tu caut-o anume.

560

C-un vicleşug părelnic vrei lumea s-o câştigi.

E bun doar cel prin care de lume te dezici.

561

Viclean e-ntemniţatul ce-şi sapă-n zid ieşirea,

dar dacă o astupă, în van i-a fost urzirea.

562

O temniţă e lumea şi noi stăm după drugi.

Tu sapă-ţi o ieşire din temniţă şi fugi!

563

Ce-i oare lumea asta? Să-L uiţi pe Dumnezeu.

Şi nu negoţ şi-avere, femei sau vreun trofeu.

564

Şi zel şi leac şi boală sunt fapte ce se-ncheagă.

Se străduie şi-acel ce strădania o neagă.

565

Ştiut-a astfel leul cum turma s-o înfunde,

încât nici o jivină n-a vrut a-i mai răspunde.

566

Şi-atuncea toată turma, cuprinsă de frământ,

sfârşit-a prin a pierde încrederea-n Cel Sfânt.

567

Un legământ cu leul apoi au întocmit,

ca el să nu ajungă vreodată păgubit.

568

De-acum, tainul zilnic şi-l va primi drept plată,

şi nu v-avea nevoie a-l mai cere înc-odată.

569

Şi zilnic o jivină, aşa cum cădea sorţii,

porneau spre leu în goană spre-a bea din cupa morţii.

570

Când iepurelui rându-i veni din ea să soarbă,

strigă: „De-ajuns cu-această nedreaptă soartă oarbă.”

571

Răspunse atunci turma: „Noi toţi ne dăm silinţă

şi ne jertfim cu cinste şi cu bună-credinţă.”

572

„Nu fă să ni se piardă renumele şi du-te,

pe leu să nu-l înfurii. Te du, te du mai iute!”

573

Răspunse iepuraşul: „O, daţi-mi un răgaz,

şi printr-o viclenie vă scap eu de necaz.”

574

„Prin vicleşug voi face să fiţi cruţaţi de moarte

şi toţi copiii voştri de tihnă s-aibă parte!”

575

„Răspunse-n grabă turma: „Hei, tu, mai ţine-ţi gura.

Ajuns-ai ca măgarul. Ai întrecut măsura.”

576

„Ce-i cu trufia asta? Asemenea cuvinte

celor mai breji ca tine nu le-au trecut prin minte.”

577

„Prea eşti trufaş ori Soarta cea rea de noi se ţine.

De nu, cum cele spuse s-ar potrivi cu tine?”

578

Răspunse iepuraşul: „Cel Sfânt m-a inspirat.

Unei vietăţi firave i-a dat un vrednic sfat.”

579

Ce Domnul le învaţă pe micile albine

nu li se potriveşte hulpavelor jivine.

580

Din ceară-şi face albina o casă în prisacă.

A învăţat-o Domnul cum trebuie s-o facă.

581

Ce viermii de mătase ştiu de la Dumnezeu,

în stare e să facă un tigru sau un leu?

582

Pe-Adam, făcut din glie, tot Domnul l-a-nvăţat,

şi pân-la şaptea boltă gândirea-i s-a-nălţat.

583

Un strop de sânge-n inimi primi un giuvaier.

Cel Sfânt nu-l dete mării şi nici vreunui cer.

584

Atunci când pe-un perete un om e zugrăvit,

ce formei îi lipseşte vedea-vei negreşit.

585

Strălucitoarei forme doar duhul îi lipseşte.

Tu giuvaieru-acesta încearcă de-l găseşte!

586

Cunoaşterea-i pecetea ce toate le dezleagă.

Cunoaşterea e duhul şi forma-i lumea-ntreagă.

587

Neputincioase faţă de om de-aceea sunt

vietăţile din mare – cele de pe pământ.

588

Vorbi atuncea turma: „Hei, iepure vioi,

ce născocit-a mintea-ţi? Am vrea să ştim şi noi!”

589

Răspunse iepuraşul: „Nu-i bine să-ţi spui taina,

„că omu-şi schimbă gândul precum îşi schimbă haina.”

590

„De-i zici cumva oglinzii cât este de curată,

suflarea-ţi, aburind-o, o-ntunecă pe dată.

591

„În lumea asta despre trei lucruri dă-ţi silinţa

a nu vorbi: plecarea, averea şi credinţa.”

592

„Că pentru fiecare aşteaptă un duşman,

ce-i gata, atunci când află, s-arunce-al său arcan.”

593

Pe urmă iepuraşul mai zăbovi o vreme,

şi-apoi porni spre leul cel crud, făr-a se teme.

594

Dar zăbovirea-aceasta îl înfurie pe leu.

Urla, scurmând ţărâna. Se stăpânea cu greu.

595

„Nu mi-am zis oare bine c-a lor făgăduială

nu trebuie crezută şi că-i doar vorbă goală.”

596

„Pălăvrăgeala turmei prostitu-m-a, văd bine.

Până când oare Timpu-şi va bate joc de mine?”

597

„Orice cuvânt în lume câte-o capcană sapă:

nisip, dulceaga vorbă-i ce-absoarbe-a vieţii apă.”

598

„Nisip din care apa ţâşneşte afli greu.

Porneşte-n căutarea-i şi caută-l mereu.”

599

Tot pregetând să plece, isteţul iepuraş

urzi un plan prin care să-l frângă pe vrăjmaş.

600

Târziu la drum pornit-a cel fără de pereche,

vrând leului să-i sufle o taină la ureche.

601

Dar leul cel năprasnic se-nfurie de moarte,

pe iepuraş zărindu-l cum vine de departe.

602

Fugea, privind obraznic, trufaş şi fără teamă,

Părând că de nimic nu vrea să ţină seamă.

603

L-ar fi grăbit smerirea-aşteptata răfuială,

dar îl ferea curajul de orice bănuială.

604

În clipa-n care-ajunse în prag de vizuină,

răcni de-ndată leul: „Nemernică jivină!”

605

„Eu, cel ce sfârtecat-am, bucată cu bucată,

şi elefanţi şi tauri, şi nu numai odată,”

606

„cum, iepure nemernic, de îndrăzneşti atunci,

să treci peste-ale mele împărăteşti porunci?”

607

Răspunse iepuraşul: „Îţi cer, slăvite crai,

c-aflând a mele pricini, iertare tu să-mi dai.”

608

Îi zise leul: „Pricini? Smintit eşti, se-nţelege.

Abia acum găsit-ai tu timp să vii la rege?”

609

Răspunse iepuraşul: „O, nu fi certăreţ,

şi acordă-i preţuire celui lipsit de preţ.”

610

„Vezi, marea ce dă apă la râuri şi pâraie,

în creştet poartă fire de iarbă şi de paie.”

611

„Mărinimia-aceasta nu micşorează-o mare,

şi n-o face s-ajungă mai mică sau mai mare.”

612

Îi spuse leul: „Binele-l fac cu luare aminte,

şi doar după măsură ţin să croiesc veşminte.”

613

Răspune iepuraşul: „O, dacă de-ndurare

nu-s vrednic, atunci capu-mi să-ţi cadă la picioare.”

614

„La vremea-n care prânzu-n deobşte e luat,

plecai spre tine, rege, alături de-un fârtat.”

615

„Alt iepure fusese ales de animale

spre a-ţi împlini tainul, conform dorinţei tale.”

616

„Pe drum ne taie calea un leu cu botul mare,

şi pe-amândoi deodată el vru să ne omoare.”

617

„I-am spus: „Slujim pe-acela ce-i rege peste regi,

la curtea unde-mparte dreptate şi dă legi.”

618

„El îmi răspunse: „Rege e peste regi? Ruşine!

Nu pomeni în faţa-mi acum de-un fitecine!”

619

„Şi regelui şi ţie vă voi veni de hac,

şi veţi pleca din preajmă-mi şi tu şi-al tău ortac!”

620

„I-am spus: „Mai vreau odată pe crai să-l văd la faţă,

şi să-i vorbesc de tine, de firea ta semeaţă.”

621

„El îmi răspunse: „Lasă-l zălog pe-al tău ortac.

De nu, te-aduc drept jertfă, c-aşa mi-e bunul plac.”

622

„Rugatu-l-am o vreme, dar fără de folos,

îmi înhăţă ortacul iar eu plecai furios.”

623

„E-adevărat c-ortacul mă întrecea în toate,

nu doar în frumuseţe ci şi în greutate.”

624

„Cum acel leu ne curmă spre tine orice drum,

tot legământul nostru socoate-l rupt de-acum.”

625

„Poţi lepăda nădejdea de-a mai primi vreun dar.

Spun numai adevărul şi el este amar.”

626

„Tu curăţă deci drumul, de vrei al tău tain.

Te du acum şi-alungă-l pe acel vrăjmaş hain!”

627

Răspunse leul: „Du-mă-ntr-acolo! Ce s-aştept!

Hai, ia-o înainte, dacă vorbit-ai drept!”

628

„Vreau să-şi primească plata şi el şi cei de-o seamă.

Dar de-ai minţit, tu însuţi vei de atuncea seamă.”

629

Porni deci iepuraşul, călăuzind lighioana,

spre locu-n care-n taină o aştepta capcana.

630

Dar când ajunse leul aproape de fântână

atunci vru iepuraşul în urmă să rămână.

631

Îi spuse-n grabă leul: „Ce-ţi trece-acum prin minte?

Nu mai rămâne-n urmă, ci ia-o înainte!”

632

Dar iepuraşul: „Parc-am rămas făr’ de picioare.

Mi-e sufletul în tremur şi inima îmi moare.”

633

„Aici-n fântână leul acela te adastă,

ferit ca-ntr-o cetate de orişice năpastă.”

634

Îi spuse leul: „Praful din el o să rămână!

Te uită de mai este şi-acuma în fântână!”

635

Răspunse iepuraşul: „Mi-e teamă de jivine.

De-aceea, te rog, ia-mă alăturea de tine.”

636

Având, deci, al tău sprijin, că bună e-a ta fire,

voi arunca-n adâncul fântânii o privire.”

637

Când leu-i dete voie alături să rămână,

porniră împreună în goană spre fântână.

638

Uitându-se-n fântână din care atâţi se-adapă,

ei îşi văzură chipul ce se-oglindea în apă.

639

Şi ce zărit-a leul, cătând pe-al său vrăjmaş?

Un chip de leu alături de-un straşnic iepuraş.

640

Când îşi văzu în apă vrăjmaşul la-ndemână,

pe iepure lăsându-l, sări drept în fântână.

641

Cădea de fapt în groapa ce singur şi-o săpase,

asupra atrăgându-şi tot răul ce-l iscase.

642

Zărindu-se-n fântână, el se pierdu cu firea,

şi-ntre duşman şi dânsul se şterse deosebirea.

643

Crezând că-n apă-şi vede atunci la chip duşmanul,

el trase împotriva lui însuşi iataganul.

644

Mulţimea de metehne în alţii-ntrezărită

e propria ta fire-n aceştia oglindită

645

În ei, vezi, se restrânge întreaga ta fiinţă,

făţarnică, nedreaptă şi fără socotinţă.

646

Acel ce face răul, acela-n fapt tu eşti.

Pe tine tu te blestemi şi-n tine tu loveşti.

647

Nu ştii că rău-n tine făcutu-şi-a lăcaş,

că altfel ai ajunge chiar propriul tău vrăjmaş.

648

Te-azvârli împotrivă-ţi aşa ca un tehui,

precum se-năpustise şi leu-asupra lui.

649

Doar când adâncul firii îl vei pătrunde bine,

vei şti că răul-acel venea chiar de la tine.

650

Văzu-n fântână leul acela plin de zel

că cel luat drept altul a fost de fapt chiar el.

651

Şi iepuraşul slobod, cuprins de bucurie,

porni atunci spre turma ce-l aştepta-n câmpie.

652

Văzându-l în fântână pe leu cum piere jalnic,

el ţopăi tot drumul ca un copil, zburdalnic.

653

Scăpat din mâna morţii, bătea din mâini acum,

şi dănţuia în aer, ca frunzele din drum,

654

ce dintr-o pământeană-nchisoare-abia scăpase,

spre cer îşi ‘nalţă fruntea, de vânt îmbrăţişată,

655

precum acele duhuri din apă şi ţărână,

care scăpând de-acestea, se prind apoi de mână,

656

şi dănţuie-n văzduhul purei Iubiri divine,

şi-ajung desăvârşite, asemeni lunii pline.

657

Cel ce învinse leul în chipu-acela tainic

strigă-nspre turmă: „Vine al bucuriei crainic!”

658

„Veşti bune! Doar veşti bune, înveselit norod!

În iad se reîntoarse al iadului zăvod.”

659

„Veşti bune! Smulşi îi fură duşmanului toţi colţii,

din răzbunarea Celui ce stă deasupra bolţii.”

660

„Pe leu ce-atâtea ţeste zdrobit-a cu-a sa labă,

ca praful, târnul morţii l-a măturat în grabă!”

661

Se strânse-ntreaga turmă atunci, cu mic cu mare,

râzând cu mare poftă şi plină de-ncântare.

662

La mijloc iepuraşul stătea ca o făclie,

şi-i se-nchina întreaga suflare din pustie.

663

„Vreun înger eşti din ceruri, trimis din vrerea sorţii?

Nu. Leilor sălbatici le eşti heruvul morţii.”

664

„Cum oare închipuit-ai asemeni vicleşug,

de l-ai făcut pe gâde s-ajungă în coşciug?”

665

Răspunse iepuraşul: „M-a ajutat Cel Sfânt,

că altfel cui îi pasă de iepuri pe pământ?”

666

„Cel Sfânt mi-a dat tărie şi-n inimă-o lumină,

care-au făcut ca trupul puternic să devină.”

667

„Că de la Domnul vine a vieţii izbăvire,

cum tot de la El vine şi-a vieţii năruire.”

668

O, câte ploi căzut-au, de daruri purtătoare,

ca perlele să poată-a se răspândi în mare.

669

Cât soare strălucit-a-n a sa mărinimie,

ca nori şi mări să-nveţe tot darnice să fie.

670

Al Chibzuinţei soare sclipit-a pe ogoare,

ca ele-n veci să fie de boabe primitoare.

671

Cinstită este glia. Ce-ai semănat în ea

întocmai vei culege, că nu te va-nşela.

672

Vezi, cinstea ei se trage din cinstea cea divină,

iar soarele Dreptăţii e cel ce-o ilumină.

673

Dar pân-ce primăvara n-aduce-un semn divin,

nici glia nu-şi dezleagă-a ei taină pe deplin.

674

Cel Darnic dăruit-a celor ne-nsufleţite

încredere şi cinste şi sfaturi potrivite.

675

Iar harul Lui îndrumă tot ce-i ne-nsufleţit,

mânia Lui orbindu-l pe omul chibzuit.

676

Oriunde vrea, El schimbă auzul în vedere

şi unde află pietre, le schimbă-n giuvaiere.

677

E-un alchimist ce-ntrece pe-oricine-n alchimie.

Prin El minuni fac sfinţii ce-ntrec orice magie.

678

Când L-am slăvit pe Domnul, eu nu L-am lăudat.

Aş fi vădit c-am viaţă şi viaţa-i un păcat.

679

Să fim ca nefiinţa – când stăm în faţa Lui,

că oarbă ni-e fiinţa – când stăm în faţa Lui.

680

De n-ar fi oarbă, arsă ar fi de-a Lui vâltoare,

şi ar cunoaşte atunci căldura acelui Soare.

681

Cel strop de cugetare ce ni l-ai dat în dar,

cufundă-ni-l în marea Ta fără de hotar.

682

În sufletu-mi se află un strop de vrednicie.

Tu scapă-mi-l de patimi, de-a trupului meu glie,

683

‘nainte de-a se pierde, sorbit de-acest pământ,

‘nainte ca să-l ducă al patimilor vânt.

684

Şi chiar dacă l-ar duce, Tu poţi într-o clipire

să-l smulgi acelor patimi, să-i dărui izbăvire,

685

că stropul dus de vânturi sau înghiţit de glie,

când a scăpat vreodată de-a Ta puternicie?

686

Ajuns în nefiinţă-acel strop de cugetare

în goană se va-ntoarce, auzind a Ta chemare.

687

Un om de spiţă-aleasă veni-ntr-o zi în fugă,

în faţa unui rege, să-i spună a sa rugă.

688

Avea obrazul palid şi buze vineţii.

Şi-l întrebă monarhul: „Ce s-a-ntâmplat? Ia zi!”

689

Răspunse-ndată omul: „Văzui pe-al Morţii înger.

Privitu-m-a cu ură, încât şi-acuma sânger.”

690

Şi regele îi spuse: „Ce-ai vrea să fac atunci?”

Răspunse omu-acela: „Dă-i vântului porunci,

691

tu, păzitor al vieţii, ca-n Indii să mă poarte,

şi-ajuns acolo poate că voi scăpa de moarte.”

692

Făcu monarhu-ntocmai, ca pe-acel om să-l scape.

Şi vântu-l duse-n Indii, trecându-l peste ape.

693

A doua zi, la ceasul de sfat şi cumpănire,

el pe Heruvul Morţii îl întrebă cu-uimire:

694

„De ce omu-acela privitu-l-ai cu ură,

de l-ai făcut să plece, speriat peste măsură?”

695

Heruvu-a spus: „Cu ură, când l-am privit eu, oare?

Pe-o uliţă-ntâlnindu-l, privii doar cu mirare,

696

că Domnul îmi dăduse poruncă şi temei”:

„Chiar azi ai grijă-n Indii tu duhul să i-l iei!”

697

De cine fugi? De tine? Ar fi cu neputinţă.

De cine fugi? De Domnul? O, ce nesăbuinţă!

698

„La zugrăvit – chinezii spuneau – suntem în frunte”

Râmlenii, dimpotrivă, că ei pot să-i înfrunte.

699

Le zise-atunci sultanul: „Vă pun de-azi-la-ncercare

şi vom vedea la urmă dreptate cine are.”

700

„O sală vrem – cerură chinezii – şi penel!

Deasemeni şi râmlenii, o sală tot la fel!”

701

Primiră săli vecine şi toţi câte-o unealtă.

Chinezii-n prima sală, râmlenii în cealaltă.

702

Chinezii îi cerură sultanului culori.

Ţinute-n vistierie erau, printre comori.

703

Le dete-atunci sultanul în fiecare zi

culorile cu care voiau a zugrăvi.

704

Spuneau râmlenii: „Nu vrem culoare, ci lumină,

Că ţelul trudei noastre-i de-a-nlătura rugină.”

705

Şi-nchişi în a lor sală, ei zidul începură

să-l lustruiască până ce-ajunse faţa-i pură.

706

La rândul lor, zugravii cei meşteri din Chitai,

sfârşindu-şi lucrul, tobe bătură cu alai.

707

Veni apoi sultanul să vadă zugrăveala.

Vrăjiţi îi fură ochii şi le slăvi migala.

708

Se duse-apoi să vadă ce au făcut râmlenii

trăgând încet perdeaua ce-i despărţea: vedenii.

709

Că tot ce zugrăviră chinezii pe-ndelete

se oglindea aicea pe-un curăţat perete.

710

Ce dincolo văzuse, aici era mai bun.

Vrăjiţi îi fură ochii. N-am vorbe să vă spun.

711

Râmlenii sunt sufiţii, ce ştim că nu au parte

de-adâncă-nvăţătură şi nici de multă carte.

712

Ei inima încearcă s-o cureţe deplin

de ură, lăcomie şi de-orice gând meschin.

713

A inimii oglindă în marea-i puritate

e gata s-oglindească imaginile toate.

714

Iar infinita formă informă-a Celui tainic

e-n inimă-oglindită în chip deplin şi trainic.

715

Deşi această formă a Celui ce-i prea sfânt

nu poate fi cuprinsă de ceruri şi pământ,

716

că margini are globul ca şi-ale bolţii arii,

a inimii oglindă, să ştii, n-are fruntarii.

717

Gândirea amuţeşte ori face să mă-nşel

Mi-e inima cu Domnul sau inima-i chiar El.

718

A inimii oglindă în veci o să arate

imaginile pure-n adâncu-i reflectate.

719

Acei ce-o şlefuiră scăpat-au de culoare.

Divina frumuseţe-o privesc fără-ncetare.

718

Urcase într-o luntre un dascăl cam trufaş.

Fudul, se întoarse deodată spre luntraş.

719

„Gramatică-nvăţat-ai? „Vai, mi-e necunoscută”

„Atuncea jumătate din viaţa ta-i pierdută.”

720

Mâhnitu-s-a amarnic luntraşul, dar nimic,

atunci el nu-i răspunse acelui grămătic.

721

Un vânt zvârli deodată-acea luntre-ntr-o vâltoare.

Mai apucă luntraşul să strige-n gura mare:

722

„Hei, tu, cel bun de gură, ia spune, ştii să-noţi?”

„O, nu!” răspunse omul prin valuri de doi coţi.

723

„O, dascăle, pierdută ţi-e-atunci întreaga viaţă,

Căci luntrea se cufundă. Vârtejul o înhaţă.”

724

Nu-ţi trebuie-acum reguli, ci frângerea de sine.

Aruncă-te în mare când mort eşti pentru tine.

725

Pe mort îl poartă marea pe ale sale ape.

În schimb cel viu de mare cum ar putea să scape?

726

Când mort pentru-ale tale dorinţi trupeşti vei fi,

atunci Divina Mare pe drept te va cinsti.

727

Scornii povestea-acelui bărbat ce da poveţi,

ca-a frângerii de sine gramatică s-o-nveţi.

728

Credea cu înfocare un învăţat ghiduş

că cerul e ca oul, pământu-un gălbenuş.

729

Fu întrebat: „Cum oare-acest astru de ţărână

în mijlocul boltirii e-n stare să rămână,”

730

„precum atârnă-n aer o lampă solitară,

şi care nici nu urcă spre-nalt, nici nu coboară?”

731

Le spuse învăţatul: „Cum cerul îl atrage

din şase părţi odată, stă-n aer ca-n găoace.”

732

„Magnetului asemeni e-ntreg boltitul cer.

La mijloc stă pământul precum un glob de fier.”

733

I s-a răspuns: „Cum oare vrea cerul cel curat

spre sine să atragă pământul cel spurcat?”

734

„Din şase părţi odată respins e-acest pământ.

La mijloc el rămâne împins de câte-un vânt.”

735

Şi tot la fel alungă desăvârşitul duh

nevrednicele duhuri, lăsându-le-n văzduh,

736

de lumile-amândouă respinse-ntotdeauna.

Cum rătăciră Calea, n-au parte de niciuna.

737

Profetul, părăsindu-l, cel trunchi-rezemătoare

plângea asemeni unei fiinţe gânditoare.

738

Îl întrebă Profetul: „Ia spune-mi, ce-ai păţit?”

şi el îi spuse: „Sânger de când ne-am despărţit.”

739

„Ţi-am fost o vreme reazim. Acum de mine fugi,

și sprijnit de-o strană, spui ale tale rugi”.

740

Îi zise-atunci Profetul: „Te-ai vrea curmal boltit,

Ca roadele-ţi s-ajungă-n Apus şi Răsărit?”

741

„Sau să te facă Domnu-n cea lume chiparos,

Cu frunza mereu verde şi flori care miros?”

742

„Vreau ce înveşniceşte o viaţă, asta-i tot!”

„Atunci, dacă nu-ţi pasă, rămâi ce eşti, un ciot!”

743

Luă Profetul trunchiul şi-l îngropă în glie,

ca-n Ziua Învierii, ca oamenii, să-nvie.

744

Îi spuse-un dascăl unui învăţăcel zbanghiu:

„Te du şi-adu-mi butelca ce-o am de când mă ştiu!”

745

Zbanghiu-i spuse: „Două butelci stau pe-un butuc,

pe care dintre ele ai vrea să ţi-o aduc?”

746

Dar dascălul: „N-am două butelci sub acoperiş.

Nu mai vedea mai multe! Nu mai privi cruciş!”

747

Zbanghiul îi răspunse: „O, nu mă mai certa”.

Iar dascălul: „Ia una şi sparge-o de podea.”

748

Părându-i că sunt două butelci, el sparse una.

Atunci nu mai rămase în cameră niciuna.

749

Când spartă fuse una, şi cealaltă pieri.

Zbanghiu ajungi din rele deprinderi şi mânii.

750

Şi pofta şi mânia îl fac pe om zbanghiu.

Fac cugetul să fie nedrept şi zurbagiu.

751

Virtutea se ascunde când poftele se-ndeasă.

Din inimă vin văluri ce peste ochi se lasă.

752

De ia un jude mită când judecă-o pricină,

Cum poate să mai ştie-atunci cine e de vină?

753

Din Duh ţâşneşte forma ca leul din pădure

cum gândul iscă vorba ce-ncepe să murmure.

754

Cuvântul ca şi glasul le naşte cugetarea,

dar cine ştie unde i se întinde marea?

755

Când valurile vorbei simţit-ai că te-ncântă,

ai inţeles că marea-i şi ea la fel de sfântă.

756

Din Marea-nţelepciunii vin apele gândirii,

Primind întruna forma sonoră a vorbirii.

757

Porunca-I naşte forma, menită a dispare,

Aşa precum talazul recade-apoi în mare.

758

Din Fără-formă forma apare şi revine:

Ai tăi suntem, o, Doamne! Ne-ntoarcem toţi la Tine!

759

Cum noaptea nu-i lumină, nu vezi nici o culoare,

pe urmă, prin contrariu-i lumina îţi apare.

760

De cum lumina-apare culoarea se arată,

şi-aceasta prin contrariul luminii-o ştii de-ndată.

761

Cel Sfânt creat-a chinul, ca prin al său contrar,

vădit oricui să-i fie al fericirii har.

762

Doar prin contrar devine vădit ce stă ascuns.

Contrar cum Domnul n-are, rămâne nepătruns.

763

Că ochii-ntăi observă lumina – apoi culoarea.

Doar prin contrar îşi poate vădi contrariul starea.

764

Lumea prin contrariul luminii-o poţi cunoaşte,

iar pe contrar, contraru-l vădeşte, când se naşte.

765

Lipsită de contrariu, Lumina cea divină,

nu poate prin contrariu vădită să devină.

766

Pe ape se tot duce ulciorul închis bine,

că aerul ce-l umple deasupra îl menţine.

767

De vântul pustiirii lăuntrul de ţi-e plin,

pe faţa apei lumii, tihnit pluti-vei lin.

768

De-ar fi ca-ntreaga lume s-o ai în stăpânire,

vezi, inima ţi-ar spune că n-are preţuire.

769

Tu inima ţi-o închide, pecetluind-o bine,

şi umple-o doar cu boarea cunoaşterii divine.

770

Se socotea o muscă destoinic marinar,

de-un fir de pai purtată pe udu-unui măgar.

771

„Numitu-le-am – ea spune – corabie şi mare.

O, cât de mult gândi-am l-această-asemănare!”

772

„Corabie şi mare – priviţi-le deci bine!

Un bun cârmaci şi sfetnic găsi-veţi doar în mine!”

773

Şi, conducându-şi pluta, înainta pe „mare”,

şi-o socotea întinsă şi fără de hotare.

774

Ca musca-i cel ce-i schimbă Coranului tot miezul:

închipuirea-i udul şi paiul îi e crezul.

775

Atunci când o să-şi schimbe părerea musca noastră,

o va preface Soarta în pasăre măiastră.

776

Cum poţi vedea că roşul şi verdele se-mbină

de nu vezi înainte a soarelui lumină?

777

Dar absorbită-i mintea când vede o culoare,

ce ca un văl ascunde lumina, când apare.

778

Cum însă bezna nopţii culorile le tăinuie,

pricepi că vezi culoarea cât timp lumina dăinuie.

779

Nu vezi culoarea fără lumina din afară.

Culorii din lăuntru la fel i-e dat s-apară.

780

Lumina din afară-i din stele şi din soare.

Cea din lăuntru vine din Veşnica splendoare.

781

Lumina care-ndrumă a ochilor lumină,

menit-a fost ca-n oameni din inimă să vină.

782

A inimii lumină-n Cel Sfânt are sorginte,

şi nu-i nicicum lumina din simţuri şi din minte.

783

O, câte lumi ascunde eternul Duh în sine!

O, cât de largă-i marea acelei Minţi divine!

784

Iar ale noastre forme gonesc pe-această mare,

plutind pe faţa apei precum nişte ulcioare.

785

Plutesc cât timp sunt goale pe ale mării unde,

şi-ndată ce se umplu încep să se cufunde.

786

Ascuns rămâne Duhul şi lumea doar apare.

Suntem talazul mării sau spuma-i trecătoare.

787

Veni-pe-Omar să-l vadă un crainic de la Râm,

trecând pân-la Medina printr-un pustiu tărâm.

788

„Hei, strajă, unde este-al palatului portal,

să-mi las acolo sacii şi-n grajd truditul cal”

789

Răspunsu-i-se atunci: „Omar n-are palat,

iar pentru el palatul e duhul luminat”

790

Deşi-i emir şi faima i-a tot crescut cu anii,

el stă într-o colibă, aşa ca toţi sărmanii.”

791

„Cum ai putea palatu-i să-l vezi într-adevăr,

când inima ta are în ochi un fir de păr?”

792

„O, curăţă-l degrabă de orice murdării,

şi doar atunci palatu-i îl vei putea privi.”

793

„De sufletul ţi-l cureţi de orişice dorinţi,

putea-vei pe Cel Veşnic în preajma ta să-L simţi.”

794

„Doar când scapă Profetul de-al patimilor foc,

putu divina faţă s-o vadă-n orice loc.”

795

„Doar văz, de fapt, e omul, iar restu-i trup hulit.

Şi văz înseamnă numai să-l vezi pe Cel Iubit.”

796

„De nu-i să-L vezi, mai bine de ochi să nu ai parte,

cel drag de nu e veşnic, să stea cât mai departe.”

797

Când auzi aceste cuvinte, călătorul

simţi cum îl cuprinde şi mai puternic dorul.

798

Îşi tot rotea privirea, cătându-l pe Omar,

lăsând să i se piardă şi saci şi armăsar.

799

Voia să dea de omul acel’ desvărâşit

şi întreba oriunde de el, ca un smintit.

800

„Un om ce n-are seamăn, în lume de-a ajuns,

menit e să rămână precum un duh, ascuns?”

801

O fată-atunci zărindu-l pe acel străin stingher,

i-a spus: „Pe-Omar de-l cauţi, e sub un palmier.”

802

„departe de mulţime, de soare şi de vânt,

la umbră vezi că doarme chiar umbra Celui Sfânt.”

803

Spre palmier se duse de-ndată acel ins,

şi pe Omar văzându-l, de-un tremur fu cuprins.

804

Îl năvăli o teamă atuncea pe trimis,

ca şi-un fior extatic, mai blând decât un vis.

805

Dar dragostea şi teama nu prea merg împreună,

în inima lui însă făcură casă bună.

806

„Nicicând nu mi-a fost teamă de-un rege sau despot,

dar teama de-omu-acesta mă tulbură de tot”

807

„Văzut-am în pădure şi leoparzi şi lei,

dar n-am pălit la faţă când m-am uitat la ei.”

808

„Rănit am fost în lupte, rănii la rândul meu,

dar mai viteaz ca alţii m-am dovedit mereu.”

809

„El fără arc şi spadă-i şi doarme pe pământ.

Eu tremur din tot trupul. De unde-acest frământ?”

810

„E teama de Cel Veşnic şi nu de-un muritor.

Nu-i teama de-omu-acesta, în strai de cerşetor.”

811

„De cel care se teme de Domnul şi ia seamă,

şi duhurile rele şi oamenii au teamă.”

812

Aşa gândea străinul, vorbindu-şi sieşi rar,

şi nu mult după-aceea trezitu-s-a şi Omar.

813

Îl salută de-n dată cum cere legea sfântă,

că bine-a zis Profetul „Salută, apoi cuvântă!”

814

Răspunse la bineţe Omar, tot plin de zel,

şi îl pofti pe urmă alăturea de el.

815

Vorbi apoi cu-adâncă şi multă chibzuire

de fiecare sfântă, divină însuşire,

816

de treptele ce trebuie un suflet să le urce,

de căile pe care un cuget le parcurge,

817

de vremea fără vreme şi de înalta treaptă,

a ce-i mai sfânt, spre care doar duhul pur se-ndreaptă.

818

Îl întrebă trimisul pe-Omar: „Emire sfânt

cum de-a căzut-a duhul din ‘nalturi pe pământ?”

819

Şoim al nemărginirii, de-ajunse-n colivie?

Răspunse-Omar: „Prin vorbe divine de magie.”

820

„Când peste nefiinţe îşi spune El cuvântul,

pe toate le cuprinde până-n adânc frământul.”

821

„Şi orice nefiinţă sub vraja Lui irumpe,

şi-n viaţă năvăleşte cu salturi şi cu tumbe”

822

„Când iar rosteşte-o vrajă-n urechile fiinţei,

ea-n grabă se re-ntoarce în sânul Nefiinţei.”

823

„Vorbind cu trandafirul îl înflori deplin.

Vorbind apoi c-o piatră o preschimbă-n rubin.”

824

„Şi trupului vorbindu-i, îl prefăcu în duh,

Şi soarelui îi spuse să ardă în văzduh.”

825

„Dar dacă îi vorbeşte cu ciudă şi necaz,

De-ndată acel soare se-ntunecă-n obraz.”

826

„Ce norilor le spune divinul Vorbitor,

De-ncep să curgă lacrimi atunci din ochii lor?”

827

„Pământului ce vorbe-n urechi i-o fi cernut,

De a căzut pe gânduri şi-apoi a rămas mut?”

828

„Pe omul ce-ndoiala l-a ros peste măsură

Mereu îl pune Domnul într-o încurcătură,”

829

„în lanţu-a două gânduri ţinându-l deopotrivă:

Să fac ce-mi cere Domnul sau tocmai dimpotrivă?”

830

„Spre ce să se îndrepte, Cel Veşnic îi dă ghes,

şi-aşa alege omul când are de ales.”

831

De la Ali învaţă să fii mereu cinstit,

că Leul Celui Veşnic nicicând n-a viclenit.

832

În luptă cu ghiaurii, fu gata să-l străpungă

pe-un călăreţ potrivnic, cu spada lui cea lungă.

833

Ghiauru-n clipa-aceea-l scuipă chiar pe pomeţi,

pe-acela ce slăvit e de sfinţi şi de profeţi.

834

Ghiaurul îl scuipase pe cel căruia luna,

prinos de închinare i-aduce-ntotdeauna

835

Ali într-o clipită zvârli din mână spada,

şi nu mai vru să lupte şi să-şi răpună prada.

836

Buimac rămase-atuncea ghiaurul de-ntâmplare

De ce-avusese parte de milă şi iertare?

837

„Tu spada ascuţită întâi mi-ai pus-o-n faţă,

şi-apoi de ce-ai zvârlit-o şi m-ai lăsat în viaţă?”

838

„Ce ţi-a părut mai vrednic decât să mă înfrunţi,

Şi te-a făcut deodată la luptă să renunţi?”

839

„Şi ce-ai văzut, de fost-a în stare să-ţi învingă

mânia şi-al ei fulger, abia aprins, să-l stingă?”

840

„Reflexu-a ce văzut-ai, zărit în ochii tăi,

Aprinsu-mi-a în suflet şi-n inimă văpăi.”

841

„Şi ce-ai văzut dincolo de al lumilor hotar,

mai vrednic decât viaţa ce mi-ai lăsat-o-n dar?”

842

„Tu care-n întregime eşti numai văz şi duh,

Hai spune-mi ce văzut-ai ivindu-se-n văzduh?”

843

„Străpuns-ai al meu suflet cu sabia-nfrânării,

şi mi-ai spălat ţărâna cu apa cugetării.”

844

„Tu tainelor divine le-aduci astfel dovadă,

Că numai Domnul singur omoară fără spadă!”

845

Răspunse-Ali: „Eu spada în slujba Lui mi-o pun.

N-ascult ce-mi cere trupul. Doar Lui eu mă supun.”

846

„Nu-s leul unei patimi, ci al lui Dumnezeu,

Şi-ntotdeauna fapta vădeşte crezul meu”

847

„Nu eu, ci Domnu-ndreaptă săgeata către ţel.

Sunt spada, dar o trage şi-o mânuieşte El.”

848

„Zvârlii pe drum povara a tot ce-nseamnă eu

Socot drept nefiinţă tot ce nu-i Dumnezeu.”

849

„Eu sunt decât umbra-I. Stăpânu-mi e-acel Soare.

Nu-L tăinui cu pologul. Sunt sluga-I primitoare.”

850

„Sunt spada încrustată cu perla-ngemănării.

Las oameni vii, nu leşuri, în toiul înfruntării.”

851

„Nu las lucioasă spada ca sângele s-o-ndunge.

Cum poate oare vântul toţii norii-mi să-i alunge?”

852

„Nu sunt un pai nevrednic. Un munte-s de răbdare,

De milă şi dreptate. Ce vânt l-ar smulge, oare?”

853

„Un munte sunt, şi viaţă iscatu-mi-a Prea Sfântul,

de-aşi fi ca paiul, gândul la Domnul mi-ar fi vântul.”

854

„Cu sabia blândeţii străpuns-am îndârjirea,

a Domnului mânie mi-a adus milostivirea.”

855

„Cum nu doar către Domnul o clipă mi-a fost gândul,

În teacă mi-am pus spada, pe-al meu vrăjmaş cruţându-l.”

856

„Ca numele să-mi fie Iubeşte întru Domnul,

Ca râvna mea să fie Urăşte întru Domnul”

857

„Şi-ntreaga-mi dărnicie El dăruie-ntru Domnul,

Şi-a mea fiinţă vie Se-nfrânge întru Domnul”

858

„Zgârcit sunt întru Domnul şi-s darnic tot la fel-

Îi aparţin cu totul. Nu-L am decât pe El.”

859

„Tot ce-ntru Domnu-nfăptui nu-i vrerea nimănui.

Nu-i rodu închipuirii-mi, ci al vederii Lui.”

860

„Azi, harul Celui Veşnic ţi-aduse liberarea,

Mai mare ca mânia Îi este îndurarea”

861

„Scăpat-ai de primejdii. Divina alchimie

Schimbatu-te-a din piatră în perlă sidefie.”

862

„Te-ai smuls din necredinţă şi dintre mărăcini

Fii trandafirul sfintei dumnezeieşti grădini!”

863

„Suntem unul şi-acelaşi şi-aşa mereu vom fi.

Ali tu devenit-ai. Cum să-l ucid pe Ali?”

864

„Ţi-e mai de preţ păcatul decât e o-nchinare

Ai străbătut tot cerul doar într-o fulgerare.”

865

Un om bătu la uşa prietenului drag

O, cine eşti tu oare, om vrednic şi pribeag?

866

„Sunt eu!” răspunse insul. „Te du! Nu se cuvine

să stea la masa asta un om necopt ca tine.”

867

„În focul surghiunirii finţa-ţi să se coacă,

şi n-o să mai încerce atunci să se prefacă.”

868

Plecă de-ndată omul. Călători vreun an,

surghiunul pârjolindu-l cu focul său avan.

869

Şi ars de-acea văpaie dar şi cu mintea coaptă,

se-ntoarse la amicu-i, să vadă de-l aşteaptă.

870

Bătu din nou la uşă cu teamă şi-umilinţă,

ca nu cumva să-i scape iar vreo necuviinţă.

871

Şi-l întrebă amicul: „Cine-i la uşă-acu?”

Şi omul îi răspunse: „La uşă eşti chiar tu!”

872

Prietenul îi zise: „O, intră, eu al meu,

că tu eşti eu şi-n casă nu-i loc pentr-un alt eu.”

873

„Al aţei dublu capăt nu-i acului pe plac.

Cum însă-acum eşti unul, hai, intră-n acest ac!”

874

Când Solomon pe tronu-i urcă, veni să i se-nchine

un cârd pestriţ de păsări, dorindu-i numai bine.

875

Aflând că li-e prieten şi că le ştie graiul,

cu multă voie bună, ele-şi cinstiră craiul.

876

Curmându-şi ciripitul, pe rând, pe urmă, toate

cu Solomon vorbiră precum vorbeşti c-un frate.

877

Şi-atunci, ştiind ce-i este monarhului pe plac,

îi spuseră ce-n taină gândesc, urzesc şi fac.

878

Îşi proslăviră harul, ca să le ţină minte

atuncea când veni-vor la el c-o rugăminte,

879

dar nu din îngâmfare, precum o fac destui,

ci ca să poată-ajunge oricând în preajma lui.

880

Ieşi-n cele din urmă şi pupăza în faţă,

spre-a dovedi că este dibace şi isteaţă.

881

„Vorbi-voi numai despre-o măruntă însuşire,

că să fii scurt la vorbă bine-i să-ţi stea în fire.”

882

„Vorbeşte! – spuse craiul. Vrea s-aflu tot ce ştii!”

Şi pupăza îi zise: „Când zbor înspre tării,

883

pot din înaltul bolţii zării, sub jurământ,

orişice apă curge-n străfunduri de pământ.”

884

„Ştiu ce culoare are şi cât e de adâncă,

de va ţâşni din glie ori va răzbi din stâncă.”

885

„Ar trebui ca oastea-ţi, când spre duşman se-ndreaptă,

să aibă la popasuri o pasăre-nţeleaptă.”

886

Şi Solomon răspunse: „Tovarăşă ne fii

pe drumurile fără de apă din pustii!”

887

Pizmaşul corb atuncea spre Solomon se-ntoarse:

„Doar vorbe-nşelătoare şi rele ea îţi toarse.

888

„În faţa unui rege nu trebui să vorbeşti,

darmite c-o minciună să vrei să te făleşti.”

889

„De-ar fi avut tot timpul privirea-aceea vie,

cum de-a căzut în cursa de sub un pumn de glie?”

890

„Cum de-a căzut în cursa care i-a fost întinsă?

Şi cum de fără voie lăsatu-s-a-n ea prinsă?”

891

Îi zise-atuncea craiul: „Drept oare-i, aşadar,

cu drojdie să umpli chiar primul tău pahar?”

892

„Băut-ai lapte acru şi beată te pretinzi.

Te fuduleşti în faţă-mi şi doar gogoşi îmi vinzi.”

893

Dar pupăza-i răspunse: „O, pentru Dumnezeu,

tu nu te-ncrede-n cele zise de duşmanul meu.”

894

„Şi de socoţi că vorba-mi nu are vreun temei,

în faţa ta-mi plec capul şi taie-l dacă vrei.”

895

„Iar corbul ce nu crede că Soarta ni-e stăpână,

cu toată isteţimea-i, păgân o să rămână.”

896

„Văd din înalt capcana cum îşi arată dinţii

doar de nu-mi pune Soarta un văl pe ochii minţii.”

897

„Când Soarta-apare, adoarme înalta-nţelepciune,

devine neagră luna şi soarele tăciune.”

898

„Să cred urzirea Sorţii lipsită de temei?

Chiar cei ce neagă Soarta o fac la-ndemnul ei.”

899

„Ea-i norul care-nchide un soare-n carapace.

Pe lei şi pe balauri în şoareci îi preface.”

900

„De n-am zărit capcana ce Domnu-a pus-o-n cale,

nu doar eu nu-mi dau seama de tot ce-a pus la cale.”

901

„De Soarta vrea ca bezna să-ţi fie-acum stăpână,

tot Soarta pân-la urmă îţi va întinde-o mână.”

902

„Şi dacă Soarta-adesea încearcă-a te răpune,

ea-i cea care-ţi dă viaţă şi leac pe rană-ţi pune.”

903

„Şi-ades de-ţi taie calea şi îşi arată colţii,

ea-i cea care-ţi ridică un cort în vârful bolţii.”

904

„Din bunătate Domnul întâi te-nfricoşează,

ca să te ia la urmă pe veci în a Lui pază.”

905

Pe duşmanul de-afară noi l-am azvârlit în hău,

în schimb în noi rămâne un duşman mult mai rău.

906

Ca să-l ucizi pe-acesta n-ajunge-nţelepciune.

Pe leul cel lăuntric nu-un iepure-l răpune.

907

Vezi, iadul e-al tău suflet trupesc şi-a lui vâlvoare

nu poate pe de-a-ntregul s-o stingă nicio mare.

908

De-ar bea el şapte-oceane chiar dintr-o sorbitură

şi nu i-ar scade pofta de-a arde-orice făptură.

909

Şi iadu-nghite-ntruna ca pe un dulce mied

Şi inima de piatră a celor ce nu cred.

910

Nesăturat de hrana ce-o mistuie în grabă

atunci când îl aude pe Domnul că-l întreabă:

911

„De-ajuns?” el îi răspunde: „O, nu-i de ajuns! O, nu-i!”

Acesta-i focul şi-asta e vălvătaia lui!

912

Mereu înghite-o lume şi tot nu e sătul

şi strigă-n gura mare: „Mai vreau! Nu e destul!”

913

Picioru-şi pune Domnul pe el şi-l ia la rost.

De-acu-i supus poruncii: „Să fie!” Şi a fost!

914

Cum sufletul cel lacom din iad e doar o parte

şi părţile şi totul de-aceeaşi fire-au parte

915

spre-a-nfrânge acel suflet doar Domnul e în stare.

Au cine altul poate cu arcul să-l doboare?

916

Doar c-o săgeată dreaptă să tragi cu arcu-nveţi

dar strâmbe acel suflet îşi are-a lui săgeţi.

917

Fii drept ca o săgeată, din arc când vei ţâşni,

că doar săgeata dreaptă în ţintă va lovi.

918

Odată-ntors din lupta purtată în afară,

eu început-am lupta lăuntrică şi amară.

919

Întors deci din Războiul cel mic,

intrai apoi alături cu Profetul în Marele Război

920

Să-mi dea putere Domnul ca numai cu un ac,

celui mai mare munte să-i pot veni de hac.

921

Prea ne-nsemnat e leul ce doar jivine-nvinge,

că leu e doar cel care pe sine se învinge.

Lasă un răspuns

Scrie un comentariu aici...

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Email (obligatoriu) (Adresa de email nu va fi publicată.)

Nume (obligatoriu)

Site web

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. ( Dezautentificare / Schimbă )

Comentezi folosind contul tău Facebook. ( Dezautentificare / Schimbă )

Anulează

Conectare la %s

Categorii

Translator

الشّمس والقمر

Lasă un răspuns

Partajează asta:

Apreciază:

Similare

Lasă un răspuns