الظلمات والنور

*

Grădina Tainei

گل سان رز

*

1

Ce spune cel ce-aflat-a întregul adevăr?

din ochi şi aluniţă, din buze şi din păr?

Răspuns

2

Tot ce-n această lume vedem şi poartă nume,

reflex e-al celui Soare ce dăinuie-n cea lume.

3

A Lui e Frumuseţea şi-Atotputernicia,

şi faţa-i ca şi păru-i ne-aduc doar mărturia.

4

Blândeţea şi mânia sunt însuşiri divine,

iar faţa ca şi părul ni le vădesc prea bine.

5

Trei stări le schimbă celor iluminaţi simţirea:

a sinelui zdrobire, beţia şi iubirea.

6

Nu-s stările acestea doar vane-nchipuiri.

Nu-s toţi în stare tainei să-i deie tâlcuiri.

7

Nu mint dreptcredincioşii vorbind de-aceste stări.

Ori cred în ce spun sfinţii, ori au iluminări.

*

Ochii şi gura

8

Vezi, ochii Lui ne iscă beţiile şi dorul.

De pe-a Lui buză vieţii pornitu-i-a izvorul.

9

Când ochii Lui în inimi stârnesc tristeţi şi chin,

pe-un suflet bolnav gura-I îl vindecă deplin.

10

Când ochii Lui spre lume privirea nu şi-o-ndreaptă,

cuvântul Lui e harul ce oamenii-l aşteaptă.

11

Privirea ce-o aruncă-i momeala din capcane.

Sunt colţurile gurii-ale crâşmelor cotloane.

12

C-o singură-ncruntare, El lumea o zdrobeşte,

dar c-un sărut pe urmă la loc o întregeşte.

13

Privirea Lui ne fierbe tot sângele din vine.

Cuvântu-I pe-orice suflet îl smulge-oricând din sine.

14

C-o singură ocheadă, El inimi jefuieşte.

C-un zâmbet El pe-un suflet, deplin îl izbăveşte.

15

Să te-alipeşti de ochii şi gura Lui de-ai vrea,

doar „nu” ţi-ar spune ochii, şi buzele că „da”.

16

Privirea Lui ne face ca duhul să ni-l dăm,

dar c-un sărut ne face-napoi să ni-l luăm.

17

În lanţul lor, zulufii prind inimile toate.

Fac sufletele-ncolo şi-ncoace a se zbate.

18

Când Domnu-şi dă în lături zulufii de-abanos,

nu mai rămâne-n lume nici un necredincios.

19

Dar dacă El zulufii i-ar ţine-n loc mereu,

n-ai mai găsi vreun suflet să creadă-n Dumnezeu.

20

De şi-ar tăia zulufii, ce rău în asta-ar fi?

Nu s-ar scurta-atunci noaptea şi ziua s-ar lungi?

21

Atunci când caravana raţiunii-n mâini îi cade,

o leagă strâns cu lanţul zulufilor, s-o prade.

22

Zulufilor de tihnă nicicând, vezi, nu le pasă.

Ne-aduc ba dimineaţa, ba noaptea-ntunecoasă.

23

Iar inima-mi zulufii îi ia drept pilduire:

nu-şi află niciodată o clipă de tihnire.

*

Aluniţa

24

O mică aluniţă-I împodobeşte Faţa.

Din punctu-i s-a tras cercul ce devenit-a viaţa.

25

A inimii-oglindire e aluniţa-I oare?

Sau inima mea este-a-aluniţei reflectare?

26

De inima-i reflexu-aluniţei Lui divine,

de ce tot schimbătoare-a mea inimă devine?

27

O simt când pustiită ca ochii Lui mahmuri,

când zbuciumată-asemeni zulufilor Lui suri.

28

Ba seamănă cu Faţa-I, şi e strălucitoare,

ba-i neagră, şi-atunci are-a-aluniţei Lui culoare.

29

Ba se preschimbă-n templu, ba-ajunge o geamie,

ba-i iadul ce-nspăimântă, ba-i raiul care-mbie.

30

Ba dincolo-i de ceruri, ‘nălţându-se cu-avânt,

ba cufundată zace-n movila de pământ.

31

Ce-nseamnă frumuseţea şi vinul şi făclia?

Şi ce vrea beţivanul când l-a cuprins beţia?

32

Ce spune cel ce-aflat-a întregul adevăr?

din ochi şi aluniţă, din buze şi din păr?

*

Răspuns

33

Făclia, frumuseţea şi vinu-aduc mereu

dovezi că-n orice formă se-arată Dumnezeu.

34

Făclia-ndrumă-aleşii iar vinul îi desfată.

Contemplă-I frumuseţea, căci pe deplin se-arată.

35

În Moise, frumuseţea iscat-a-atunci scântei.

Şi vinu-a fost văpaia, tufişul – facla ei.

36

Făclia, frumuseţea şi vinul sunt de faţă.

Dezmiardă frumuseţea! Urmează-a mea povaţă!

37

Din vinul nimicirii de sine de vei bea,

atuncea de-al tău sine deplin tu vei scăpa.

38

Bea vin, căci de-al tău sine ţi-aduce liberarea,

să poată stropul vieţii-a se contopi cu Marea.

39

Bea vinul din pocalul Obrazului divin,

căci ochiul Lui e cupa cu cel mai limped vin.

40

Să cauţi vinul fără de cupă sau ulcior,

căci vinu-i şi paharnic, pocal şi băutor.

41

Vezi, de noroiul vieţii doar acel vin curat

te-a curăţat din clipa în care ajuns-ai beat.

42

Bea vinul ce te scapă de orice gărgăuni!

Mai vrednici sunt beţivii ca oamenii zişi „buni”.

43

Pentru cel ce departe-i de Faţa cea divină,

mai bun e vălul beznei decât cel de lumină.

44

Căindu-se în bezna-i, Adam a fost iertat.

Trufaş de-a sa lumină, Satan fu blestemat.

45

A inimii oglindă la ce s-o cureţi bine,

de-o să te vezi întruna în ea numai pe tine?

46

În vin de cade-o rază-a Obrazului divin,

precum băşici de aer de forme-ajunge plin.

47

Universalul cuget îşi iese-atunci din sine.

Universalul suflet precum un sclav devine.

48

Să ştii că-ntreaga lume e-al Domnului tractir,

şi inima oricărui atom e-al Său potir.

49

Şi-orice heruv ori suflet sau duh ajunge beat.

Văzduhul, cerul, glia, la fel s-au îmbătat.

50

Şi bolta se roteşte-ameţită pe deplin,

râvnind doar la mireasma acelui unic vin.

51

Heruvii beau din cupe-acel vin curat şi sfânt,

iar drojdia rămasă o varsă pe pământ.

52

Stihiile, sorbind-o, se-mbată-atunci pe loc,

şi cad ba într-o apă, ba-n mijlocu-unui foc.

53

Mireasma-acelei drojdii ajunsă pe pământ,

înalţă cugetarea şi-o-ndreaptă spre Cel Sfânt.

54

Reflexul ei dă viaţă oricărui trup uscat.

Căldura ei învie un suflet îngheţat.

55

Mireasma ei pe unul îl face mai mintos.

Culoarea ei pe-un altul îl face credincios.

56

Un strop îl face pe-unul a fi tot mai smerit.

O cupă-l face pe-altul s-ajungă-ndrăgostit.

57

Un altul vezi că soarbe doar dintr-o-nghiţitură,

şi crâşmă şi paharnic, beţiv şi băutură.

58

Pe toate le înghite şi-ar mai sorbi avan.

Ţi-e inima cât marea, hei, straşnic beţivan!

59

El dintr-o sorbitură înghite viaţa-ntreagă,

scăpat de tot ce-n lume se crede sau se neagă.

60

Uitând de predici sterpe şi de smerire vană,

pe cel ce-i fruntea crâşmei îl prinde de pulpană.

*

Crâşma

61

Beţiv e doar cel care s-a liberat de sine.

Păgân piosu-i dacă la sine tot mai ţine.

62

Iar crâşma-i dintr-o lume ce n-are-asemuire,

şi-n care-ndrăgostiţii-şi au locul de-ntâlnire.

63

Vezi, pentr-un suflet crâşma devine cuibul drag,

şi orice crâşmă este-al Nemărginirii prag.

64

În crâşmă beţivanul stă ca într-un pustiu.

Miraj devine lumea şi tot ce este viu.

65

Pustiu-acela este-un pustiu nemărginit.

Nici început nu are şi n-are nici sfârşit.

66

În lungul lui chiar dacă un veac ai alerga,

tu n-ai da nici de tine şi nici de-altcineva.

67

Cei ce rămân acolo n-au cap şi nici picioare.

Nu e păgân nici unul, dar nici credinţă n-are.

68

S-au îmbătat cu vinul ce-i leapădă de sine,

au rupt cu tot ce-n viaţă înseamnă rău şi bine.

69

Sorbit-au fără buze din acel vin anume

şi nici că le mai pasă de-un rău sau bun renume.

70

Nu vor să mai vorbească nimic despre viziuni,

trăiri înălţătoare, iluminări, minuni.

71

Sorbind mireasma drojdiei de-orice s-au lepădat

iar gustu-anihilării deplin i-a îmbătat.

*

Încheiere

72

Vezi, faţa Celui care în lume-a-adus lumină

şi lumea-a-mpodobit-o, mi s-a-arătat deplină.

73

Cuprins fui de ruşine atuncea şi de-alean,

când mi-amintii de viaţa ce-am risipit-o-n van.

74

Dar Astru-acel c-o faţă sclipind precum un soare,

văzând c-orice nădejde din suflet îmi dispare,

75

pe loc umplu o cupă şi-ndată mi-o întinse.

Licoarea-atunci în mine o flacără aprinse.

76

„Cu vinu-acesta fără mireasmă şi culoare,

de pe tăblia vieţii tu şterge-orice-nsemnare!”

77

Dar după ce băut-am tot limpedele vin,

căzut-am în ţărână, ajuns beat pe deplin.

78

Ba sunt la fel cu ochii divini, plin de-nfocare,

ba sunt precum divinii zulufi, în zbuciumare.

79

Ba zac întins pe vatră, împins de a mea fire,

ba intru în grădină, condus de-a Lui privire.

80

Mănunchi de flori cules-am eu într-o zi senină

şi le-am numit atuncea: „A tainelor grădină”.

81

Iar tainele din inimi toţi trandafirii sunt,

dar despre ele nimeni nu spus-a vreun cuvânt.

82

Cu limbile lor crinii vorbesc fără-ncetare.

Cu ochii lor narcişii privesc în depărtare.

83

Iar tu cu ochii inimii uită-te la ei,

ca nici o îndoială să n-aibă vreun temei,

84

şi s-afli adevărul rămas de la-nvăţaţi,

de la Profetul nostru, de la iluminaţi.

85

Şi nu căta cusururi, cu ochi plini de venin,

căci orice floare-atuncea s-ar preschimba în spin.

86

De nerecunoştinţă-are parte neştiinţa.

Cunoaşterea atrage în schimb recunoştinţa.

87

Iar cel care de mine o să-şi mai amintească,

să spună: „De el Domnul să se milostivească!”

88

Ce-i marea care-şi are drept ţărm întins gândirea?

Ce-i perla care-şi află-n adâncu-i zămislirea?

*

Răspuns

89

Vezi, marea-i Existenţa, iar ţărmul e cuvântul.

Scoici litere-s, iar perla: a-L cunoaşte pe Prea Sfântul.

90

De valuri înspumate sunt perlele aduse,

frânturi din Cartea sfântă, profeticele spuse.

91

Ţâşnesc întruna valuri ce ne-ncetat murmură,

dar apa ei nu scade cu nici o picătură.

92

Cunoaşterea îşi află în mare-a ei sorginte,

iar învelişul perlei făcut e din cuvinte.

*

Similitudini

93

Aflai că-n luna-a patra a fiecărui an,

ies scoicile deasupra din mare, lângă-Oman.

94

Se-nalţă din adâncul în care apărură

şi-apoi plutesc pe mare cu-a lor deschisă gură.

95

O ceaţă se ridică deasupra mării-atunci,

şi-n ploaie o preschimbă-ale Domnului porunci.

96

Se-nchide gura scoicii de-n ea un strop se-abate,

de parc-au zăvorât-o atunci sute de lacăte.

97

Şi scoicile se-afundă cu inimile pline

şi orice strop de ploaie o perlă-atunci devine.

98

Iar când cufundătorul se adânceşte-n mare,

el scoate la iveală doar perle sclipitoare.

99

Ţi-e trupul, ţărmul, marea-i Suprema Existenţă,

iar ceaţa-i haru-I, ploaia: a Numelor prezenţă.

100

Cufundătorul este-omeneasca judecată,

ce prin acele perle devine mai bogată.

101

Cunoaşterea-atunci umple al inimii ulcior,

şi scoicile-ntrupează-nvelişul ei sonor.

102

Iar duhul, ca un fulger ce nu are pereche,

pe-aceste scoici le duce-ntr-o clipă la ureche.

103

Tu sparge scoica! Smulge-apoi perla care-i crezul!

Azvârle-ncolo coaja migdalei! Scoate-i miezul!

104

Din inimă şi suflet să-ţi dai acum silinţa

ca s-afli ce cuprinde-n adâncul ei credinţa.

105

Vezi, trupul de-al tău suflet e-atât de diferit,

ca deosebirea dintre apus şi răsărit.

106

sau cea dintre strădanii trupeşti şi cugetare,

ori dintre judecată şi stări înălţătoare.

107

Cunoaşterea n-o iscă a lumii-ntregi prezenţă.

Te-apropii-atunci de formă dar nu şi de esenţă.

108

Cunoaşterea nu merge cu poftele trupeşti.

Dacă-ţi doreşti un înger, tu javra s-o goneşti.

109

Cunoaşterea credinţei: virtute îngerească,

de care n-are parte o inimă câinească.

110

Cu zugrăvite chipuri de casa ţi-este plină,

un înger niciodată-năuntru n-o să-ţi vină.

111

Deci, inima ai grijă s-o cureţi cât mai bine,

ca îngerul să-şi facă al său lăcaş în tine.

112

Tu ca pe-o moştenire primeşte-nvăţătura,

şi-acum, pentru cea lume, începe arătura!

*

Similitudini

113

Splendoarea cea divină, părând nepăsătoare,

dintr-altă lume vine, ce n-are asemănare.

114

Nălţatu-şi-a pe-a noastră cetate al ei steag,

şi rânduiala lumii o schimbă-n vălmăşag.

115

Ba călăreşte calul regesc al cumpătării,

ba îşi roteşte spada-ascuţită a mustrării.

116

Numită-i frumuseţe, de-apare în fiinţă.

Ivită în vorbire, numită-i elocinţă.

117

Şi regii, ca şi sfinţii, dervişii ori profeţii,

cu toţii se închină în faţa frumuseţii.

118

Divină-i frumuseţea ce duhul ni-l răpeşte:

părtaş nu are Domnul în tot ce-nfăptuieşte.

119

Ce-i partea care este decât totul mai mare?

Şi către acea parte, ce cale duce oare?

120

Ce-i marea care-şi are drept ţărm întins gândirea?

Ce-i perla care-şi află-n adâncu-i zămislirea?

*

Răspuns

121

Vezi, partea-ntrecând totu-i Suprema Existenţă,

iar totu-i existentul; a lumii-ntregi prezenţă.

122

În chip multiplu totul ne-apare în afară.

Unicitatea se află-n adâncu-i, drept comoară.

123

Prin multiplicitate – existentul se vădeşte.

Unicitatea-i partea ce-n sine-o tăinuieşte.

124

Dar totul existenţă adevărată n-are.

El pentru Existenţa Supremă e-o-ntâmplare.

125

De totul se vădeşte multiplu în afară,

mai mic e decât partea, cu ea de se măsoară.

126

Nu poate existentul să fie mai presus.

Supremei existenţe îi e de fapt supus.

127

Unică şi multiplă-acest tot viaţa şi-o are,

că doar în chip multiplu Unicitatea-apare.

128

Se trece existentul, că e-o-alcătuire.

Ce-i trecător se-ndreaptă spre propia-i pieire.

129

Cum acest tot e lumea, în fiecare clipă,

în largul nefiinţei ea se cufundă-n pripă.

130

Apoi o altă lume îşi ia din nou avânt,

şi-n fiecare clipă-i alt cer şi alt pământ.

131

Un lucru doar o clipă de viaţă-n fapt cunoaşte,

fiindcă-n aceeaşi clipă el moare şi se naşte.

*

Similitudini

132

De vrei să ştii ce toate acestea te învaţă,

tu află că de moarte ai parte şi în viaţă.

133

Şi tot ce-există-n lume, în cer şi pe pământ,

în al tău trup şi suflet aşijderi s-a răsfrânt.

134

Că lumea, -asemeni ţie, -o fiinţă e, vezi bine.

Şi tu eşti al ei suflet şi trup ea-i pentru tine.

135

Iar moartea în trei feluri în om se înfiripă:

întâia moarte adusă-i de fiecare clipă.

136

A doua moarte-i frânge voinţa şi i-o-ngroapă.

Iar de a treia moarte, vezi, nimenea nu scapă.

137

Cum viaţa şi cu moartea în fapt stau faţă-n faţă,

tot astfel de trei feluri va fi şi a ta viaţă.

138

Nu poate-orice făptură să-şi frângă-a sa voinţă.

Doar ţie ţi-a fost dată o-asemenea putinţă.

139

În orice clipă lumea se schimbă, e ştiut,

şi la sfârşit ajunge cum fost-a la-nceput.

140

Ce-o să se vadă-n lume, în Ziua cea din urmă,

tu vei vedea în tine, când viaţa ţi se curmă.

141

Ţi-e trupul glia, capul e bolta-mbietoare.

Ţi-s simţurile stele şi sufletul e-un soare.

142

Iar ale tale oase ca munţii sunt de tari,

şi părul ţi-e din vrejuri iar membrele-s stejari.

143

La vremea morţii trupul, căit, se va suci,

cum fi-va-n tremur glia-n a Judecăţii Zi.

144

Năucă-ţi va fi mintea şi duhu-negurat,

şi simţurile-stele ce s-au întunecat.

145

Din porii tăi sudoarea va curge ca o mare,

şi-n ea-necat, tu, fără de cap şi de picioare.

146

Şi oasele-or începe încet să se destrame,

şi vor ajunge toate asemeni unor scame.

147

Picioarele amândouă, pe rând, s-or răsuci.

Tovarăşii de-o viaţă de tine vor fugi.

148

Iar când din trup pleca-va-al tău suflet pe vecie,

ţărâna-ţi deveni-va o „netedă câmpie”.

149

Şi lumea va ajunge tot în aceeaşi stare,

în care-ajunge omul în clipa-n care moare.

150

Zdrobită-i lumea-ntruna şi iar se întregeşte,

cum duhul se-ntrupează şi-apoi se slobozeşte.

151

Creaţia se-nnoieşte întruna-n creatură,

deşi-ndelungă pare-a fi viaţa-ntr-o făptură.

152

Mărinima care ne-o-arată Dumnezeu,

întruna se vădeşte, înfăptuind mereu.

153

Pe de-o parte lumea mândră se-nfiripă,

pe de-altă parte piere în fiecare clipă.

154

Iar când această lume, a noastră, va dispare,

domni-va veşnicia în lumea viitoare.

155

În orice lucru două lumi îşi vădesc prezenţa:

întâia este forma şi-a doua e esenţa.

156

De te uneşti cu prima, te-aşteaptă despărţirea.

A doua-şi are veşnic în Domnul dăinuirea.

157

Tot ce-n această lume e numai în putinţă,

în lumea viitoare primi-va-alcătuinţă.

*

Rânduiri

158

Şi fapte şi cuvinte, ascunse cu migală,

în Ziua Judecăţii ieşi-vor la iveală.

159

De-a trupului cămaşă când te vei despuia,

atunci virtuţi şi vicii deplin s-or arăta.

160

Când de-al tău trup nevrednic te vei fi curăţat,

se va privi în tine ca-ntr-un izvor curat.

161

Şi tot ce-ascunde-adâncu-ţi ieşi-va la lumină

„când dezlegarea tainei va deveni deplină”.

162

Dar ca şi-n lumea-aceasta, orice-nsuşire-anume

o dreaptă întrupare primi-va în cea lume.

163

Aşa cum cele patru stihii, vezi, au putinţa

să işte-n lume piatra şi planta şi fiinţa,

164

la fel orice-nsuşire în lumea ce-o să vină

va arde-ntr-o văpaie ori va sclipi-n lumină.

165

Iluminat tu fi-vei atuncea pe deplin.

Putea-vei fără văluri să-l vezi pe Cel Divin.

166

Şi lumile-amândouă în hău o să le-arunci,

că nu ştiu ce beţie te va cuprinde-atunci.

167

Să nu uiţi de licoarea ce-o da-va Cel Divin.

E vinul ce de tine te curăţă deplin.

168

Ferice clipa-n care de tine ai scăpat.

Cel mai sărac devine atunci cel mai bogat.

169

Şi fără de credinţă şi fără judecată,

şi beat şi smuls din sine, cu fruntea-n praf plecată.

170

Ce preţ v-avea atunci raiul cel de fecioare plin,

când în lăcaşul tainic nu intră vreun străin?

171

Când voi vedea-a Ta faţă şi vinu-l voi sorbi,

eu nu ştiu după aceea, ce oare va mai fi.

172

Dar cum după beţie doar mahmureala vine,

la gându-acesta fierbe tot sângele din mine.

173

S-a despărţit ce-i veşnic de ce e trecător?

E vorba despre lume şi despre Creator.

*

Răspuns

174

Nu-i despărţit ce-i veşnic de ce e trecător,

acesta-şi află-n Domnul al dăinuirii-izvor.

175

Cel Veşnic este totul, şi în afara Lui

cu-adevărat în lume, să ştii, nimica nu-i.

176

Putinţa existenţei, vezi, nefiinţa n-are.

Suprema Existenţă e-n veci nepieritoare.

177

Întreaga lume nu e decât o-nchipuire,

ca punctul ce-mplineşte un cerc dup-o rotire.

178

Învârte cu iuţeală-o scânteie, stând pe loc!

Iuţeala învârtirii-o preschimbă-n cerc de foc.

179

De-l pomeneşti pelinul mereu, nu doar o dată,

prin asta nu devine multiplu niciodată.

180

În chip multiplu numai ce-i trecător apare,

cum cameleonu-şi schimbă întruna-a lui culoare.

181

În toate-o existenţă doar dăinuie mereu,

vădind Unicitatea ce este Dumnezeu.

182

De-o singură esenţă e-n om şi-n Domnul Sfânt,

ce dor nutreşte pumnul acela de pământ?

*

Răspuns

183

Nu te-arăta nevrednic de mila cea divină,

că îl cunoşti pe Domnul doar prin a Sa lumină.

184

Nimica în afara lui Dumnezeu n-apare,

cum praful îl vezi numai în razele de soare.

185

Nu-i de mirare-atuncea că pulberea subţire

nădejdile îşi pune-n a soarelui sclipire.

186

De chipu-n care-n viaţă-ai purces adu-ţi aminte,

şi vei pricepe care-i a gândului sorginte.

187

Cui îi spuse Domnul: „Nu-s Eu Stăpânul vostru?”

Şi cine îi răspunse: „Ba da, Stăpân al nostru!”

188

Când Domnul frământat-a-acel bulgăr de ţărână,

în el înscris-a crezul, ca-n inimi să rămână.

189

În clipa-n care-nscrisul divin o să-l citeşti,

vei şti care-i sorgintea a tot ce tu râvneşti.

190

În noapte legământul cel sfânt l-ai încheiat

şi-apoi din neştiinţă uitării tu l-ai dat.

191

De-aceea coborât-a al Domnului cuvânt,

ca să-ţi aduci aminte de-ntâiul legământ.

192

Cum ţi-a fost dat pe Domnul să-L vezi de la-nceput,

o să-L revezi în locul în care L-ai văzut.

193

Priveşte-acum şi-aicea divinele-nsuşiri,

ca mâine-a Lui esenţă să-ţi cadă sub priviri.

194

Şi dacă nu putea-vei, nu suferi în van.

Nu tu conduci în lume, cum scrie în Coran.

*

Pilduiri

195

De-i spui acelui care din naştere nu vede

ce-nseamnă o culoare, nicicând nu te va crede.

196

Şi albul ca şi roşul şi verdele din iarbă,

la fel de negre-s pentru a lui vedere oarbă.

197

Gândeşte-te la orbul din naştere şi taci!

Făcutu-l-a să vadă unsoarea vreunui vraci?

198

Când cugetul râvneşte-a privi înspre cea lume,

ca orbu-i care-ncearcă-a vedea ceva anume.

199

Dar omul mai vădeşte şi-o astfel de-nsuşire,

ce-l face să pătrundă a tainelor urzire.

200

Ca focu-i ce se iscă din cremene şi fier,

un foc care ţâşneşte din trup şi duh spre cer.

201

Când cremenea şi fierul lovite-s laolaltă,

se luminează lumea de-aici ca şi cealaltă.

202

Ciocnirea lor i-aduce-atunci tainei tâlcuirea.

Tot ce-ai aflat să-şi afle în tine împlinirea!

203

Cum tu-ul tău e-aievea imaginii divine,

tot ce-ţi doreşti ai grijă să cauţi doar în tine.

204

Zi-mi cine e drumeţul la drum acum pornit?

Cui i se poate spune că-i om desăvârşit?

*

Răspuns

205

Mă-ntrebi: „Cine-i drumeţul mergând tot înainte?”

E cel care-şi cunoaşte deplin a lui sorginte.

206

Şi drumeţia-l duce pe vrednicul drumar,

de la ce-i posibil – la ce e necesar.

207

El e drumeţul care, grăbindu-se pe drum,

s-a curăţat pe sine ca flacăra de fum.

208

Întors din drumeţia dintâi, a devenit,

pe-a doua împlinind-o, un om desăvârşit.

*

Rânduiri

209

E bine-ntâi să afli-n ce chip el s-a ivit,

acel menit s-ajungă un om desăvârşit.

210

Ne-nsufleţit apare în pântecul de mamă,

şi-un duh apoi primeşte spre-a-şi da de toate seamă.

211

Ca-n viaţă să se mişte, Cel Sfânt îi dă putinţă

şi-l face-apoi s-ajungă stăpân peste voinţă.

212

Copil fiind, prin simţuri el lumea o cunoaşte,

şi ale lumii-ispite pe urmă-ncep a-l paşte.

213

Când rânduite-s cele aflate despre lume,

le-adună judecata în câte-un tot anume.

214

Se iscă-n el mânia, apar trupeşti dorinţi,

ce zămislesc trufia şi pofta de arginţi.

215

Şi josnice imbolduri atunci şi-arată gheara,

şi el mai rău devine ca diavolul şi fiara.

216

E cea mai joasă treaptă ce-o are dinainte,

opusă întru totul Unicităţii sfinte.

217

Căci multiplicitatea iscată e de faptă,

şi omul către-opusul obârşiei se-ndreaptă.

218

Şi prins dacă rămâne-ntr-o astfel de capcană,

necredincios devine, mai rău ca o lighioană.

219

Dar dacă din cea lume o rază-n el străluce,

sau cugetul o bună dovadă îi aduce,

220

în inimă el simte-ndurarea cea divină,

ce-l face de pe calea-apucată să revină.

221

Divina luminare ori singura dovadă

atuncea îi arată-n ce trebuie să creadă.

222

Cuprins e de căinţă urmaşul lui Adam

şi-ajunge unul dintre aleşii-acestui neam.

223

Şi curăţat de orice înjositoare faptă,

precum profetul Idris spre ceruri se îndreaptă.

224

De rele obiceiuri atunci el se dezvaţă,

şi-asemenea lui Noe îşi mântuie-a sa viaţă.

225

Când a-nţeles că toate se trag din Cel Divin,

ca Abraham se-ncrede în Domnul pe deplin.

226

Când îi ajunge vrerii divine-a-i fi unealtă,

el intră ca şi Moise pe poarta cea mai ’naltă.

227

Şi când se liberează de toată-a sa ştiinţă,

el ca Iisus, în ceruri s-ajungă-are putinţă.

228

Când sinele-şi jertfeşte, de-ndată ce s-a-nfrânt,

lui Mahomed asemeni, se-nalţă spre Cel Sfânt.

229

Şi starea lui din urmă cu-ntâia se uneşte.

Nici un profet sau înger nu i se-asemuieşte.

*

Pilduiri

230

Profetu-i ca un soare iar sfântu-i ca şi luna.

Se întâlnesc când Domnul pe frunţi le-a pus cununa.

231

Străluce profeţia-n a ei desăvârşire.

Sfinţenia-i apare și nu e-o tăinuire.

232

A sfântului sfinţenie nu trebuie să se vadă.

Profetul şi-o arată şi-o-aduce drept dovadă.

233

Pornind drumeţul de la „Pe-Allah de-L vei iubi”

ajunge la lăcaşul „Allah te va-ndrăgi”.

234

Şi în lăcaşu-acesta de taină, Cel Divin,

iubindu-l, îl absoarbe atuncea pe deplin.

235

El pân-la capăt drumul acest l-a străbătut,

când şi-a unit sfârşitul cu al său început.

236

Desăvârşit e omul ce din desăvârşire

se poartă ca şi robul, dând lumii pilduire.

237

De străbătut-a drumul cel fără de prihană,

pe creştet Domnu-i pune-a califului coroană.

238

Mort pentru sine însuşi, el se înveşniceşte

când iarăşi cu-nceputul sfârşitul şi-l uneşte.

239

Din Legile Credinţei îşi ţese-al său veşmânt.

Lăuntrul său devine-atunci Calea spre Cel Sfânt.

240

Pătrunsă de-Adevărul etern e-a sa fiinţă.

Pricepe tot ce se-află-ntre crez şi necredinţă.

241

Doar cu virtuţi înalte-nzestrată e-a sa fire.

Vestit e pentru cele ce ştie şi smerire.

242

Sunt toate-n el. De toate el s-a desprins deplin,

şi-l ţine-ascuns cu totul al Tainei baldachin.

*

Pilduiri

243

Stricat ajunge miezul migdalei de l-ai scos

din coaja lui când el crud e şi apos.

244

Doar când migdala-i coaptă, de ea tu să ai parte,

şi-atuncea scoate-i miezul, dând coaja la o parte.

245

Fiindcă Legea este coaja, – Adevărul este miezul

şi între ele-i Calea spre Domnul. Acesta este crezul.

246

A scoate prea devreme-acel miez e o greşeală.

Doar copt, fără de coajă, -i bun miezul de migdală.

247

Iar când drumeţul de la izvorul sfânt se-adapă,

e copt de-acuma miezul şi coaja-i atunci crapă.

248

Străin de lumea-aceasta un alt drumeţ devine,

şi contopit cu Domnul, în ea nu mai revine.

249

Iar alt drumeţ, ce coaja-a păstrat-o, se iveşte

şi-o altă drumeţie pe urmă împlineşte.

250

Din glie şi din apă născut ca un copac,

cu crengi ce peste bolta cerească se desfac,

251

la rându-i zămisleşte alt sâmbure atunci,

ce se-nmulţeşte-n urma divinelor porunci.

252

Şi sâmburele-ajunge apoi iarăşi un copac,

cum punctele-ajung linii şi-n cercuri se prefac.

253

Atuncea când drumeţu-al său drum şi l-a-mplinit,

vezi, punctul său din urmă cu primul s-a unit.

254

El seamănă prea bine cu braţu-unui compas,

ce pleacă iar din punctul din care-un cerc a tras.

255

Şi când sfârşeşte drumul cel fără de prihană,

pe creştet Domnu-i pune-a califului coroană.

256

„Deci care e sfârşitul?” Celor ce-au întrebat,

răspunsu-i: „A te-ntoarce de unde ai plecat”.

*

Rânduiri

257

Vezi, profeţia-avut-a-n Adam a sa ivire.

Prin Mahomed ajuns-a apoi la desăvârşire.

258

Sfinţenia urmat-a tot timpul profeţia,

dar altfel pân-la urmă-mplini-va drumeţia.

259

A ei întregire se va vădi-n Mahdi,

şi-a lumii drumeţie prin el se va-mplini.

260

Cum fost-a cu Profetul în strânsă înrudire

el îi v-aduce lumii întreagă izbăvire.

261

În lunile-amândouă va deveni imam,

şi drept calif l-avea-vor urmaşii lui Adam.

262

Când soarele îşi smulge din bezna nopţii raza,

apare dimineaţa şi mai târziu amiaza.

263

Apoi rotirea bolţii îi dăruie vederii

amurgul unei zile şi începutul serii.

264

Lumina profeţiei e-un soare preamărit,

ce ba-n Adam sclipit-a, ba-n Moise-a strălucit.

265

Iar fiecare umbră, iscată de-acel soare,

întruchipează treapta credinţei în urcare.

266

De-amiază-avut-a parte al nostru Mahomed,

căci umbrele atuncea deloc nu mai purced.

267

Vezi, fiecărei umbre ce-o iscă răsăritul,

o alta-i corespunde, ce-o naşte asfinţitul.

269

Sfinţenia întreagă se va vădi-n Mahdi,

când punctul cel din urmă pe primu-l va-ntâlni.

270

Şi taina Unităţii cine-o pătrunde oare?

Şi ce cunoscătorul să afle e în stare?

*

Răspuns

271

Vezi, tainei Unităţii ajunge să-i dea glas

doar cel care nu face pe drum nici un popas.

272

Suprema Existenţă cunoscătoru-o ştie.

Supremei Existenţe i-aduce mărturie.

273

El nu cunoaşte-o altă existenţă-adevărată.

Decât oricare alta, Ea e cea mai curată.

274

Cum viaţa ta întreagă e doar o buruiană,

grăbeşte-te şi smulge-o! Fii fără de prihană!

275

Şi curăţă prea bine al inimii lăcaş,

să-şi facă îndrăgitul din el al Său sălaş.

276

Când vei pleca din tine, -nlăuntru-ţi va intra,

şi-n tine, făr’ de tine, splendoarea-şi v-arăta.

277

Cât timp mai este omul de viaţă întinat,

cunoaşterea n-ajunge l-al ei izvor curat.

278

Cât timp nu-nlături stăvili ce-nchid al tău făgaş,

lumina-I n-o să intre-n al inimii lăcaş.

279

Aşa cum patru stăvili tu afli-n astă lume,

tot astfel sunt şi patru purificări anume.

280

Întâia-i să te cureţi de-orice dorinţi trupeşti.

A doua de păcate, ispite diavoleşti.

281

A treia-i să te cureţi de-orice urât nărav,

ce-l face pe-om s-ajungă un animal hulpav.

282

A patra-i să te cureţi de tot ce-ai tăinuit.

Aicea drumeţia a-ajuns la-al ei sfârşit.

283

Doar cel ce-n chipul-acesta s-a curăţat deplin,

e vrednic să se roage apoi la Cel Divin.

284

Pân-ce de al tău sine nu te vei lepăda,

cum crezi c-adevărată v-ajunge ruga ta?

285

Dar când a ta esenţă va fi făr-de-amalgam.

v-ajunge a ta rugă „al ochilor balsam”.

286

Şi orice deosebire va fi dispărut

între cel ce cunoaşte şi Cel cunoscut.

287

Eu cine-s oare, cine? Şi ce ştiu despre mine?

Şi ce poate să-nsemne: „a drumeţi în tine”?

*

Răspuns

288

„Eu cine-s oare, cine?” – tu mă întrebi mereu –

„Vorbeşte-mi despre mine, să aflu cine-s eu!”

289

Suprema Existenţă când se vădeşte-n lume,

cuvântul eu devine atuncea al Ei nume.

290

Şi eu şi tu deci suntem sclipirile ce-apar

prin zăbrelita nişă din sfântul Ei fanar.

291

Şi trupuri ca şi duhuri sunt toate o lumină,

ce din oglinzi sau facle tâşneşte-atunci deplină.

292

În schimb tu spui adesea: „În orice-mprejurare,

cuvântul eu arată a noastră cugetare.”

293

Doar după judecată de te călăuzeşti,

tu sinele de-o parte a ta nu-l deosebeşti.

294

Cunoaşte-ţi al tău sine şi n-o să-ntreci măsura.

Grăsimea, vezi, nu este totuna cu-umflătura.

295

Şi decât trup şi suflet e eul mai presus,

iar sufletul şi trupul sunt părţi ce-i s-au supus.

296

Tu, dincolo de spaţiu şi timp vezi de te ţine!

Desprinde-te de lume! Fii lumea pentru tine!

297

Un rai e Existenţa şi-un iad ce-i trecător,

şi eu şi tu la mijloc, drept văl despărţitor.

298

Când acest văl dispare din faţa ta, atunci

nimic nu mai rămâne din crezuri şi porunci.

299

Poruncile credinţei iscate-s de-al tău eu,

menite să constrângă şi duh şi trup mereu.

300

Dar eul tău la mijloc de nu s-ar mai găsi,

la ce-ar mai fi nevoie de temple şi geamii?

301

Doar din doi paşi drumeţu-acest drum îl împlineşte,

deşi plin de primejdii de-a lungu-i se vădeşte.

302

Cu-ntâiul pas ajunge pân-la Unicitate.

Cu-al doilea pas al vieţii pustiu el îl străbate.

303

În acel loc multiplul şi Unul sunt totuna,

cum unu-n orice număr se află-ntotdeauna.

304

Tu eşti pluralitatea ce-a-ajuns Unicitate.

Tu eşti Unicitatea ce-a-ajuns pluralitate.

305

Dezleagă taina-acela ce-alege calea dreaptă

şi părăseşte partea – şi înspre Tot se-ndreaptă.

306

Când m-adâncesc în gânduri, mă prinde-ntâi uimirea

şi mă întreb de-ndată: ce oare e gândirea?

*

Răspuns

307

M-ai întrebat odată: „Ia spune-mi, ce-i gândirea?

că adâncindu-i rostul, cuprinsu-m-a uimirea.”

308

De la ce-i fals ea ştie spre adevăr să poarte.

Te face să contempli Supremul Tot în parte.

309

Iar înţelepţii lumii, în chip pătrunzător,

aşa au desluşit-o în scrierile lor:

310

Atunci când o idee se înfiripă-n minte,

ea mai întâi numită-i aducere aminte.

311

Şi dacă mai adâncă devine-acea gândire,

spun despre ea-nvăţaţii c-a-ajuns o tâlcuire.

312

Când bine rânduite gândirile se-arată,

atunci spun învăţaţii c-avem o judecată.

313

De n-ar primi gândirea divina îndrumare,

s-ar repeta pe sine apoi fără-ncetare.

314

Celui ce-i se vădeşte-Unitatea cea divină,

de-ndată i se-arată a Domnului lumină.

315

Cunoaşterea cea pură de l-a iluminat,

pe Domnu-n orice lucru să-L vadă-i este dat.

316

Gândeşti drept când de lume desprinsu-te-ai deplin

şi-atunci te luminează doar fulgerul divin.

317

Când nu-i arată Domnul ce cale să apuce,

nu-l poate judeca pe-această cale duce.

318

Nedumerirea-l face atunci pe gânditor

să vadă-n orice lucru doar ce e trecător,

319

prin care necesarul îşi află-a sa vădire,

esenţa lui stârnindu-i mereu nedumerire.

320

Ba gându-i se-nvârteşte în cerc neîncetat,

ba cugetarea-l ţine în lanţuri ferecat.

321

Vezi, rostul unui lucru doar prin contrar apare,

dar Dumnezeu nu are contrar şi-asemănare.

322

Şi cum Cel Veşnic n-are contrar şi-asemuire,

cum i-ai putea da tainei divine-o tâlcuire?

323

Nu-i necesaru-aşijderi cu ce e trecător.

Cum l-ar putea cunoaşte atunci vreun muritor?

324

Nebun e-acela care-n pustiu şi-n ziua mare,

ar căuta c-o faclă strălucitorul soare.

*

Pilduiri

325

Vezi, soarele pe boltă de-ar sta doar într-un loc,

aceeaşi strălucire-ar avea-o al său foc,

326

şi razele noi n-am şti că sunt a lui urzire,

şi n-ar mai fi-ntre coajă şi miez vreo deosebire.

327

Cum lumea e reflexul luminii Celui Sfânt,

ce-i El de fapt rămâne o taină pe pământ.

328

Şi cum dumnezeiasca lumină parte n-are

în sinea-i de prefaceri şi nici de vreo schimbare,

329

crezi că şi lumea veşnic putea-va să trăiască,

esenţa ei făcând-o în veci să dăinuiască.

330

Pe cel ce prea departe îl duce-acum gândirea,

îl paşte pân-la urmă pe drumu-i rătăcirea.

331

Nu-ndură cugetarea lumina feţei Lui.

Alţi ochi, ca s-o contempli, tu trebuie să-ţi pui.

332

În numele Acelui ce-n duh iscat-a gândul

şi-a inimii făclie s-o-aprindă-apoi făcându-l.

333

În lumile-amândouă-al Său har a-adus lumină

şi haru-I preschimbat-a ţărâna în grădină.

334

Şi lumile-amândouă a Lui puternicie

creatu-le-a-ntr-o clipă, când porunci: „Să fie!”.

335

Suflând asupra Penei c-un zvâcnet al Putinţei

umplu cu mii de chipuri Tăblia nefiinţei.

336

Iar lumile-amândouă sunt rodu-unui balsam,

suflare ce născut-a şi duhul lui Adam,

337

iscându-i judecata, putinţa de-a pătrunde

pricina-a toate cele, ce-o Taină o ascunde.

338

Când se văzu că este-o fiinţă mai anume,

el se-ntrebă de-ndată: „Eu cine-s oare-n lume?”

339

Şi-atuncea dinspre parte spre Tot el o porni,

spre-a reveni pe urmă în lumea de aci.

340

Şi pricepu că lumea e doar o-nchipuire,

cum unu-n orice număr mereu e-n repetire.

341

Că lumile-amândouă un suflu le-a creat,

ce-a revenit pe urmă de unde a plecat.

342

Venirea şi plecarea le naşte-o-nchipuire.

În fapt nici nu există plecare şi venire.

343

Se-ntoarce orice lucru l-al său izvor prea sfânt.

Văzute-ori nevăzute, doar una toate sunt.

344

Dumnezeu cel Veşnic cu o suflare nouă

tot iscă şi sfârşeşte iar lumile-amândouă.

345

Dar lumile-amândouă se-ntorc iar la Cel Unic,

iar unu, -ajuns multiplu, devine iarăşi unic.

346

Iar formele multiple le naşte-nchipuirea,

iar punctul cerc devine când iute-i e rotirea.

347

Un cerc e drumul de la-nceput pân-la sfârşit,

drum ce-l străbat cei care pe lume au venit.

348

Profeţii-s călăuze pe drumu-acesta-anume,

şi caravana vieţii doar ei ştiu s-o îndrume.

349

În fruntea lor se află al nostru Mahomed.

El a premers proorocii şi-i ultimul profet.

350

Iar sfinţii ce păşit-au în timp pe-acest drumeag,

făcut-au şi popasuri, ce le-au dat în vileag.

351

Când inima-mi cerut-a Prea-naltului să-i dea

acestei cărţi un nume, i-a zis: „Grădina mea”.

352

Cum Domnul denumit-a-a mea carte o grădină,

vreau pentru ochii minţii să fie o lumină.

*

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s