الموت والحياة

*

Orice boală îşi are leacul

Muslim a relatat în Sahih că Profetul ﷺ a spus:

„Orice boală îşi are leacul iar când remediul adecvat îi este aplicat bolii, aceasta încetează cu voia lui Allah”.

Se relatează în Sahih că Trimisul lui Allah ﷺ a spus:

Allah nu a creat o boală fără să fi creat, pe lângă aceasta, şi leacul său.

Ahmad relatează că Usamah bin Şuraik a spus: „Eram cu Profetul ﷺ când beduinii au venit la el şi i-au spus: „o, tu, Trimis al lui Allah, ar trebui să luăm leacuri?”

El ﷺ le-a răspuns: „Da, o, voi, robi ai lui Allah, luaţi leacuri, deoarece Allah nu a creat o boală fără să nu fi creat şi leacul său, cu excepţia unei singure boli”.

Ei au întrebat: „Care este aceea?”

El ﷺ a răspuns: Bătrâneţea.

De asemenea se relatează în Musnad că Profetul ﷺ a spus:

„Allah nu a trimis o boală fără să nu fi trimis şi leacul său: oricine îl ştie (leacul), îl ştie, iar oricine nu este conştient de acesta (leac) nu îl cunoaşte, iar cei care nu îl cunosc nu sunt conştienţi de acesta”.

Se relatează că Abu Khuzamah a spus: „Trimis al lui Allah, ruqya pe care le folosim, medicamentele pe care le luăm şi prevenirea pe care încercăm să o realizăm, schimbă toate acestea destinul orânduit de Allah?”

El ﷺ a răspuns: „Acestea sunt parte a destinului scris de Allah”.

*

Profetul ﷺ a afirmat că bolile se vindecă atunci când li se aplică remediul adecvat, indicând că există un opus al oricărei creaţii şi, implicit, un antidot pentru fiecare boală.

Trimisul lui Allah ﷺ afirmă că, în cazul în care doi opuşi se întâlnesc, de exemplu, remediul adecvat şi boala, omul îşi va reveni. Când remediul este administrat într-o doză mai mare decât este necesar sau când nu este remediul cerut, corpul poate dezvolta un alt tip de boală. Când doza administrată este mai scăzută decât minimul necesar, boala nu va fi vindecată, Dacă bolnavul şi boala nu sunt tratate cu medicamentul adecvat, vindecarea şi recuperarea nu vor avea loc; pe altă parte, dacă timpul nu este adecvat vindecării sau dacă trupul este lipsit de putere sau respinge medicamentul prescris, vindecarea nu va fi eficientă. Dacă toate circumstanţele sunt favorabile, vindecarea va fi cu siguranţă eficientă.

Așadar observațiile asupra naturii bolilor și leacurilor mărturisesc Puterea sublimă a Creatorului și Înţelepciunea Lui eternă exprimată în ordinea perfectă a cantităților regăsite în elemente și substanțe; înțelegerea este aceea că totul, în afara lui Allah, este dual; fiecare element este ființat în opoziție sau interdependență față de alt element, însă doar Allah Îşi este Suficient Sieşi şi Atotputernic pe când orice, oricare şi oricine sunt în nevoie de El.

Literatura profetică poruncește căutarea și administrarea leacurilor și sugerează că asemenea căutări nu contrazic supunerea faţă de Allah; precum omul care îşi împlinește foamea, setea sau reacţionează la temperaturi diferite, credinţa în unicitate va crește prin atenuarea diferitelor vătămări; iar abținerea de la utilizarea remediilor sau antidoturilor este, de fapt, în contradicţie cu Înţelepciunea divină. Nefolosirea acestor remedii va slăbi încrederea omului în Allah; deşi omul ar putea crede că acestă încredere și năzuință întru Allah vor fi întărite prin abandonarea căutării unui remediu. Renunțarea la remedii și tratamente reprezintă atitudini ce merg împotriva adevăratei încrederi în Allah deoarece căutările implică existenţa speranţei pentru vindecare; inima robului se bizuie numai întru Allah pentru a obţine ceea ce este util pentru viaţa şi religia sa; prin urmare, slujitorul se va îndepărta de tot ceea ce îi afectează, în mod negativ, viaţa şi religia. Abordarea corectă a preceptelor profetice, desigur, nu exclude sau limitează căutarea stării de bine și a sănătății.

Anumiți savanți susțin, totuși: dacă vindecarea este scrisă sau predestinată, administrarea de leacuri este inutilă iar dacă vindecarea nu a fost predestinată, atunci leacul nu va fi folositor; sau, în altă ordine de idei, boala a apărut din voinţa lui Allah iar nimeni şi nimic nu poate să se opună voinţei lui Allah.

Profetul ﷺ afirmă că astfel de leacuri şi măsuri preventive fac parte din destinul stabilit de Allah. Ființele nu pot schimba destinul lui Allah decât printr-o acțiune care constituie, similar, predestinare; a utiliza leacuri „face parte din destin îndepărtând o parte din destin”, de pildă, satisfacerea foamei, setei sau remedierea suferințelor unei boli sau temperaturilor prin împlinirea necesităților sau liniștirea nevoilor intră în această categorie.

Așa cum Allah a revelat:

An’ām, 148

Vor zice aceia care Îi fac părtași (în venerare): De ar fi voit Allah, nu I-am fi adus părtași, nici noi, nici părinţii noştri şi nici nu am fi oprit nimic. Tot astfel i-au învinuit şi cei de dinaintea lor de minciună (pe trimişi) până ce au gustat asprimea Noastră.

Nahl, 35-36

Şi spun cei care au făcut semeni (în adorare): Dacă ar fi voit Allah, noi nu am fi adorat nimic în afară de El; nici noi, nici părinţii noştri; şi nu am fi oprit nimic altceva afară de ceea ce El a oprit. Aşa au făcut cei de dinaintea lor. Dar oare le revine trimişilor altceva decât propovăduirea limpede? Noi am trimis la fiecare comunitate un mesager spunând: Adoraţi-L pe Allah şi ţineţi-vă departe de Taghut! Pe unii dintre ei i-a călăuzit Allah, însă altora le-a fost hărăzită rătăcirea. Mergeți prin lume şi vedeţi care a fost sfârşitul celor care i-au socotit mincinoşi (pe trimişi).

*

Se poate interpreta astfel?

Dacă un scop este sortit omului, acesta îl va împlini, altfel, nu ar fi capabil să îl inițieze.

Răspuns:

Poate fi acceptat un asemenea argument de la servitorii sau muncitorii unuia dacă aceștia s-ar împotrivi să realizeze ceea ce le-a fost poruncit sau dacă ar căuta ceea ce le-a fost interzis?

Prin acceptarea acestui raționament se pierde orice drept de a îi blama pe cei nesupuși, care fură bunuri, fără-de-respect sau călcătorii de lege și dreptate. Dacă faptele acestora sunt pedepsite, atunci aceeași logică se aplică și pentru drepturile lui Allah asupra omului și poruncile Sale revelate.

Se relatează că Avraam (pacea fie asupra sa) l-a întrebat pe Allah:

„Domnul meu! De unde vine boala?”

Allah Preaînaltul a grăit: „de la Mine!

Ibrahim a întrebat:

„Atunci care este rolul doctorului?”

Allah Preaînaltul a grăit: „este un om prin care Am coborât leacul”.

Afirmaţia Profetului ﷺ „există un leac pentru orice boală” s-ar cuveni să întărească încrederea bolnavului şi a doctorului, încurajându-i să caute remedii; când bolnavul simte că există un leac pentru boală, speranţa va lua locul disperării în inima lui, iar poarta anticipării benefice se va deschide pentru el; când încrederea persoanei suferinde este amplificată, variile puteri care există în interiorul său, energia lăuntrică, sufletul, instinctele, etc. vor fi de asemenea întărite. Toate acestea vor conferi putere, la rândul lor, acelei părți a corpului care este afectată iar boala va fi combătută şi înfrântă cu uşurinţă; bineînțeles, atunci când doctorul știe că există un leac pentru boală, va încerca să găsească acel remediu într-o manieră hotărâtă și cu perseverență în vindecarea bolnavului.

Îndrumarea Profetului ﷺ în ceea ce priveşte alimentaţia

În al-Musnad se relatează că Profetul ﷺ a spus :

„Fiul lui Adam nu umple niciodată un vas mai rău decât burta sa. Fiul lui Adam are nevoie doar de câteva îmbucături ca să reziste, dar, dacă insistă, o treime ar trebui să fie rezervată pentru mâncare, o altă treime pentru băutură şi ultima treime ca să respire”.

*

Alimentele fizice influenţează corpul şi îi modifică funcţiile normale în cazul ingerării unei cantităţi excesive de mâncare. Multe boli apar datorită mâncatului excesiv sau a consumării unei cantităţi mai mari de hrană decât cea necesară corpului ori a unor alimente prea puţin benefice sau care sunt digerate greu de organism. Atunci când fiul lui Adam îşi umple, în mod obișnuit, stomacul, cu aceste tipuri de alimente sau băuturi, el va ajunge să dobândească felurite boli, multe dintre ele necesitând un interval de timp lung pentru vindecare. Dar atunci când omul consumă cantităţi moderate de alimente şi se hrănește în mod înţelept, corpul va beneficia integral de această dietă, spre deosebire de situația în care au loc excese. Hrana pe care o consumă poate împlini o necesitate, poate să îndestuleze sau poate fi în exces.

Profetul ﷺ spune că omul are nevoie doar de câteva îmbucături pentru a trăi, fără ca puterea să îl părăsească. Când cineva doreşte să depăşească ceea ce este strict necesar, ar trebui, măcar, să păstreze 1/3 din stomac pentru mâncare, 1/3 pentru apă sau băutură şi 1/3 pentru a respira. Dacă stomacul este îngreunat de cantitatea mare de hrană, nu va mai fi loc pentru lichide. Dacă stomacul deja plin este umplut cu apă, omul va respira cu greutate și va resimți o stare de lene și oboseală fiind toropit de moleșeală; astfel va deveni delăsător față de împlinirea obligațiilor și va perpetua căutarea și împlinirea poftelor în exces.

Mâncatul și băutul până la refuz asupreşte corpul şi inima atunci când devin un obicei, dar nu este o problemă atunci când omul mănâncă pe săturate pentru a-și recăpăta puterile; spre exemplu, Abu Huraira a băut nişte lapte în prezenţa Profetului ﷺ și a continuat să bea până ce a spus: „Jur pe Cel care te-a trimis cu Adevărul! Nu mai am loc (în stomac)”; uneori, companionii obişnuiau să mănânce pe săturate în prezenţa Profetului ﷺ.

Într-o altă relatare este menţionat că Profetul ﷺ nu a văzut niciodată un miel întreg fript.

A transforma excesul alimentar într-un obicei va slăbi puterea corpului și va îngrășa trupul. Corpul capătă puteri doar atunci când primeşte hrana şi băutura de care are nevoie şi pe care le poate folosi; îndestularea burţii nefiind un semn al vitalităţii şi forţei. Medicina profetică îndrumă la cumpătare și împlinirea necesităților evidente ale corpului, ce variază de la individ la individ. Remediile destinate vindecării corpului reprezintă o parte a ştiinţei profetice. Leacurile trupului vor fi utilizate acolo unde sunt necesare; desigur, este mai înțelept a conserva energia lăuntrică, prevenind bolile inimii şi sufletului, ferindu-le de vătămări şi împiedicând, din timp, orice rău le-ar afecta; decât a le trata ulterior îmbolnăvirii.

Acesta este ţelul vizat de medicina profetică.

Însă un proces de vindecare a trupului fără vindecarea inimii este incomplet și rareori aduce beneficii; totuşi, a vindeca inima în timp ce corpul este lăsat bolnav este, similar, un proces incomplet, dar nu generează nici un rău dacă este realizat cu succes, de vreme ce, ulterior vindecării inimii, răul va fi lesne eliminat din trup, vindecând pacientul.

Îndrumarea Profetului ﷺ în ceea ce priveşte vindecarea febrei

Este relatat în Sahihan că Profetul ﷺ a spus:

„Cu adevărat febra (severă) este o răsuflare a focului Iadului, aşa că răcoriţi-o folosind apa.”

Conform relatărilor profetice febra precum şi insolaţia necesită apă rece pentru a fi temperate; apa poate fi băută sau folosită pentru îmbăiere. Febra generează ridicarea temperaturii corpului, ce emană de la inimă, şi se răspândeşte în tot organismul prin vasele de sânge afectând funcţionarea sa normală.

Există două tipuri de febră; febra accidentală care constituie rezultatul infecţiilor, al insolaţiei, al mişcărilor sau căldurii intense şi o altă categorie, ce rezultă dintr-o boală, care începe, de obicei, la un organ afectat iar apoi înfierbântă întregul corp. Corpul beneficiază de febră mai mult decât de luarea medicamentelor deoarece febra ajută la maturarea substanţelor nocive, proces care nu poate fi realizat în absenţa ridicării temperaturii corpului; febra stimulează deschiderea anumitor blocaje în organism, în special al celor ocolite de efectul medicamentelor convenţionale. Febra, spre exemplu, contribuie la vindecarea rapidă a tipurilor de conjunctivită simplă şi cronică; similar, febra ajută în cazul paraliziilor faciale, al paraliziilor ce afectează doar o singură parte a corpului, al spasmelor şi bolilor generate de otrăvirea cu substanţe toxice sau excese.

Unii doctori sunt încurajați de izbucnirea febrei într-un corp bolnav precum bolnavul se bucură când începe a-și reveni din boală. Febra este mult mai eficientă decât medicația, în unele cazuri, deoarece ajută la neutralizarea substanţelor nocive şi septice care dăunează organismului. Când aceste substanţe se maturează prin febră, medicamentul administrat le va aborda deoarece, acum, pot fi eliminate din corp, finalizând astfel procesul de vindecare; ca atare, febra este o parte a vindecării.

Galinus admite că apa rece ajută la ameliorarea acestui tip de febră. El scrie astfel în cartea sa „Metode de vindecare”: „Dacă un om tânăr, sănătos, care nu suferă de vreo tumoare, face baie pe timp de arşiţă, sau înoată, se va bucura de efecte benefice”. De asemenea el afirmă că prescrie acest remediu în mod regulat.

Al-Razi scrie în cartea sa „Al-Kabir”: „Dacă puterea este normală dar febra foarte intensă şi maturarea evidentă, dacă nu există nici o tumoare internă sau vreun tip de ruptură, atunci a bea apă rece este benefic. Dacă persoana bolnavă este grasă, vremea este caniculară, iar omul este obişnuit să facă duşuri reci, lăsați-l să procedeze astfel”.

Hadisul Profetului ﷺ: „Febra este o răsuflare a focului iadului” poate avea două sensuri. Pentru început febra este un suflu al Pedepsei care îi face pe robi conștienți de păcate şi îi învață lecția penitenței; de aceea Allah a făurit cauze ale apariţiei şi izbucnirii febrei; asemănător, tihna, bucuria, desfătarea şi euforia reprezintă o parte din bucuriile paradisului care există, cu permisiunea lui Allah, în această lume, ca un exemplu și preambul al celor ce vor fi și veni, iar El a îngăduit ca asemenea sentimente și trăiri să fie conștientizate de om. Hadisul aseamănă febra şi arşiţa zilei cu căldura intensă a focului Iadului tocmai pentru ca gândirea umană să-şi imagineze chinul consecințelor păcatelor.

Explicația Profetului ﷺ „răcoriţi cu apă” se referă la toate tipurile de apă.

Abu Nu’aym relatează că Anas a relatat că Profetul ﷺ a spus: „Dacă unul dintre voi este doborât de febră, să se stropească cu apă rece timp de trei nopţi la rând, înainte de zorii zilei”.

Ibn Majah a relatat că Abu Huraira a relatat că Profetul ﷺ a spus: „Febra este o izbucnire a fierbinţelii Iadului, aşadar să fie îndepărtată cu apă rece”.

De asemenea, în Sunan, este relatat că Abu Huraira a spus: „Febra a fost menţionată în prezenţa Trimisului lui Allah ﷺ iar un om a blestemat-o. Trimisul lui Allah ﷺ i-a spus: „Nu o blestema, deoarece înlătură păcatele aşa cum focul îndepărtează impurităţile fierului”.

Febra este urmată, în procesul de vindecare, de o dietă anume din care sunt eliminate alimentele nepotrivite, care necesită consumarea hranei şi a medicamentelor benefice. Corpul persoanei bolnave va fi curăţat de toate impurităţile şi substanţele toxice, febra având un efect purificator precum cel al focului care îndepărtează impurităţile unui metal. Aşadar febra ajută corpul şi inima. A blestema un astfel de proces benefic reprezintă o nedreptate şi un păcat.

Abu Huraira a spus: „Nici o boală care m-ar putea afecta nu-mi este mai dragă precum febra, deoarece pătrunde în fiece organ al corpului meu, iar Allah îi dă fiecărui organ partea cuvenită de răsplată”.

A utiliza apă rece pentru potolirea febrei în timpul verii şi în zonele afectate de caniculă este benefic pentru organism, deoarece apa ferită de razele soarelui (cea mai răcoroasă), dinainte de venirea zorilor, are proprietăți vindecătoare. În același timp, înainte de venirea zorilor, corpul manifestă cea mai mare putere deoarece a beneficiat de somn şi relaxare; nu doar atât, la acele ore aerul este cel mai puţin poluat. Puterea corpului va potenţa, astfel, puterea tratamentului, apa în acest caz, şi, împreună, vor ameliora febra ce nu este provocată de tumori sau intoxicații puternice.

Îndrumarea Profetului ﷺ în ceea ce priveşte folosirea mierii

Este relatat în Sahihan că Abu Said al-Khudri a spus:

Un om a venit la Trimisul lui Allah ﷺ şi i-a spus: „Fratele meu se plânge de stomac”.

Profetul ﷺ i-a răspuns: „Dă-i nişte miere!”

Omul s-a dus şi s-a întors spunând: „I-am dat nişte miere, dar nu i-a fost de ajutor, i-a înrăutăţit starea”.

Situaţia s-a repetat de trei ori iar Profetul ﷺ a continuat să îi spună: „Dă-i miere”.

Omul s-a întors, şi a patra oară, pentru a spune că nu i-a fost de ajutor.

Trimisul lui Allah ﷺ atunci i-a spus: „Allah a spus adevărul, în timp ce stomacul fratelui tău a minţit”.

Mierea are o valoare medicinală importantă deoarece îndepărtează substanţele vătămătoare adunate în vene şi în intestine. Mierea dizolvă excesul de umezeală; este benefică dacă este ingerată sau folosită ca unguent, este nespus de valoroasă pentru cei în vârstă, pentru cei care suferă de tuse, răceală sau friguri. Mierea este nutritivă, ameliorează mişcările intestinale şi reprezintă un bun mediu de conservare al alimentelor. Mierea reduce gustul amar al altor medicamente, curăţă ficatul şi pieptul, facilitează producerea urinei şi dizolvă flegma ce însoţeşte tusea. Dacă mierea este consumată fierbinte şi este amestecată cu ulei de trandafir, vindecă muşcăturile de animale şi efectele opiumului. Mierea amestecată cu apă este benefică pentru ameliorarea efectelor muşcăturii unui câine turbat şi ale ingerării ciupercilor otrăvitoare. Pantru orice carne proaspătă va fi ținută în miere, prospeţimea acesteia va fi păstrată timp de trei luni. De asemenea, dacă dovleceii, vinetele şi castraveţii sunt ţinuţi în miere, aceștia se vor conserva foarte bine. Mierea va menţine proaspete, timp de şase luni, anumite tipuri de fructe, fiind un adevărat conservant. Dacă mierea este folosită în cazurile de infectare cu păduchi aceasta ucide atât păduchii cât şi ouăle lor. De asemenea mierea conferă fineţe şi frumuseţe părului accelerându-i creşterea. Dacă mierea este aplicată în jurul ochilor, va întări vederea slabă. Mierea albeşte dinţii, păstrează sănătatea dinţilor, a gingiilor şi ameliorează fluxul sanguin. Ingerarea unei cantităţi mici de miere pe stomacul gol ajută corpul să elimine mucusul şi flegma. Mierea curăţă stomacul şi elimină substanţele sau amestecurile nocive, încălzeşte uşor stomacul şi deschide porii. Rinichii, prostata şi ficatul beneficiază de efecte similare în urma administrării mierii. Mierea este cea mai puţin dăunătoare substanţă dulce utilizată în tratarea ficatului şi a rinichilor.

Toate aceste beneficii sunt completate de faptul că mierea nu are nici un fel de efecte adverse şi nu dăunează nimănui, cu excepţia celor care suferă de bilă, dar care pot să o consume cu oţet pentru a-i neutraliza efectul negativ. Mierea este un fel de mâncare, o băutură, un aliment dulce, un remediu, o hrană revigorantă şi o substanţă ce poate fi aplicată extern ca unguent; de asemenea, din perspectiva leacurilor medicinale, nu există vreo altă substanţă mai benefică decât mierea. De aceea oamenii tuturor timpurilor au întrebuințat mierea pentru vindecare.

Profetul ﷺ obişunia să bea pe stomacul gol miere amestecată cu apă. Această practică ascunde un secret minunat legat de păstrarea sănătăţii. Într-un hadis relatat de Ibn Majah este menționat că Profetul ﷺ a spus: „Folosiţi-vă de două leacuri: mierea şi Coranul”.

În acest hadis sunt reunite remediile materiale şi cele divine, leacul trupului şi cel al sufletului, remediul lumesc şi leacul ceresc.

Îndrumările Profetului ﷺ în privinţa ciumei şi a epidemiilor

În Sahihan se relatează că Sa’d bin Abi Waqqas l-a întrebat pe Usamah bin Zayd în legătură cu ceea ce el auzise de la Profet ﷺ referitor la ciumă. Usamah a spus că Trimisul lui Allah ﷺ a zis: „Ciuma este o pedeapsă care a fost trimisă asupra unora dintre copiii lui Israel şi asupra celor de dinaintea ta. Aşa că dacă auzi că a lovit vreun ţinut, nu intra în acel ţinut. Iar dacă izbucneşte în ţinutul în care locuieşti tu, nu ieşi din acea zonă încercând să scapi de aceasta.”

De asemenea, în Sahihan, se relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a spus:

„Ciuma este un martiriu pentru orice musulman”.

În termeni medicali, ciuma reprezintă o tumoare fatală, distructivă, ce cauzează o infecţie foarte puternică şi dureroasă; zona infectată capătă rapid o culoare neagră sau maronie. În curând ulceraţii apar în jurul zonei infectate; de obicei, ciuma loveşte trei zone: sub braţ, în spatele urechii, vârful nasului sau ţesuturile moi (flasce) ale corpului.

Doctorii susțin că infecţia septică ce apare în ţesuturile moi este cauzată de sângele alterat, infectat, de o insectă ce poartă boala sau de o rozătoare infectată deşi cazurile pot varia. Sângele infectat distruge acea parte a corpului pe care o atinge, cauzând uneori hemoragii şi puroi. În acest caz, organul afectat trimite sângele infectat la inimă, generând astfel vărsături, leşin şi puls accelerat. Deşi termenul de ciumă se aplică oricărei infecţii care generează transmiterea sângelui infectat la inimă, devenind uneori fatală, sensul său restrâns face referire doar la acea infecţie ce atacă ţesuturile moi ale corpului. Deoarece sângele infectat este septic, diferitele organe ale corpului resping sângele, cu excepţia celor care au devenit lipsite de putere. Cele mai rele tipuri de ciumă afectează zona din spatele urechilor şi de sub braţ, deoarece se află în vecinătatea organelor esenţiale ale corpului. Există puţine şanse de vindecare pentru ciuma neagră sau roşie, însă, ciuma galbenă este mai puţin periculoasă. Pentru că boala izbucneşte în regiuni lipsite de igienă și predispuse murdăriei, aceasta este numită ciumă, deşi cuvântul descrie orice epidemie.

*

Umar călătorea spre Şam când a ajuns în zona Sargh unde s-a întâlnit cu Abu Ubaydah bin al-Jarrah şi alţi oameni. Ei i-au spus că izbucnise ciuma în regiunea Şamului. S-au iscat controverse între ei în legătură cu ce ar trebui să facă. Aşa că Umar i-a spus lui Ibn Abbas: „Cheamă-i pe primii emigranţi”.

Ibn Abbas a zis: „I-am chemat dar ei de asemenea au intrat în dispute”.

Unii dintre ei au spus: „Ai plecat cu un scop şi îţi recomandăm să nu ne întoarcem până ce nu îl îndeplinim”.

Alţi emigranţi au spus: „În compania ta se află cei mai buni oameni şi cei care au rămas dintre companionii Trimisului lui Allah ﷺ; de aceea, nu-ţi recomandăm să îi trimiţi în zona cu epidemie”.

Umar i-a trimis înapoi spunând: „Chemaţi-i pe susţinători (ansar)!”

Ibn Abbas i-a chemat, apoi Umar le-a cerut părerea dar şi ei au intrat în dispute, aşa cum făcuseră emigranţii (muhajirin).

La fel Umar i-a trimis înapoi zicând: „Cheamă pe oricine este prezent dintre conducătorii Quraiş, dintre cei care au îmbrăţişat islamul după cucerirea Meccăi!”

Ibn Abbas i-a chemat şi nimeni nu a avut o părere diferită, cu toţii spunând: „Îţi recomandăm să te întorci cu oamenii şi să nu îi expui epidemiei”.

Umar le-a poruncit apoi oamenilor să plece afirmând: „Dimineaţă voi călări înapoi şi la fel ar trebui să faceţi şi voi”.

Abu Ubaydah bin al-Jarrah l-a întrebat: „Căpetenie a credincioşiilor! Fugi de destinul prescris de Allah?”

Umar a spus: „Mi-aş fi dorit ca altcineva să fi rostit aceste cuvinte, o, tu, Abu Ubaydah ! Da, fugim de destinul prescris de Allah către destinul prescris de Allah. Dacă ai avea o turmă de cămile care ar ajunge într-o vale ce are două pante, una fertilă şi alta stearpă, şi ţi-ai lăsa cămilele să pască pe panta fertilă, ai proceda astfel cu permisiunea lui Allah, nu-i aşa? Şi dacă le-ai lăsa să pască pe panta stearpă, vei proceda astfel cu permisiunea lui Allah, nu-i aşa?”

Curând, Abd ar-Rahman bin Aws s-a întors la treburile sale şi a spus: „Ştiu ceva despre subiectul acesta. L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând: „Dacă auzi că (ciuma) este în ţinutul în care te afli, nu fugi de ea, iar dacă auzi că a izbucnit într-un ţinut anume, nu intra în acel ţinut.”

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratarea rănilor şi a tăieturilor

În Sahihan se relatează că Sahl bin Sa’d a fost întrebat cum anume au fost tratate rănile Trimisului lui Allah ﷺ în bătălia de la Uhud.

Sahl a răspuns: „Faţa Profetului ﷺ a fost rănită, dintele i s-a rupt, iar coiful pe care îl purta a fost strivit de cap. Fatima îl spăla de sânge în timp ce Ali îi turna apă pe mâini cu scutul său. Când Fatima şi-a dat seama că sângerarea nu se oprea, a luat o rogojină arsă (din frunze de palmier), a introdus cenuşa în rana Trimisului lui Allah ﷺ, iar sângerarea a încetat.”

Cenuşa frunzelor arse de palmier este foarte eficientă în oprirea sângerării deoarece conferă un puternic efect de uscare şi afectează cel mai puţin rana deschisă. Cenuşa din frunze de palmier, aplicată simplu sau amestecată cu oţet, opreşte sângerarea nasului.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la remediile medicale

Bukhari a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus:

„Există remedii în trei lucruri: într-o băutură din miere, într-o tăietură de cuţit folosită pentru extragerea sângelui şi în cauterizarea prin foc. Îi interzic naţiunii mele cauterizarea prin foc”.

Abu Abdullah al-Maziri a afirmat că stările pletorice sunt sanguine, colerice, flegmatice sau melancolice. A vindeca stările pletorice sanguine implică extragerea de sânge. În cazul celorlalte trei tipuri, remediul constă în administrarea de laxative. Profetul ﷺ a indicat că mierea poate fi întrebuințată ca laxativ iar extragerea de sânge este utilă pentru eliminarea sângelui infectat. Unii medici au afirmat că atunci când extragerea de sânge nu funcţionează, o soluţie constă în cauterizare. Profetul ﷺ a stabilit cauterizarea ca ultimă soluţie, atunci când corpul respinge tratamentul iar acesta devine ineficient. Profetul ﷺ a spus: „Îi interzic ummei mele cauterizarea” iar într-o altă relatare a precizat: „Nu îmi place să fiu ars cu fierul înroşit”. Focul nu ar trebui să reprezinte prima opţiune datorită durerii intense pe care o provoacă, cauterizarea fiind o soluție doar atunci când toate celelalte căi au eșuat.

Bolile fizice sunt fie acute, iar în acest caz nu necesită cauterizare deoarce pot fi lense vindecate, fie cronice, caz în care cauterizarea zonei afectate devine un remediu doar ulterior extragerii substanţelor septice. De obicei bolile cronice sunt generate de substanţele vâscoase, reci şi septice ce există în organul afectat, ce-l îmbolnăvesc, îi distrug structura şi, implicit, inflamează acele părţi ale corpului legate direct de acesta. Cauterizarea ar trebui utilizată pentru a disipa şi extrage substanţele septice, cu ajutorul focului, din organul afectat; nu în orice situație.

Îndrumarea Profetului ﷺ în ceea ce priveşte extragerea de sânge

În privinţa acestei proceduri este relatat în Sunan că Trimisul lui Allah ﷺ a spus:

„În timpul nopţii Isra fiecare grup de îngeri pe lângă care treceam îmi spuneau: „Muhammad, porunceşte-i naţiunii tale să folosească extragerea de sânge”.

În Sahihan se relatează că Profetului ﷺ i s-a extras odată sânge iar el a plătit persoana care a realizat procedura. Într-o altă relatare din Sahihan se menționează: „Abu Taybah i-a extras sânge Profetului ﷺ care a poruncit apoi ca Abu Taybah să fie plătit cu o măsură de curmale şi le-a poruncit stăpânilor lui să îi reducă taxa pe care le-o plătea. După aceea Profetul ﷺ a spus: „Extragerea de sânge prin incizie este unul din cele mai bune remedii ale voastre”.

Beneficiile extragerii de sânge constau în curăţarea părţilor exterioare ale corpului, curăţire mai eficientă decât cea rezultată în urma puncţiei venoase; puncţia venoasă, însă, este mai eficientă în extragerea sângelui din zonele interne ale corpului. Extragerea sângelui prin incizie presupune îndepărtarea sângelui prin diferite părţi ale pielii.

Utilizarea extragerii de sânge prin incizie sau prin puncţie venoasă depinde de perioada anului, de zonă, vârstă şi starea bolnavului; de exemplu, extragerea de sânge prin incizie este mai benefică decât puncţia venoasă în zonele calde, cu climă caldă şi pentru oamenii cu fire aprinsă în al căror sânge substanţele septice se maturează mai rapid. În acest caz, sângele infectat, maturat, se va concentra în zona de lângă piele; astfel, extragerea de sânge prin incizie este mai eficientă decât puncţia venoasă. De aceea extragerea de sânge prin incizie reprezintă un procedeu mai bun şi mai folositor în cazul copiilor şi al celor care nu pot suporta puncţia venoasă; este preferabil ca extragerea (hijama) să fie efectuată la mijlocul lunii sau în proximitatea acestui interval de timp, cu precădere în ultimul sfert al lunii când sângele este tulburat şi produs în cantitate suficientă.

Autorul lucrării al-Qanun a menționat: „Este preferabil ca extragerea de sânge prin incizie să nu fie realizată la începutul lunii, deoarece diferitele elemente ale corpului nu sunt stimulate suficient, şi nici să nu fie realizată la sfârşitul lunii, deoarece până atunci acestea se vor fi temperat. Extragerea de sânge prin incizie este bine să fie realizată la mijlocul lunii, atunci când substanţele din corp se acumulează şi devin agitate.

S-a relatat că Profetul ﷺ a spus: „Extragerea de sânge prin incizie şi extragerea de sânge prin înţeparea venelor sunt cele mai bune remedii pentru voi.”

Acest hadis este, totuși, adresat locuitorilor Hijazului şi zonelor calde, deoarece sângele lor este mai subţire şi circulă aproape de suprafaţa pielii în timp ce porii pielii sunt deschişi, iar puterea lor e slăbită (în timpul verii). Puncţia venoasă le este dăunătoare.

Puncţia fiecărei vene prezintă de obicei un anumit beneficiu; spre exemplu, puncţia venei basilice (vena mare ce traversează partea interioară a braţului) este folositoare în cazul încălzirii ficatului şi splinei, precum şi în cazul existenţei unor tumori în aceste două organe. De asemenea este folositoare pentru afecţiunile plămânilor, pulsaţiilor arteriale, pleureziei şi pentru toate bolile de sânge ale venelor ce străbat partea inferioară a genunchiului până la coapsă. Puncţia venei mediane este de ajutor în cazul diferitelor umflături ce apar în tot corpul, mai ales atunci când umflătura este legată de starea sângelui şi conţine, în general, sânge bolnav. Puncţia venei braţului este utilă în bolile capului şi ale gâtului, boli ce sunt cauzate de canitatea excesivă de sânge sau de sângele infectat. Puncţia venei jugulare este benefică în cazul bolilor de splină, al astmului, în bolile cavităţii toracice şi în durerile de cap (zona frunţii). Extragerea de sânge prin realizarea unei incizii în partea superioară a spatelui este de folos în cazul durerilor de umeri şi de gât. Extragerea de sânge din cele două vene jugulare este benefică în cazul bolilor de cap, faţă, dinţi, urechi, ochi, nas şi gât, dacă aceste suferinţe sunt cauzate de excesul de sânge, de sânge afectat sau de ambele.

Anas a relatat: „Trimisul lui Allah ﷺ obişnuia să facă extragere de sânge prin incizie la nivelul celor două vene jugulare şi a părţii superioare a spatelui.”

într-o altă versiune:

„Trimisului lui Allah ﷺ i se făcea extragere de sânge prin incizie în trei zone: în partea superioară a spatelui şi cele două vene jugulare.”

De asemenea se relatează în Sahihan că Profetul ﷺ a utilizat extragerea de sânge la nivelul capului, pe când se afla în stare de ihram, din cauza unei dureri de cap.

Abu Daud relatează că Jabir a spus că Profetul ﷺ utiliza extragerea de sânge la nivelul coapsei datorită unei slăbiciuni de care suferea.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la epidemii

Medicina nu poate combate în totalitate cauzele unei epidemii. Profeții ne-au dezvăluit anumite aspecte legate de lumea nevăzutului iar sfera de expertiză a doctorilor se rezumă la simptomele fizice ale epidemiilor.

Este relatat într-un hadis: „Când najm (steaua) apare, fiecare epidemie este îndepărtată din fiecare ţinut iar ierburile şi arborii se prosternează.”

Această descriere se potriveşte cel mai bine primăverii, deoarece acesta este anotimpul când copacii sunt în floare iar epidemiile sunt îndepărtate. Cât despre najm (Steaua Nordului, în acest context), bolile se intensifică în momentul în care aceasta se ridică şi atunci când apune, chiar înaintea venirii zorilor. At-Tamimi a afirmat în cartea sa „Secretul existenţei”: „Cele mai rele şi dăunătoare perioade ale anului pentru corp sunt: atunci când Steaua Nordului apune chiar înainte de venirea zorilor şi atunci când apare de la est, înainte ca soarele să răsară deasupra lumii. În această perioadă primăvara este pe sfârşite. Totuşi răul care are loc când aceasta apare este mai mic decât răul cauzat de apunerea sa.”

Abu Muhammad bin Qutaibah a spus: „De fiecare dată când Pleiadele (un grup de stele pe care grecii l-au numit după cele şapte surori din mitologie, iar arabii l-au numit Atharaiya), apar sau apun, se ivesc epidemii pentru oameni şi cămile. Totuşi este mai rău atunci când apun decât atunci când răsar.”

Există şi o a treia opinie referitoare la înţelesul hadisului şi anume că „steaua” desemnează Pleiadele, iar „epidemia” este aceea care atacă plantele şi fructele în timpul iernii şi la începutul primăverii. Când steaua răsare, plantele sunt ferite de epidemii. De aceea Profetul ﷺ nu a permis vânzarea sau cumpărarea fructelor înainte de a fi verificate de boli.

Îndrumarea Profetului ﷺ în ceea ce priveşte tratarea epilepsiei şi posedarea spirituală

În Sahihan este relatat că ‘Ata bin Rabah a spus:

„Ibn Abbas mi-a zis: „Să-ţi vorbesc despre o femeie care face parte din oamenii Paradisului?” Am spus: „Da”. El a spus: „Acea abisiniană care a venit la Profet ﷺ şi i-a spus: „Sufăr de crize epileptice în timpul cărora, fără să fiu conştientă, mă dezgolesc. Aşadar roagă-l pe Allah pentru mine! (să mă vindece)”. Trimisul lui Allah ﷺ i-a răspuns: „Dacă doreşti, ai răbdare, şi vei ajunge în Paradis sau, dacă doreşti, Îl voi ruga pe Allah să te vindece”. Ea a răspuns: „Mai degrabă voi fi răbdătoare”; iar apoi a spus: „continui să mă dezgolesc în timpul acestor crize, aşadar roagă-l pe Allah pentru mine să nu mai fac astfel”. Profetul ﷺ s-a rugat la Allah pentru ea; iar aceasta nu s-a mai dezgolit.”

*

Epilepsia este de două feluri; prima categorie constă în imixtiunea unor factori oculţi, de ordin spiritual, iar cea de-a doua categorie este generată de amestecurile nocive din organism ce produc dezechilibre chimice care ulterior îmbolnăvesc creierul. Doctorii observă că în majoritatea cazurilor al doilea tip este cel întâlnit, explicând astfel posibilele cauze şi modalităţile de vindecare ale afecţiunii.

În privința epilepsiei ce constă în prezenţa unor influenţe malefice, doctorii, precum şi înţelepţii, afirmă că, deşi rare, astfel de fenomene există. De asemenea ei sunt de acord că vindecarea acestui tip de boală are loc prin mijlocirea sufletelor drepte, elevate, ce pot neutraliza efectul răului şi manifestările sale diavoleşti. Când Hipocrate a explicat care sunt remediile necesare vindecării epilepsiei, el a spus: „Remediile medicale sunt eficiente în tratarea epilepsiei ce rezultă din cauze chimice şi materiale. Însă pentru epilepsia care este rezultatul acţiunii forţelor malefice, aceste remedii nu o pot vindeca”. Atunci când doctorii explică posibilele cauze ce generează epilepsia, desemnând anumite cauze naturale sau fizice, afirmaţia lor este adevărată doar în raport cu anumite tipuri de epilepsie, excluzând situaţiile atipice denumite, în general, de către oameni: posedare.

Doctorii din vechime obişnuiau să numească epilepsia „boala divină”, declarând că este cauzată de forţe malefice. Galinus şi alţi doctori au catalogat termenul de „suferinţă divină” ca fiind greşit, afirmând: „Au numit-o divină deoarece atacă exact capul şi afectează în mod negativ creierul”.

Această explicaţie aduce cu sine o ignorare consimţită a existenţei sufletului şi implicit posibilitatea unei îmbolnăviri spirituale a omului. Vindecarea epilepsiei ce a fost provocată de forţe malefice implică două lucrări: una vizează persoana afectată de epilepsie iar cealaltă protecţia celor care o tratează. Rolul pe care persoana afectată de epilepsie îl are în tratarea bolii implică întărirea inimii, sinceritatea căinţei în faţa Creatorului şi căutarea adăpostului la Allah, deopotrivă cu vorba şi inima. Aceasta este situaţia în care persoana afectată de epilepsie se angajează în a respinge, cu hotărâre, răul şi manifestările sale. Pentru a înfrânge maleficul, este necesar ca omul-credincios să dețină arme utile, adecvate, credinţă, cunoaştere şi o fire rezistentă. Dacă şi una dintre cele enumerate nu există, efortul va fi lipsit de eficienţă. Lucrarea devine mai dificilă atunci când persoana bolnavă nu îndeplineşte cerinţele şi continuă a se lăsa pradă răului; în acest caz, inima va fi privată de încrederea în Allah, evlavie şi conştientizarea prezenţei lui Allah, iar încercarea de vindecare va eşua. Cealaltă lucrare necesară în tratamentul epilepsiei vizează persoana care tratează boala şi căreia i se cere, de asemenea, să fie înzestrată cu instrumentele menţionate anterior. Când aceste unelte sunt calibrate corespunzător, uneori e suficientă doar rostirea formulelor „în numele lui Allah” sau „nu există tărie şi putere decât întru Allah” ca efectul să aibă loc iar răul să fie învins.

Profetul ﷺ obişnuia să spună în asemenea cazuri:

„o, tu, duşman al lui Allah, pleacă! Eu sunt Trimisul lui Allah.”

*

S-a relatat: „eram prezent când şeicul a trimis pe cineva să alunge un spirit malefic ce posedase o persoană spunându-i: „șeicul îţi spune acestea: „Ieşi afară din corp deoarece nu ţi se permite să rămâi!” Persoana bolnavă de epilepsie (posedată) s-a trezit din criză. Alteori şeicul citea următoarele versete în urechea persoanei afectate de epilepsie: „Oare credeţi că v-am creat pe voi fără rost şi că nu vă veţi întoarce la Noi” (al-Mu’minun, 115). De asemenea obişnuia să recite Ayat al-Kursi (Baqara, 255) şi le poruncea suferinzilor de epilepsie şi celor care vindecau epilepsia să îl recite alături de ultimele două capitole din Sfântul Coran (113 şi 114).

Spre deosebire de posedare, epilepsia manifestată conform unui tipar patologic afectează sănătatea şi este însoţită de spasme ce împiedică funcţionarea normală a membrelor sau mişcarea lor normală; de asemenea, generază dureri intense în timpul crizelor. Epilepsia este o boală cronică dificil de vindecat şi care persistă ani la rând, în special dacă persoana epileptică are mai mult de 25 de ani şi suferă de crize repetate. Hipocrate a spus că bolnavii cu pricina vor suferi de epilepsie până la moarte.

Femeia menţionată în hadis, care suferea de epilepsie şi obişnuia să rămână fără haine în timpul crizelor, suferea, probabil, de o boală psihică. De aceea Profetul ﷺ i-a promis Paradisul dacă va fi răbdătoare; altfel, în cazul unei posedări, Profetul ﷺ i-ar fi cerut lui Allah vindecarea fără a îi oferi femeii o alternativă, cu alte cuvinte, fără a recunoaşte existenţa unei afecţiuni psihice. Ea a ales Paradisul dar Profetul ﷺ L-a rugat pe Allah, în numele ei, pentru diminuarea intensităţii crizelor şi nu vindecarea ei directă. Hadisul indică faptul că musulmanilor le este permis să caute remedii iar vindecarea sufletului este legată de invocarea lui Allah și de întoarcerea la El cu credinţă sinceră; acest remediu având efecte profunde asupra trupului uman, ce nu pot fi comparate cu efectele medicamentelor preparate de oameni.

Autorităţile în știința medicinii confirmă ponderea covârșitoare a psihicului în vindecarea oricăror boli, într-atât că actul medical poate fi afectat de ignoranța în chestiuni spirituale, neajuns ce poate duce la stabilirea unui diagnostic greşit, sau, în cel mai rău caz, un cu totul alt diagnostic decât cel real.

Îndrumarea Profetului ﷺ în vindecarea sciaticii

Ibn Majah a relatat în Sunan că Anas bin Malik a spus că l-a auzit pe Profet ﷺ zicând: „Sciatica este vindecată prin topirea grăsimii de pe coada oii unui beduin. Apoi grăsimea este împărţită în trei părţi şi în fiecare zi se bea câte o parte pe stomacul gol.”

Sciatica este o boală care se manifestă la articulaţia şoldului şi apoi coboară de-a lungul coapsei pe partea posterioară. Uneori sciatica ajunge până la glezne; pe măsură ce afecţiunea progresează şi rămâne netratată, continuă să coboare şi slăbeşte treptat picioarele şi coapsele.

Remediul menţionat în hadis este un leac foarte bun deoarece sciatica se manifestă în corp prin presiunea exercitată asupra zonei nervului sciatic, de cele mai multe ori generată de umflarea anormală a intestinelor, situaţie provocată de acumulările de reziduuri uscate sau vâscoase în intestine. Cel mai bun tratament preventiv pentru această afecţiune constă în folosirea unui laxativ. Grăsimea care se găseşte pe cozile oilor are două proprietăţi: maturează substanţele dăunătoare şi ajută la eliminarea pe cale naturală a zonelor afectate din intestin care provoacă umflături şi presiune excesivă asupra muşchilor şi nervului sciatic.

Oile nomazilor prezintă numeroase calităţi, cum ar fi dimensiunile reduse, producerea unei cantităţi mici de excremente şi carnea lor moale. De asemenea aceste oi pasc în zone unde se găsesc plante benefice, cum ar fi pelinul, limbariţa şi altele. Atunci când oaia se hrăneşte cu astfel de plante, carnea sa va suferi modificări devenind moale; grăsimea se acumulează cu precădere în zona cozii. Deşi laptele acestor oi conţine ingredientele active ale plantelor menţionate, grăsimea cozii prezintă acele calităţi pe care laptele nu le are: deține un efect laxativ şi are capacitatea de a matura substanţele septice (ce devin astfel pregătite pentru a fi extrase din organism).

Medicamentele şi leacurile utilizate de felurite comunităţi şi popoare au la bază obiceiurile alimentare ale acelor oameni. Indienii şi beduinii au o dietă simplă, ca urmare nu folosesc medicamente complexe. Cât despre romani şi greci, ei utilizau leacuri combinate. Însă toţi doctorii sunt de acord că o anumită dietă constituie cel mai bun tratament pentru vindecarea unei suferinţe. Astfel, doctorii vor prescrie întâi un medicament simplu, iar apoi unul mai complex, dacă este cazul.

Atunci când dieta de bază este simplă, leacurile simple sunt adecvate pentru tratarea afecţiunilor uşoare. Bolile grave sunt, de obicei, rezultatul unei alimentaţii complexe și dăunătoare; iar din această cauză leacurile compuse sunt mai potrivite.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratarea constipaţiei

At-Tirmidhi şi Ibn Majah au relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a întrebat-o pe Asma bint Umais: „Cum tratezi constipaţia?” Ea i-a răspuns: „cu şubrum (euphorbia piteous)”. Profetul ﷺ a spus: „Este o plantă fierbinte şi un laxativ prea puternic”. Apoi ea a adăugat: „Mai folosesc şi senna”; iar Profetul ﷺ a răspuns: „Dacă ar exista vreun leac care să îndepărteze moartea, acela ar fi senna”.

Ibn Majah a relatat că Abdullah ibn Umm Haram a zis că l-a auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând: „să luaţi senna şi sanut (chimen) pentru că acestea vindecă orice boală în afară de saam”. Atunci el a fost întrebat: „Ce este saam? El ﷺ a răspuns: „Moartea”.

Profetul ﷺ a întrebat-o pe femeie ce anume foloseşte pentru a trata constipaţia referindu-se la leacul pe care-l administrează pentru a înlătura toxinele din organism. Într-o altă variantă a hadisului Profetul ﷺ a întrebat-o pe Asma ce foloseşte pentru a trata constipaţia iar ea a menţionat şubrum-ul, mai precis coaja de la suprafaţa rădăcinii acestui copac; aceasta este caracterizată de uscăciune şi fierbinţeală. Cel mai bun tip de şubrum este cel de culoare roşiatică, moale, cu textura asemănătoare celei a pielii.

Şubrumul se numără printre medicamentele ce nu sunt recomandate de doctori, datorită puternicului efect laxativ.

Senna este o plantă ce creşte în partea de vest a Arabiei; cele mai bune exemplare cresc în jurul Meccăi. Senna este o plantă fierbinte şi uscată fiind un medicament blând care nu produce efecte secundare. Este de ajutor în afecţiunile bilei şi întăreşte inima. Senna poate fi utilizată pentru vindecarea melancoliei şi a inciziilor; de asemenea, relaxează muşchii şi îmbunătăţeşte sănătatea părului. Mai poate fi folosită împotriva păduchilor, a durerilor de cap, pustulelor, roşeţii şi epilepsiei. Este mai bine ca senna să fie adunată aşa cum este, fără a fi zdrobită, iar apoi să se bea trei măsuri din supa rezultată. Pentru gătit este bine a se adăuga flori violete şi stafide roşii după ce au fost înlăturate seminţele.

Ar-Razi a spus: „senna şi fumăriţa conlucrează la extragerea toxinelor din organism şi ajută în cazul unor afecţiuni cum ar fi lepra şi alergia, atunci când se administrează între patru şi şapte măsuri din fiecare leac”.

Cât despre sonut (chimen) există divergenţe de opinie cu privire la natura sa. Umar bin Bakr as-Saksaski, de exemplu, este de părere că „sonut” este fie extractul din miere, fie cel din unt. Conform altei opinii sonut ar fi o sămânţă care seamănă cu kammon-ul (chimenul), conform afirmației lui Ibn al-Arabi. Cea de-a patra şi a cincea opinie sugerează că sonut ar fi de fapt chimenul sau feniculul persan, potrivit afirmaţiei lui Abu Hanifah ad-Daynuri. Cea de-a şasea opinie face referire la şibitt (mărar), iar în cea de-a şaptea opinie se afirmă că ar fi vorba despre curmale, potrivit lui Abu Bakr bin As-Sunni. Conform celei de-a opta opinii, a lui Abdul-Latif al-Baghdadi, prin sonut se face referire la mierea care există în ghee. Unii doctori cred că ultimul înţeles este cel probabil. Sonut-ul se prepară prin amestecarea pudrei de senna cu miere şi unt, care, în acest fel, prezintă mai multe beneficii decât simpla adminstrare a sennei. Un astfel de amestesc trebuie ingerat treptat, iar atunci când este preparat corespunzător, gustul sennei va fi schimbat de miere şi unt.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratarea alergiilor pielii şi a scabiei

În Sahihan se relatează că Anas a spus: „Trimisul lui Allah ﷺ le-a permis lui Abd ar-Rahman bin Awf şi lui Zubayr bin al-Awwam să poarte veşminte de mătase din cauza alergiei de care sufereau.”

Într-o altă relatare: „În timpul unei lupte, Abd ar-Rahman bin Awf şi Zubayr bin al-Awwam s-au plâns Profetului ﷺ că aveau alergie, iar el le-a permis să poarte veşminte din mătase.”

Există două arii de interes pentru acest hadis: una se referă la jurisprudenţa islamică (fiqh) iar cealaltă ţine de domeniul medical. Din perspectiva jurisprudenţei islamice și, conform tradiției profetice, femeile au permisiunea de a purta veşminte din mătase, în timp ce bărbaţilor le sunt interzise, cu excepţia cazurilor în care există un motiv temeinic; de pildă, bărbaţii au permisiunea de a purta mătase atunci când întâlnesc frigul şi nu deţin nici un alt articol vestimentar pentru a se îmbrăca, ori atunci când suferă din cauza râiei, alergiilor sau păduchilor, precum este menționat în relatarea profetică.

Potrivit marilor savanți Şafi’i și Ahmad, este permis ca bărbaţii să poarte veşminte din mătase dacă există o necesitate care să justifice acest lucru. Permisiunea acordată unor musulmani (cum ar fi îmbrăcămintea din mătase pentru bărbaţi) datorită circumstanţelor extraordinare, se aplică tuturor celor care s-au confruntat cu situaţii similare.

Mai mulţi învăţaţi au susţinut că aceste hadisuri ar putea implica acordarea unei îngăduințe pentru bin-Awf şi Zubayr doar. Aceştia afirmă că este posibil ca permisiunea să se aplice şi altor musulmani, însă, datorită probabilității reduse a ipotezei, alinierea la textul original al hadisului reprezintă cea mai bună alegere; acesta este motivul care i-a determinat pe naratorii hadisului să îl comenteze astfel: „Nu ştiu dacă această permisiune se aplică şi celor care au urmat după ei.”

Opinia corectă este aceea că îngăduința este generală în indicaţiile sale şi nu există nici o dovadă referitoare la limitarea acesteia. În mod similar, Profetul ﷺ i-a spus lui Abu Burdah: „Această permisiune se aplică doar în cazul tău şi nimănui altcuiva după tine.”

Într-o altă chestiune Allah i-a revelat Profetului Său ﷺ în legătură cu o femeie care i se oferise spre căsătorie: „Un privilegiu oferit doar ţie, nu şi restului credincioşilor.”

Întrucât interdicţia îmbrăcării veșmintelor din mătase de către bărbați reprezintă o măsură de precauţie spirituală, este permis ca aceștia să le poarte în anumite situaţii, cu scopul de a obţine un beneficiu garantat de încălcarea interdicţiei, atunci când există un motiv real şi suficient.

Mătasea este produsă de o fiinţă vie şi constituie un remediu. Mătasea prezintă multe efecte benefice, precum liniştirea şi întărirea inimii sau eliberarea inimii de unele suferinţe care o afectează. Tot mătasea ajută la combaterea secreţiei de bilă neagră şi suferinţelor provocate de aceasta, și, în același timp, ascute vederea.  Mătasea în stare pură care este folosită la prepararea medicamentelor şi leacurilor este fierbinte şi uscată în primul stadiu. Atunci când mătasea este întrebuințată la fabricarea hainelor, materialul rezultat este delicat la atingere şi are capacitatea de a încălzi corpul precum şi de a-l răcori.

Ar-Razi a spus: „Mătasea este mai caldă decât inul, mai rece decât bumbacul şi este benefică pielii. Toate hainele groase slăbesc trupul şi aspresc pielea”.

Există trei feluri de haine: din prima categorie fac parte acelea care aduc căldură şi încălzesc totodată corpul. Un alt fel de haine sunt acelea care generează căldură dar nu încălzesc corpul. Iar cea de-a treia categorie cuprinde acele haine care nu încălzesc şi nu generează căldură. Nu există nici un veşmânt care să dea căldură fără să-l şi încălzească pe cel care îl poartă; de exemplu, hainele confecţionate din lână şi păr de animale ridică temperatura corpului şi încălzesc trupul; spre deosebire, mătasea, kittan-ul (inul) şi veşmintele din bumbac încălzesc doar suprafaţa pielii. Hainele din in sunt reci şi uscate, în timp ce hainele din bumbac sunt moderate privind aceste considerente. Veşmintele din mătase sunt mai moi şi mai puţin călduroase decât lâna. Autorul lucrării al-Minhaj afirmă: „atunci când îmbrăcăm un articol vestimentar din mătase, acesta nu aduce cu sine la fel de multă căldură ca bumbacul deoarece este mai fin”.

Orice articol de îmbrăcăminte caracterizat prin finețe nu încălzeşte prea mult corpul; de aceea este mai bine ca astfel de veşminte să fie purtate în timpul verii, în regiunile cu temperaturi ridicate.

Întrucât hainele confecţionate din mătase sunt oarecum subțiri, purtarea lor este benefică, tratând afecţiunile pielii rezultate în urma utilizării unor haine confecționate din materiale uscate şi groase. Profetul ﷺ le-a permis lui az-Zubair şi Abd ar-Rahman să poarte veşminte din mătase datorită afecţiunilor pielii. Hainele din mătase, în același timp, resping insectele sau păduchii, nefiind un material preferat de paraziţi.

Se poate formula întrebarea: deoarece din mătase sunt confecţionate cele mai bune veşminte, care sunt totodată şi cele mai potrivite pentru corp, de ce li s-a interzis bărbaţilor purtarea acestora, conform legislaţiei islamice? Învățații susțin că mătasea şi aurul au fost create în beneficiul femeilor iar alți savanți spun că mătasea le este interzisă bărbaţilor tocmai pentru ca aceştia să nu imite femeile. Alţii sunt de părere că mătasea a fost interzisă pentru că stimulează trăiri de aroganţă şi mândrie. Alţii consideră că efeminează și diminuează masculinitatea.

An-Nasa’i a relatat că Profetul ﷺ a spus: „Allah a permis mătasea şi aurul femeilor din umma mea şi nu le-a permis pentru bărbaţii din umma mea.”

Într-o altă reltare Profetul ﷺ a spus: „Mătasea şi aurul sunt interzise pentru bărbaţii ummei mele şi sunt permise pentru femei.”

Al-Bukhari a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ nu a permis bărbaților să poarte veşminte din mătase şi nici să stea pe acestea sau pe dibaj-uri (haine din mătase pură); iar apoi a adăugat: „sunt pentru ei în viaţa aceasta şi pentru voi în viaţa de apoi.”

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratarea pleureziei

Medicina clasifică pleurezia în două categorii: reală (legată de plămâni) şi presupusă (de altă natură). Prima categorie este definită de prezenţa unor excrescenţe infectate care apar în pleura plămânilor. Cea de-a doua categorie produce o durere similară şi atacă pleura ca rezultat al flatulenţei agravate ce afectează peritoneul (membrană fină, transparentă, poziţionată de-a lungul liniei cavităţii abdominale şi a unei porţiuni din zona pelviană). Durerea provocată de pleurezia presupusă este acută; pleurezia reală cauzează o durere înţepătoare.

Autorul Qanun-ului a afirmat: „Câteodată părţile laterale (ale corpului), peritoneul, muşchii pieptului şi regiunile învecinate sunt afectate de o excrescenţă extrem de dureroasă numită pleurezie. Uneori pot fi resimţite dureri în acele zone, însă nu sunt produse de acea excrescenţă, ci de acumularea de substanţe nocive gazoase iar astfel oamenii cred că este vorba de pleurezia reală, când de fapt nu este aşa”.

Autorul a adăugat: „Să ştiţi că fiecare boală care atacă o parte laterală a corpului poartă numele de pleurezie, nume derivat din locul în care apare (flancul corpului). De aceea fiecare durere ce se manifestă pe partea laterală a corpului intră în această categorie. Aceasta este interpretarea afirmaţiei lui Hipocrate potrivit căreia starea celor afectaţi se va îmbunătăţi dacă vor face baie. Se spune că afirmaţia se referă la cei care suferă de pleurezie dar şi la aceia care resimt dureri pulmonare ca rezultat al unei constituţii defectuoase sau al congestiilor, însă fără tumori sau febră”.

Unii doctori susţin că, în limba greacă, termenul „pleurezie” se referă la o excrescenţă, caldă la atingere, care apare în partea laterală a corpului, precum şi la tumorile organelor interne. Tumora unui organ se numeşte pleurezie doar în cazul în care este caldă. Pleurezia reală este acompaniată de cinci simptome: febră, tuse, dureri înţepătoare, dificultate în a respira (dipnee) şi pneumonie.

Pentru tratarea pleureziei presupuse se foloseşte costusul de mare (saussurea costus). Acesta se transformă într-o pudră fină, prin măcinare, apoi este amestecat cu ulei fierbinte şi utilizat ca unguent pe zona afectată; de asemenea, preparatul poate fi ingerat, constituind un bun tratament pentru suferința cu pricina. Astfel costusul descompune substanţele toxice, întăreşte organele interne, deschide obstrucţiile şi înlătură cheagurile.

Alt autor a spus: „Costusul este fierbinte, uscat şi are capacitatea de a constipa şi de a întări organele interne; elimină flatulenţa, deschide cheagurile, ajută împotriva pleureziei şi usucă excesul de umezeală”. Costusul este benefic pentru creier şi poate fi de ajutor în combaterea pleureziei reale, dacă aceasta a fost cauzată de o mucozitate, mai ales atunci când boala se manifestă cu intensitate scăzută.

*

Într-un hadis relatat de Umm Salama se afirmă: „Ultima boală de care a suferit Profetul ﷺ a început pe când el se afla în casa Maymunei. Oricând simţea că durerea se potolea, ieşea afară şi conducea rugăciunea. Ori de câte ori durerea creştea, el ﷺ zicea: „Spune-i lui Abu Bakr să îi conducă pe oameni în rugăciune”. Durerea a continuat să crească până când Profetul ﷺ şi-a pierdut cunoştinţa. În timp ce durerea sporea, soţiile sale, Abbas, unchiul său, Umm al-Fadhl bint al-Harith şi Asma’ bint Umair au discutat între ei să îi dea un leac Profetului ﷺ, pe când era inconştient, şi au procedat ca atare.

Când s-a trezit, Profetul ﷺ a întrebat: „Cine mi-a făcut acest lucru? Aici este mâna unor femei care vin de acolo” şi a indicat cu mâna în direcţia Etiopiei.

Umm Salama şi Asma erau cele care îi administraseră Profetului ﷺ medicamentul, așadar, ele au spus: „Trimis al lui Allah! Ne era teamă să nu suferi de pleurezie (thatul janb)”.

El ﷺ le-a întrebat: „Ce medicament mi-aţi dat?”

Ele au răspuns: „Nişte costus indian, wars şi câteva picături de ulei”.

El ﷺ a răspuns: „Allah nu ar fi trimis această boală asupra mea”; apoi a spus: „Vă poruncesc, tuturor care se află în această casă, să luaţi o doză din acest medicament, în afară de unchiul meu Abbas”.

În Sahihan se relatează că Aişa a spus: „I-am dat un medicament Trimisului lui Allah ﷺ deşi el ne indicase că nu voia să i se administreze nici un medicament. Însă noi am atribuit refuzul, sentimentului pe care îl au de obicei cei bolnavi în legătură cu luarea vreunui medicament”.

Când s-a trezit a spus: „Nu v-am interzis să îmi daţi acest medicament? Toţi cei prezenţi să ia din leacul acesta, în afară de unchiul meu al-Abbas, pentru că el nu era cu voi”.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratarea durerilor de cap şi a migrenelor

Durerile de cap sunt acele dureri care cuprind o parte a capului sau care îl afectează în întregime; atunci când este afectată doar o parte a capului, se va numi această suferinţă prin termenul „migrenă”; este posibil, uneori, ca durerile să atace doar partea frontală sau dorsală a capului.

Durerile de cap sunt provocate de modificări anatomice ce afectează arterele cerebrale. Partea mai slabă a capului va permite acumularea de substanţe toxice iar migrena va fi însoţită de pulsaţii ale arterelor. În acest caz durerea ar putea fi înlăturată prin legarea unui bandaj, astfel încât pulsaţiile din artere să încetezte, iar durerea să fie dimiunată.

Abu Na’im a scris în cartea sa despre medicina profetică despre migrenele care îl afectau pe Profet ﷺ şi câteodată îl împiedicau să iasă din casă pentru o zi sau chiar două zile.

Abu Na’im a relatat că ibn Abbas a spus: „Trimisul lui Allah ﷺ a ţinut odată o cuvântare având o bucată de pânză legată în jurul capului”.

În Sahihan se relatează că Trimisul lui Allah ﷺ spunea, pe vremea când suferea de boala care i-a adus şi moartea: „O, capul meu!” şi obişnuia să îşi lege capul cu o bucată de material (textil), iar aceasta îl ajuta la potolirea durerilor provocate de cefalee şi de migrene.

Tratamentul pentru durerile de cap variază în funcţie de tip și cauze. Durerile pot fi ameliorate prin eliminarea substanţelor nocive din tractul digestiv (vomitare), consumarea unor noi alimente cunoscute pentru efectul de relaxare şi calmare, utilizarea de comprese reci, scăderea temperaturii corpului, evitarea zgomotului, ş.a.m.d.; cunoscând aceste aspecte se poate afirma că tratamentul prin henna este un procedeu valabil însă cu un efect parţial, ce vindecă doar anumite feluri de dureri; atunci când durerea este provocată de o febră ridicată şi nu de o substanţă alterată, prezentă în organism, ce trebuie extrasă, henna ajută într-o anumită măsură la diminuarea durerii. Compresa din henna mărunţită şi amestecată cu oţet, aplicată pe frunte, oprește durerea şi, de asemenea, domoleşte stările de nervozitate; însă nu este indicată doar în tratarea durerilor de cap, ci şi pentru diverse afecțiuni ale organelor corpului, pentru tumorile fierbinţi, precum şi pentru inflamaţii, atunci când este întrebuințată ca bandaj.

Henna este rece în prima etapă şi devine fierbinte în cea de-a doua. Arborele de henna se bucură de două calităţi speciale: descompunerea toxinelor, datorită naturii sale calde şi hidratante precum şi constricţia zonelor intoxicate, graţie esenţelor reci de pământ pe care le conţine. Henna este folositoare în tratamentul arsurilor şi linişteşte nervii atunci când este utilizată ca pansament.

Dacă este mestecată ajută la vindecarea ulceraţiilor şi aftelor care apar în cavitatea bucală. Poate vindeca şi stomatita care apare la copii. Utilizarea hennei în bandajarea tumorilor fierbinţi contribuie la vindecare întrucât are efecte similare cu cele ale plantei sângele-a-nouă-fraţi (Pulmonaria officinalis) asupra bubelor deschise. Atunci când floarea de henna este amestecată cu ceară pură şi cu ulei de trandafir, este utilă în vindecarea durerilor ce apar în partea laterală a corpului.

Dacă este aplicată pe tălpile copiilor atunci când apar primele simptome ale variolei, ochii lor vor fi imuni în faţa afecţiunilor ce însoţesc boala. Atunci când floarea de henna este aşezată printre haine de lână, le va oferi acestora un miros plăcut şi va îndepărta insectele şi mucegaiul. Datorită minunatelor calităţi, frunzele de henna scufundate în apă proaspătă, stoarse şi băute ulterior timp de patruzeci de zile, căte douăzeci de măsuri pe zi, împreună cu zece măsuri de zahăr, procedeu însoţit de consumarea cărnii unei oi tinere, vor preveni infectarea cu lepră.

S-a relatat istorisirea unui un om care se plângea de crăpăturile ce îi brăzdau degetele şi care oferea recompense materiale oricui l-ar fi putut ajuta, însă, fără sorți de izbândă. După un timp o femeie i-a recomandat să bea un amestec de henna vreme de zece zile, însă omul nu a suportat nici măcar ideea de a consuma băutura respectivă. Mai târziu a înmuiat nişte frunze de henna în apă şi a băut lichidul rezultat iar degetele lui s-au vindecat recăpătându-și vitalitatea. Henna este utilizată ca unguent pentru degete, deoarece le întăreşte şi catifelează. Dacă este amestecată cu unt şi folosită ca bandaj pentru tumorile fierbinţi, extrage reziduurile de culoare galbenă. Henna poate fi utilizată în vindecarea plăgilor cronice, ajută la creşterea şi întărirea părului şi menţine sănătatea capului. Henna este utilă, în general, împotriva bătăturilor şi pustulelor care apar pe tălpi, picioare sau pe corp.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la hrănirea bolnavilor cu alimentele lor preferate şi interdicţia de a-i forţa să mănânce sau să bea

At-Tirmidhi şi Ibn Majah au relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Nu vă forţaţi bolnavii să mănânce sau să bea, pentru că Allah Atotputernicul le oferă hrană şi băutură.”

Unii doctori musulmani au menţionat cu privire la acest hadis: „Cât de benefică şi de adevărată este această afirmaţie a lui Muhammad, plină de înţelepciune, mai ales pentru doctorii care tratează pacienţi (şi nu boli). Bolnavul nu are poftă de mâncare sau dorinţa de a bea lichide deoarece organismul este ocupat să lupte cu boala, iar pofta de mâncare îl slăbeşte; în orice caz, nu se recomandă ca pacienţilor să le fie dată hrană în această situaţie”.

Sentimentul de foame rezultă din pofta de mâncare a organismului, acesta semnalează astfel că trebuie să se reîncarce cu energia care îi este necesară, înlocuind ceea ce s-a consumat. Organele corpului vor consuma energia pe care o au la dispoziţie până când aceasta se va epuiza, iar stomacul va înștiința creierul, care va induce senzația de foame. Apoi hrana va fi distribuită de la stomac spre restul organelor corpului, începând cu cele apropiate. Atunci când o persoană este bolnavă, organismul său va fi ocupat cu maturarea şi eliminarea substanţelor toxice străine şi nu va avea nevoie nici de hrană, nici de hidratare. Atunci când bolnavul este forţat să se hrănească, energia corpului se va împărţi între digerarea hranei şi concentrarea asupra invaziei de substanţe toxice. Într-o astfel de situaţie pacientului i se face un rău, mai ales celui care suferă de afecţiuni acute sau diminuarea căldurii naturale din organism, deoarece aceste probleme amplifică bolile şi dăunează organismului. Pacientul trebuie să se hrănească doar cu ceea ce are nevoie pentru a-şi păstra puterile şi să evite ceea ce i-ar agrava starea. Bolnavul trebuie să consume alimente uşoare şi să bea sucuri din legume (morcov, ţelină, etc.), fructe (mere, piersici, etc.) şi flori (apă de trandafiri, ceaiuri, etc.) printre acestea trebuie preparate şi fierturile din carne de pui la care se adaugă arome; se cuvine și ca pacientul să îşi împrospăteze corpul cu miresme plăcute şi să asculte povestiri benefice.

Doctorul trebuie să servească natura, nu să îi împiedice sau să îi obstrucţioneze calea.

Uneori este permis ca pacientul să fie forţat să se alimenteze, dacă boala sa implică vreo afecţiune mentală care îl face să se abţină de la mâncare şi băutură.

Hadisul arată că pacientul s-ar putea întrema și fără hrană din abundenţă, situaţie diferită de cea a unei persoane sănătoase.

Afirmaţia Profetului ﷺ „pentru că Allah le oferă hrană şi băutură” implică mai multe înţelesuri. Atunci când inima este copleşită de sentimente, precum bucuria, tristeţea sau teama, aceasta se cufundă în contemplarea trăirilor sufletești și va ignora nevoia de a mânca sau de a bea. În această stare, inima, implicit corpul, nu simte foamea sau setea, nici frigul sau căldura; organismul este angrenat în starea care îl preocupă sau în cea care i-a provocat durere; drept urmare, preocuparea inimii cu emoții îngrijorătoare duce la pierderea apetitului. Dacă aceasta este preocupată cu bucuria, sentimentul de fericire se va transforma într-un substitut al hranei. Jubilaţia preia controlul asupra corpului, îi oferă energie, iar sângele va fi pompat către organe într-atât că poate fi zărit prin piele. Astfel faţa va radia de fericire şi va fi plină de viaţă. Sentimentele de fericire relaxează inima şi facilitează pomparea unei cantităţi mari de sânge în vene. Organele nu au nevoie de hrană, în acest caz, deoarece sunt ocupate să prelucreze o stare anatomică ce le aduce mai mult bine decât hrănirea. Atunci când firea umană primeşte ceea ce vrea, va ignora ceea ce îi aduce mai puţină bunăstare sau ceea ce este lipsit de importanţă în acel moment. Dacă preocuparea implică tristeţe, angoase ori teamă, organismul va fi preocupat cu prelucrarea acelor griji şi, similar, va ignora hrana, fiind concentrat asupra propriilor sale lupte. Atunci când organismul câştigă bătălia cu aceste sentimente, bucuria resimţită va reaprinde puterea corpului şi se va transforma într-un substitut al energiei generate de hrană şi hidratare. Însă atunci când lupta împotriva acestor griji este pierdută, corpul se va simţi deprimat şi slăbit într-o măsură direct proporţională cu pierderea suferită. Dacă lupta împotriva unei astfel de îngrijorări este câteodată câştigată şi alteori pierdută, organismul se va simţi energic, atunci când biruieşte, şi slab, în celelalte momente.

Bolnavul primeşte provizii de la Allah, Cel care îi oferă hrană, pe lângă nutrientele prescrise de medici. Măsura în care este oferit ajutorul divin diferă în funcţie de supunerea şi ascultarea pe care o demonstrează cel bolnav în faţa Domnului său, atitudini care îi vor aduce apropierea de El. Cu cât robul va fi mai aproape de Allah, cu atât mai mult Îndurarea Lui se va revărsa asupra credinciosului. Dacă robul este unul dintre servitorii fideli ai lui Allah, inima lui va primi îndeajuns sprijin şi ajutor ce vor oferi hrană şi putere organismului într-o pondere mult mai semnificativă decât cea rezultată din alimentarea cu hrană materială. Cu cât este mai ridicat nivelul de iubire, fericire, siguranţă şi mulţumire faţă de ceea ce Allah oferă, cu atât mai mare va fi sprijinul divin primit. Acest aspect nu poate fi descris în cuvinte: nici un doctor nu îl poate explica şi nici nu poate dobândi de unul singur cunoaştere în această privință.

În Sahihan se afirmă că Profetul ﷺ obişnuia să ţină post zile întregi la rând, însă le interzicea companionilor să îi urmeze exemplul spunând: „Eu nu sunt la fel ca vreunul dintre voi, Domnul meu îmi oferă hrană şi băutură”. Hrana şi băutura enunțate în hadis nu sunt de natura celei pe care oamenii o mănâncă în această lume. Altfel Profetul ﷺ nu ar fi continuat să postească. Profetul ﷺ spune: „Domnul meu îmi oferă hrană şi băutură”, demarcând astfel hotarul dintre el și companioni; iar dacă Profetul ﷺ s-ar fi referit la hrana şi băutura lumii, nu ar fi spus: „eu nu sunt la fel ca vreunul dintre voi”.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratamentul amigdalitei şi administrarea medicamentelor pe cale orală

În Sahihan se relatează că Profetul ﷺ a spus: „Extragerea de sânge şi costusul marin (aloe vera) se numără printre cele mai bune remedii pentru voi; nu vă chinuiţi copiii apăsând pe omuşor (mărul lui Adam) pentru a vindeca amigdalita”.

În Sunan şi în Musnad se relatează că Jabir a spus: „Trimisul lui Allah ﷺ a venit la Aişa şi a văzut un băiat căruia îi curgea sânge din nas, aşa că l-a întrebat: „Ce înseamnă aceasta?”

Oamenii i-au răspuns: „Băiatul suferă de amigdalită sau de durere de cap”.

Atunci Profetul ﷺ a spus: „Vai vouă! Nu vă ucideţi copiii! Mama copilului bolnav de amigdalită sau de dureri de cap să radă nişte costus (aloe) pe care să îl amestece cu apă şi apoi să i-l administreze copilului pe nas”. Atunci când Aişa a poruncit ca această recomandare să fie pusă în aplicare, băiatul s-a vindecat.

Abu Ubaidah a spus: „Amigdalita este o iritaţie a gâtului aflată în legătură directă cu circulaţia sângelui. S-a afirmat că amigdalita este un ulcer care apare între ureche şi gât, afectându-i în special pe băieţii tineri”. Atunci când se administrează pe cale nazală o cantitate de aloe, iar planta este rasă şi mărunţită, metoda ajută la combaterea amigdalitei ce angrenează în principal mucozităţi înrudite cu sângele; iar prin consumarea de aloe se combat şi alte suferinţe a căror natură este fierbinte.

Autorul lucrării al-Qanun afirmă că prin administrarea unei combinaţii de costus, sulfat de aluminiu din Yemen şi şovârf se poate vindeca amigdalita.

Costusul marin menţionat în hadis este varianta indiană a plantei de aloe (mai ales cea de culoare albicioasă); înainte de islam, oamenii obişnuiau să îşi trateze copiii suferinzi de amigdalită prin apăsarea omuşorului sau prin ataşarea unui obiect la nivelul uvulei. Profetul ﷺ a interzis această practică şi i-a îndrumat pe oameni spre ceea ce este mai bine, mai benefic şi mai uşor pentru copiii care suferă de această afecțiune.

Administrarea leacurilor pe cale nazală implică fie medicamente simple, fie compuse, care sunt măcinate şi uscate, iar acest leac îi este administrat pe nas celui afectat, în timp ce el stă întins pe spate, cu umerii ridicaţi, astfel încât capul să-i fie înclinat pe spate.

Trimisul lui Allah ﷺ a recomandat utilizarea acestei metode atunci când există o necesitate reală. Abu Dawud a menţionat în Sunan că Profetul ﷺ obişnuia să folosească el însuşi acest remediu.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratarea bolilor inimii

Abu Daud a relatat că Sa’ad a spus: „Odată m-am îmbolnăvit iar Trimisul lui Allah ﷺ a venit să mă viziteze așezându-și mâna pe pieptul meu până când am simţit răceala acesteia deasupra inimii mele. Apoi mi-a spus: „Te plângi de durerea inimii. Mergi la al-Harith bin Kaladah, din tribul Thaqhif, pentru că el a dobândit cunoaştere în medicină. Să ia şapte curmale din Medina, să le macine cu sâmburi cu tot şi să ţi le dea”.

Curmalele au calităţi incredibile, mai ales curmalele uscate, culese din Medina, iar efectul lor în tratarea afecţiunilor inimii este deosebit de puternic. Povața referitoare la un număr de şapte curmale reprezintă un sfat nepreţuit care a ajuns la Profet ﷺ prin intermediul revelaţiei.

În Sahihan se relatează că Sa’d bin Abu Waqqas a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Oricine mănâncă şapte curmale după ce se trezeşte dimineaţa nu va fi atins de nici o otravă sau vrajă în acea zi”.

Într-o altă relatare Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Oricine mănâncă dimineaţa şapte curmale cultivate între cele două regiuni acoperite cu pietre arse şi negre din Medina nu va fi vătămat de otravă până la căderea nopţii”.

Curmalele sunt calde în cel de-al doilea stadiu şi uscate în prima fază. Aceste fructe reprezintă un aliment nutritiv, pentru cei a căror dietă le include, precum mediniții. Curmalele constituie cea mai bună hrană pentru cei care locuiesc în ţări cu un climat cald sau temperat, spre deosebire de cei care locuiesc în ţinuturi reci, deoarece temperatura corpului celor din urmă este mai ridicată, în timp ce locuitorii din zone calde au o temperatură a corpului mai scăzută. De aceea locuitorii din Hijaz, Yemen şi Ta’if sau alte regiuni cu caracteristici climatice asemănătoare consumă mâncăruri de factură fierbinte, cum ar fi curmalele sau mierea. Oamenii acestor regiuni obişnuiesc să folosească mai mult piper şi ghimbir atunci când gătesc, în comparaţie cu cei din alte zone: câteodată adaugă de zece ori mai mult piper decât locuitorii regiunilor reci. Unii dintre ei consumă ghimbirul (zanjabil) în cantități considerabile iar atunci când călătoresc obişnuiesc să transporte cu ei aceste alimente. Hrana cu pricina este adecvată celor care locuiesc în zone calde și nu le dăunează datorită particularităţii temperaturii interioare a corpului lor. În categoria aceluiași subiect savanții adaugă: „apa din fântâni se răcește în timpul verii iar iarna devine mai caldă, ca atare, stomacul depune un efort suplimentar pentru digerarea mâncărurilor complexe caracteristice perioadei de iarnă, în comparaţie cu cele specifice verii”. Pentru locuitorii din Medina curmalele uscate constituie dieta caracteristică, aşa cum pentru alţii grâul le definește alimentaţia. Curmalele uscate din regiunea al-Aliyah din Medina se numără printre cele mai bune feluri de curmale, fiind tari, delicioase şi dulci.

Curmalele reprezintă o specie de fructe consumate pentru aportul lor nutritiv dar şi pentru valoarea lor medicinală; acestea sunt recomandate celor mai multe persoane datorită funcției de stabilizare a căldurii naturale a trupului. Curmalele nu produc substanţe dăunătoare aşa cum se întâmplă cu alte genuri de alimente şi fructe, dimpotrivă, curmalele împiedică alterarea sau putrezirea substanţelor din organism, cu precădere în cazul oamenilor obişnuiţi să consume curmale uscate.

Hadisul menţionat în privinţa curmalelor uscate se referă la locuitorii din Medina şi zonele apropiate. Valoarea medicinală a ierburilor şi plantelor ce cresc în anumite zone este influențată de calitatea aerului şi tipurile de sol din acele zone. Unele plante medicinale se pot dovedi folositoare în habitatul lor natural, nu şi dacă au crescut altundeva. Ţinuturile sunt diferite prin însăşi natura lor iar, spre exemplu, caracteristicile reliefului, climei, etc., în acelaşi mod în care popoarele diferă unul de celălalt. Există plante incluse în obiceiurile alimentare ale oamenilor dintr-o anumită zonă, în timp ce aceleaşi plante sunt considerate otrăvitoare în alte ţinuturi; iar uneori, anumite leacuri folosite de oamenii dintr-o regiune pot fi parte componentă a dietei oamenilor din alt areal geografic. Unele leacuri pot vindeca anumite boli pentru oamenii dintr-un ţinut, în vreme ce, în altă regiune, vindecă alte afecţiuni. Este posibil ca un leac anume considerat eficient într-un ţinut să fie ineficient într-un altul.

Consumarea celor şapte curmale are o semnificaţie spirituală şi materială existând numeroase similitudini ale cifrei 7 în creaţie: Allah a creat şapte ceruri, săptămâna are şapte zile; de asemenea Allah a prescris ca înconjurul Ka’bei să fie realizat de şapte ori, distanţa dintre colinele Safa şi Marwah se parcurge de şapte ori. Lapidarea (jamarat) se efectuează aruncând şapte pietricele, iar takbir-ul de la rugăciunea de Eid este rostit de şapte ori; în altă ordine de idei, Trimisul lui Allah ﷺ a poruncit în privința copiilor: „Porunciţi-le să se roage atunci când împlinesc vârsta de şapte ani”. În cazul unui divorţ, conform opiniilor exprimate de savanți, la vârsta de şapte ani copilul poate alege dacă doreşte să rămână cu mama sau cu tatăl. Atunci când Profetul ﷺ era bolnav, a ordonat ca asupra lui să se toarne apă din şapte burdufuri diferite. Allah a trimis vânturile distructive asupra poporului lui Ad consecutiv timp de şapte nopţi. Când Allah a pomenit actele de caritate, le-a comparat cu bobul de porumb care are nevoie de şapte ani pentru a creşte, fiecare ştiulete având o sută de boabe. Ştiuleţii de porumb pe care faraonul i-a văzut în timpul profetului Iusuf (pacea fie asupra sa) erau şapte la număr, iar numărul de ani în decursul cărora oamenii regelui au cultivat pământul era tot şapte. Fiecare faptă de caritate este multiplicată de şapte sute de ori. Şaptezeci de mii de musulmani vor intra în Paradis fără a fi întrebaţi nimic.

Numărul şapte are o semnificaţie anume în comparaţie cu alte cifre însă numai Allah cunoaște înțelepciunea acestei cifre.

În hadis este menționat că prin ingerarea a şapte curmale ce provin dintr-o anumită zonă din Medina se evită efectele otrăvurilor sau vrăjilor, indicându-se calităţile acestei specii de curmale. Curmalele uscate la care face referire hadisul previn efectul anumitor otrăvuri, dar acest lucru este valabil doar în anumite ţinuturi. O altă condiţie ce trebuie îndeplinită este aceea ca bolnavul să dețină credinţa în binefacerea respectivului leac, astfel încât şi organismul lui să îl accepte şi să obţină beneficiile care derivă din administrarea acestuia. Se constată, potrivit observațiilor, că, uneori, credința în puterea unui remediu poate vindeca o boală. Atunci când inima acceptă ideea că vindecarea stă într-un anumit medicament, organismul va simţi că prinde puteri datorită acestei speranțe; însă, există situaţii în care un remediu eficient nu va produce efectul scontat deoarece bolnavul nu crede că leacul respectiv îl poate ajuta în vindecare; prin urmare organismul său nu îl va accepta şi nici nu va beneficia în urma administrării leacului.

Sfântul Coran, cel mai bun remediu din toate timpurile, atât în decursul vieţii lumeşti cât şi al celei veşnice, vindecător al oricăror suferinţe, nu va aduce nici un beneficiu inimii care nu crede în calităţile sale vindecătoare; dimpotrivă, va spori boala inimii rele şi necredincioase. Nici un tratament pentru afecţiunile inimii nu este mai eficient decât Coranul, singurul capabil să înlăture în mod complet răul (în toate manifestările acestuia) din inimă, să îi menţină sănătatea şi starea de bine şi să o apere de tot ceea ce îi dăunează. Şi totuşi există astfel de inimi care ignoră cuvintele Coranului şi nu cred în el, lipsindu-se de înţelepciunea sa. Unii oameni preferă să recurgă la altfel de leacuri, preparate de semenii lor din străbuni, iar inimile lor nu beneficiază în urma recitării Coranului. În consecinţă simptomele care le-au atacat inimle vor persista iar acestea vor fi expuse încă și mai multor afecțiuni; ca atare, boala își va recăpăta forță; într-o astfel de situaţie, nenorocirile vor spori, iar efectele afecțiunilor vor deveni mai dificil de vindecat. Pe măsură ce vor continua să folosească leacurile ignoranței și să respingă revelaţia, boala se va intensifica și, chiar dacă este temperată sau controlată, nicicând nu se va vindeca în întregime.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la neutralizarea elementelor dăunătoare din diverse alimente şi fructe

În Sahihan se relatează că Abdullah bin Ja’far a spus: „L-am văzut pe Trimisul lui Allah ﷺ mâncând curmale coapte împreună cu castraveţi”.

În a doua fază de dezvoltare, curmalele coapte sunt un aliment fierbinte care sporeşte dorinţa trupească şi conferă putere stomacului rece. Însă curmalele coapte se descompun rapid, produc sete, dăunează dinţilor, alterează sângele şi produc dureri de cap, precum şi blocaje sau dureri la nivelul prostatei. Castraveţii sunt reci şi umezi atunci când parcurg a doua etapă; nu produc sete, au o aromă proaspătă şi răcoresc stomacul. Atunci când seminţele castraveţilor sunt uscate şi zdrobite, apoi fierte în apă, rezultă o băutură răcoritoare ce ajută în procesul de formare al urinei şi uşurează durerea de la nivelul prostatei. Frunzele de pe tulpina castravetelui, zdrobite şi amestecate cu jeleu de stafide, iar apoi utilizate ca un bandaj, ajută la vindecarea muşcăturilor câinilor turbaţi.

De obicei smochinele sunt fierbinţi, în timp ce castraveţii sunt reci, iar aceste două alimente sunt compatibile şi îşi neutralizează reciproc efectele negative. Acesta reprezintă un exemplu de eliminare al substanţelor dăunătoare dintr-un aliment, prin combinarea cu opusul sau antidotul său; ştiinţa, în încercarea de a dezvolta măsuri preventive, urmăreşte bunăstarea fizică, vindecarea și desăvârșirea omului; de altfel, țeluri pe care medicina profetică, înțeleasă per-ansamblu, încearcă să le atingă. Alăturarea unor alimente sau medicamente cu antidoturile lor sau cu elemente ce au proprietăţi opuse face ca alimentul să fie mai bine tolerat de organism şi înlătură toate efectele secundare nefaste; astfel, organismul îşi menţine starea de sănătate, de bine, precum şi forţa.

Aişa a relatat: „Au încercat să mă îngraşe oferindu-mi tot felul de alimente însă acest lucru nu s-a întâmplat; dar când mi-au dat să mănânc curmale coapte cu castraveţi, m-am îngrăşat”.

În consecinţă neutralizarea efectului substanţei fierbinţi prin alăturarea uneia de natură răcoroasă sau vice-versa, ori a celei uscate cu cea umedă sau vice-versa conduce la apariţia unei substanţe combinate, mai blânde, considerate a fi un bun remediu sau măsură preventivă.

Îndrumarea Profetului ﷺ referitoare la regimul alimentar ca parte a vindecării

Toate leacurile şi remediile au ca parte componentă fie o anumită dietă, fie o serie de măsuri preventive. Atunci când cineva se îmbolnăveşte, va trebui să încerce să îşi elibereze organismul de substanţele dăunătoare  şi de toxine.

Există două tipuri de regim alimentar: dieta care previne o boală şi regimul prin care se evită agravarea bolii. Prima categorie de diete este pentru cei sănătoşi iar a doua pentru cei bolnavi. Atunci când pacientul urmează un anumit regim, boala nu va progresa, iar forţele care există în organismul uman vor coopera pentru a neutraliza respectiva afecţiune.

Elementul cheie al regimului alimentar se regăseşte în cuvintele lui Allah (Nisa, 43): Dacă sunteţi bolnavi, dacă sunteţi în călătorie, dacă unul din voi se întoarce de la locul tăinuit, dacă aţi atins femeile şi dacă nu veţi găsi apă, atunci luaţi nisip curat şi frecaţi-vă faţa şi mâinile. Allah este Îngăduitor, Iertător.

Allah i-a scutit pe cei bolnavi de obligativitatea de a folosi apa, atunci când aceasta le poate dăuna.

Ibn Majah a relatat că Umm al-Munthir bint Qais a spus: „Trimisul lui Allah a venit la noi împreună cu Ali care se afla în convalescenţă. Noi aveam atunci un ciorchine de curmale atârnând. Trimisul lui Allah ﷺ a început să mănânce din acestea și Ali a făcut la fel. Trimisul lui Allah ﷺ i-a spus lui Ali: „Eşti încă în perioada de recuperare”; iar Ali s-a oprit din mâncat. Apoi am gătit nişte orz cu chard (un fel de mâncare asemănătoare cu spanacul) şi i le-am dus. Trimisul lui Allah ﷺ i-a zis atunci lui Ali: „Mănâncă din această mâncare! Este mai bine pentru tine”. Într-o altă relatare este menţionat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Mănâncă din această mâncare! Este mai bine pentru starea ta actuală”.

Ibn Majah a relatat că Suhayb a spus: „Am trecut pe la Trimisul lui Allah ﷺ şi am văzut că în faţa lui se aflau nişte curmale şi pâine”. Trimisul lui Allah ﷺ mi-a spus: „Apropie-te şi mănâncă”. Am luat nişte curmale şi am început să le mănânc.  Apoi Trimisul lui Allah ﷺ m-a întrebat: „Tu mănânci curmale în timp ce suferi de conjunctivită? I-am răspuns: „Trimis al lui Allah, dar eu mestec pe cealaltă parte”. Atunci Profetul ﷺ a zâmbit.

Într-un alt hadis Profetul ﷺ a spus: „Atunci când Allah iubeşte un rob (al Său), îl ajută să se abţină de la (tentaţiile) vieţii lumeşti aşa cum unul dintre voi pune bolnavul să ţină regim. Allah îl pune pe robul Său credincios să ţină un regim în ceea ce priveşte viaţa acestei lumi”.

„Dieta este cel mai bun medicament iar stomacul este locul care găzduieşte boala; oferiţi-i fiecărui om acele lucruri (din categoria alimentelor şi medicamentelor) cu care s-a obişnuit”, a spus doctorul Al-Harith bin Kaladah.

Al-Harith a afirmat: „Dieta este fundamentul medicinei. În percepția doctorilor este foarte nesănătos ca oamenii ce nu suferă de vreo afecţiune să ţină regim; este ca şi cum o persoană bolnavă nu şi-ar impune nici o restricţie alimentară; drept urmare, cel mai bun regim este acela ţinut de suferinzii care se recuperează în urma unei boli, pentru că organele lor interne nu au avut timp să-şi recupereze sănătatea sau puterea. În aceste condiţii procesul de digestie nu va fi la fel de eficient, iar celelalte organe ale corpului vor fi încă vulnerabile în faţa altor afecţiuni. Într-un astfel de moment obiceiurile alimentare nesănătoase pot face ca boala să revină cu o forţă mai mare decât cea anterioară”.

Profetul ﷺ nu i-a permis lui Ali să mănânce curmale în timpul convalescenţei iar această interdicţie reprezintă unul din cele mai bune exemple de metode preventive. Fructele nu sunt benefice pentru cei bolnavi sau aflaţi în perioada de recuperare, deoarece sunt digerate rapid într-un moment în care corpul încă se luptă cu boala şi nu este suficient de puternic pentru a digera o cantitate mare de alimente. Cu precădere curmalele uscate sunt grele atunci când organismul este ocupat să lupte cu boala sau să înlăture efectele acesteia. Orice suferinţă rămasă fie se va împrăştia, fie se va intensifica, în funcţie de starea organismului.

Prin urmare, atunci când orzul şi chard-ul i-au fost aduse Profetului ﷺ, el i-a poruncit lui Ali să le mănânce. Preparatele din orz şi chard-ul sunt ideale pentru pacienţii aflaţi în perioada de convalescenţă, precum şi pentru cei al căror stomac este slăbit. Ele nu produc substanţe dăunătoare şi nici toxine ce trebuie eliminate. Apa rezultată în urma preparării orzului este răcoroasă şi hrănitoare, iar printre proprietăţile sale benefice se numără liniştirea, relaxarea intestinelor şi întărirea corpului, în general; aceste efecte sunt intensificate atunci când orzul este gătit împreună cu chard-ul.

Zayd bin Aslam a spus odată: „Umar a forţat un pacient să ţină un regim atât de strict, încât acesta a ajuns să lingă pietre”.

Așadar dieta este o metodă preventivă eficientă ce poate fi utilizată înainte ca boala să apară dar şi ulterior manifestării acesteia; în cea de-a doua situaţie, boala nu se va putea extinde sau progresa.

Atunci când oamenii sănătoşi, cei aflaţi în convalescenţă sau cei bolnavi au poftă să consume un anumit aliment sau o anumită băutură, acestea nu le vor dăuna, dacă sunt consumate în cantităţi mici. Mai degrabă vor aduce beneficii organismului şi îl vor ajuta, deoarece hrana va fi acceptată de stomac şi digerată cu uşurinţă, spre deosebire de situaţia în care se administrează un medicament detestat. Profetul ﷺ i-a permis lui Suhaib să mănânce câteva curmale, deşi acesta suferea de conjunctivită, deoarece era vorba despre o cantitate mică ce nu i-ar fi făcut nici un rău.

Se relatează că atunci când suferea de conjunctivită, Ali a trecut pe lângă Profet ﷺ şi l-a văzut mâncând curmale. Profetul ﷺ l-a întrebat: „Ali, îţi este poftă de curmale?” iar apoi a aruncat una în direcţia acestuia, apoi încă una, până când a ajuns să îi dea şapte curmale. Atunci Profetul ﷺ a spus: „Este de ajuns, o, Ali!”

Ibn Majah a relatat următoarele de la Ibn Abbas: Aflat în vizită la un bolnav, Trimisul lui Allah ﷺ l-a întrebat: „Ai poftă de ceva anume?” Iar omul a răspuns: „Am poftă de pâine din făină de grâu (sau de o prăjitură)”. Atunci Trimisul lui Allah ﷺ i-a spus: „Oricine are pâine făcută din făină de grâu să îi trimită din aceasta şi fratelui său”. Profetul ﷺ a spus: „Când bolnavii au poftă de ceva anume, daţi-le o cantitate mică din acel aliment”.

Hadisul anterior menţionat conține o înţelepciune sacră; atunci când bolnavul consumă un produs după care tânjeşte şi, în acelaşi timp, este flămând, ceea ce ingerează îi va fi mai puţin dăunător în comparaţie cu situaţia în care ar consuma un aliment care nu îi place. Dacă produsul pe care ar dori să îl consume nu este benefic pentru situaţia lui, preferinţa manifestată de el va înlătura râul posibil generat. Consumarea unui aliment care nu îi place îi va face rău, chiar dacă este vorba de o substanţă benefică în sine. Acele alimente gustoase care îi plac bolnavului vor fi acceptate de organism şi apoi digerate într-un mod optim, mai ales dacă sunt mâncate cu mare poftă.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratamentul narcolepsiei

În lucrarea ce tratează poveştile mai puţin obişnuite care apar în unele hadisuri, Abu Ubaidah a povestit despre un grup de oameni ce au trecut pe lângă un pom şi au mâncat din roadele acestuia iar apoi au rămas înţepeniţi ca şi cum peste ei ar fi trecut o boare ce i-a imobilizat în acel loc. Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Răciţi nişte apă în burdufuri şi apoi turnaţi-o peste ei în timpul dintre cele două ezanuri (între chemarea la rugăciunea de fajr şi iqamah)”.

Trimisul lui Allah ﷺ a făcut referire la burdufuri deoarece răcesc apa mai rapid decât vasele din argilă. Unii doctori au afirmat că remediul prescris de Profet ﷺ în acest hadis constituie o cale eficientă pentru a combate narcolepsia de care oamenii suferă în regiunea Hijaz-ului, un ţinut fierbinte şi uscat. Locuitorii din acea zonă au o căldură interioară scăzută. Prin turnarea apei reci asupra oamenilor afectaţi de narcolepsie, în perioada de timp menţionată (care reprezintă cel mai rece moment al nopţii), căldura se va împrăştia în corp şi se va acumula în acele regiuni interioare unde sălăşluieşte boala. Apoi forţele organismului se vor concentra asupra respingerii bolii şi vor rezista suferinţei, prin voinţa lui Allah.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratarea conjunctivitei prin odihnă şi dietă

Trimisul lui Allah ﷺ i-a cerut lui Suhaib să ţină un regim ce consta în abţinerea de la consumarea curmalelor pe când acesta suferea de conjunctivită, iar lui Ali i-a dat acelaşi sfat când era afectat de aceeaşi boală. În lucrarea despre medicina profetică a lui Abu Na’im se poate lectura următorul sfat: „Atunci când vreuna dintre soţiile Profetului ﷺ suferea de conjunctivită, el nu o atingea până când ochii ei nu erau vindecaţi”.

Conjunctivita este o infecţie ce afectează conjunctiva, o suprafaţă de culoare albă a ochiului. Se poate spune că trupul are un beneficiu în urma acestei afecţiuni: aceasta ajută la extragerea substanţelor dăunătoare şi curăţă organismul precum şi capul de toxine. Conjunctivita îl obligă pe cel afectat să urmeze o dietă şi să evite tristeţea, durerea şi activitatea solicitantă.

Unul dintre pioşii predecesori a spus: „Să nu urâţi conjunctivita, deoarece previne orbirea”.

De asemenea tratamentul conjunctivitei implică odihnă şi interdicţia de a atinge ochiul pentru a preveni acumularea de substanţe dăunătoare în acel loc.

Într-un hadis se afirmă că stropirea cu apă rece a ochiului afectat de conjunctivită duce la vindecare. Remediul menţionat este benefic, în cazul conjunctivitei fierbinţi, pentru că apa este rece iar astfel răcoreşte căldura ce însoţeşte conjunctivita. Acesta este motivul care l-a determinat pe Abdullah bin Mas’ud să îi spună următorul lucru soţiei sale care suferea de conjunctivită: „Dacă ai fi procedat precum Trimisul lui Allah ar fi fost mai bine pentru tine şi ochii tăi s-ar fi vindecat mai repede. Stropeşte-ţi cu apă ochii şi spune: „Vindecă această suferinţă, o, Tu, Domn al oamenilor! Adu-mi vindecarea, pentru că doar Tu aduci alinare şi nu există vindecare în afara celei aduse de Tine! Dă-mi mie acel fel de vindecare care şterge orice suferinţă!”

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la alimentele şi băuturile contaminate de muşte

În Sahihan se relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Dacă o muscă va cădea în băutura vreunuia dintre voi, să o scufunde (în băutură), pentru că pe una dintre aripi se găseşte o boală, iar pe cealaltă antidotul acesteia”.

Ibn Majah a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Una dintre aripile muştei poartă o otravă, iar pe cealaltă se găseşte antidotul acesteia. Atunci când cade în mâncare, scufundaţi-o, de dragul lui Allah, pentru că într-adevăr El face astfel încât otrava să aibă efect întâi iar El face apoi să vină leacul”.

Acest hadis implică două domenii de interes: fiqh (jurisprudenţă islamică) şi cel medical. Din perspectivă religioasă, în hadis se afirmă că, atunci când o muscă ajunge să cadă în apă sau în alte lichide, aceasta nu o face impură, potrivit opiniei exprimate de majoritatea învăţaţilor. Profetul ﷺ a poruncit ca musca ce cade în mâncare să fie afundată complet; astfel, aceasta va muri, mai ales dacă mâncarea este fierbinte. Dacă musca este deja moartă atunci mâncarea va deveni impură iar Profetul ﷺ a poruncit aruncarea acelor alimente.

Albinele, viespile, păianjenii şi toate insectele asemănătoare sunt tratate în aceeaşi modalitate, pentru că verdictul care derivă din porunca Trimisului lui Allah ﷺ este general. Animalele moarte devin impure deoarece sângele din corpul lor rămâne blocat în hoit şi intră în putrefacție; insectele sunt pure deoarece nu au sânge. Primul care a utilizat sintagma „ceea ce este lipsit de suflet” (referindu-se la lipsa de sânge) a fost Ibrahim an-Nukhai; ulterior învăţaţii au preluat expresia.

Din perspectivă medicală, Abu Ubaidah a spus că scopul scufundării insectei (în hrană sau băutură) este acela de a extrage antitodul aflat pe cealaltă aripă, în aceeaşi manieră în care otrava de pe aripa opusă a pătruns în hrană (aripa care a căzut în mâncare); din moment ce s-a întâmplat deja. Unele insecte transportă substanţe otrăvitoare, aşa cum se observă din efectul înţepăturii lor (roşeaţă sau infecţii) iar această otravă reprezintă mecanismul lor de apărare. Atunci când este în pericol, insecta încearcă să se apere cu armele pe care le are la dispoziţie. Profetul ﷺ a poruncit oamenilor să neutralizeze substanţele otrăvitoare produse de muşte prin leacul pe care Allah l-a lăsat în cealaltă aripă. Insecta ar trebui scufundată în apă sau în mâncare, astfel încât leacul să neutralizeze efectul otrăvii. Acesta este un remediu ce constituie o parte integrantă a înţelepciunii profetice. Medicii care au dobândit cunoştinţe şi înţelepciune dau ascultare acestui remediu profetic şi admit că Mesagerul trimis cu astfel de leacuri este, într-adevăr, o fiinţă umană spriijnită de revelaţia divină aflată dincolo de orice putere umană.

S-a observat că atunci când se aplică un unguent produs din corpul unei muşte asupra zonei inflamate în urma muşcăturii unui scorpion sau a înţepăturii unei viespi, unguentul va calma durerea; în alt caz, atunci când capul insectei este înlăturat iar restul corpului este întrebuințat pentu a freca tumoarea aflată, spre exemplu, pe suprafaţa pleoapei, aceasta se va vindeca, cu voia lui Allah.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratarea coşurilor

Ibn as-Suni a relatat în lucrarea sa că una dintre soţiile Profetului ﷺ a spus: „Odată a venit la mine Trimisul lui Allah ﷺ iar eu aveam un coş pe deget.

El ﷺ m-a întrebat: „Ai tharirah (arum)”?

Am spus: „Da”; iar el ﷺ mi-a zis: „Aplică-l pe deget”. Apoi a zis: „Spune: Allah, Tu Cel care transformi ceea ce este mare în ceva mic, iar ceea ce este mic îl faci să fie mare, fă astfel încât ceea ce îmi aduce suferinţă să fie mic”.

Tharirah (arum) este un remediu indian realizat din tijă de arum; acesta este fierbinte, uscat și ajută la combaterea durerilor de stomac, de ficat, a hidropiziei şi întăreşte inima. În Sahihan se relatează că Aişa a spus: „L-am parfumat pe Trimisul lui Allah ﷺ cu mâinile mele, folosind arum, în timpul pelerinajului de adio, pe când acesta se afla în starea de ihram, precum şi în alte dăţi”.

Coşurile reprezintă nişte excrescenţe produse de substanţele dăunătoare, toxice, care împing suprafaţa pielii dinspre interior pentru a găsi o cale de a părăsi organismul. Coşul are nevoie de o perioadă de timp pentru a ajunge la maturitate, iar apoi poate fi deschis şi extras, de exemplu, cu ajutorul acestei plante care contribuie, în acelaşi timp, la eliminarea substanţelor toxice din interiorul excrescenţei, parfumând în mod plăcut pielea. Această plantă prezintă calitatea de a potoli fierbinţeala coşurilor. Din acest motiv autorul lucrării al-Qanun a spus: „Nu există un remediu mai bun decât tharirah pentru arsuri, mai ales dacă este amestecat cu esenţă de trandafir şi oţet”.

*

Îndrumarea Profetului ﷺ în ceea ce priveşte îndepărtarea tumorilor şi abceselor prin metode chirurgicale

Abu Huraira a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ i-a poruncit unui doctor să facă o incizie a abcesului aflat pe abdomenul unui bărbat. El ﷺ a fost întrebat: „Medicina ajută, o, Trimis al lui Allah?” iar el ﷺ a răspuns: „Cel care a coborât boala a trimis şi ceea ce a dorit din leacul acesteia”.

Puncţia sau incizia la nivelul tumorii aduce două beneficii: extrage substanţele dăunătoare şi previne acumularea de substanţe nocive în jurul tumorii.

În hadis s-a relatat că Profetul ﷺ i-a poruncit unui doctor să facă o incizie la nivelul abdomenului unui bărbat pentru a elimina o tumoare. Învăţaţii au opinii diferite cu privire la inciziile efectuate asupra tumorilor; unii dintre ei nu le-au permis considerându-le periculoase. Alţi medici au fost de părere că, în afară de incizii, nu există nici un remediu pentru hidropizie; care este de trei feluri: cea de tip „tobă”, care face stomacul să se umfle din cauza gazelor acumulate, iar dacă se bate cu degetele asupra stomacului acesta va produce un sunet asemănător cu cel al tobei; există şi hidropizia cărnii, care produce umflarea cărnii şi răspândirea de mucozităţi în corp prin intermediul sângelui, iar această boală este mai gravă decât prima. Cel de-al treilea fel de hidropizie este acela care provoacă acumularea de substanţe toxice în abdomen. Atunci când cel afectat de această boală se mişcă, partea inferioară a stomacului va produce un zgomot asemănător cu cel al zguduirii unui burduf plin cu apă. Doctorii sunt de părere că acest tip de hidropizie este cel mai grav; alţii consideră că hidropizia cărnii este mai gravă decât celelalte.

Pentru vindecarea celui de-al treilea tip de hidropizie este necesară extragerea lichidului acumulat, prin incizie, într-o manieră similară extragerii sângelui alterat prin puncţia venoasă. Această procedură este periculoasă deşi hadisul o permite; însă Allah deţine cunoaşterea perfectă.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu referire la activităţile sexuale

Călăuzirea Profetului ﷺ în această privinţă păstrează starea de sănătate, oferă mulţumire şi subliniază scopurile pe care această activitate trebuie să le atingă.

Relaţiile intime sunt menite să îndeplinească trei scopuri principale: reproducerea şi perpetuarea speciei umane până în ziua în care se va ajunge la numărul de oameni pe care Allah l-a intenţionat; un al doilea scop este eliminarea lichidului seminal iar al treilea scop privește satisfacerea dorinţelor sexuale şi obţinerea plăcerii resimţite de împlinirea acestui act din care derivă numeroase binecuvântări. Acest din urmă scop este unicul ce va fi împlinit în Paradis din cele trei, deoarece în Paradis nu vor exista reproducere şi nici acumulări anatomice de lichide.

Doctorii afirmă că sexul este una dintre cele mai bune metode de a menţine sănătatea. Galinus a spus: „Esenţa spermei constă în căldură şi aer, iar aceasta este fierbinte şi umedă pentru că este produsă din sângele pur care hrăneşte organele esenţiale”.

Pioșii predecesori au spus: „Bărbatul ar trebui să fie atent la trei lucruri: să nu ignore mersul pe jos, astfel încât, atunci când va avea nevoie să realizeze această activitate, să fie în stare să depună efortul; să nu se abţină de la mâncare, pentru că intestinele sale se vor micşora; să nu se abţină de la activitate sexuală, deoarece atunci când apa din fântână nu este extrasă, aceasta va seca”.

Muhammad bin Zakariyya a spus: „Oricine ignoră activitatea sexuală pentru o lungă perioadă de timp va avea nervii slăbiţi, fluxul nervos va fi blocat, iar dimensiunile organului sexual masculin vor fi micşorate. Am văzut nişte oameni care s-au abţinut de la relaţii intime, care pretindeau că ţin un fel de post, iar corpurile le-au au devenit reci, mişcările lor au fost restricţionate şi au fost atinşi de numeroase depresii inexplicabile. Pofta de mâncare şi capacitatea de a digera au scăzut asemănător”.

Activitatea sexuală ajută la practicarea coborârii privirii, combate poftele trupești, permite abţinerea de la relaţii intime interzise, pentru bărbat şi femeie deopotrivă. Atunci când activitatea sexuală dintre aceştia are loc într-o manieră halal (permisă), atât bărbatul cât şi femeia vor avea beneficii atât în viaţa lumească cât şi în cea veşnică.

Acesta este motivul pentru care Profetul ﷺ obişnuia să îşi împlinească dorinţele într-o manieră permisă spunând: „Am fost creat să îmi placă femeile şi parfumurile din această lume”.

Se cuvine a menţiona că Profetul ﷺ îşi încuraja comunitatea să se căsătorească: „Să vă căsătoriți, pentru că numărul vostru va fi în întrecere cu cel al altor popoare!”

Ibn Abbas a spus: „Cei mai buni oameni din acest popor sunt cei care au cele mai multe soţii (până la patru). Profetul ﷺ a spus: „Mă căsătoresc cu femei, mănânc carne, dorm, stau să împlinesc qiyam, postesc şi rup postul. Oricine îmi ignoră sunna (tradiţia) nu face parte din comunitatea mea”. El ﷺ a adăugat: „o, voi, oameni tineri! Oricine îşi poate permite să se căsătorească, să facă acest lucru, pentru că vă ajută să vă coborâţi privirile (şi a nu privi la ceea ce este interzis) şi protejează organele sexuale (de activităţi sexuale ilicite). Iar cei care nu îşi pot permite ar trebui să postească, pentru că postul îi va vindeca”.

Ibn Majah a relatat în Sunan că Ibn Abbas a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Nu vedem un adăpost mai bun pentru cei care se iubesc decât căsătoria”.

Muslim a relatat în Sahih că Abdullah bin Umar a transmis de la Profet ﷺ următoarele: „Viaţa acestei lumi este plăcere, iar cea mai mare bucurie din această lume este o soţie virtuoasă”.

An-Nasa’i a relatat că Abu Huraira a spus: Trimisul lui Allah ﷺ a fost întrebat: „Cine este cea mai bună dintre femei?” El ﷺ a spus: „Aceea de care (soţul său) este mulţumit atunci când o priveşte, care îl ascultă atunci când îi porunceşte şi care evită să nu îi dea ascultare în privinţa lucrurilor pe care el le urăşte, în ceea ce o priveşte pe ea şi banii lui”.

În Sahihan se relatează că Profetul ﷺ a spus: „Femeia poate fi luată în căsătorie din patru motive: bogăţia, statutul, frumuseţea şi religia sa. Aşadar căsătoreşte-te cu femeia religioasă, fie ca mâna ta să fie umplută cu nisip!” (o expresie cu sens benefic).

Tot Profetul ﷺ obişnuia să încurajeze căsătoria cu femeile fertile; îi displăceau căsătoriile cu femeile care nu puteau face copii. Abu Dawud a relatat că Ma’qil  bin Yaşar a spus: „Un om a venit la Profet ﷺ şi a spus: „Am auzit de o femeie frumoasă, bogată şi vreau să mă căsătoresc cu ea, însă ea nu poate face copii. Ar trebui să mă însor cu ea?” El ﷺ a răspuns: „Nu”. Bărbatul a venit pentru a doua oară iar Profetul ﷺ nu i-a permis. Iar a treia oară, Profetul ﷺ a spus: „Căsătoriţi-vă cu o femeie blândă care poate avea copii, pentru că eu mă voi întrece, în ce priveşte numărul vostru, cu alte popoare!”

At-Tirmidhi a relatat de la Trimisul lui Allah ﷺ următoarele spuse: „Printre tradiţiile profeţilor se numără acestea patru: căsătoria, folosirea siwak-ului (beţişorul natural de curăţat dinţii), folosirea parfumului şi henna”.

Soţul ar trebui să îşi aline soţia înainte de a întreţine relaţii intime cu ea, sărutând-o şi atingându-o; Trimisul lui Allah ﷺ obişnuia să facă astfel cu soţiile lui. Abu Dawud relatează în Sunan: „Profetul ﷺ obişnuia să o sărute pe Aişa şi să îi atingă limba”. Jabir bin Abdullah a spus: „Trimisul lui Allah ﷺ nu îngăduia relaţiile intime înainte de mângâierea soţiei”.

Este permis ca aceia care întreţin relaţii intime să repete actul pentru a doua oară dacă iau abluţiune. Muslim a relatat în Sahih că Abu Sa’id al Khudri a spus că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Când unul dintre voi are relaţii cu soţia sa iar apoi vrea să repete actul, să ia abluţiune”. Îmbăierea sau abluțiunea ulterior întreţinerii de relaţii intime reîmprospătează nivelul de energie, conferă noi puteri şi curăţă trupul, fiind un act de purificare, astfel, căldura interioară va reveni la nivelul iniţial. Îmbăierea după întreţinerea de relaţii intime împlinește criteriile a ceea ce Allah preferă (curăţenia) şi înlătură ceea ce El detestă (impurităţile).

Cel mai bun moment pentru relaţii intime este acela când hrana a fost deja digerată. În acele momente căldura, răceala, uscăciunea şi umiditatea interioară a corpului au valori moderate. Relaţiile intime întreţinute când stomacul este plin sunt mai dăunătoare decât cele care au loc atunci când acesta este gol. Relaţiile intime ar trebuie întreţinute în momentul în care dorinţa se aprinde iar corpul este pregătit în mod natural să ia parte la acest act, nu doar pentru că omului i-a trecut prin cap acest lucru. Omul nu ar trebui să îşi stârnească apetitul sexual atunci când corpul său nu este excitat în mod natural, nici să se forţeze să întreţină relaţii intime. Pe de altă parte, dacă apetitul său sexual este trezit, el poate să îşi satisfacă aceste dorinţe. Ar trebui evitate relaţiile intime cu o femeie bătrână, cu cele foarte tinere care nu sunt pregătite pentu acest lucru sau nu îl doresc, cu o femeie suferindă, cu o femeie care nu este frumoasă sau cu o femeie pe care bărbatul o urăşte. Întreţinerea de relaţii sexuale în oricare dintre aceste condiţii slăbeşte dorinţa şi impulsul sexual.

Femeile din Paradis, huriile, nu au fost atinse de nimeni înaintea soţilor din Paradis, iar aceasta este o binecuvântare din partea lui Allah, o calitate. Aişa i-a spus odată Profetului ﷺ: „Dacă treci pe lângă un copac ale cărui frunze au fost mâncate şi pe lângă un alt copac ce nu a fost încă atins, din care dintre aceştia i-ai permite cămile tale să pască?” El ﷺ a răspuns: „Din copacul care nu a fost atins”. Ea se referea la faptul că el nu a fost căsătorit, înainte, cu nici o virgină în afară de ea.

Relaţiile intime cu o femeie aflată la menstruaţie nu sunt permise de șaria prin însăşi natura acestor relații, deoarece este un act nociv iar doctorii au avertizat asupra acestui lucru. S-a menționat și că o poziţie sexuală foarte bună este aceea în care soţul stă deasupra soţiei, după ce a alintat-o şi a sărutat-o. Acesta este şi motivul pentru care poziţia respectivă este numită câteodată „firaş” (saltea sau pat). Profetul ﷺ a spus: „Fiul aparţine firaş-ului”. Îndeplinirea relaţiilor intime face parte din responsabilităţile soțului față de soție, așa cum a spus Allah: „Bărbaţii sunt protectori ai femeilor” (Nisa, 34); Allah a mai revelat: „Ele (femeile) vă sunt veşmânt vouă, iar voi le sunteţi veşmânt lor” (Baqara, 187). Poziţia sexuală indicată este preluată din descrierea apropierii bărbatului și femeii în acest verset, fiind „veşmânt unul pentru celălalt”. Se relatează că oamenii Cărţii obişnuiau să întreţină relaţii cu soţiile lor în timp ce stăteau întinşi pe o parte, afirmând că această poziţie este mai confortabilă pentru femeie. Cât despre cei din tribul Quraiş şi Ansari, ei obişnuiau să întreţină relaţii intime cu soţiile „prin spate” (pe cale vaginală) iar evreii îi criticau pentru aceste practici. Apoi Allah a revelat: „Femeile voastre vă sunt vouă ogor. Duceţi-vă la ogorul vostru cum veţi voi, însă, înainte, faceţi ceva şi pentru sufletele voastre. Temeţi-vă de Allah! Să ştiţi că-L veţi întâlni. Aşa vesteşte-le credincioşilor!” (Baqara, 223)

În Sahihan se relatează că Jabir a spus: „Evreii obişnuiau să spună că dacă un bărbat întreţinea relaţii intime cu soţia lui pe-la-spate, copilul din pântecele femeii va avea ochii saşii. Apoi Allah a revelat: Soţiile voastre sunt ogor pentru voi. Veniţi la ogorul vostru când şi cum voiţi (Baqara, 223).

Într-o altă variantă a acestui hadis, relatată de Muslim, Profetul ﷺ a interpretat astfel versetul: „Dacă doriţi pe la spate, dacă doriţi din faţă, însă într-o singură deschizătură (vaginul)”. Relaţiile sexuale anale nu au fost permise de nici unul dintre profeţi. Abu Daud a relatat în Sunan că Abu Huraira a transmis de la Profet ﷺ următoarele: „Blestemat fie cel care are relaţii intime cu o femeie prin anusul ei”. Ahmad şi Ibn Majah au relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Allah nici nu se va uita la acela care a întreţinut relaţii intime anale cu soţia lui”. At-Tirmidhi şi Ahmad au menţionat o altă variantă a acestui hadis, variantă conform căreia Profetul ﷺ a spus: „Oricine întreţine relaţii intime cu soţia sa în timp ce ea se află la menstruaţie sau pe cale anală şi oricine merge la un ghicitor şi crede ceea ce acesta îi spune, el nu a crezut în ceea ce Allah a trimis pe pământ prin Muhammad”. Într-o altă relatare a lui al-Bayhaqi, Profetul ﷺ a spus: „Oricine are relaţii intime cu un bărbat sau cu o femeie pe cale anală a comis un act de kufr (necredinţă)”.

Se relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Allah spune adevărul fără sfială; să nu aveţi relaţii intime pe cale anală cu femeile”. At-Tirmidhi a relatat că Talq bin Ali a spus că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Nu faceţi sex cu femeile prin deschizăturile lor din spate; Allah nu se sfieşte să grăiască adevărul”. Ibn Adi a relatat în cartea sa, al-Kamil, că Abdullah bin Mas’ud a povestit că Profetul ﷺ a spus: „Nu întreţineţi relaţii intime prin anus cu femeile”. Abu Than a relatat următoarele spuse ale Profetului ﷺ: „Oricine întreţine relaţii intime cu bărbaţi sau cu femei pe cale anală a comis un act de necredinţă”. Isma’il bin Aiyas a relatat că Jabir a narat că Profetul ﷺ a spus: „Fiţi timizi în faţa lui Allah; însă Allah nu se sfieşte să grăiască adevărul: să nu aveţi relaţii intime cu femeile pe cale anală”. Al-Baghawi a relatat că Qatadah a fost întrebat odată despre omul care întreţine relaţii intime cu soţia sa pe cale anală, iar Qatadah a relatat ceea ce i-a spus lui Profetul ﷺ: „Aceasta este sodomie mică”. Ahmad a relatat că Ibn Abbas a spus: „Soţiile voastre sunt ogor pentru voi” (Baqara, 223). Acest verset a fost revelat cu referire la unii oameni din tribul Ansar. Ei au venit la Profet ﷺ şi l-au întrebat, iar el le-a răspuns: „Întreţineţi relaţii intime cu soţiile voastre oricum doriţi, însă evitaţi pe cele pe cale anală”.

În Musnad-ul lui Ahmad se relatează că Ibn Abbas a spus că Umar bin Al-Khattab a venit la Profet ﷺ şi a spus: „o, tu, Trimis al lui Allah, sunt distrus!” Profetul ﷺ l-a întrebat: „Ce te-a distrus?” Umar i-a răspuns: „Mi-am întors aseară soţia invers”. Profetul ﷺ nu i-a răspuns, iar la o vreme după aceea Allah a revelat versetul: Soţiile voastre sunt ogor pentru voi. Veniţi la ogorul vostru când şi cum voiţi (Baqara, 223). Profetul ﷺ a spus: „Dacă doriţi, puteţi să întreţineţi relaţii intime prin faţă sau prin spate, însă evitaţi menstruaţia şi calea anală”. At-Tirmidhi a relatat că Ibn Abbas a relatat de la Profet ﷺ următoarele: „Allah nu se va uita la un bărbat care a întreţinut relaţii intime pe cale anală cu un bărbat sau cu o femeie”. Uqbah bin Amir a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Blestemat fie oricine întreţine relaţii cu femeile pe cale anală”. Musnad al-Harith bin Abi Usamah a relatat că Abu Huraira şi Ibn Abbas au spus: „Trimisul lui Allah ﷺ ne-a ţinut un discurs chiar înainte de a muri şi era ultima cuvântare pe care Profetul ﷺ a ţinut-o în Medina înainte de a merge către Allah. El ﷺ a spus: „Oricine întreţine relaţii pe cale anală cu o femeie sau cu un bărbat, sau cu un băiat, când va veni în Ziua Judecăţii va emite un miros mai fetid decât leşul putrezit. Oamenii din jur vor fi deranjaţi de mirosul lui până când vor intra în Iad. Iar Allah îi va distruge toate răsplăţile şi nu va accepta de la el nici o rugăciune şi nici un post. Şi va fi băgat într-un sicriu din foc în care va fi ferecat cu cuie făurite din foc”. Abu Huraira a comentat pe marginea acestui hadis: „Acest lucru i se va întâmpla oricui nu s-a căit (după ce a comis un act de sodomie)”.

Un bărbat a venit la Trimisul lui Allah ﷺ şi l-a întrebat despre relaţiile intime cu femeile, pe la spate. Profetul ﷺ i-a răspuns: „Este permis”. După ce bărbatul a plecat, Profetul ﷺ l-a chemat din nou şi l-a întrebat: „Ce anume ai întrebat? Dacă te referi la faptul că ai întreţinut relaţii intime pe la spate, dar în vagin, atunci este permis. Cât despre relaţiile pe la spate, în anus, acestea nu sunt permise. Allah nu se sfieşte să rostească adevărul. Să nu aveţi relaţii intime pe cale anală cu femeile! Allah a spus: „intraţi la ele așa cum Allah a poruncit”. Mujahid a spus: „L-am întrebat pe Ibn Abbas despre semnificaţia cuvintelor lui Allah: „Şi intraţi la ele așa cum Allah v-a poruncit”. El a răspuns: „Să întreţineţi relaţii cu ele prin singura deschizătură permisă şi nu este permis să aveţi relaţii cu femeile când sunt la menstruaţie”; ibn Abi Talhah a comentat astfel: „se referă la vagin”.

Printre drepturile pe care soţia le are asupra soţului se numără şi acela de a se bucura de o activitate sexuală naturală, iar relaţiile intime anale nu îi satisfac acest drept, nici nu îi împlinesc dorinţa. Calea anală nu a fost creată pentru acest act şi nu este potrivită pentru acesta, spre deosebire de vagin. Cei care se abţin de la sexul normal, pe cale vaginală, şi întreţin relaţii pe care anală au deviat de la poruncile lui Allah și de la înţelepciunea Lui divină. Sodomia conduce la depresie şi mâhnire şi atrage după sine ura şi înstrăinarea soţilor. Sodomia înnegreşte faţa, aduce suferinţă pieptului, stinge flacăra inimii şi dă culoare pământie feţei, culoare care va deveni un semn particular al celor care se implică în această activitate. Sexul anal aduce ură (între cei care participă la acest act) şi curând îi va face pe cei doi să se separe. Natura bună a ambilor participanţi va fi distrusă treptat, cu excepţia cazului în care se căiesc cu sinceritate în faţa lui Allah. Sodomia şterge calităţile pozitive şi le înlocuieşte cu opusul acestora; nu în ultimul rând, reuşeşte să distrugă sentimentele de afecţiune şi bunele relaţii dintre cei doi practicanţi care vor ajunge să se blesteme şi să se urască reciproc; de asemenea, sexul anal stârpeşte timiditatea. Atunci când inima îşi pierde sfiala, va ajunge să îi placă ceea ce trebuie displăcut şi va urî ceea ce ar trebui să fie plăcut. Astfel, inima va cădea în ruină şi va fi distrusă. Sodomia alterează natura umană şi o îndepărtează de calea trasată de Allah, generând un comportament animalic sau chiar mai josnic. Atunci când natura umană este alterată şi schimbată, faptele omului şi călăuzirea vor şi acestea modificate. Celui care se dedă la un asemenea act îi vor deveni plăcute lucrurile rele şi faptele interzise, va deveni confuz în ceea ce priveşte statutul, faptele şi vorbirea sa. Sodomia îl umileşte, îl degradează pe om şi îi aduce nefericirea. În cele din urmă, sexul anal va face ca acela care îl practică să fie urât de către toţi, el va displăcea tuturor, iar oamenii vor simţi dispreţ şi dezgust faţă de el.

Sunt două tipuri de activitate sexuală nocivă; unul este declarat astfel prin Șaria, iar celălalt este cel care sfidează natura. Există o gradaţie anume cu privire la tipurile de relaţii intime pe care religia le interzice; unele sunt mai rele decât altele. Activitatea sexuală interzisă pentru o anumită perioadă de timp este mai puţin periculoasă decât cea interzisă cu desăvârşire; de exemplu, este interzisă întreţinerea de relaţii intime în timpul postului, în starea de ihram, în timpul izolării (itikaf), pe durata menstruaţiei, etc. Nu este stipulată vreo pedeapsă pentru încălcările acestor interdicții. Cel de-al doilea tip, interzis complet, se împarte în două categorii. Prima categorie se referă la ceea ce este interzis pentru eternitate, cum ar fi căsătoria cu o persoană cu care nu este permis mariajul. Cea de-a doua categorie este interzisă, însă nu fără căi de acceptare: de exemplu, comiterea de adulter sau desfrânarea, act întreprins de două persoane care, teoretic, s-ar putea căsători. În cazul adulterului se încalcă două drepturi: dreptul lui Allah şi cel al soţului. Dacă o femeie a fost forţată să realizeze un astfel de act, atunci se vor încălca trei drepturi (cel al lui Allah, al soţului şi propriul ei drept). Dacă ea are familie şi rude, ei vor fi dezonoraţi de actul devenit astfel, viol, şi se va încălca un al patrulea drept, faţă de societate. Iar dacă femeia este interzisă pentru căsătorie acelui bărbat, atunci un al cincilea drept va fi încălcat, al legii.

Gravitatea unui astfel de act diferă în funcţie de numărul de prohibiţii pe care le încalcă.

Există un gen de activitate sexuală care este dăunătoare pentru natura umană, fie din cauza formei pe care o îmbracă, fie din cauza felului în care este împlinită; de exemplu, a întreţine relaţii intime excesiv de des va slăbi forţa corpului şi va dăuna nervilor, va provoca tremurat convulsiv, paralizie facială şi spasme, va slăbi vederea şi restul funcţiilor corpului, atrăgând după sine şi pierderea căldurii şi energiei corpului, lărgind vasele de sânge şi expunându-le la acumularea de substanţe dăunătoare.

Cel mai bun moment pentru întreţinerea de relaţii intime este când hrana din stomac a fost digerată, însă nu atunci când stomacul este gol, deoarece, în această situaţie, este posibil ca actul sexual să ducă la formarea de cheaguri de sânge; nu este bine nici atunci când omul este obosit, după ce a făcut baie, după ce a vomat sau când este nervos, trist, deprimat, preocupat sau extrem de fericit. Cel mai potrivit moment de a întreţine relaţii intime este după căderea nopţii, mai ales după ce hrana a fost digerată. Ulterior se face baie sau se împlineşte abluţiunea, apoi, prin odihnă, organismul îşi recapătă puterea.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratarea bolnavilor prin încurajări şi întărirea încrederii

Ibn Majah a relatat de la Abu Sa’id al-Khudri că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Atunci când vizitaţi un bolnav, spuneţi-i vorbe bune, de dragul lui Allah, pentru că, deşi acest lucru nu îndepărtează răul, îi va uşura inima”.

Acest hadis cuprinde un nobil remediu: atenuarea neliniştii bolnavului prin cuvinte bune care îi vor întări încrederea şi forţa; astfel, suflul său interior va creşte şi va ajuta organismul să lupte împotriva bolii. Atenuarea neliniştii pe care o simte bolnavul, precum şi alinarea inimii sale au un efect suprinzător asupra vindecării trupului şi diminuării efectelor unor afecţiuni conferind putere inimii şi sufletului, încurajând organismul să lupte împotriva bolii; prin urmare bolnavii capătă mai multă energie şi forţe proaspete atunci când sunt vizitaţi şi stau în compania celor pe care îi plac şi pe care îi respectă. Acesta este unul din beneficiile ce derivă din vizitarea celui bolnav; din această acţiune rezultă patru tipuri de aspecte benefice: pentru cel bolnav, pentru vizitator, pentru familia celui suferind şi pentru oameni (în general).

Profetul ﷺ obişnuia să îi întrebe pe bolnavi dacă se plâng de ceva anume şi cum se simt. Îi mai întreba dacă au poftă să mănânce o anumită mâncare şi îşi aşeza mâna pe fruntea sau chiar pe pieptul oamenilor şi Îi cerea lui Allah să le dea sănătate. Câteodată Profetul ﷺ efectua abluţiunea şi apoi turna apa folosită pe pieptul celui suferind. Uneori Profetul ﷺ îi spunea bolnavului: „Totul este bine. Vei fi purificat (vindecat), cu voia lui Allah”; într-adevăr, cel mai bun comportament în vizitarea persoanelor suferinde.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratarea bolilor prin intermediul alimentelor şi leacurilor cu care corpul este obişnuit

Înţelegerea nevoilor corpului reprezintă un aspect fundamental al ştiinţei medicinii, precum şi cea mai benefică latură a sa. Atunci când doctorul greşeşte în prescrierea remediului eficient, pacientului i se va produce o vătămare, deşi doctorului i se va părea că a făcut un bine. Doar un doctor ignorant ar putea să nu recunoască importanţa utilizării celor mai potrivite tipuri de alimente şi remedii pentru fiecare pacient, analizat individual; de exemplu, beduinii nu vor avea nici un beneficiu din consumarea nenuphar-ului (asemănător cu morcovul şi folosit la prepararea unei băuturi sau a siropului de trandafiri; aceste remedii nu vor produce un efect asupra lor); faptul a fost confirmat în urma experienţei acumulate şi a observaţiei atente.

al-Harith bin Kadalah a spus: „Urmarea unei diete reprezintă cea mai eficientă vindecare; stomacul este locul în care sălăşuieşte boala, iar fiecărui organism trebuie să îi daţi acelea cu care s-a obişnuit” (alimente şi medicamente). Într-o altă afirmaţie, al-Harith a specificat: „Azm reprezintă o cale de vindecare”, referindu-se la înfometare; iar urmarea unei diete constituie un tratament mai bun pentru afecţiunile pletorice (excesul de sânge din corp) cu excepţia acelor situaţii în care există teama că starea se va agrava din cauza acumulărilor de substanţe toxice.

Al-Harith a afirmat că „boala sălăşluieşte în stomac”. Stomacul este un organ curbat, având aspectul unei tărtăcuţe; este compus din trei straturi de material delicat ce poartă denumirea de fibre. Fibrele unuia dintre straturi sunt dispuse longitudinal, ale celui de-al doilea, orizontal, iar ale celui de-al treilea sunt înclinate. Extremitatea superioară a stomacului are mai mulţi nervi, iar partea inferioară este învelită şi are o textură pufoasă. Stomacul este localizat în partea de mijloc a abdomenului, fiind înclinat spre partea dreaptă, fiind forma pe care i-a dat-o Allah, Creatorul, în înţelepciunea Sa perfectă.

Stomacul este sălaşul bolilor, punctul central al procesului de digestie şi al asimilării tuturor alimentelor şi băuturilor. Ulterior hrana digerată coboară spre ficat şi intestine. Între timp, cantităţile excesive de substanţe parţial digerate pe care stomacul nu a reuşit să le asimileze rămân acolo, fie pentru că s-a consumat o cantitate prea mare de alimente, fie pentru că hrana era alterată sau nu a fost respectată ordinea firească de alimentare în momentul consumării hranei; sau, este posibil să se constate existenţa tuturor aceste cauze; parte din reziduuri rămân în interiorul stomacului iar organismul nu reuşeşte să le elimine, astfel, stomacul devine sălaşul bolilor. Al-Harith subliniază importanţa consumării unei cantităţi reduse de alimente şi abţinerii de la satisfacerea tuturor dorinţelor inimii. Cât despre obişnuinţa omului de a consuma anumite alimente, obiceiurile sale fac parte din natura umană. Obiceiurile alimentare exercită o mare influenţă asupra omului şi a trupului său; de exemplu, în cazul a trei bărbaţi tineri, cu temperament coleric, dintre care unul este obişnuit să consume mâncare fierbinte, al doilea o mănâncă rece, în timp ce al treilea este obişnuit cu mâncărurile potrivite (se face referire și la cantitatea de sare și condimente din mâncare): atunci când primul va mânca miere, aceasta nu îi va face rău, spre deosebire de a doua persoană care poate avea probleme; cel de-al treilea va fi uşor deranjat. Prin urmare obişnuinţele alimentare reprezintă o temelie pe care sunt clădite starea de sănătate şi puterea de vindecare.

Acesta este motivul pentru care Profetul ﷺ a spus că fiecare persoană trebuie să fie tratată în funcţie de obişnuinţele sale alimentare sau medicamentoase.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratarea bolnavilor prin utilizarea celor mai simple feluri de mâncare

În Sahihan se menţionează că Aişa a relatat că atunci când una din rudele sale deceda, femeile se adunau laolaltă dar apoi plecau cu excepţia membrilor familiei şi a celor apropiaţi. Ea cerea atunci să se pregătească o supă de lapte. Apoi se gătea tharid (un fel de tocană), iar ea turna supa de lapte peste preparat. Aişa le cerea apoi să mănânce, spunând: „L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ zicând: „Supa de lapte aduce uşurare inimii şi îndepărtează angoasele”. Termenul „supă de lapte” denumeşte toate felurile de mâncare asemănătoare cu laptele (ca şi consistenţă) şi reprezintă un aliment benefic pentru cei bolnavi, mai ales atunci când este gătită până când capătă o consistenţă moale. Supele de lapte sunt la fel de benefice precum cele din orz sau chiar mai bune decât acestea. Supa din orz este făcută din boabe întregi, în timp ce supa de lapte este preparată din făină de orz (cu tot cu tărâţe).

Dacă obiceiurile unui bolnav sunt respectate acest lucru va fi benefic pentru el din perspectiva eficienţei tratamentului şi a hranei. Locuitorii din Medina erau obişnuiţi să se hrănească cu supă din orz măcinat (nu din orz cu bobul întreg), iar supa devenea astfel mai hrănitoare şi le aducea mai multe beneficii. Doctorii recomandă varianta pregătită din boabe întregi, deoarece supa astfel preparată este mai uşoară şi mai bine digerată de către persoana suferindă. Supa din făină de orz se digeră rapid, hrăneşte organismul, curăţă stomacul, mai ales atunci când este consumată fierbinte. În acest caz, ea are proprietăţi purificatoare, iar calităţile sale digestive sunt multiplicate.

Afirmaţiile Profetului ﷺ cu privire la înlăturarea tristeţii se referă la efectul produs asupra sănătăţii. Supa de lapte sporeşte energia interioară a omului şi astfel corpul va fi capabil să se elibereze de tristeţea şi durerea care l-au copleşit. Se cuvine să adăugăm că anumite alimente alină inima: supa menţionată se bucură de proprietăţi care au efect asupra stării de spirit a oamenilor şi le aduc uşurare şi confort. Supa de lapte hidratează organele şi întăreşte stomacul, ceea ce aduce linişte inimii.

În timpurile profetice, pâinea din orz reprezenta un ingredient specific alimentaţiei oamenilor din Medina, grâul fiind foarte greu de găsit.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratamentul aplicat celui care a ingerat otravă

Abdul-Razzaq a relatat următoarele: „Pe când Profetul ﷺ se afla la Khaybar, o evreică i-a adus acestuia o oaie friptă pe care o otrăvise mai înainte. Trimisul lui Allah ﷺ a întrebat: „Ce este aceasta?” iar ea i-a răspuns: „Un dar”; fiind atentă să nu spună că oaia respectivă ar fi fost sadaqa (donaţie) pentru că el nu ar fi primit-o.

Profetul ﷺ şi companionii săi au mâncat din carnea acelei oi, apoi Trimisul lui Allah ﷺ a strigat: „Opriţi-vă din mâncat!”

El ﷺ a întrebat-o pe femeie: „Ai otrăvit această oaie?”

Ea i-a răspuns: „Cine ţi-a spus acest lucru?”

El ﷺ a zis: „Acest os”; referindu-se la osul unei pulpe de oaie pe care îl ţinea în mână.

Ea a răspuns: „Da”; iar el ﷺ a întrebat-o: „De ce?”

Femeia a răspuns: „M-am gândit că dacă ai fi un mincinos, oamenii ar scăpa de tine. Însă dacă eşti un profet adevărat şi mănânci din această carne, nu ţi-ar face rău”.

Trimisul lui Allah ﷺ a aplicat apoi extragerea de sânge, de trei ori, şi le-a poruncit şi companionilor săi să procedeze astfel; totuşi, mulţi dintre aceştia au murit. Într-o altă relatare, a lui Musa bin Uqabah, este menționat: „Trimisul lui Allah ﷺ a utilizat extragerea de sânge în zona spatelui deoarece mâncase din oaia otrăvită. Abu Hind, unul dintre servitorii lui Bani Bayadhah, a folosit un cuţit pentru a face incizia şi a extrage sângele. Trei ani mai târziu, înainte să moară, Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Încă mai simt efectele otrăvii din carnea de oaie pe care am mâncat-o în ziua de Khaybar; le resimt şi acum, când a sosit vremea ca aorta să fie tăiată” (referindu-se la apropierea morţii).

Otrăvirea se tratează prin extragerea otrăvii şi utilizarea acelor antidoturi care au capacitatea de a neutraliza efectul otrăvurilor. Oricine nu are acces la medicamente sau antidoturi ar trebui să încerce să o elimine complet, iar cea mai bună metodă pentru a ajunge la acest rezultat este extragerea de sânge, mai ales pentru cei care locuiesc în regiuni călduroase, atunci când căldura atinge valori maxime. Otrava circulă prin vene şi vasele de sânge şi ajunge astfel la inimă, apoi în restul corpului, ducând, cu siguranţă, la moarte. Deoarece sângele devine lichidul care transportă otrava către inimă şi apoi către organe, dacă sângele otrăvit este extras, corpul va scăpa de otravă. Atunci când se recurge la eliminarea completă prin extragerea de sânge, otrava nu va mai face rău corpului, iar organismul va deveni suficient de puternic pentru a lupta împotriva intoxicaţiei. Profetul ﷺ a folosit extragerea de sânge şi a făcut incizia în partea de sus a spatelui, pentru că aceasta reprezintă calea directă a sângelui către inimă iar otrava a fost extrasă odată cu sângele.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratamentul celor afectaţi de vrăjitorie

Există opinii care au negat că vrăjitoria l-ar fi putut afecta pe Trimisul lui Allah ﷺ, considerând că această vulnerabilitate nu este conformă statutului său de profet. De fapt posibilitatea ca el să fie afectat de vrăjitorie, precum şi de celelalte boli care l-au atins de-a lungul vieţii sale, nu fac decât să îi ilustreze natura umană; întrucât vrăjirea generează în organism o afecţiune similară otrăvirii.

În Sahihan se relatează că Aişa a spus: „Trimisul lui Allah ﷺ a fost afectat de vrăjitorie într-o aşa măsură, încât a crezut că se culcase cu soţiile sale, când, de fapt, acest lucru nu se întâmplase”.

Qadi Iyadh a afirmat: „Vrăjile sunt la fel ca orice altă afecţiune de care a suferit Muhammad ﷺ iar acest fapt nu îi afectează, în nici un fel, natura sa profetică. Situaţia în care Profetul ﷺ ar fi trecut prin experienţe ireale având percepţia că a făcut lucruri pe care, în realitate, nu le făcuse, nu îi contestă în nici un fel infailibilitatea în privința propovăduirii religiei universale; şi există un consens că Muhammad ﷺ nu a dat greş în propovăduirea sa religioasă. Vrăjile sunt similare afecţiunilor caracteristice vieţii lumeşti. Profetul ﷺ a fost afectat de tot felul de suferinţe ce puteau să se răsfrângă asupra oricui. Prin urmare nu este surprinzător că a fost afectat de asemenea practici şi că a fost vindecat de efectele acestora.

Profetul ﷺ a utilizat două metode pentru a-i trata pe cei afectaţi de vrăji: identificarea vrăjii (scopului) şi eliminarea acesteia; spre exemplu, în urma unei afecţiuni misterioase apărute subit asupra sa, Profetul ﷺ L-a implorat pe Domnul său pentru ajutor iar Allah i-a arătat că vraja conjurată împotriva lui era ascunsă într-o fântână sub forma unor obiecte. Profetul ﷺ le-a găsit şi a înlăturat vraja aruncată asupra obiectelor găsite: un pieptene, câteva fire de păr şi o frunză mare, uscată. Imediat ce a aruncat aceste obiecte s-a vindecat, simţindu-se ca şi cum ar fi fost ţinut captiv şi apoi brusc eliberat. Această metodă este un leac eficient pentru vrăji şi este similară cu înlăturarea materialelor toxice prin extragerea de sânge. A doua cale este reprezentată de extragerea substanţelor dăunătoare din organul care a fost cel mai afectat de magie. Vrăjile modifică starea naturală a trupului, produc substanţe nocive şi afectează starea generală într-un mod negativ. Eliminarea substanţelor străine şi nocive care au afectat un anumit organ, ca rezultat al acestor practici, fie că obiectele au fost ingerate sau aplicate pe piele, ori s-a intrat, într-un fel sau altul, în contact cu acestea, devine o necesitate. Efectul vrăjii conjurate asupra Profetului ﷺ s-a manifestat până la nivelul capului şi i-a afectat unul dintre simţuri; el şi-a imaginat că a întreprins activități, când, de fapt, nu făcuse nimic. Prin urmare vrăjitorul condiționează unele capacităţi ale corpului, într-atât că acesta nu mai funcţionează corespunzător.

Vrăjitoria, departe de a fi conceptul zugrăvit de paranormal şi supranatural, constituie, în realitate o combinaţie între puterile maleficului şi efectele negative viscerale ale unor substanţe care afecteză mersul normal al corpului. Cel mai nociv tip de magie este cel care afectează organul asupra căruia este aruncată vraja prin intermediul unor lichide sau substanţe alterate în mod explicit cu acest scop dăunător, distructiv. Extragerea de sânge din organul afectat de magie este cel mai benefic leac, cu condiţia să fie realizată corect.

Hipocrate a afirmat: „Extragerea de sânge trebuie să fie aplicată organului cel mai afectat, folosind cele mai bune mijloace disponibile”.

Unele păreri susțin că în clipele când Trimisul lui Allah ﷺ a suferit din cauza magiei, a crezut, la început, că tulburarea i-a fost provocată de sângele alterat care ajunsese la creier şi i-a afectat simţurile; ca atare, extragerea de sânge părea cel mai bun remediu. Apoi când Allah i-a revelat că afecţiunea a fost provocată de o intenţie malefică iar acea intenţie l-a adus în starea de rău, el ﷺ i-a cerut lui Allah să îi arate unde era ascunsă vraja iar apoi a luat obiectele respective şi le-a aruncat. Când a făcut acest lucru s-a vindecat, simţindu-se de parcă ar fi fost captiv şi apoi eliberat. Vraja a afectat doar simţurile Profetului ﷺ nu şi sănătatea lui mintală sau inima. Leacurile benefice de sorginte divină reprezintă cel mai bun remediu împotriva vrăjitoriei. Din moment ce vrăjile sunt rezultatul voinței unor intenţii malefice manifestate prin anumite obiecte sau lichide alese în acest scop necurat, leacul ideal este cel care le neutralizează prin opusul lor, cum ar fi anumite rugăciuni şi recitări din Coran pe fondul unei aplecări către bine şi păstrarea unei sănătăţi puternice. Cu cât sunt mai puternice mijloacele de apărare, eficienţa remediilor capabile să înlăture şi să neutralizeze maleficul va spori. Problematica poate fi comparată cu bătălia dintre două armate, fiecare având arme şi dotări diferite. Armata care este mai bine înzestrată şi are mai multe provizii este cea care va câştiga lupta. Atunci când inima omului este ocupată cu pomenirea lui Allah şi Îl invocă pe Allah, aceste activități spirituale vor fi cel mai bun remediu care îl poate apăra de vrăjitorie.

În afara multitudinii de şarlatani şi pseudo-magicieni, elevii maleficului recunosc faptul că intenţiile lor au cel mai puternic efect asupra oamenlor cu inimi slabe ce sunt preocupaţi de satisfacerea nevoilor lumeşti şi împlinirea poftelor. Din această cauză magia afectează, de obicei, femei, copii, nomazi, oameni ignoranţi, pe cei care au credinţă slabă sau cărora le lipseşte credinţa în unicitatea lui Allah, precum şi pe cei care nu Îl pomenesc adesea pe Allah şi nici nu se apropie de credinţă şi fapte bune şi pe cei care stau departe de ceea ce Îl mulţumeşte pe Allah dar, în schimb, se apropie de răzvrătire, haos şi rău; desigur, efectul vrăjilor şi al magiei este mai puternic asupra inimilor slabe care înclină către dorinţe josnice şi interese meschine. Atunci când inima este înclinată în favoarea patimilor şi răului, vrăjile şi magia au un efect mai puternic asupra indivizilor, pentru că duhurile malefice caută răul din suflet care devine vulnerabil şi subjugat puterii lor. Răul care există în interiorul inimii îl privează pe om de puterea divină necesară ce-i ofere armele prin care să se apere de malefic. Acesta este motivul ce permite răului să găsească astfel de inimi într-o stare de slăbiciune și dezarmare, gata de supunere în fața intenției răuvoitoare; dar, în cazul în care maleficul întâlneşte o inimă ancorată în putere divină, atunci vraja poate manifesta un efect limitat sau chiar să nu se manifeste deloc.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la căutarea celor mai buni doctori

Malik a relatat în Muwatta de la Zayd bin Aslam următoarele: „Pe timpul Profetului ﷺ un om a fost rănit şi sângele din rană i s-a coagulat. El a chemat doi doctori din bani-Amir pentru a-l examina. Apoi bărbatul a afirmat că Trimisul lui Allah ﷺ i-a întrebat: „Cine este cel mai bun doctor dintre voi?” iar ei au răspuns: „Există preferinţe în medicină, o, Trimis al lui Allah?” El ﷺ a spus atunci: „Cel care a trimis boala a trimis şi leacul”.

Acest hadis sugerează că musulmanii trebuie să caute cea mai bună autoritate în fiecare situație întâlnită şi în subiectul oricărui domeniu, pentru că o astfel de asistenţă specializată va garanta că lucrarea cu pricina se va împlini în mod corespunzător. Cei care au nelămuriri referitoare la un aspect ce ţine de religie se cuvine să apeleze la un învăţat care să le răspundă întrebărilor, spre exemplu, cei care nu sunt siguri de direcţia (qibla) spre care trebuie să se îndrepte pentru a-şi împlini rugăciunea vor căuta și primi povața oamenilor cunoscători. În acest fel i-a creat Allah pe robii Săi, precum stolurile de păsări, fiecare urmându-se una pe cealaltă în zbor. Un alt exemplu ce subliniază importanţa obţinerii celei mai bune păreri, este cel marinarilor, care, atunci când călătoresc pe mare, nu îşi calculează direcţia în funcţie de părerile neştiutorilor sau din auzite întrucât stabilirea cursului este o chestiune de mare importanţă.

Hilal bin Yasaf a spus: „Trimisul lui Allah ﷺ a vizitat odată un om bolnav şi i-a spus: „Trimiteţi după un doctor!” Un om l-a întrebat: „Tu spui acest lucru, o, Trimis al lui Allah?” El ﷺ i-a răspus: „Da, Allah nu a trimis o boală fără să trimită şi leacul pentru aceasta”. În Sahihan se relatează că Profetul ﷺ a spus: „Allah nu a trimis o boală pe pământ fără să trimită şi leacul pentru aceasta”. Există o divergenţă de opinii cu privire la sensul cuvintelor „a trimite boala cât şi leacul”. Unii învăţaţi susţin că „a trimite pe pământ leacul” înseamnă că robii lui Allah pot deveni conştienţi de antidot prin ştiinţă şi ca atare îl pot folosi. Profetul ﷺ a spus: „Aceia care îl cunosc (antidotul) sunt conştienţi de existenţa sa, iar cei care nu îl ştiu sunt ignoranţi în această privinţă”. Alte păreri afirmă că Allah a creat aceste leacuri pe pământ în acelaşi timp cu bolile pe care le vindecă, aşa cum este menționat: „Allah n-a făurit vreo boală fără să coboare şi leacul ei”. Un alt grup de învăţaţi susţin că Allah trimite pe pământ leacuri prin intermediul îngerilor responsabili de soarta oamenilor, care aduc poruncile referitoare la boli şi vindecări, așa cum există numeroase exemple ale unor afecţiuni apărute de nicăieri sau menţinute ascunse, și alte vindecări similare, sau vindecări ale unor boli faţă de care medicii erau neputincioşi; întrucât îngerii sunt responsabili de implementarea poruncilor divine asupra oamenilor. Opinii similare argumentează că majoritatea leacurilor coboară pe pământ odată cu ploaia, din moment ce ploaia este cea care stimulează creșterea vegetației iar roadele pământului reprezintă surse ale leacurilor; nu doar atât, ploaia aduce pe pământ un număr important de minerale indispensabile creşterii viguroase a vegetaţiei şi menţinerii echilibrului natural.

Allah are o cunoaştere deplină asupra fenomenelor naturale şi le-a orânduit într-o ordine perfectă a creaţiei; El Îşi pune la încercare robii prin tandemul dintre îmbolnăvire şi vindecare, boală şi leac. Tot El este Acela care Îşi încearcă robii prin intermediul păcatelor însă îi ajută să le şteargă prin manifestarea căinţei, prin fapte bune şi prin răbdarea demonstrată în faţa calamităţilor şi a nenorocirilor. Allah Îşi mai încearcă robii prin rău dar le trimite îngeri care să îi ajute prin bine. Oamenii mai sunt încercaţi prin dorinţe însă li se permite să şi le satisfacă.

Allah nu Şi-a încercat niciodată robii printr-un fenomen care să nu îşi aibă contrariul.

Îndrumarea Profetului ﷺ în ceea ce priveşte căutarea de compensaţii de la cei care nu sunt calificaţi pentru a practica medicina

Abu Daud, An-Nasa’i şi Ibn Majah au relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Cei care practică tibb, însă nu au cunoştinţele necesare acestei profesii sunt răspunzători pentru acţiunile lor”. Acest hadis are trei înţelesuri, din perspectivă lingvistică, religioasă şi medicală. Cuvântul „tibb” aduce cu sine ideea pregătirii pentru un anumit scop; de asemenea, implică noţiunea de excelenţă; în consecinţă se referă şi la alte profesii în afară de cea de doctor. Ne putem referi la o persoană cu apelativul „tabib” (doctor) atunci când respectivul este expert într-un anumit domeniu. Prin urmare competenţa într-un domeniu poate fi numită „tibb”; religios, cuvântul denotă practicile de tămăduire implicit de vrăjitorie.

În Sahihan se relatează că Aişa a spus: „Atunci când i s-au făcut vrăji Trimisului lui Allah ﷺ, doi îngeri stăteau alături de el, unul aproape de cap şi celălalt la picioarele lui, iar unul dintre ei a întrebat: „Ce s-a întâmplat cu el?” Iar celălalt înger a zis: „Este matbub (atins de magie)”. Primul înger a întrebat: „Cine a făcut tibb (lucrare) asupra lui?” Cel de-al doilea înger a răspuns: „Cutare evreu”.

Abu Ubaidah a spus că aceia asupra cărora s-a aruncat o vrajă se numesc „matbub”, cu sensul de: „atinşi de magie”.

Înţelesul medical, totuşi, predomină, cuvântul „tabib” se referă la o persoană care are cunoştinţe în domeniul medicinii iar toate tipurile de ştiinţe medicale sunt incluse în această categorie. Înţelepciunea relatării profetice menționate este aceea că doctorului incompetent i se cere să plătească pentru greşelile sale deoarece a practicat o profesie fără a fi calificat pentru aceasta iar apoi le-a provocat rău oamenilor pe care, de fapt, i-a înşelat. Prin urmare acei medici care nu sunt calificaţi pentru această profesie sunt responsabili pentru orice atingeri aduse sănătăţii pacienţilor.

Al-Khattabi a spus: „Nu există nici o diferenţă de opinie (între învăţaţi) cu privire la verdictul conform căruia cel care tratează un bolnav şi îi provoacă o vătămare este responsabil pentru faptele sale din punct de vedere financiar. Cei care se implică într-o profesie a cărei ştiinţă nu o stăpânesc sunt agresori; ca atare, atunci când acţiunile lor conduc la o vătămare, agresorii trebuie să plătească pentru aceasta, financiar, nu fizic, deoarece persoana bolnavă a permis unor astfel de ignoranţi să o trateze”.

Există cinci feluri de doctori:

Medicul expert, care nu încalcă nici unul din drepturile profesiei sale şi se comportă într-o manieră responsabilă. Când o astfel de persoană se ocupă de bolnavi și suferinzi, corect și într-un cadru permis de religie, și comite o greşeală, el nu va fi făcut responsabil. De exemplu, atunci când un doctor priceput în meseria sa efectuează circumcizia asupra unui băiat, într-un context favorabil, însă organul suferă vreo vătămare, din alte cauze, doctorul nu va fi făcut responsabil pentru această eroare.

O a doua categorie îi cuprinde pe acei doctori ignoranţi care tratează o persoană suferindă şi îi aduc vătămări. Dacă cel care a suferit vătămarea avea cunoştinţă despre lipsa de pricepere a doctorului, dar totuşi i-a permis să îi administreze tratamentul, atunci nu va putea cere nici o compensaţie. Acest verdict nu contrazice hadisul citat. Cuvintele hadisului arată că cei care trebuie să plătească pentru greşelile lor trebuie să fi înşelat bolnavul şi să-l fi determinat să creadă că sunt doctori pricepuţi. Dacă cel suferind crede că o anumită persoană este un doctor bun şi-i permite să îl trateze, se impune ca medicul să îi ofere compensaţii celui afectat pentru vătămările provocate. Atunci când un presupus doctor prescrie un medicament pentru cel bolnav, iar acesta din urmă îşi administrează leacul crezând că doctorul i l-a prescris bazându-se pe cunoştinţele sale, iar leacul îi aduce vreo vătămare, se vor cere compensaţii.

Cea de-a treia categorie cuprinde doctorii experţi cărora li s-a acordat permisiunea de a trata o persoană, însă au comis o greşeală şi au vătămat un alt organ sănătos (nu organul care făcea obiectul tratamentului); în această situaţie trebuie plătite compensaţii, deoarece reprezintă o agresiune întreprinsă în urma unei greşeli. Diferenţele de opinie dintre învăţaţii musulmani au ridicat următoarea întrebare: Făptuitorul de malpraxis va plăti compensaţia din propriul său buzunar sau din trezoreria islamică?

Există două opinii cu privire la acest aspect: Dacă doctorul nu este musulman atunci va plăti compensaţia din banii săi, dar dacă doctorul este musulman, unele opinii susţin că este datoria legiuitorului islamic de a acorda compensaţia în numele medicului acuzat.

Din cea de-a patra categorie face parte doctorul priceput care îi prescrie bolnavului un medicament nepotrivit iar acesta moare în urma administrării. Şi asupra acestui subiect există două opinii: unii susţin că trezoreria islamică trebuie să plătească respectiva compensaţie, în timp ce adepţii celeilalte opinii cer ca plata să fie efectuată din fondurile proprii ale doctorului.

Din cea de-a cincea categorie face parte doctorul învăţat care a amputat un organ unei persoane bolnave psihic sau unui copil, fără a avea permisiunea de a face acest lucru, sau care a practicat o circumcizie asupra unui băiat fără permisiunea părinţilor iar organul acestuia a suferit o vătămare. Unii învăţaţi susţin că doctorului i se va cere să plătească compensaţia deoarece nu primise permisiunea de a opera. Dacă tutorele sau părintele i-a permis doctorului să facă operaţia, acestuia nu i se va cere să plătească pentru greşeala sa. Este posibil ca doctorul care operează, fără a avea acordul pentru operaţie, să nu plătească vreo compensaţie, deoarece el intenţionase să facă un bine şi nu este răspunzător pentru vătămarea produsă.

Relatarea profetică menţionează acte medicale cum ar fi: prescrierea de leacuri, aplicarea de substanţe, actele medicale clasice, practicarea circumciziei, extragerea de sânge şi realizarea de incizii, sudarea oaselor rupte, cauterizarea şi administrarea de injecţii, medicina veterinară, etc.

Drept urmare un doctor priceput îndeplinește următorii paşi atunci când tratează orice tip de boală:

(I) Stabileşte diagnosticul afecţiunii;

(II) Identifică toate cauzele ce au provocat afecţiunea;

(III) Examinează pacientul pentru a decide dacă organismul său este capabil să lupte cu boala sau este mai slab decât aceasta. Dacă pacientul este suficient de puternic pentru a rezista, doctorul nu trebuie să îi prescrie medicamente;

(IV) Examinează starea şi condiţia pacientului;

(V) Examinează schimbările care intervin în starea pacientului;

(VI) Examinează vârsta pacientului;

(VII) Analizează obiceiurile pacientului şi obişnuinţele acestuia;

(VIII) Investighează care au fost afecţiunile sezoniere ale pacientului;

(IX) Ia în considerare locul de naştere al pacientului;

(X) Ia în considerare condiţiile atmosferice din perioada contractării bolii;

(XI) Identifică medicamentele eficiente şi adecvate ce pot fi administrate;

(XII) Examinează eficienţa medicamentului şi modul corect de dozare;

(XIII) Doctorul nu intenţionează doar să vindece afecţiunea, ci, de asemenea, să o prevină, ceea ce este şi mai important. Dacă tratamentul pentru vindecarea unei afecţiuni poate conduce la o suferinţă şi mai mare, doctorul trebuie să acționeze în așa fel încât afecţiunea curentă să rămână cantonată în corp şi să încerce să o amelioreze; de exemplu, unele probleme care ţin de orificiile venelor se tratează prin incizie sau prin secţionare, dar un astfel de tratament ar putea conduce la alte suferinţe acute.

(XIV) Alegerea şi prescrierea celui mai simplu leac în cadrul tratamentului, adică a unui leac menit să garanteze vindecarea: spre exemplu, doctorul nu trebuie să prescrie medicamente fără a face o investigaţie referitoare la opţiunile de a trata pacientul prin intermediul unei diete. Nu ar trebui să prescrie mai multe leacuri sau medicamente complexe fără să ia în considerare opţiunile reprezentate de leacurile mai simple. Un semn care atestă faptul că doctorul este priceput constă în prescrierea consumării unor alimente care pot înlocui medicamentele; el trebuie să ia în considerare, în primul rând, leacurile simple, nu pe cele complexe.

(XV) Doctorul examinează posibilitatea de a trata afecţiunea. Dacă află că nu este posibil să o trateze, se cuvine să îşi economisească energia şi să îşi salveze reputaţia, să evite în a cădea pradă propriei sale lăcomii şi să nu pretindă că poate trata ceea ce este incurabil.

(XVI) Dacă boala este vindecabilă, doctorul va examina posibilitatea de a vindeca complet pacientul sau, cel puţin, de a face boala suportabilă. Dacă, în urma investigaţiilor, află că nu poate nici să vindece, nici să micşoreze intensitatea bolii, trebuie să caute soluţii prin care să oprească agravarea suferinţei. În acest caz leacul trebuie administrat cu scopul de a întări puterea organismului şi de a opri evoluţia bolii.

(XVII) Doctorul nu ar trebui să extragă substanţele toxice înainte ca acestea să se fi stabilizate şi maturate.

(XVIII) Este bine ca medicul să deţină cunoştinţe referitoare la suferinţele inimii şi ale sufletului, precum şi în ceea ce priveşte gama de opţiuni eficiente în tratarea acestora, deoarece stările şi sentimentele inimii produc efecte asupra trupului; ca atare, doctorul devenit expert în afecţiunile inimii, pe lângă cunoştinţele sale cu privire la bolile care afectează corpul, este un medic desăvârşit. Însă acel doctor care nu are cunoştinţe cu privire la suferinţele inimii dar cunoaşte ceea ce ţine de corp, este un doctor doar-pe-jumătate. Cel care nu examinează starea inimii pacientului şi nu îl încurajează să îşi întărească sufletul şi corpul prin fapte bune, cum ar fi caritatea, interesul de a se apropia de Allah şi accederea la o viaţă veşnică, fericită, acela nu este un doctor în adevăratul sens al cuvântului. Se poate afirma, mai degrabă, că este un fals medic. De fapt, cele mai bune leacuri sunt faptele bune, actele de caritate, pomenindu-L pe Allah şi implorându-L, căutând ajutorul Lui, invocându-I numele întru căinţă sinceră. Astfel de fapte au, într-adevăr, un profund efect asupra vindecării afecţiunilor, un efect mai puternic decât cel al leacurilor comune, oferindu-i celui suferind credinţa în aceste remedii divine. Îngăduinţa şi blândeţea manifestate faţă de bolnav sunt aspecte importante, doctorul trebuie să se poarte cu răbdare, ca şi cum bolnavul ar fi un copil, abordându-l cu tact. Doctorul trebuie să exploreze diversitatea de leacuri medicale şi spirituale, folosindu-şi, în acelaşi timp, imaginaţia.

(XIX) Tratamentul pe care îl prescrie se cuvine a fi centrat pe cele şase principii care reprezintă fundamentul profesiei sale. Pentru început doctorul trebuie să păstreze starea de sănătate a pacientului iar ulterior să încerce recuperarea sănătății pierdute. Al treilea aspect se referă la vindecarea afecţiunii. În al patrulea rând trebuie, cel puţin, să diminueze intensitatea bolii. Al cincilea element priveşte ignorarea unui rău de dimensiuni reduse pentru a trata răul mare; iar în al şaselea rând trebuie să ignore binele mai mic, cu scopul de a obţine o stare de bine mai însemnată. Ştiinţa medicală este centrată pe aceste şase principii de bază, iar acel doctor care nu se bazează pe astfel de principii nu a atins încă excelenţa în medicină.

(XX) Bolnavul trece prin patru stadii:

Începutul;

Stadiul intens;

Stadiul de estompare;

Sfârşitul perioadei de boală.

(XXI) Deoarece persoana bolnavă trece prin aceste patru etape, doctorul o va examina pe fiecare în mod separat şi va aplica tratamentul adecvat; de pildă, dacă doctorul consideră că este momentul extragerii substanţelor dăunătoare ce au fost maturate, el va proceda în acest sens. Dacă acest lucru nu este posibil atunci când boala s-a declanşat, mai ales dacă a intrat deja în progresie sau dacă organismul este slăbit, ori condiţiile nu sunt prielnice, doctorul nu trebuie să continue cu această metodă. Dacă el ignoră acest avertisment, organismul va fi ocupat să proceseze tratamentul instituit şi nu se va concentra asupra luptei cu boala. Este ca şi cum i s-ar cere unui soldat care nu poate face altceva decât să îşi păzească poziţia să iasă din defensivă şi să atace. În acest stadiu doctorul trebuie să se preocupe doar de păstrarea forţei organismului. Atunci când evoluţia bolii a fost oprită, doctorul va demara tratarea cauzelor bolii. Este ideal ca procesul să fie inițiat când boala începe să se retragă şi este aproape de sfârşit. Situaţia este similară cu cea în care inamicul a început să îşi piardă puterea iar capacităţile lui sunt terminate; în aceste condiţii capturarea sa este înlesnită. Atunci când duşmanul abandonează lupta este încă și mai ușor de prins. Puterea duşmanului se află la un nivel maxim când iniţiază atacul; acesta fiind şi raportul dintre medicină şi organismul suferind. Doctorul priceput foloseşte cel mai uşor leac, în primele faze, iar apoi trece la medicația mai puternică, în afară de situaţia în care se teme că puterea organismului va seca dacă nu foloseşte, de la început, cea mai puternică medicaţie. Doctorul iscusit nu utilizează aceeaşi medicaţie într-un mod care i-ar permite corpului să capete toleranță şi să își piardă eficiența. Doctorul trebuie să ia mai întâi în considerare posibilitatea de a prescrie o dietă înainte de a începe adminstrarea de medicamente. Dacă doctorul nu este sigur cu privire la natura bolii, nu trebuie să dea un tratament medicamentos înainte de a fi convins de corectitudinea diagnosticului său. Nu există nici un rău în administrarea unei medicaţii ce nu are efecte secundare sau repercusiuni negative.

(XXII) Atunci când organismul este atacat de mai multe boli, doctorul va începe cu administrarea unui medicament care poate să îndeplinească trei condiţii: să trateze boala; ceea ce ar putea conduce la vindecarea altor suferinţe; de exemplu, atunci când se confruntă cu un edem (o umflătură) şi un ulcer, doctorul începe prin a trata ulcerul. A doua condiţie ce trebuie îndeplinită se referă la acordarea întâietăţii acelei boli care le-a cauzat pe celelalte; spre exemplu, dacă doctorul se confruntă cu o embolie (obstrucţionarea unei artere provoactă de un conglomerat produs din sânge îngroşat, desprins dintr-o parte a sistemului circulator şi deplasat în altă zonă a corpului) şi febra cauzată de o infecţie, trebuie să înceapă cu originea bolii. A treia condiţie se referă la cazul în care una din cele două boli este mai gravă decât cealaltă; atunci doctorul va începe cu suferinţa acută dar, totodată, va examina modul în care progresează celelalte boli.

(XXIII) Atunci când organismul este atacat atât de boală, cât şi de o suferinţă care se manifestă doar prin simptome, doctorul va începe prin a trata boala, în cazul în care afecţiunea simptomatică nu este mai puternică. Dacă poate să înlocuiască tratamentele medicale prin diete, post sau repaus, este mai bine să procedeze astfel.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la bolile contagioase şi instalarea carantinei

Muslim a relatat că Jabir bin Abdullah a spus: „Din delegaţia de la Thaqif făcea parte şi un om care suferea de lepră. Profetul ﷺ i-a trimis următoarea vorbă: „Întoarce-te pentru că am acceptat deja jurământul tău de credinţă”.

Al-Bukhari a relatat că Profetul ﷺ a spus: „Nu vă uitaţi lung la cel atins de lepră”.

În Sahihan se relatează că Profetul ﷺ a spus: „Un om sănătos nu ar trebui adus alături de un bolnav”.

Lepra este o boală extrem de gravă provocată de acumulările de secreţie biliară neagră în întregul corp, secreţii ce ajung să modifice starea organismului şi forma organelor. În stadiile finale lepra poate produce coroziuni atât de grave, încât membrele afectate ajung să cadă şi să se dezintegreze. Lepra este supranumită „boala leilor” din trei motive: pentru că afectează cu precădere, dintre animalele sălbatice, leii; întrucât produce o încreţire a feței, care ajunge să arate precum figura unui leu; şi, în final, lepra este contagioasă şi îşi devorează victima aşa cum leul îşi devorează prada.

Lepra este o afecţiune contagioasă iar cei care se apropie de persoana care a contractat deja boala vor fi deranjaţi de mirosul fetid; la fel se întâmplă în cazul celor care suferă de tuberculoză. Profetul ﷺ le-a poruncit oamenilor să nu se expună la ceea ce ar putea să dăuneze corpului şi inimii. Nu există nici o îndoială că unele organisme sunt predispuse la contractarea anumitor boli şi sunt afectate cu uşurinţă de mediul înconjurător, iar lepra este o boală contagioasă. Profetului ﷺ îi displăcea socializarea dintre oamenii bolnavi şi cei sănătoşi, pentru ca oamenii sănătoşi să nu fie expuşi la nici o substanţă sau alergie produsă de organismele celor bolnavi.

Ciuma se răspândește atunci când apar epidemii într-o regiune geografică iar oamenii încearcă să fugă de acolo temându-se să nu se îmbolnăvească, astfel, răspândind boala. Aceştia ajung să poarte ciuma mai departe în regiuni neafectate de epidemii.

Trimisul lui Allahﷺ  a spus: „Dacă aceasta (ciuma) apare în ţinutul în care locuiţi, nu părăsiţi acel loc. Iar dacă apare într-un alt ţinut, nu intraţi în el”.

Îndrumarea Profetului ﷺ referitoare la interdicţia de a folosi în scopuri medicinale ceea ce Allah a interzis

Abu Daud a relatat că Abu Darda a transmis următoarele cuvinte ale Profetului ﷺ: „Allah a coborât atât boala cât şi leacul şi a creat un leac pentru fiecare boală. Căutaţi vindecarea însă nu folosiţi în scopuri medicinale ceea ce Allah a interzis”.

Al-Bukhari a relatat că Ibn Mas’ud a spus: „Într-adevăr Allah nu v-a făcut leacuri din ceea ce este interzis pentru voi”. În Sunan s-a relatat că Abu Huraira a spus: „Trimisul lui Allah ﷺ nu a permis folosirea substanţelor impure în scopuri medicinale”.

Muslim a relatat că Tariq ibn Suwayd al-Ju’fi a spus că l-a întrebat pe Profet ﷺ despre alcool iar el nu i-a permis sau i-a spus că urăşte faptul că îl produce. Atunci Tariq i-a menţionat: „Îl fabric doar în scopuri medicinale”. Profetul ﷺ a răspuns: „Nu este un leac ci o boală”. În Sunan se relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a fost întrebat despre alcool dacă este o substanţă ce poate fi folosită în scopuri medicinale. Profetul ﷺ a răspuns: „Într-adevăr acela nu este un leac ci mai degrabă o boală”. Muslim a relatat că Tariq ibn Suwayd al-Hadhrami a spus: „Trimis al lui Allah! În ţinutul nostru sunt nişte vii ale căror roade le stoarcem (pentru a obţine alcool şi bem din acest produs). El ﷺ a spus: „Nu faceţi acest lucru”. M-am întors la el şi am adăugat: „Noi îl folosim în scopuri medicinale”. El ﷺ a răspuns: „Nu este un leac ci o boală.”

An-Nasa’i a relatat că, în altă discuţie, un doctor a amintit de procedeul utilizării broaştelor pentru producerea de medicamente iar Trimisul lui Allah ﷺ a interzis uciderea broaştelor în acest scop.

Aşadar folosirea unor ingrediente interzise de Allah pentru producerea leacurilor reprezintă o încălcare a jurisprudenţei şi gândirii islamice întrucât Allah a interzis anumite substanţe datorită impurităţii acestora şi nu este potrivit ca robii Lui să le utilizeze în scopuri medicinale. Bolnavul care foloseşte ceea ce Allah a interzis, chiar dacă face acest lucru în scopuri benefice, ar putea reuşi să îndepărteze boala fizică, însă credinţa şi implicit inima îi vor fi afectate de suferinţe mai grave. Substanţele interzise pe care oamenii le utilizează pentru fabricarea de medicamente aduc mai mult rău decât cel pe care ar putea să-l elimine din organism; spre exemplu, alcoolul, căpetenia celor mai rele substanţe, pe care Allah nu l-a creat nici ca leac, nici ca remediu, este extrem de dăunător pentru creier, organul care controlează corpul, potrivit opiniilor susţinute de medici şi numeroşi învăţaţi.

Hipocrate a spus referindu-se la bolile grave: „Alcoolul produce efecte negative foarte grave asupra creierului, pentru că ajunge foarte repede la acesta împreună cu alte substanţe dăunătoare care se găsesc în corp”. Autorul operei al-Kamil a spus: „Consumarea alcoolului dăunează creierului şi sistemului nervos.”

În afară de alcool mai există două alte categorii de medicamente nepermise care nu plac trupului uman, cum ar fi carnea de şarpe şi otrăvurile. Astfel de substanţe cad greu inimii, stomacului şi constituie o boală în sine, nu un leac. Aceste substanţe produc mai mult rău decât bine, prin urmare, credinciosul nu le va accepta ci le va considera ca fiind aducătoare de boli; altfel şi-ar contrazice propria credință. Însă ingredientele ilicite sunt enunţate, totuşi, ca fiind foarte puţine iar Allah a înlesnit folosirea substanţelor benefice şi aducătoare de bine omului, de altfel mult mai numeroase decât cele interzise.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratamentul celui afectat de păduchi

În Sahihan se relatează că Ka’b bin Ujrah a spus: „Aveam păduchi şi m-au dus la Trimisul lui Allah ﷺ cu păduchii căzându-mi pe faţă iar Profetul ﷺ a spus: „Nu mi-am dat seama că problema ta a ajuns în stadiul acesta!”

Profetul ﷺ i-a cerut să îşi radă părul de pe cap şi fie să postească timp de trei zile, fie să hrănească şase sărmani sau să sacrifice o oaie.

Există cauze interne şi externe ce pot genera apariţia păduchilor pe cap şi pe corp. Cauzele externe sunt reprezentate de igiena precară şi de substanţele impure ce ajung pe suprafaţa epidermei. Cele interne se referă la substanţele nocive pe care corpul le expulzează prin epidermă şi care putrezesc apoi datorită umidităţii din pori. Apoi apar păduchii care se hrănesc cu aceste substanţe descompuse. De multe ori păduchii apar după ce persoana a suferit din cauza mai multor boli şi afecţiuni pentru că în astfel de cazuri regulile de igienă sunt ignorate. Copiii sunt victimele predilecte ale păduchilor datorită timpului petrecut afară.

Profetul ﷺ a poruncit ca fiii lui Ja’far să fie raşi în cap deoarece acesta este cel mai bun leac pentru păduchi, expune pielea la razele soarelui şi permite evaporarea umidităţii dăunătoare. Ulterior pe pielea capului trebuie aplicate unguente care să împiedice înmulţirea păduchilor şi să îi elimine. Raderea părului de pe cap, în afara motivelor estetice, are la bază trei motive: împlinirea unui ritual religios permis, împlinirea unui ritual politeist şi realizarea unei metode de vindecare. Prima dintre ele este legată de Pelerinajul islamic (hajj şi umra). A doua cauză constă în consacrarea actului de a te rade pe cap către zei sau idoli. Raderea părului de pe cap reprezintă un act de umilinţă şi adorare; din acest motiv constituie un ritual ce desăvârşeşte Pelerinajul. Şafi’i este de părere că raderea părului de pe cap este esenţial hajj-ului fiind un act de adorare.

Se poate menționa că oricând arabii voiau să umilească un războinic ținut captiv, înainte de a-l elibera, întâi îi rădeau părul de pe cap. Printre obiceiurile politeiste din timpurile ignoranței se numără acele practici care îi învăţau pe oameni o falsă călăuzire prin venerarea unor lideri consideraţi descendenţi ai unor figuri mitologice sau interlocutori ai zeilor, persoane care încercau să dobândească pentru ei înşişi dreptul de a conduce şi ai căror preoţi se concentrau asupra răspândirii politeismului şi inovaţiilor. Astfel de îndrumători voiau ca ucenicii lor să îi adore şi să-i venereze. În consecinţă îi încurajau pe elevii lor să îşi radă părul de pe cap pentru ei, să se umilească pentru aceştia iar nu de puţine ori le porunceau să se închine în faţa lor. Alte practici asemănătoare sunt acelea care îi învăţau pe oameni să jure în numele figurilor venerate, să se căiască şi să-şi mărturisească credinţa în faţa lor.

Allah a revelat: Nu se cade unui om căruia Allah i-a dat înţelepciunea şi profeţia să spună apoi oamenilor: Fiţi robii mei, şi nu ai lui Allah! ci să spună: Fiţi cucernici, învăţându-i Cartea pe alţii învăţându-vă pe voi înşivă! Allah nu vă porunceşte să-i luaţi drept stăpâni pe îngeri şi pe profeţi. Cum v-ar porunci necredinţa, de vreme ce Lui v-aţi supus? (Ā-li Imrān, 79-80)

Rugăciunea este cel mai elevat act de adorare. Îndrumătorii devianţi, presupuşii învăţaţi şi tiranii şi-au consacrat lor înşişi actele de adorare ale supuşilor, atribuindu-şi, spre exemplu, ca practică a oamenilor în faţa lor: prosternarea. Un alt obicei al tiranilor era acela prin care cereau oamenilor să se ridice în picioare în prezenţa lor sau să-şi încline capul în faţa lor. Astfel, oamenii liberi şi sclavii deopotrivă erau obligaţi să se încline în faţa dictatorilor în timp ce aceştia din urmă erau aşezaţi.

Trimisul lui Allah ﷺ a interzis împlinirea acestor acte pentru oricine altcineva în afară de Allah. El ﷺ a spus: „Nimeni nu ar trebui să se prosterneze în faţa unei alte persoane”. Profetul ﷺ l-a criticat pe Mu’ath atunci când acesta s-a prosternat în faţa lui. Din moment ce prosternarea în faţa creaturilor este strict interzisă, aşa cum este demonstrat prin sunna Profetului ﷺ, cei care îngăduie și încurajează aceste manifestări încearcă să acapareze drepturi ce I se cuvin numai lui Allah. Prosternarea este unul din elementele esenţiale ale rugăciunii. Atunci când politeismul permite ca prosternările să fie făcute în faţa creaturilor, acesta acordă permisiunea omului de a venera pe altcineva în afară de Allah.

Profetul ﷺ a fost întrebat odată: „Atunci când îl vedem pe unul dintre fraţii noştri, ar trebui să ne închinăm în faţa lui?” El a răspuns: „Nu”. A fost întrebat ulterior: „Ar trebui să ne plecăm capul, să-l îmbrăţişăm şi să-l sărutăm?” El a spus: „Nu”. Apoi i s-a adresat întrebarea: „Ar trebui să dăm mâna cu el?” Iar el a răspuns: „Da”. Profetul ﷺ a interzis ca musulmanii să stea ridicaţi în picioare în semn de respect faţă de cineva atunci când acea persoană stă aşezată, aşa cum era obiceiul politeiştilor în vechime. Nu a permis ca acest lucru să fie făcut în timpul rugăciunii şi le-a poruncit musulmanilor să îl urmeze pe cel care îi conduce în rugăciune; dacă el stă aşezat în timpul împlinirii rugăciunii, datorită unei boli, ceilalţi ar trebui să se aşeze chiar dacă sunt sănătoşi.

Cei ignoranţi şi greşit-călăuziţi i-au adus părtași lui Allah în actele de adorare, prosternându-se în faţa creaţiei. Ei Îl echivalează pe Allah, Stăpânitorul lumilor, cu creaţia şi sunt duşmanii înţelepciunii cu care au fost trimişi profeţii; s-a revelat că aceşti oameni vor rosti, pe când vor fi în foc certându-se cu falșii lideri pe care obişnuiau să îi venereze: Pe Allah! Noi am fost în rătăcire vădită când v-am făcut pe voi egali cu Stăpânul lumilor! (Shu’arā, 97-98)

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratamentul celor afectaţi de deochi

Muslim precum şi Ahmad, Ibn Hibban, al-Hakim şi at-Tabarani au relatat că Ibn Abbas a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Deochiul există şi dacă ar fi ceva care să preceadă soarta, acela ar fi deochiul”.

Muslim a relatat că Anas a spus: „Profetul ﷺ a permis utilizarea formulelor islamice de rugăciune (remediile divine) pentru a elimina febra, deochiul şi rănile”. În două dintre cărţile de hadisuri autentice, Abu Huraira a menţionat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Deochiul există”.

Abu Daud a relatat că Aişa a spus: „Aceluia care a deochiat altă persoană i s-a poruncit să facă abluţiunea, iar cel care a fost atins de deochiul lui să se spele cu acea apă”. Este menţionat în Sahihan că Aişa a spus următoarele: „Profetul mi-a poruncit mie sau a poruncit să folosim rugăciuni (islamice) pentru a îndepărta deochiul.” At-Tirmidhi a relatat următoarele de la Asma Bint Umaya: „o, tu, Trimis al lui Allah, copiii lui Ja’far sunt de obicei atinşi de deochi. Ar trebui să rostesc o rugăciune pentru ei?” El ﷺ a spus: „Da, dacă există ceva care să preceadă soarta, acela ar fi deochiul”.

Malik a relatat că Amir bin Rabi’ah l-a văzut odată pe Sahl bin Hunaif făcând baie şi a spus: „Pe Allah, Nu am văzut niciodată o piele mai fină decât aceasta, nici măcar la o fecioară!” Sahl a căzut la pământ. Profetul ﷺ a venit apoi la Amir, furios, şi i-a spus: „De ce şi-ar ucide vreunul dintre voi fratele? De ce nu ai spus fie ca Allah să-l binecuvânteze? Fă o baie pentru aceasta”. Amir şi-a spălat, mâinile, coatele, genunchii, picioarele precum şi o parte din veşmântul său într-un vas cu apă şi a turnat apa folosită peste Sahl; de îndată Sahl şi-a revenit. Malik a adăugat: „Deochiul există, aşa că împliniţi abluţiunea pentru aceasta.”

Într-un alt hadis relatat de Abdul Razzaq este menționat: „Deochiul există, iar dacă este ceva care să preceadă soarta ar fi deochiul. Atunci când cineva este atins de deochi, să facă o baie”. At-Tirmidhi a spus: „Celui care îi deoache pe alţii i se va porunci să îşi cufunde mâna într-un vas cu apă, să îşi spele gura, iar apoi să verse apa înapoi în vas. După aceea să îşi spele faţa în acel vas, iar apoi să îşi cufunde mâna stânga în apă şi să toarne apă peste genunchiul drept, deasupra vasului, iar după aceasta să îşi cufunde mâna dreaptă în apă şi să toarne apa peste genunchiul stâng. După aceea să îşi spele veşmântul în vas iar apa rămasă să nu fie vărsată pe jos, ci să fie turnată deasupra capului celui pe care l-a deochiat, din spate, toată odată”.

Există două feluri de deochi: cel care vine de la oameni şi cel conjurat de jinni.

Umm Salama a relatat că Profetul ﷺ a văzut odată o fată tânără a cărei faţă avea o anumită expresie şi a spus: „Căutaţi o rugăciune pentru ea, pentru că a fost atinsă de deochi”. Abu Sa’id a relatat: „Profetul ﷺ obişnuia să caute adăpost la Allah de jinni şi de deochiul oamenilor.”

Minţile luminate nu neagă existenţa deochiului deşi există divergenţe în opinii cu privire la cauzele şi efectele deochiului. Unii savanți afirmă că aceia care deoache au răutate în inimi iar privirea lor este nocivă, precum privirea şarpelui care îşi fixează cu ochii prada înainte de a o ucide. Alte păreri susţin că este posibil ca puterile nevăzute emanate de cel care deoache pătrund, într-un fel sau altul, în corpul celui care a fost deocheat şi îi fac rău. Alţi învățați susţin că Allah este Cel care trimite răul asupra persoanei afectate de deochi și nu omul; o definiţie a deochiului poate fi cea a unui efect spiritual malefic conjurat la adresa unei fiinţe sau a unui obiect. Sufletele sunt diferite în funcţie de esenţa, puterea, caracteristicile şi calităţile proprii; ca atare, sufletul unei persoane invidioase poate să aducă vătămări grave celorlalți oameni, de aceea Allah i-a cerut Trimisului Său să caute adăpost la El de deochi.

Existenţa unui efect negativ generat de o persoană invidioasă asupra celei invidiate nu poate fi negat. În mod asemănător, vipera, când este furioasă, exercită un efect sinistru asupra prăzii. Profetul ﷺ a menţionat că vipera cu coadă scurtă şi vipera dungată au capacitatea de a afecta ochii şi de a provoca în mod spontan avortul. Efectele pe care le-am menţionat nu se rezumă doar la un contact direct. Toate aceste efecte pot fi provocate şi prin imagini, sunete, povestiri, prin stimularea imaginaţiei şi semne rele etc. Este posibil ca persoana invidioasă să nu vadă un lucru, însă atunci când i se descrie ceva anume, sufletul său invidios afectează obiectul descris şi îi face rău, în pofida faptului că nu îl poate zări.

Allah a revelat:

Qalam, 51

Aceia care nu cred aproape că te doboară cu privirile lor, când aud Îndemnarea.

Falaq, 1-5

Spune: Eu caut adăpost la Stăpânul revărsatului zorilor, împotriva răului (venind) de la ceea ce El a creat şi împotriva răului întunericului care se aşterne şi împotriva răului vrăjitoarelor care suflă în noduri şi împotriva răului pizmuitorului când pizmuieşte.

Deochiul constă în vătămarea sănătăţii cuiva prin intermediul unei priviri invidioase şi duşmănoase. Dacă persoana asupra căreia se îndreaptă această privire nu este pregătită să se apere, deochiul îi va produce o vătămare. Dacă este pregătită, foarte probabil săgeţile se vor întoarce spre cel care le-a aruncat. Un exemplu asemănător este atunci când este aruncată o minge spre un perete iar aceasta se întoarce spre cel care a aruncat-o. Deochiul se manfiestă din momentul în care persoana invidioasă vede ceva ce îi place şi nu are sau îşi doreşte ca cel care are să nu mai aibă sau îi doreşte răul pur şi simplu, iar privirea sa otrăvită îl atinge pe cel invidiat.

Abu Daud a relatat de la Sahl ibn Hunaif: „Am ajuns în apropierea unei ape, am înaintat şi am făcut baie, însă, când am terminat, am simţit că am febră”. Atunci când i s-a relatat acest lucru Trimisului lui Allah ﷺ el a spus: „Porunceşte-i lui Abu Thabit să caute adăpost (pentru Sahl, la Allah) recitând una dintre rugăciuni”; „am spus: Stăpâne! Există vreo rugăciune care să aducă beneficii?” El ﷺ mi-a răspuns: „Nu există nici o rugăciune care să nu elimine deochiul, febra şi muşcătura (de şarpe sau scorpion)”.

Comparaţia dintre ştiinţa medicinei şi medicina profetică este similară celei dintre actele medicale întreprinse de doctori şi cele ale vracilor; se poate afirma. Această comparaţie este, de fapt, nepotrivită, deoarece ştiinţa profetică şi medicina au o legătură complementară, cele două ştiinţe nu se contrazic ci, de fapt, se avansează una pe cealaltă. Allah călăuzeşte pe calea cea dreaptă pe cine doreşte şi deschide arbitrar porţile succesului pentru oameni. Doar El este izvorul binecuvântărilor şi al dovezilor de netăgăduit.

Al-Baghawi a relatat odată că Uthman a văzut un băiat frumos şi a poruncit astfel: „Să îi înnegriți gropiţa din bărbie, astfel încât deochiul să nu îl atingă!” Al-Khattabi a relatat în Gharib al-Hadis: „Se spune că Uthman a văzut odată un băiat frumos şi a ordonat: Ascundeţi-i gropiţa din bărbie cu culoare neagră!” Uthman a vrut să ascundă gropiţa din bărbia băiatului frumos pentru ca el să nu fie atins de deochi.

Abu Abdullah al-Tayyahi a relatat o rugăciune care ajută la îndepărtarea deochiului. În timp ce călătorea spre a împlini hajj-ul sau mergea la jihad, călărea pe un animal bun. În caravană era un bărbat care nu putea să se uite la vreun lucru fără să îl facă să piară. Lui Abu Abdullah i s-a spus: „Păzeşte-ţi cămila de privirea acestui bărbat!” Atunci el a spus: „Răul nu are cum să-mi atingă cămila”. Persoana care deochea a fost informată în legătură cu răspunsul dat de Abu Abdullah şi a aşteptat un moment în care acesta nu era prezent şi, privind la cămilă, animalul a căzut din picioare. Abu Abdullah a venit şi i s-a spus că omul respectiv deochease cămila iar aceasta suferea şi era în dureri; el a văzut cămila şi a spus: „Arătaţi-mi cine este bărbatul acela!”

Când a ajuns în dreptul lui, a spus: „În numele lui Allah, o piedică ce reţine, o stâncă puternică şi o stea orbitoare: îi cer deochiului să se întoarcă la cel care l-a aruncat şi să cadă asupra celor care-i sunt lui mai dragi.”

Apoi omul care deochease cămila şi-a pierdut lumina ochilor, iar cămila a fost vindecată.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratamentul aplicat înţepăturilor de scorpion

Trimisul lui Allah ﷺ l-a sfăuit pe Uqbah bin Amir să recite ultima pagină din Coran la încheierea rugăciunii. Sfatul Profetului ﷺ cuprinde un minunat beneficiu care ajută la îndepărtarea maleficului. Profetul ﷺ a descris ultima pagină din Coran în care se regăsesc ultimele 3 capitole, calup denumit şi Muawwizatain, astfel: „Nimeni dintre cei care caută adăpost nu pot găsi vreun refugiu măcar asemănător cu acesta”.

Atunci când însuși Profetul ﷺ a căzut victimă magiei, vraja aruncată asupra lui avea unsprezece noduri, legate între ele, iar asupra fiecăruia fusese rostită o incantaţie specială. Pe măsură ce Gavriil recita versetele cuprinse în Muawwizatain cele 11 noduri au fost dezlegate. Apoi Profetul ﷺ s-a vindecat simţindu-se ca şi cum ar fi fost eliberat dintr-un lanţ.

Cât despre vindecarea înţepăturii de scorpion, sarea este unul dintre cele mai eficiente remedii. Autorul lucrării al-Qanun a spus: „Sarea ar trebui presărată pe un bandaj cu seminţe de in pentru a vindeca înţepătura de scorpion. Sarea ajută la dizolvarea otrăvii pentru că durerea arzătoare pe care o produce trebuie răcorită. Umezeala din seminţele de in potoleşte durerea în timp ce sarea este folositoare pentru extragerea şi înlăturarea otrăvii”. Muslim a relatat de la Abu Huraira următoarele: „Un om a venit la Profet şi i-a spus: „Trimis al lui Allah, azi-noapte am fost înţepat de un scorpion, ceea ce mi-a adus multă suferinţă!” Profetul ﷺ i-a spus: „Dacă înainte de a merge la culcare ai fi spus aceste cuvinte: „Caut adăpost prin Cuvintele perfecte ale lui Allah de răul a ceea ce El a creat, nu te-ar fi rănit”.

Remediile divine tratează omul după ce a contactat boala dar sunt folositoare şi pentru a o preveni. Rugăciunea fie împiedică apariţia unor afecţiuni, fie îi diminuează efectele nocive în funcţie de forţa sufletească sau de puterea inimii bolnavului. Aişa a relatat: „De fiecare dată, înainte de a merge la culcare, Trimisul lui Allah ﷺ obişnuia să sufle în palme şi apoi să recite qul-hua-Allahu-Ahad şi Muawwizatain. Apoi îşi trecea mâna peste faţă şi, atât cât putea, peste trup.”

În Sahihan se relatează că Profetul ﷺ a spus: „Acela care recită noaptea ultimele două versete din sura al-Baqara va fi protejat, pentru că aceste două versete vor fi de ajuns pentru el”.

Muslim a relatat că Profetul ﷺ a spus: „Cel care se află într-un anumit loc şi spune: „Caut adăpost prin cuvintele perfecte ale lui Allah de răul a ceea ce El a creat, nici un rău nu-l va atinge până când va părăsi acel loc”. Abu Dawud a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ obişnuia să spună atunci când călătorea: „o. tu, ţinutule! Allah este Domnul meu şi Domnul tău! Caut adăpost la Allah de răul tău şi de răul din tine şi al tuturor celor care te străbat! Caut adăpost la Allah de lei, de tirani sau jinni, şerpi ori scorpioni, de toţi cei care vieţuiesc în acest ţinut, precum şi de cel născut (fiul lui Adam, omul) şi de descendenţii săi”.

Trimisul lui Allah ﷺ a permis recitarea unor formule islamice de rugăciune şi versete coranice, numite ruqyah, pentru muşcăturile de şarpe şi înţepăturile de scorpion. Ibn Şihab az-Zuhri a relatat astfel: „Unul dintre companionii Profetului ﷺ a fost muşcat de un şarpe”. Profetul ﷺ a întrebat: „Este cineva care poate recita ruqyah?” Ei au răspuns: „Trimis al lui Allah! copiii lui al-Hazm obişnuiau să practice o ruqyah pentru muşcăturile de şarpe, însă au abandonat practica atunci când tu ai interzis acest lucru”. Atunci Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Chemaţi-l pe Umarah bin Hazm!”

Când omul a fost chemat să recite ruqyah pentru victimă, Profetul ﷺ i-a permis să folosească această metodă iar Umarah a recitat ruqyah astfel încât veninul şarpelui a slăbit iar persoana otrăvită şi-a revenit.

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la tratarea rănilor

În cele două culegeri de hadisuri se relatează că Aişa a spus: „Ori de câte ori cineva se plângea de ulcer (ori de vreo crăpătură a pielii) sau de o rană, Trimisul lui Allah ﷺ îşi punea degetul în ţărână apoi îl ridica spunând: „În numele lui Allah; ţărâna noastră este umezită de salivă; fie ca bolnavul să se însănătoşească, cu voia Stăpânului nostru!” (apoi atingea cu degetul zona afectată).

Acesta este un remediu simplu ce are efect asupra mai multor tipuri de ulcer şi de răni proaspete, atunci când nu există nici un alt medicament la îndemână. Nisipul, care este rece şi umed, se găseşte în majoritatea ţinuturilor din lume şi are proprietatea de a absorbi umezeala acumulată în jurul ulcerului sau a rănii. Această umezeală împiedică vindecarea rapidă, pe cale naturală, mai ales în cazul celor care trăiesc în regiuni călduroase. Majoritatea ulcerelor şi rănilor sunt însoţite de febră iar în condiţii de caniculă durerea pe care o resimt cei care au sensibilitate la căldură se va intensifica. Din moment ce nisipul este rece şi uscat, mai răcoros decât majoritatea remediilor folosite în acest scop, răcoarea sa va potoli fierbinţeala cauzată de rană, mai ales dacă nisipul este spălat şi uscat în prealabil. Nisipul curat absoarbe o importantă cantitate din umezeala dăunătoare, având proprietăți de vindecare. Nisipul curat ajută la răcorirea fierbinţelii din organul suferind, ceea ce îi va întări puterea de a rezista (imunitatea) punând astfel capăt durerii, cu voia lui Allah.

Galinus a spus: „În Alexandria am văzut mulţi oameni care sufereu de hidropizie severă sau dureri de splină şi foloseau nisipul din Egipt ca unguent pentru picioare, coapse, mâini, spate sau coaste, iar acest remediu le făcea bine. Prin urmare acest unguent (nisipul umezit) poate ajuta în tratarea tumorilor membrelor sau a ulceraţiilor. Am auzit că pe mulţi oameni, ale căror trupuri s-au umflat din cauza sângerărilor excesive, acest remediu preparat din nămol i-a ajutat. Şi mai ştiu că alţii au folosit acest leac pentru boli care atacaseră diverse organe, boli care au fost astfel eradicate.”

Într-o adăugire la această opinie se afirmă: „Nisipul (nămolul) adus din insula Masticului este un foarte bun purificator şi face astfel încât carnea din jurul zonelor ulceroase să crească.”

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la menţinerea stării de sănătate

Păstrarea unei stări bune de sănătate necesită o bună hidratare, astfel încât corpul să reziste căldurii. Umezeala ţine piept căldurii în timp ce temperaturile înalte duc la maturare diverse substanţe toxice şi ajută organismul să elimine reziduurile acumulate. În lipsa hidratării, căldura excesivă dăunează organismului şi nu permite ca organele să funcţioneze în mod corespunzător; uscăciunea exagerată permite căldurii să ardă trupul şi să îl usuce. Dacă analizăm cele două stări, umezeala şi fierbinţeala, observăm că ambele sunt necesare pentru a susţine organismul şi a-i înlesni funcţionarea. Căldura consumă umiditatea şi astfel se evită putrezirea sau descompunerea. Atunci când una din cele stări devine dominantă, starea de sănătate este alterată şi apare un dezechilibru.

Drept urmare căldura descompune umezeala forţând organismul să înlocuiască apa pierdută prin consumarea de hrană şi lichide. Atunci când în organism există un nivel prea ridicat de umezeală, căldura nu reuşeşte să o descompună şi astfel corpul va fi afectat în mod negativ. În acest caz, o serie de boli şi afecţiuni vor ataca organismul slăbit.

Allah a revelat:

Araf, 31

Mâncaţi şi beţi, însă nu întreceţi măsura.

Allah îi îndrumă pe robii Lui să fie cumpătaţi, să nu consume mâncăruri şi băuturi decât în măsura în care acestea aduc beneficii organismului, hrănindu-l pentru a restabili nivelul de energie. Cantitatea (de alimente şi lichide) destinate consumului nu trebuie să depăşească echivalentul energiei epuizate de corp, la care se adaugă cea necesară funcţionării trupului; deoarece hrana în exces va atrage alte efecte adverse iar starea de sănătate va fi afectată. Regula se aplică atunci când omul mănâncă în exces dar şi atunci când se alimentează cu o cantitate prea mică de hrană.

Echilibrul descris de Allah constituie cheia unei sănătăţi puternice.

Calea atingerii acestui echilibru este menţinerea nivelului de hidratare departe de orice factori care îl pot destabiliza, precum şi îndepărtarea acelor cauze care pot modifica temperatura normală a corpului. Un tratament înţelept va urmări echilibrarea balanţei dintre puterile şi stările corpului, aşa cum Allah a creat cerurile şi pământul: în proporţii clare şi bine definite.

Întreaga creaţie prosperă atunci când există certitudine şi echilibru.

Aşadar păstrarea stării de sănătate depinde de o alimentaţie diversificată şi echilibrată precum şi de o hidratare corespunzătoare. Atunci când aceste nevoi fundamentale sunt satisfăcute adecvat, ţinându-se cont de particularităţile corpului, de ţinutul în care locuieşte omul, vârstă şi obiceiuri personale, ş.a.m.d., este probabil ca acesta să se bucure de o stare de bine şi vitalitate. O stare bună de sănătate ce garantează o calitate superioară a vieţii este una din cele mai mari binecuvântări coborâte de Allah oamenilor, precum şi una din cele mai însemnate răsplăţi acordate de El.

Al-Bukhari a relatat în Sahih de la Trimisul lui Allah ﷺ următoarele: „Există două binecuvântări pe care oamenii le irosesc, sănătatea şi timpul liber”. At-Tirmidhi a transmis că Abdullah bin Mihsan al-Ansari a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Pentru cel care se trezeşte sănătos dimineaţa, în siguranţa casei sale şi cu hrana necesară pentru acea zi, este ca şi cum i-ar fi fost dăruită întreaga viaţă a acestei lumi”. At-Tirmidhi a relatat de la Abu Huraira cuvintele Profetului ﷺ: „Prima binecuvântare despre care va fi întrebat robul în ziua Învierii va fi: și nu ţi-am dat un trup sănătos şi nu ţi-am potolit setea cu apă rece?”

Acesta este motivul pentru care unii dintre pioşii predecesori au spus că versetul: Apoi veţi fi întrebaţi, în Ziua aceea, despre plăceri (Takathur, 9) se referă la starea de sănătate şi faptele oamenilor.

Ahmad a relatat că Abu Bakr a spus: „L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând: „Cereţi-i lui Allah să vă aflaţi în siguranţă şi într-o stare bună de sănătate, pentru că într-adevăr nimeni nu poate să aibă ceva mai bun, în afară de certitudinea credinţei, decât o stare bună de sănătate”.

Profetul ﷺ a alăturat starea de bine din această viaţă lumească cu cea din viaţa veşnică. Reuşita robului în ambele vieţi nu poate fi completă dacă nu cuprinde certitudinea credinţei şi o stare generală de bine. Credinţa sinceră îndepărtează chinurile Vieţii de Apoi, iar starea de bine înlătură afecţiunile care ar putea ataca trupul în viaţa lumească. Cele trei elemente menţionate în hadis implică înlăturarea răului înfăptuit în trecut prin dobândirea iertării, faptele din prezent prin bunăstare, iar acțiunile din viitor prin învăţarea lecţiei în raport cu greşelile comise; astfel, robul se va elibera de chinuri.

Abdul Rahim bin Abu Laila a relatat că Abu ad-Dardaa a spus: „Trimis al lui Allah, mie îmi place mai mult să dobândesc o stare bună de sănătate pentru care să fiu recunoscător decât să fiu încercat şi apoi să demonstrez răbdare”. Trimisul lui Allah ﷺ a spus atunci: „Şi Trimisului lui Allah îi place sănătatea, întocmai ca şi ţie”. S-a relatat că Ibn Abbas a spus: „Un beduin a venit la Profet ﷺ şi l-a întrebat: „Ce ar trebui să cer la încheierea celor cinci rugăciuni?” Profetul ﷺ i-a răspuns: „Cere-I lui Allah să te bucuri de sănătate”. Bărbatul a repetat întrebarea iar Profetul ﷺ i-a răspuns la fel. Când beduinul a rostit aceeaşi întrebare pentru a treia oară, Profetul ﷺ i-a răspuns: „Cere-I lui Allah să te bucuri de bunăstare atât în această viaţă cât şi în Cea de Apoi!”

Prin îndrumările profetice, robul lui Allah dobândeşte sănătatea corpului şi a inimii, atât în decursul acestei vieţi lumeşti, cât şi în cea veşnică. Robul caută ajutorul lui Allah în toate problemele sale; cu toţii depindem doar de El şi nu există putere sau forţă în afară de Allah.

Poetul a scris:

Sănătatea este acea coroana împărătească/

pe care omul o preţuieşte doar după ce o pierde.

Îndrumarea Profetului ﷺ în privinţa somnului

Echilibrul dintre starea de veghe şi cea de somn prescrisă de tradiţia profetică are ca scop menţinerea şi avansarea sănătăţii organelor şi a forţei trupeşti. Trimisul lui Allah ﷺ obişnuia să doarmă în prima parte a nopţii şi se trezea la începutul ultimei părţi, când folosea siwak-ul (periuţa de dinţi naturală), făcea abluţiunea, se ruga iar după ivirea zorilor îşi începea ziua. În acest mod organele corpului îşi primeau necesităţile în materie de somn, odihnă şi activitate fizică şi, în acelaşi timp, obţineau o răsplată spirituală completă. Urmând această metodă profetică inima şi corpul vor rămâne într-o stare binecuvântată în această viaţă şi în Viaţa de Apoi.

Profetul ﷺ nu dormea în exces dar nici nu îşi priva trupul de programul de somn de care avea nevoie. Obişnuia să doarmă în prima parte a nopţii atunci când somnul era cel mai bine primit de către organism; se întindea pe partea dreaptă şi Îl pomenea pe Allah în rugile sale până când îl copleşea somnul. Organismul lui nu era împovărat de hrană în exces sau de prea multe lichide. Nu dormea nici direct pe podea, nici pe un pat înalt. Avea covoare confecţionate din frunze şi obişnuia să se rezeme de o pernă iar câteodată îşi aşeza mâna sub obraz.

*

Somnul este o stare pe parcursul căreia căldura naturală a corpului devine inactivă iar corpul se odihneşte. Există două feluri de somn: normal şi greu. Somnul normal implică odihna forţelor interioare şi a simţurilor. Cel greu îl întâlnim în cazul unui accident sau al unei boli.

Există două beneficii ale somnului: simţurile se odihnesc şi scapă de oboseala acumulată, luând o pauză de la activităţile ce au loc în starea de veghe. Cel de-al doilea beneficiu se referă la digerarea hranei şi ducerea diverselor amestecuri, stări şi temperaturi către maturare (procesarea toxinelor care trebuie eliminate din organism). În timpul somnului, energia trupească sau căldura corpului se concentrează asupra procesului de digestie; de aceea temperatura corpului scade şi omul care doarme trebuie să se învelească sau să se acopere dacă temperatura încăperii sau locului este scăzută. Poziţia recomandată pentru somn este cea în care omul este întins pe partea dreaptă, astfel încât hrana să stea în stomac în mod confortabil, stomacul fiind înclinat spre stânga. Este posibil ca omul să fie aşezat şi pe partea stângă, astfel încât procesul de digestie să fie grăbit, întrucât stomacul se sprijină de ficat; însă trebuie să se întoarcă din nou pe partea dreaptă, pentru a ajuta stomacul să împingă hrana mai departe în intestine; omul se cuvine a se întinde pe partea dreaptă nu doar când începe să doarmă ci şi la sfârşitul perioadei de somn. Cel care doarme pe partea stângă în mod regulat îşi va face face rău inimii, deoarece organele corpului vor apăsa, în timpul somnului, asupra inimii cu greutatea lor.

Una din cele mai bune modalităţi de a dormi este cea în care omul stă întins pe spate, însă cel care se întinde pe burtă doarme în cel mai rău mod posibil. Ahmad şi Ibn Majah au relatat următoarele de la Abu Umamah: „Profetul ﷺ a trecut pe lângă un om care dormea în moschee întins cu faţa în jos (pe burtă) şi l-a atins cu piciorul spunând: „Ridică-te, deoarece acesta este un somn diavolesc!”

Hipocrate a spus în cartea sa: „Dacă o persoană suferindă doarme pe burtă, iar acest obicei nu se manifestă doar atunci când este bolnav, înseamnă fie că există o slăbiciune în mintea sa, fie suferă din cauza unei dureri de stomac”.

Bunele obiceiuri din timpul somnului ajută forţele naturale ale organismului să îşi ducă la îndeplinire sarcinile, iar acest aspect contribuie la întărirea sănătăţii psihice a omului. Somnul din timpul zilei este dăunător pentru sănătate şi produce dereglări ale hidratării organismului, ia culoarea feţei, dăunează splinei, înmoaie nervii, conduce la lenevire şi slăbeşte instinctele; unica excepţie o constituie somnul de la prânz din perioadele călduroase. Cel mai nociv tip de somn este cel din primele orele ale zilei şi cel de după-amiază. Ibn Abbas l-a văzut odată pe fiul său dormind în primele ore ale dimineţii şi i-a spus: „Trezeşte-te! Tu dormi în timpul orelor în care mijloacele de trai se împart!”

Somnul din primele ore ale dimineţii împiedică dobândirea mijloacelor de existenţă; acesta este intervalul orar în care creaturile pleacă pentru a-şi căuta hrana. A dormi în timpul acestor ore, când hrana este împărţită, îi poate pierde omului șansa de a-şi câştiga existenţa, cu excepţia celui care doarme din cauza unei necesităţi sau a unei nevoi sau care se întoarce după ce a umblat noaptea. Acest tip de somn este dăunător pentru organism deoarece produce o amorţire a simţurilor şi se amestecă în procesul de eliminare a conţinutului stomacului şi a substanţelor din sânge care sunt descompuse prin intermediul activităţilor fizice. Somnul din timpul primelor ore ale dimineţii generează o toropeală a simţurilor şi o slăbiciune a corpului, mai ales dacă omul merge la culcare fără a merge la toaletă, fără să facă mişcare sau alte activităţi fizice care să-i consume energia interioară. Această abordare în privinţa somnului constituie un obicei nefericit ce poate aduce cu sine o serie de boli şi afecţiuni.

Cel care doarme direct sub razele soarelui se poate trezi cu slăbiciuni aflate în corpul lui în stare latentă; la fel în cazul în care doarme cu o parte a corpului expusă la soare şi cealaltă adăpostită la umbră. Abu Dawud a relatat că Abu Huraira a zis că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Dacă unul dintre voi stă la umbră iar apoi umbra s-a retras şi o parte a corpului a rămas expusă la soare, în timp ce cealaltă e umbrită, să se mute din acel loc”.

Ibn Majah şi Abu Dawud au relatat că Trimisul lui Allah ﷺ nu a permis să se doarmă între umbră şi razele soarelui. În Sahihan se relatează că al-Bara bin Azib a spus că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „De fiecare dată când te duci la culcare, fă abluţiunea aşa cum o faci înainte de rugăciune, întinde-te pe partea dreaptă şi spune: O, Allah! Îţi încredinţez Ţie sufletul meu, îmi întorc faţa către Tine şi Îţi încredinţez treburile mele şi mă las în Voia Ta, cu speranţă şi teamă de Tine! Nu există un adăpost sau refugiu sigur departe de Tine, ci numai cu Tine! O, Allah! Cred în cartea ta (Coranul) pe care ne-ai revelat-o şi în Profetul Tău (Muhammad) pe care Tu l-ai trimis! Aceste cuvinte să fie ultimele pe care le rostiţi în fiecare seară, pentru că, dacă veţi muri chiar în acea noapte, veţi muri într-o stare de fitra (religia naturală)”.

Al-Bukhari a relatat că Aişa a spus: „când Trimisul lui Allah ﷺ încheia cele două rakat în zorii zilei, se întindea pe partea dreaptă.”

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la trezire

Profetul ﷺ obişnuia să se trezească odată cu cântecul cocoşilor; apoi Îl lăuda pe Allah, Îi afirma Măreţia şi Unicitatea, rostea rugi şi folosea siwak-ul (un beţişor natural folosit pentru curăţarea dinţilor). După acestea îşi făcea abluţiunea şi stătea în faţa Domnului său recitând din Cuvintele Sale (Coran), preamărindu-L şi năzuind cu speranță în El, cu nerăbdare şi teamă. Ce alte acţiuni ar putea fi mai benefice decât acestea pentru sănătatea inimii, a corpului şi a sufletului, precum şi pentru putere, pentru a aduna beneficii atât în viaţa lumească, cât şi în cea veșnică?

Îndrumarea Profetului ﷺ cu privire la activităţile fizice

Organismul depinde de hrană şi apă pentru a supravieţui; aceasta reprezintă o certitudine, la fel şi faptul că nu toate alimentele sunt digerate atunci când sunt consumate. O parte din hrană rămâne în organism şi, pe măsură ce trece timpul, aceste substanţe se acumulează în diverse forme şi cantităţi în interiorul corpului. Aceste acumulări dăunează organismului, deoarece formează cheaguri care astupă anumite vase şi îngreunează corpul. Dacă aceste substanţe nocive sunt eliminate prin intermediul administrării unor medicamente, organismul este afectat, deoarece majoritatea acestor substanţe prezintă diverse grade de toxicitate; de fapt, astfel de medicamente extrag şi substanţele benefice din organism, nu doar pe cele nocive. Cheagurile produse de substanţele reziduale sunt dăunătoare, indiferent dacă rămân în organism sau sunt extrase. Activitatea fizică reprezintă una din cele mai bune metode de a evita acumularea acestor substanţe. Mişcarea încălzeşte organele, împrăştie substanţele rămase şi le împiedică să se acumuleze odată cu trecerea timpului. Corpul se va obişnui astfel să fie energic şi uşor, datorită activităţii fizice, iar preluarea substanţelor nutritive din alimente va fi optimizată, încheieturile se vor întări, iar muşchii şi ligamentele vor deveni mai puternice. Activitatea fizică moderată face ca organismul să devină imun în faţa majorităţii afecţiunilor şi modificărilor stărilor psihice, cu condiţia de a fi realizată la momentul potrivit şi în circumstanţe propice.

Activitatea fizică trebuie să aibă loc după ce hrana a fost digerată. Activităţile fizice moderate sunt cele care dau culoare obrajilor şi hrănesc corpul. Activităţile care fac corpul să transpire excesiv sunt exagerate. Orice organ folosit în mod regulat în cadrul unui tip de activitate fizică va deveni mai puternic, cu precădere atunci când este praticată sub forma unui sport plăcut cu care organismul este obişnuit. Cei care practică activităţi sportive în mod regulat îşi vor întări corpul, iar cei care îşi exersează memoria vor avea o memorie mai bună. Există un tip de sport potrivit fiecărui organ, o activitate fizică bună pentru fiecare dintre ele. De exemplu, pieptul are nevoie de practicarea recitării, iar cel care practică recitarea ar trebui să înceapă prin a recita într-o tonalitate joasă, iar ulterior să sporească intensitatea glasului. Pentru auz trebuie ascultate felurite sunete şi voci, realizându-se o trecere graduală de la cele joase către cele înalte. Limba are nevoie să vorbească, ochiul trebuie să vadă, în timp ce picioarele au nevoie să meargă, ş.a.m.d. Călăritul, tragerea cu arcul, luptele şi alergatul sunt sporturi benefice pentru întregul corp. Acest tip de exerciţii fizice au capacitatea de a disipa afecţiunile cronice, cum ar fi lepra, hidropizia sau constipaţia.

Inima are nevoie de o activitate care să implice acumularea de cunoştinţe, comportamentul frumos, precum are nevoie să simtă fericire, bucurie, răbdare, curaj, dorinţa de a împlini fapte bune, etc. Atunci când inima se obişnuieşte cu aceste tipuri de activităţi, toate atributele benefice îşi vor găsi un loc bine stabilit în interiorul său şi se vor transforma în caracteristici ale respectivei persoane.

*

Nu există nici o îndoială că rugăciunea păstrează sănătatea corpului şi ajută la dizolvarea substanţelor reziduale aflate în exces. De asemenea menţine nivelul credinţei şi aduce fericire atât în această viaţă cât şi în cea veșnică. Rugăciunea împlinită în timpul nopţii păstrează sănătatea şi ajută la ameliorarea suferinţelor acute, energizează corpul, inima şi sufletul în mod profund. În Sahihan se relatează că Profetul ﷺ a spus: „Şeitan leagă trei noduri la capul oricăruia dintre voi când acesta doarme. La fiecare nod el citeşte şi recită următoarele cuvinte: „Noaptea este lungă, aşa că dormi!” Atunci când omul se trezeşte şi Îl invocă pe Allah, unul dintre noduri este desfăcut. Când face abluţiunea, cel de-al doilea nod este desfăcut. Când împlineşte rugăciunea se desface şi al treilea nod iar omul se trezeşte dimineaţa plin de energie, cu inima bună. Altfel se va trezi simţindu-se leneş, iar inima îi va fi predispusă răutăţii”.

Postul, unul dintre stâlpii islamului, menţine starea de sănătate şi reprezintă o veritabilă cură pentru corp şi suflet. Jihadul, şi ceea ce implică prin diversele mişcări şi activităţi, reprezintă un mijloc ideal de a păstra puterea şi starea bună de sănătate, fermitatea inimii şi a corpului, precum şi de a extrage substanţele toxice care se acumulează în corp. Tot prin intermediul jihadului sunt înlăturate tristeţea, durerea, angoasele şi depresia. Doar aceia care au avut parte de această vindecare cunosc realităţile menţionate. Hajj-ul, cursele de cai, într-ajutorarea, vizitarea celor bolnavi, participarea la înmormântări, parcurgerea pe jos a drumului către moschee pentru împlinirea rugăciunii din ziua de vineri sau a rugăciunilor realizate în congregaţie, împlinirea abluţiunii sau îmbăierea, toate aceste acţiuni au efecte similare şi aduc beneficii asemănătoare. Îndrumările Profetului ﷺ în privința acestor aspecte constituie cea mai bună călăuzire.

Toate activitățile menţionate ajută la păstrarea stării de sănătate şi stimulează corpul să elimine în mod natural toxinele. Mai există încă un beneficiu: acestea ajută la dobândirea lucrurilor benefice în această viaţă lumească şi în cea veşnică, şi feresc de rău.

Îndrumarea Profetului ﷺ în privinţa mâncării

Profetul ﷺ obişnuia să consume alimente specifice dietei poporului său, cum ar fi carne, fructe, pâine, curmale, precum şi altele. Atunci când gustul unui anumit aliment necesita atenuare, Profetul ﷺ folosea opusul acestuia, de exemplu, calitatea caldă a curmalelor era neutralizată prin răcoarea pepenelui. Dacă nu găsea un alt aliment pentru neutralizarea unui fel de mâncare, consuma din acesta atât cât îi era necesar, fără a face excese.

Când Profetului ﷺ nu îi plăcea un anumit fel de mâncare, se abţinea de la a-l consuma şi nu se forţa să îl mănânce. Acesta este unul din cele mai importante aspecte cu privire la menţinerea stării de sănătate. Atunci când omul mănâncă un fel de mâncare care nu îi stârneşte pofta, aspectele negative ale acelui aliment vor contrabalansa beneficiile pe care le-ar putea aduce. Abu Huraira a spus: „Trimisul lui Allah ﷺ nu a criticat niciodată vreun fel de mâncare. Dacă îi plăcea, mânca. Altfel, nu mânca”. Atunci când Profetului ﷺ i s-a oferit carne de şopârlă nu a mâncat. A fost întrebat: „Este interzis să mâncăm din aceasta?” El ﷺ a spus: „Nu. Dar nu se numără printre alimentele pe care obişnuiesc să le consume cei din comunitatea mea şi nu îmi place”.

Profetul ﷺ obişnuia să consume alimente caracteristice unui regim alimentar obişnuit, iar atunci când i se oferea un aliment neobişnuit pentru el şi nu avea poftă să mănânce acea hrană se abţinea. Nu le-a interzis celor care erau obişnuiţi cu acel fel de mâncare sau cărora le era poftă să mănânce acel aliment. Profetului ﷺ îi plăcea să mănânce carne, în special pulpele din faţă sau carne provenind din partea superioară a oii.

În Sahihan se relatează că Profetului ﷺ i s-a adus odată nişte carne, iar lui i s-a oferit tocmai acea parte care îi plăcea. Abu Ubaidah a povestit că Dhiba’ah bint az-Zubair a spus că a sacrificat o oaie în curtea lui. Profetul ﷺ i-a transmis: „Hrăneşte-ne şi pe noi! Ea i-a spus Trimisului lui Allah ﷺ: „A mai rămas doar gâtul şi îmi este ruşine să îl trimit Trimisului lui Allah”. Cel care aducea mesajele Profetului ﷺ s-a întors la el şi i-a povestit cele văzute. Trimisul lui Allah ﷺ i-a spus: „Întoarce-te la ea şi spune-i să îl trimită, pentru că gâtul este acea parte care călăuzeşte oaia şi se află mai aproape de lucrurile bune şi mai departe de cele vătămătoare”. Pentru carnea de oaie, gâtul, picioarele din faţă şi coapsa sunt cele mai grase părți; sunt uşor de digerat şi nu cad greu la stomac. Metoda adoptată de Profet ﷺ în această privinţă satisface cele trei reguli de bază cu privire la alimentaţie: să fie benefică şi folositoare, să nu cadă greu la stomac şi să poată fi digerată rapid. Alimentele care întrunesc aceste caracteristici sunt cele mai hrănitoare; a mânca o cantitate mică din astfel de alimente este un obicei mai sănătos decât acela de a mânca mari cantităţi de hrană din alte feluri de mâncare.

Profetului ﷺ îi plăcea să consume dulciuri şi miere. Carnea, mierea şi dulciurile sunt mâncăruri nutritive ce aduc multe beneficii corpului, ficatului şi altor organe interne. Consumarea acestor alimente are un profund efect asupra menţinerii stării de sănătate şi puterii, însă celor care sunt deja suferinzi le pot fi dăunătoare. Profetul ﷺ obişnuia să mănânce pâine în combinaţie cu orice aliment avea la dispoziţie. Câteodată mânca pâine cu carne, alteori o combina cu pepene sau cu curmale. Odată Profetul ﷺ a pus o curmală uscată pe o bucată de pâine şi a spus că acel fruct reprezintă condimentul bucăţii de pâine. Pâinea din făină de orz este rece şi uscată, însă curmalele sunt fierbinţi şi umede, ca atare, consumarea acestor alimente combinate este cea mai bună decizie, mai ales pentru cei care sunt obişnuiţi cu această hrană.

În timpul unei vizite Profetul ﷺ a  mâncat pâine cu oţet, spunând: „Ce condiment minunat este oţetul!” Această laudă a fost adusă oţelului întrucât era singurul condiment disponibil în casă.

Se relatează că Profetul ﷺ a venit odată la una dintre soţiile sale iar când i s-a oferit nişte pâine, a întrebat dacă sunt condimente în casă. Ea i-a răspuns că aveau doar oţet, iar el a spus: „Ce condiment bun este oţetul”.

Adăugarea unui condiment pe pâine este benefică pentru starea de sănătate; fiind utilizată denumirea generică de condiment, deoarece atunci când condimente sunt adăugate pâinii aceasta capătă un gust mai bun şi ajută la menţinerea stării de sănătate.

Profetul ﷺ obişnuia să mănânce acele fructe sezoniere caracteristice regiunii în care se afla deoarece consumul de fructe reprezintă una din cele mai bune metode de păstrare a sănătăţii: în Înţelepciunea Sa, Allah a orânduit ca în fiecare ținut să crească fructe specifice, ce vor fi de folos în păstrarea stării de bine şi sănătății, servind, în acelaşi timp, ca medicamente. Pe de altă parte, cei care se abţin de la consumarea fructelor specifice regiunii în care locuiesc se vor număra printre cele mai suferinde persoane, fiind private de o stare bună de sănătate. Cantitatea de apă conţinută de fructe reprezintă căldura acelui anotimp şi calitatea pământului din care au rodit. Stomacul le va matura şi va înlătura răul pe care fructele le pot aduce, cu condiţia ca acestea să nu fie consumate în exces; omul nu trebuie să îşi forţeze organismul să suporte ceea ce nu îi face bine; totuși, omul nu ar trebui să amestece hrana nedigerată din stomac cu fructe, nici să bea apă în timpul în care are loc digestia. Fructele sunt mai bine consumate doar după ce conţinutul stomacului a fost digerat, în special pentru a preveni constipaţia. Pentru cei care consumă fructele într-o manieră potrivită, la momentul oportun şi în cele mai bune condiţii, acestea vor acţiona ca nişte leacuri sau remedii pentru el.

*

Profetul ﷺ a spus: „Nu mănânc atunci când sunt întins pe o parte, şi a mai zis: „Mă aşez cum se aşează robul şi mănânc la fel cum mănâncă şi el”. Poziţia în care omul stă întins pe o parte dăunează stomacului pentru că împiedică deplasarea hranei prin circuitul corect al digestiei; în acea poziţie se exercită presiune asupra stomacului şi nu i se permite să se deschidă astfel încât hrana să treacă prin acesta mai departe în intestine.

Profetul ﷺ obişnuia să stea sprijinit pe unul dintre picioare atunci când mânca. Îşi punea genunchiul unui picior pe sol şi se aşeza pe celălalt, în semn de umilinţă faţă de Domnul său şi din respect faţă de hrană şi cei prezenţi. Aceasta este o bună postură ce poate fi adoptată în timpul mesei, dacă se mănâncă pe podea, deoarece organele corpului se vor afla în poziţia corectă, iar bunele maniere vor şi acestea respectate.

Profetul ﷺ mânca folosind trei degete: atunci când omul mănâncă utilizând un deget sau două degete îşi va afecta apetitul şi nici nu va cuprinde o cantitate de mâncare suficientă iar masa va dura foarte mult timp. Organele responsabile de prelucrarea hranei nu vor fi satisfăcute cu o cantitate atât de mică de hrană după fiecare îmbucătură şi vor trece printr-o perioadă de inactivitate în timp ce omul se alimentează. Dacă omul mănâncă o cantitate foarte mică de alimente nu se va bucura de hrană ingerată şi nici nu se va simţi confortabil. Cel care mănâncă utilizând toate cele cinci degete va trimite stomacului, la fiecare îmbucătură, o cantitate mai mare de hrană decât cea care poate fi digerată. Organele corpului vor fi forţate să prelucreze o cantitate de hrană prea mare, iar astfel persoana nu se va bucura de hrană şi nici corpul nu se va simţi confortabil pe parcursul procesului de digestie. Calea ideală de a mânca este prin folosirea a trei degete, aşa cum făcea Profetul ﷺ, precum şi cei care i-au urmat exemplul.

Profetul ﷺ nu combina niciodată alimente cum ar fi peşte cu lapte, lapte şi mâncăruri acre, două feluri de mâncare (fierbinţi sau reci), două tipuri de alimente vâscoase, ori două feluri de alimente ce puteau provoca uşor constipaţia sau diareea, nici două feluri de mâncare care cad greu la stomac, dar nici două feluri de mâncare cu consistenţă lichidă sau două alimente care să producă acelaşi efect. El nu amesteca nici două feluri de mâncare ce puteau produce efecte opuse asupra organismului (de exemplu: constipaţie şi diaree), dar nici alimente uşor digerabile cu mâncăruri gătite sau prăjite care cad greu la stomac; de asemenea, nu combina nici alimente uscate cu hrană proaspătă, nu mânca nici ouă în combinaţie cu lapte sau carne cu lapte. Când mâncarea era încălzită, nu o consuma atunci când era fierbinte; nu se atingea de mâncare veche, reîncălzită a doua zi. Profetul ﷺ nu mânca alimente sărate sau conservate, cum ar fi murăturile, de exemplu.

Toate aceste combinaţii de alimente sunt dăunătoare şi înrăutăţesc starea sănătăţii.

Profetul ﷺ obişnuia să neutralizeze substanţele vătămătoare conţinute de unele alimente consumându-le în combinaţie cu opusul lor, dacă era posibil. Atunci când hrana era de natură fierbinte, îi neutraliza efectul prin combinarea cu alimente hidratante, de exemplu, curmalele coapte le mânca împreună cu castraveţii, iar curmalele uscate le combina cu unt. Obişnuia să bea apa rezultată în urma înmuierii curmalelor pentru a neutraliza efectul mâncărurilor care cad greu la stomac. Profetul ﷺ uneori mânca la cină doar câteva curmale.

Abu Nu’aim a menţionat că Profetul ﷺ descuraja obiceiul de a dormi imediat după servirea mesei deoarece împovăra inima. Doctorii recomandă o scurtă plimbare după servirea cinei, chiar dacă este vorba doar de câţiva paşi; a dormi imediat după cină este foarte dăunător. Doctorii musulmani sunt de părere că omul ar putea să împlinească rugăciunea după servirea cinei, astfel încât hrana să treacă în partea inferioară a stomacului, unde va fi digerată cu uşurinţă.

Profetul ﷺ nu bea nici apă, nici lapte în timp ce mânca, pentru că lichidele alterează hrana, mai ales dacă acestea au temperatură prea scăzută sau ridicată. Nu este recomandabil să se bea apă imediat după efectuarea unor activităţi fizice, când organismul este obosit, după întreţinerea de relaţii intime, înainte şi imediat după consumarea de alimente sau după ce au fost ingerate fructe. Nu este recomandat să se bea apă nici după ce s-a făcut baie sau imediat ce omul s-a trezit din somn. În toate aceste situaţii consumul de apă ar dăuna sănătăţii.

Îndrumarea Profetului ﷺ în privinţa ingerării lichidelor

Trimisul lui Allah ﷺ obişnuia să amestece miere cu apă rece, în special dimineaţa. Consumarea mierii pe stomacul gol dizolvă mucozităţile, purifică straturile protectoare ale stomacului şi diluează vâscozitatea şi reziduurile produse de organism; de asemenea ridică temperatura stomacului. Mierea astfel consumată ajută la dizolvarea parţială a cheagurilor formate în stomac, rinichi, ficat sau prostată; dintre toate dulciurile, mierea aduce cele mai multe beneficii stomacului. Totuşi mierea le poate dăuna celor care suferă de bilă, deoarece agravează această afecţiune; în acest caz efectul nociv poate fi neutralizat prin administrarea concomitentă a oţetului iar astfel mierea îşi reia aportul benefic. Mierea aduce mult mai multe beneficii decât oricare altă băutură ce conţine zahăr. Dacă o băutură se caracterizează atât prin dulceaţă, cât şi prin răcoare, ea va fi benefică pentru organism şi constituie o metodă de păstrare a sănătăţii trupeşti şi spirituale; de asemenea, forţa trupului va spori, iar unele organe, cum ar fi ficatul şi inima, vor funcţiona mai bine. Când băutura este rece şi dulce, băutura va fi digerată cu rapiditate făcând transferul de substanţe către celelalte organe ale corpului în mod eficient. Apa rece potoleşte setea, menţine nivelul de hidratare al organismului, regenerează trupul, înmoaie alimentele consumate şi ajută la transferul rapid al lichidului în organism.

Allah a revelat:

Anbiya, 30

şi din apă Am creat tot ce este viu.

Atunci când apa rece este amestecată cu o substanţă dulce, cum ar fi mierea, stafidele, curmalele sau zahărul, amestecul se va dovedi benefic pentru corpul omenesc. Acesta este motivul pentru care băutura preferată a Profetului ﷺ era de temperatură rece şi dulce la gust. La polul opus apa caldă poate induce flatulenţă şi nu face bine corpului.

Profetul ﷺ a întrebat când a intrat în grădina lui Abu at-Taihan: „Aveţi cumva nişte apă care să fi fost păstrată în burduf peste noapte?” i s-a adus nişte apă şi a băut din ea. În colecţia lui Bukhari se relatează că Profetul ﷺ a spus: „Dacă aveţi nişte apă în burduf (să-mi aduceţi) Dacă nu, vom sorbi (din fântână)”. Apa care nu este recent extrasă se aseamănă cu aluatul care conţine drojdie; iar cea păstrată în burduf este precum aluatul fără drojdie. Atunci când apa este păstrată peste noapte, substanţele poluante care o încarcă, cum ar fi depunerile de sol şi de nisip, se vor sedimenta pe fundul recipientului. Apa păstrată în burdufuri, mai ales în cele fabricate din piele, are un gust mai bun decât apa ţinută în vase din argilă. De aceea Profetul ﷺ cerea apă păstrată în burdufuri din piele, nu în altfel de vase. Atunci când apa este ţinută în burdufuri din piele, aceasta va fi filtrată prin porii pielii, iar gustul său va deveni mai bun. Apa păstrată în vase din argilă care permit filtrarea acesteia este mai bună decât cea ţinută în vase care nu permit filtrarea. Aişa a spus că Profetului ﷺ îi plăceau cel mai mult lichidele reci, cu gust dulce.

*

Profetul ﷺ a îndrumat să nu se bea apă stând în picioare; el ﷺ le-a indicat musulmanilor să bea apă aşezaţi, în caz contrar, apa nu se va aşeza în stomac încât să fie trimisă spre restul corpului, va coborî cu repeziciune spre intestine şi le va dăuna, nefiind digerată corespunzător, însă aceasta este doar o recomandare.

Muslim a relatat că Anas a spus că Trimisul lui Allah ﷺ obişnuia să soarbă apa, oprindu-se pentru a respira de trei ori şi spunea: „Această metodă potoleşte setea şi (apa) este mai savuroasă şi mai igienică”. Această relatare arată că Profetul ﷺ obişnuia să înlăture de la gură vasul din care bea, să respire, iar apoi să soarbă din nou. Într-un alt hadis Profetul ﷺ a poruncit să nu se respire în interiorul cănii, aceasta să nu fie adusă aproape de gură (şi nas), iar expiraţia să se realizeze la distanţă de aceasta. Atunci când apa pătrunde, la anumite intervale de timp, în stomacul înfierbântat şi însetat, cea de-a doua sorbitură va potoli setea rămasă după prima înghiţitură de apă iar cea de-a treia va potoli setea de după primele două sorbituri. Acest procedeu oferă o grijă mai mare pentru temperatura regăsită în stomac, astfel încât aceasta să nu fie brusc coborâtă de substanţe reci. Atunci când apa este băută dintr-o singură înghiţitură, va potoli doar parţial setea, spre deosebire de sorbirea acesteia din trei înghiţituri. Când apa este sorbită dintr-o singură înghiţitură, există posibilitatea ca omul să se înece, din cauza cantităţii prea mari de lichid. Însă atunci când se respiră în timp ce se bea nu există nici o astfel de teamă.

At-Tirmidhi a relatat că Profetul ﷺ a spus: „Nu beţi dintr-o singură înghiţitură, aşa cum face cămila; Mai bine beţi de două ori şi de trei ori şi pomeniţi numele lui Allah înainte de a bea şi mulţumiţi-I atunci când încheiaţi”.

*

Ahmad a spus: „Hrana este ideală atunci când are patru calităţi: asupra sa a fost pomenit numele lui Allah înainte de a fi consumată, când i se aduc mulţumiri lui Allah după ce a fost mâncată, când din ea mănâncă mai mulţi şi când provine din surse permise, pure”.

Muslim a relatat în Sahih că Jabir bin Abdullah a spus: „L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând”: „Acoperiţi vasele şi legați burdufurile de apă, pentru că există o anumită zi din an când se coboară o boală ce cade în orice vas care nu e acoperit şi în orice burduf care nu este legat pe lângă care trece”. Laith bin Sa’d a completat: „este una din zilele lunii ianuarie”.

Profetul ﷺ a poruncit ca vasele să fie acoperite, fie chiar şi cu o frunză întrucât insectele şi târâtoarele nu vor cădea în recipiente ci vor trece pe deasupra; mai mult, vor fi ferite de praf, nisip sau alte substanţe străine ce pot ajunge în vase. Profetul ﷺ ne-a îndrumat să pomenim numele lui Allah atunci când acoperim vasele pentru a ne proteja de Diavol, de insecte şi de animale. Trimisul lui Allah ﷺ nu a permis consumarea apei direct din burduf. Sfatul menţionat în hadis aduce numeroase beneficii; spre exemplu, atunci când o persoană bea direct din burduf, va respira în interiorul acestuia şi va altera mirosul apei, sau persoana poate atinge cu buzele sau cu limba apa din burduf şi va impregna lichidul cu propria amprentă fiziologică. Nu doar atât apa poate curge cu presiune în organism şi va face rău stomacului, sau, este posibil să ingereze orice altceva se afla mai înainte în burduf precum insecte sau obiecte ajunse din greşeală în recipient.

Abu Dawud a relatat în Sunan că Abu Sa’id al-Khudri a spus: „Trimisul lui Allah ﷺ a interzis să se bea din partea ciobită a cănii şi să se sufle în băutură”. Ibn Abbas a spus: „Trimisul lui Allah ﷺ a interzis direcţionarea respiraţiei către interiorul vasului (sau a cănii) precum şi suflatul în aceasta”. Dacă cineva bea apă din partea ciobită a unei căni poate înghiţi substanţele acumulate în jurul porţiunii sparte întrucât acea parte dobândeşte o textură şi o consistenţă diferite de restul recipientului; sau se poate răni cu marginile tăioase ale zonei ciobite. Companionii relatează că: „Unul dintre noi a văzut un om cumpărând bunuri de calitate inferioară şi i-a spus: „Nu cumpăra!” Tu nu ştii că Allah nu a binecuvântat lucrurile de calitate îndoielnică? Și se poate și ca porţiunea ciobită a cănii să îţi aducă leziuni ale gurii”.

Se povesteşte că în timpul bătăliei Cămilei, emirul dreptcredincioşilor Ali a cerut să îi fie adusă apă pentru a bea iar soldaţii i-au adus apă într-un pahar ciobit. Acesta i-a mustrat şi le-a spus: „Nu ştiţi că Trimisul lui Allah a interzis să se bea apă dintr-un vas ciobit?” Aceştia i-au răspuns: „Emir al dreptcredincioşilor, suntem în război iar asupra noastră zboară săgeţile, nu am putut găsi decât acest vas!” Ali le-a răspuns: „Atunci întoarceţi-vă cu vasul sau găsiţi un altul! Luptăm în acest război întocmai pentru a statornici tradiţia Trimisului lui Allah ﷺ printre aceia care au făcut-o uitată”. Mai târziu o cană întreagă a fost găsită iar emirul dreptcredincioşilor şi-a potolit setea.

*

Profetul ﷺ obişnuia să bea laptele fie nediluat, fie amestecat cu apă.

Consumarea laptelui dulce de către cei care locuiesc în zone cu climat arid este extrem de benefică pentru menţinerea sănătăţii şi pentru hidratarea corpului şi a ficatului. Acest lucru este valabil mai ales atunci când animalele care dau lapte, au păscut în zone în care creşte pelin, lavandă, limbariţă, etc., deoarece laptele pe care îl produc după ce se alimentează cu astfel de plante reprezintă atât un aliment, cât şi un medicament. At-Tirmidhi a relatat că Profetul ﷺ a spus: „Atunci când vreunul dintre voi mănâncă, să spună: „O, Allah! Binecuvântează (hrana) aceasta pentru noi şi dă-ne ceea ce este mai bun decât aceasta! Cu siguranţă, laptele este singura hrană sau băutură care este suficientă”.

Muslim a relatat: „Trimisul lui Allah ﷺ obişnuia să prepare nabith (câteva curmale lăsate în apă la înmuiat) la căderea serii şi să bea apa respectivă în dimineaţa zilei următoare, pe parcursul următoarei nopţi şi zile şi în cealaltă noapte, precum şi în ziua care urma acesteia, până la rugăciunea de asr”. Licoarea menţionată în hadis se prepară din câteva curmale înmuiate în apă şi se foloseşte atât în combinaţie cu alte băuturi cât şi mâncăruri. Unul din cele mai importante beneficii ale consumării nabith-ului rezidă în întărirea corpului şi în păstrarea stării de sănătate.

Profetul ﷺ nu obişnuia să consume nabith mai vechi de trei zile întrucât se altera.

Lecturează și:

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s