नया साम्राज्य

*

Voința lui Allah lucrează în secret întru pacea tuturor popoarele în toate timpurile iar Lumina Unicității și Chemării la Islam strălucește prin grandioasa întruchipare a Religiei ce îndeamnă la Supunerea voinței umane în fața lui Allah Preaînaltul:

~And so this light of eternal Unity~

Has shone in all ages and among all nations,

Through chosen Messengers of Allah, who came

As men to dwell among men,

To share their joys and sorrows,

To suffer for them and with them –

Aye, and to suffer more than falls

To ordinary mortal lot –

That so their message and their life

Might fulfil the eternal

And unchanging purpose of the Most High –

~To lead man to his noblest destiny~

&

~Ever this eternal light of Unity~

This mystic light of Allah’s own Will,

Has shone and shines with undiminished splendour.

The names of many Messengers are inscribed

In the records of many nations and many tongues,

And many were the forms in which their message was delivered,

According to the needs of the times and the understanding of the people;

And manifold were the lives of the Messengers,

And manifold also was the response of their people;

But they all witnessed to the One Truth:

~Of Allah’s unity, might, grace and love~

&

~As the records of man are imperfect~

And the memory of man unstable:

The names of many of these messengers

Are known in one place and not in another,

Or among one people and not among others;

And some of their names may have perished utterly;

But their message stands one and indivisble,

Even though it may have been forgotten,

Or twisted by ignorance, error, superstition or perversity;

Or misunderstood in the blinding light

~Of time or tortuous Circumstances~

&

~Many were the faiths in the composite world~

Of Western Asia, Northern Africa, and Europe,

And many were the fragments of ancient wisdom,

Saved, transformed, renewed, or mingled;

And many new streams of wisdom were poured through the crucibles

Of noble minds – prophets, poets, preachers,

Philosophers, and thinking men of action;

And many were the conflicts, and many

The noble attempts reaching out towards Unity,

And many were the subtle influences

Interchanged with the other worlds

Of further and Eastern Asia –

Aye, and perchance with the scattered Isles

Of the Pacific and the world between

~The Atlantic and the Pacific~

*

Istoria religioasă a Egiptului din Antichitate precum istoria religioasă a oricărei țări este accesibilă, bineînțeles, numai în măsura existenței unor date privitoare la dezvoltarea, gândirea și mentalitățile popoarelor; în aceeași măsură istoria Indiei este la fel de extinsă însă irelevantă ca pildă morală monoteistă; istoria lui Israel, similar, este un capitol anterior al istoriei tradiției abrahamice a monoteismului pur pe care savanții și exegeții l-au elaborat în amănunt; însă studiul Egiptului ilustrează ideatica religioasă a monoteismului răsăritean.

Egiptologia este o știință extinsă în fiecare zi prin munca de cercetare a cărturarilor și arheologilor; această disciplină înfățișează în toată splendoarea Sa, lucrarea Voinței Divine, de pildă, în Egipt, ca exemplu pentru lumea întreagă; noul orizont al cunoașterii înțeles prin descoperirea orchestrării Planului Divin îl străbate pe credincios către înțelegerea naturii și scopului adevărat al Religiei lui Allah; astfel Lumina eternă a Unicității islamice strălucește și revarsă raze de lumină asupra năzuințelor spirituale ale omenirii în oricare întunecate clipe.

Datorită veleităților artistice gândirea religioasă a egiptenilor a migrat, în timp, spre concepția pură a înțelegerii nemuririi destinului uman; secole de evoluție în filosofie religioasă au trecut până când Mesajul lui Muhammad ﷺ a fost propovăduit, printre egipteni, în limba arabă, devenind limba poporului însuși.

În Egiptul predinastic exista o amplă diversitate a ideilor religioase într-atât că aceste concepții au conferit vitalitate unui Egipt dinastic vibrant și dinamic; Vechiul Regat, în care este inclusă etapa construirii piramidelor, demonstrează că mintea egipteană credea cu stăruință în ideea vieții după moarte și era impresionată de măreția, ordinea și precizia Universului, exprimându-se elocvent prin concepte matematice și de simetrie inserate ca motive și simboluri în simplitatea stilului arhitectural, armonii geometrice, mărturii ale sculpturii și picturii egiptene. Întinderile deșertului și misterul nemărginirii lucrau în mentalul artistic egiptean ca un soporific ce i-a făcut mai puțin activi în cotidian și mai puțin practici decât alte popoare în redarea unor speculații cu privire la Religie; poate, misterele ascunse în proporțiile piramidelor, galeriilor și camerelor mortuare tainice, nu vor fi cunoscute niciodată; totuși năluca ce bântuie a Morții și Vieții de Apoi se arată mereu în filosofia religioasă, ca în „Cartea Morților”, așa cum savanții au apreciat, expeditiv: „mintea egipteană considera oamenii, zeii și morții ca fiind trei specii ale aceluiași gen”. Ei afirmau că oamenii sunt supuși și predispuși unei forțe irezistibile numite Hike sau Heka: forța Magiei, conjurată prin incantații, ritualuri și invocări pentru morți.

Regatul Mijlociu aduce o deschidere a Egiptului față de lume și stabilirea de legături cu idei și gândiri diferite; Egiptul era un magnet pentru oameni iar multe astfel de puncte de apropiere și comunicare între civilizațiile văii Eufratului și cele ale Nilului se întâlneau, se presupune, ca rezultat al unei campanii de extindere a influenței egiptene în regiune. Hyksos s-au egiptenizat dar, în același timp, au adus idei siriene și semite în Egipt; o astfel de cosmologie era monoteismul, un model patriarhal de organizare a societății cu o nerăbdare față de clasa clericală și sectarismul de castă; desigur, principiile monoteismului contrastau bizar cu ritualurile zeităților panteonului egiptean, cu sclavii mărșăluiți cu biciul prin orașe și cu preoții dedicați care slujeau în temple mărețe pentru cei privilegiați care tronau asupra strădaniei și sudorii celor mulți și fără privilegii.

Noul Imperiu este o perioadă înfloritoare pentru geniul egiptean; primitivismul panteonului vechi predinastic, dezvoltat odată cu istoria Egiptului, este perimat. Zeii locali erau absorbiți de doctrinele zeilor mai-mari, universali iar raționalizarea crezurilor și spiritualizarea ideilor a inițiat, conștient, un proces de sistematizare și unificare a credinței. Venerarea ființelor s-a transformat într-un sistem religios de zei-animal cu corpuri umane și capete animalice; trupurile umane reprezentau tendința antropomorfă pe care capetele animalice o personifică și ale cărei calități le exemplifică. Anubis, cu un câine ca simbol, era portarul, mesagerul și custodele morților. Apis sau Hapis, taurul sacru din Memphis, simboliza renașterea vieții: fiind identificat cu Osiris; mari bucurii exaltau mulțimile atunci când un Apis (vițel negru) era găsit sau murea. Thoth, zeul înțelepciunii și magiei, era simbolizat de ibis, pasărea falnică, mută și tainică a Văii Nilului.

Alături de simbolismul ființelor, egiptenii venerau fenomenele naturii; Nilul, fluviul ce revarsă răsplăți agricole asupra Egiptului și soarele care, precum Ra, este un zeu suprem; un alt element al religiei era mitul lui Osiris, Binele, cel venit pe pământ pentru salvarea omenirii, care a fost ucis de magia lui Set, puterea răului, judecător și stăpânitor al morților în lumea-de-jos; soția lui credincioasă, Isis, și fiul său cu cap de șoim, Horus, continuă în panteon, fiind posibil ca Osiris să fie mitul Nilului sau Soarelui.

În timp se observă o evoluție treptată spre monoteism și o recunoaștere a Supremației Divine; atât picturile, sculpturile, festivalurile și simbolurile cunosc o ascensiune artistică iar preoții din toate treptele și ierarhiile beneficiau de mari virtuți și privilegii monopolizând cunoașterea și învățătura în timp ce multitudinea oamenilor rămânea cufundată în ignoranță, exploatare ori subjugare. Într-un astfel de context social este trimis Moise; el vine să își salveze poporul din robia Egiptului, și înfăptuiește această lucrare; însă o parte din Porunca divină era menită regelui și poporului egiptean. Deși a însămânțat nu Moise va culege roadele. Regele, Faraon, era perceput zeu și se percepea zeu, ca atare, trebuia micit și a fost micit. Scopul lui Allah nu era acela de a umili și distruge poporul ci de a-l conduce din întuneric spre lumină. Dacă inima faraonului era împietrită iată, arc peste timp, un al cincilea sau al șaselea descendent al său va mărturisi această credință în public; iar mai-marii Egiptului, care se confruntau cu Moise, se vor căi pentru decepția lor întrucât au fost ei înșiși martorii Puterii divine; amenințați iar unii martirizați, soarta lor a deschis ochii poporului și i-a pregătit de remarcabila revoluție religioasă ce avea să urmeze.

Faraonul Exodului a fost Thothmes I (1540 î.H) iar faraonul Amenophis al IV-lea (1350 î.H.) a decretat venererea unicului zeu-suprem ca religie de stat; el era marele preot al zeului-soare în Heliopolis, însă numea politeismul un afront pentru religia egipteană. Numele său original era Ahmen-hotep („Ammon-este-mulțumit”) însemnând „om devotat” lui Ammon, marele zeu hotărât de religia statului în Theba. El și-a schimbat numele în Akhan-Aton (credincios-lui-Aton) și a început venerarea zeului-suprem Aton. El abandonează Theba ca devotat Ammonit și ridică un alt oraș, apropiat de localitatea contemporană Tel al-Amarna, între Theba și Memphis, pe care îl dedică lui Aton, zeul-suprem. Tăblițele din lut descoperite la Tel al-Amarna în 1887 atestă legăturile Egiptului cu țări vasale din Siria. Alfabetul scrierii este cuneiform, asirian iar limba este semitică și apropiată ebraicii. Din nefericire revoluția spirituală a lui Amenophis IV nu a izbândit iar orașul a fost locuit timp de douăzeci de ani numai; al doilea dintre ginerii săi și succesor, Tutankh Aton, a inițiat o contrarevoluție. El a condus oamenii înapoi de la Aton la cultul lui Ammon. Descoperirile din morminte prezintă aceste transformări culturale și religioase ca fiind realizate de lucrarea extraordinară a artiștilor și artizanilor egipteni. Religia pură (monoteistă) a dăinuit pe tron încă două generații dar nu se poate afirma că a fost îndepărtată din mentalul colectiv.

Dinastiile rămase, între a 21-a și 31-a, au cunoscut decăderea Egiptului ca putere statală. Invaziile asiriene și persane, inevitabil, au înfrânt libertatea Egiptului; iar prin năvălirea lui Alexandru cel Mare în 332 î.H. și fondarea Alexandriei, o nouă eră răsare în Egipt; noua lume este inundată de cultura greacă și gândirea europeană. Încă din timpurile lui Herodot, mintea greacă era ademenită de misterul și înțelepciunea Egiptului; contopirea regiunilor într-o nouă lume mediteraneeană a făcut pământul Egiptului o țară cosmopolită în religie, cultură și filosofie. Dinastia lui Ptolemeu a manifestat o atitudine tolerantă asimilând ritualurile lui Serapis de la Marea Neagră în cultul lui Apis, taurul din Memphis. Noul cult al lui Serapis s-a răspândit în tot Estul iar când Egiptul, mai târziu, a intrat sub stăpânirea imperiului Roman (30 î.H.) a cucerit inima Romei. Serapion în Alexandria și biblioteca măreață, au constituit, pentru câteva secole, în lume, un centru intelectual al cunoașterii. Astfel multe culte egiptene au devenit hibride (Lytton, Last Days of Pompeii); spre exemplu, cultul lui Isis a început să fie practicat în afara Egiptului nemaifiind legat de Egipt.

Ce direcție adevărată și-a asumat religia egipteană nu poate fi stabilit cu exactitate; în lumina descoperirilor se poate afirma că țărănimea egipteană, stabilă, onestă și muncitoare cât și poporul au continuat să creadă în cosmologia universului lor religios cu aceeași dăruire mistică întru o religie adevărată și pură în venerare dar și, bineînțeles, cu speranță în distribuirea justă a fructelor muncii în propria societate.

*

Alexandria, în primele secole ale erei creștine, era un creuzet al ideilor religioase și răsuna de strigătele fiecărei filosofii și învățăturile fiecărei secte, între Răsărit și Apus, de la Nord la Sud. Un spațiu a fost alocat cartierului evreiesc din oraș, acesta a devenit centrul iudaismului elenizat și îl numără pe Josephus printre discipoli; neopitagorismul, neoplatonismul, gnosticismul, maniheismul, cu toții și-au găsit capitala; mithraismul, răspândit în Imperiul Roman, cu precădere în armată, în primele trei secole d.H., a fost elaborat și dezvoltat ca filosofie în Alexandria. Adunarea raselor, crezurilor, filosofiilor și religiilor răspândea în atmosfera regiunii o efervescență și tumult ce nu au fost pacificate decât de venirea islamului.

Atenta observație merge către dezvoltarea creștinismului în primele șapte secole ale erei creștine și privește dezvoltarea creștinismului însuși; este dificil de precizat când a început creștinismul să alunge vechile credințe egiptene, dar Egiptul devine unul din centrele importante ale lumii creștine. Religia care a supraviețuit din învățătura lui Iisus își asuma patru atitudini cu privire la organizare, doctrină (speculativă), ascetism și misticism. Biserica egipteană coptă era contemplativă, ascetică și mistică. Călugăria a devenit predominantă printre oameni într-atât că afecta creșterea populației și degrada statutul femeilor. Școala alexandrină dezvoltată pe linii grecești; politică, ambițioasă, speculativă și filosofică, urma să fie frântă în secte și erezii, fiecare parte încercând să o domine pe cealaltă în numele unei „erezii” anume prin forța legii. Episcopul Romei, în timp ce tronul imperial se mută la Constantinopol, în 330 d.H., continuă să adune putere politică în Italia; el întrebuințează geniul roman pentru organizare iar invazia triburilor germanice îi conferă oportunitatea, nu doar de a extinde Biserica Romano-Catolică în Europa Occidentală și Centrală, dar și de a instaura o supremație a Bisericii asupra statului prin fondarea unui centru de putere. Biserica Ortodoxă Răsăriteană și toate sectele sale schismatice, în Orient, era aproape dispărută înainte de cucerirea islamică; fără vastele teritorii ale slavilor pe care le-a creștinat în Rusia și ulterior în Siberia, Biserica Orientală s-ar fi redus într-o putere neglijabilă precum a copților în Egipt. Arborând pretenția de a conduce statul, Biserica a devenit, în Hypatia (Kingley) „un stipendiar-sclav oficial” al Imperiului, împărțindu-i corupția și râvna pentru putere.

Înainte ca Biserica Romano-Catolică să se separe de Biserica Răsăriteană Ortodoxă, biserica unită a luptat și suprimat numeroase erezii, unele viziuni din vremurile creștinismului primitiv; iar multe astfel de lupte doctrinare s-au purtat în Egipt, de exemplu, disputa arianismului. Arius era un presbiter alexandrin, care a trăit în al patrulea secol d.H., ce a luptat pentru întâietatea doctrinei unicității și Singularității zeului-etern; el se declara împotriva ideilor iraționale sau asocierilor cu natura ori dumnezeirea: cristalizate în doctrina Treimii, propusă și susținută cu asprime de către Athanasius, născut în Alexandria și al cărui oraș îi era episcop; Athanasius poate fi numit un părinte al creștinismului (așa cum este înțeles, în general, parcursul creștinismului) și clericul ce a elaborat doctrina Treimii („trei în unul, unul în trei”); în al treilea secol d.H., crezul „unitar” prevala în Biserică dar dispute metafizice referitoare la sensurile sintagmelor „Dumnezeu devenit om” sau „Încarnat” „Întrupat” prin similitudini cu „Logos” și „Cuvântul”, „Puterea lui Allah,”; sau întrebările dacă „Tatăl și Fiul sunt de-o natură identică” sau „asemănătoare” sau „Fiul a fost creat de Tată” și alte asemenea; s-au amplificat până când gândirea creștină s-a fragmentat în zeci de secte și denominații aflate într-o stare de conflict doctrinar; pacificate, arc peste timp, de islamul Sfântului Profet care a înlăturat cețurile îndoielilor restabilind adevărata doctrină a Unicității pe o bază rațională și fermă.

Bisericile creștine din Egipt, la fel ca popoarele germanice care s-au supus autorității politice creștine, aderau la Unicitate dar nu în forma pură revelată în monoteism; în Alexandria, divergența principală era între Arius și Athanasius iar primul conciliu (conclav) al Bisericii creștine, la Niceea, în Bithynia, în 325 d.H., a decis împotriva lui Arius și unicității. Controversa, totuși, a continuat până în 381 d.H., când consiliul Constantinopolului, chemat de împăratul Teodosiu cel Mare, confirmă doctrina niceeană a Treimii pe care o declară ortodoxă, „cea dreaptă”. Proteste și persecuții au continuat timp de secole însă data poate fi aproximată ca ajun al decăderii creștinismului; chiar și în creștinismul occidental, în 496 d.H., Clovis, regele franc, era singurul suveran a cărui sofisticare l-a îndemnat să urmeze doctrina subtilă a treimii, pe când ceilalți conducători au fost supuși militar și politic mult mai târziu. Creștinismul a devenit mai îngust, mai irațional și mai înclinat să utilizeze arme pământene pentru a-și învinge adversarii politici. În 415 d.H. evreii sunt alungați din Alexandria. În același an și, în același oraș, elocventa filosoafă și matematiciană, Hypatia, a fost ucisă scandalos iar crima amenința statutul intelectual și religios al femeii în societate. Atacul a fost comis, cu precădere, într-un mod brutal. Femeia a fost răpită dintr-o trăsură pe stradă și îmbrâncită într-o biserică unde a fost tăiată în bucăți și incendiată. Cea mai nefericită complicație s-a dovedit a fi descoperirea implicării patriarhului Alexandriei, liderul Bisericii Copte; adepți ai monofizismului, o interpretare considerată de confrații creștini ca deviantă, aceștia au fost depreciați de ceilalți ortodocși, tratați drept inamici iar proprietățile le-au fost confiscate. Biserica Egipteană s-a scufundat, în Hypatia (Kingley), într-un „haos de secte idolatre ce se persecută una pe cealaltă în numele unor deziderate metafizice care, adevărate sau false, erau la fel de eretice în vorbele lor pentru că erau uneltele Schismei”.

Deteriorarea condițiilor sociale și economice au generat încă și mai multe nemulțumiri; prin urmare, copții și poporul Egiptului primesc, în 639 d.H., cu bucurie, deschiderea islamică a lui Amr. Puterea este preluată, de armata victorioasă a islamului, de la Cyrus (Muqawqas), patriarhul Alexandriei, și utilizată pentru sporirea libertăților egiptenilor, primiți în frăția universală a islamului, și pentru a oferi resursele țării oamenilor săi care vor beneficia în urma lor; cu excepția unui grup scindat, egiptenii au îmbrățișat noua religie și limba și cutumele administrative ale arabilor pentru a se îmbarca pe un alt curs și făgaș al istoriei.

Evenimentele din Egipt sunt specifice parcursului istoriei în Asia de vest; cultele sectare și beligerante au renunțat la schismă pentru supunerea față de religia triumfătoare a Unicității și Frăției; similar, Imperiul Bizantin se restrânge și retrage până când este îndepărtat din hărțile Asiei. Eforturile împăratului Leo Isaurul, în anii 726 și 731 d.H., de a interzice cultul icoanelor sunt reflecții ale zelului puritan al monoteismului; dar astfel de impuneri au alienat bisericile creștine orientale de Papalitate. Episcopul Romei își consolidase puterea iar sub titlul de Grigore I (590-604) preia controlul Italiei și cere război împotriva invadatorilor „barbari” care vor deveni, în timp, stâlpii și sprijinul papalității.

Ruptura ia forma Schismei din 1054.

În secolul opt islamul devine succesorul creștinismului oriental și, deși bisericile grecești au încercat să își redreseze influența în Asia de vest, lucrarea este succedată de musulmani. Creștinismul, acum, era articulat în termeni și intepretări noi de către Occident iar protestantismul a preluat stindardul creștinismului pentru a-l duce încă și mai departe în lume.

Care va fi cursul și deznodământul religiei actuale a omenirii îi este cunoscut numai lui Allah, iar cum Allah va dezvălui și ivi Planul Său Atotcuprinzător și Atoateînțelept este deasupra puterii muritorilor.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s