Confruntarea

*

Primul necredincios care a început lupta devenind prima victimă a fost al-Aswad bin Abdul Asad al-Makhzumi, un idolatru fioros și cu fire malefică. El a pășit înainte jurând că va bea din bazinul de apă al musulmanilor, altfel îl va distruge sau va muri încercând. Idolatrul a fost interceptat de Hamza bin Abdul Muttalib care l-a rănit la picior cu sabia, apoi, printr-o altă lovitură, l-a nimicit și împins în bazin.

Citește episodul anterior, XXXVI (36):

Ploaia

Bătălia, de fapt, începuse. Apărat de amuri și scuturi Utba bin Rabi’a a pășit înainte din rândurile quraișilor, încadrat de fratele lui, Șaiba, și de fiul său, al-Walid bin Utba, urlând blesteme împotriva musulmanilor. Trei tineri dintre ansar (ajutoare) au ieșit să-i înfrunte, Auf și Mu’wad, fiii lui Harith, și Abdullah bin Rawaha, însă mekkanii au strigat că voiau să se lupte cu egalii lor, din triburi cu un statut asemănător; deoarece voiau capetele rudelor aflate în tabăra musulmană. Auzind spusele idolatrilor, Profetul ﷺ le-a cerut lui Ubaida bin al-Harith, lui Hamza, unchiul lui, și vărului său, Ali, să înainteze pentru luptă. Cele trei dueluri au fost scurte. Hamza l-a ucis pe Șaiba în timp ce Ali l-a ucis pe al-Walid. Ubaida a fost rănit grav, dar, înainte să cadă, Hamza a năvălit peste Utba și, printr-o lovitură de sabie, i-a tăiat capul. Ali și Hamza l-au adus pe Ubaida înapoi cu piciorul tăiat. Acesta a murit după patru-cinci zile de o boală a canalului biliar.

Ali a spus că Allah a revelat următorul verset pentru ei, 22:19: Aceştia sunt doi vrăjmaşi ce se ceartă asupra Domnului lor. Veşminte de foc vor fi croite necredincișilor şi apă clocotită li se va turna în cap.

Luptele au fost urmate de alte câteva dueluri, însă, meccanii au suferit înfrângeri iar câțiva dintre cei mai valoroși războinici ai lor au fost pierduți. Quraișii au devenit exasperați și furioși năpustindu-se cu ură asupra musulmanilor pentru a-i extermina odată pentru totdeauna. După ce l-au implorat pe Domnul (Allah) și I-au cerut ajutorul, musulmanii au rămas în poziții aplicând un plan de război defensiv care a avut succes și a cauzat pierderi importante atacatorilor. Profetul ﷺ se ruga lui Allah cu mult zel și fără încetare, atât ziua cât și noaptea, pentru victoria oștirii.

Când s-a dezlănțuit teribila ciocnire dintre armate, el (Profetul ﷺ) a început să-L implore pe Domnul, spunând: „O, Allah! Dacă aceștia (oștirea musulmanilor) vor fi înfrânți astăzi, Tu nu vei mai fi preamărit (pe pământ).” El a continuat să-L strige pe Domnul (Allah), cu mâinile întinse în direcția Qiblei, până când mantia i-a căzut de pe umeri; atunci, Abu Bakr a venit, i-a ridicat mantia, și i-a așezat-o înapoi pe umeri spunând: „O, Profet al lui Allah, ai strigat îndeajuns Domnului tău. Cu siguranță El va împlini ceea ce ți-a făgăduit.” De îndată a fost pogorât răspunsul lui Allah, Care și-a trimis îngerii din ceruri pentru a-i ajuta pe Profet ﷺ și pe companionii săi; întocmai precum este scris în Sfântul Coran, 8:12: Domnul tău a dezvăluit îngerilor: Eu sunt cu voi. Întăriţi-i pe cei care cred; Eu voi arunca groaza în inimile celor care tăgăduiesc. Zdrobiţi-le grumazurile, zdrobiţi-le fiece deget.

Allah Atotputernicul a mai revelat un alt mesaj Trimisului Său (ﷺ), 8:9: Când cereţi ajutorul Domnului vostru, El vă va răspunde: Vă voi întări cu o mie de îngeri, unii în spatele (rândurilor) celorlalți.

În spalierul său Profetul ﷺ a ațipit o vreme iar apoi și-a ridicat capul întru voioșie spunând: „O, Abu Bakr! Vești luminate îți aduc! Victoria lui Allah se apropie. Jur pe Allah că îl văd pe Gavriil călare pe iapa lui, într-un nor dens de nisip.” Apoi a sărit în sus de bucurie strigând, 54:45: Această mulţime va fi înfrântă iar ei vor întoarce spatele (fugind).

La rugămintea îngerului Gavriil, Profetul ﷺ a luat o mână de pietriș și a aruncat-o spre politeiști invocând: „Ceața să le cuprindă fețele!” De îndată ce a lansat în aer pulberea o furtună violentă de nisip s-a iscat precum un furnal în ochii dușmanilor; cu privire la această faptă Allah a revelat, 8:17: Pe ei, nu voi i-aţi ucis, ci Allah i-a ucis. Nu tu ai aruncat când ai aruncat ci Allah a aruncat ca să-i pună pe credincioşi la o strașnică încercare de la El. Allah este Cel care aude, Știutorul.

Atunci Profetul ﷺ a dat porunca oștirii islamice să treacă la contra-atac. El ﷺ comanda luptătorii și le inspira încredere îndemnându-i să lupte cu mare curaj de dragul Domnului lor, recitând versetele lui Allah, 3:133: Grăbiţi-vă către iertarea Domnului vostru şi către Grădina cea vastă cât cerurile şi pământul, pregătită celor care se tem de Allah.

Suflul musulmanilor s-a oglindit în curajul lui Umair, un băiat de șaisprezece ani, care, aruncând curmalele pe care le mânca, a strigat: „Durează prea mult să mănânc aceste curmale iar ele mă împiedică să ajung în Paradis.” Rostind astfel de cuvinte s-a aruncat în vâltoarea bătăliei și a murit luptând cu vitejie. În timpul confruntării musulmanii și-au demonstrat curajul, credința și supunerea desăvârșită față de Profet ﷺ. Armata credincioșilor a fost purtată înainte de forța entuziasmului care lipsea în tabăra meccanilor ce aveau, acum, moralul frânt. Mulți politeiști au fost uciși iar alții grav răniți; și nu este de mirare! Purtătorii stindarului Adevărului primiseră ajutorul Domnului, care le-a trimis ființe supranaturale (îngeri) pentru a săvârși înfrângerea forțelor răului.

Narațiunile descriu elocvent faptele coborârii pe pământ a îngerilor pentru a lupta alături de musulmani. Ibn Abbas a relatat: „În ziua aceea un musulman care urmărea un necredincios a auzit deasupra capului său o pocnitură de bici și vocea unui călăreț spunând: „Mergi înainte, Haizum”; (iar atunci) el l-a văzut (observat) pe idolatrul căzut la pământ în spatele lui. Acel ansar a venit la Trimisul lui Allah ﷺ și i-a povestit întâmplarea. Profetul ﷺ i-a răspuns: „Ai spus adevărul. Acesta a fost un ajutor din al treilea cer.” (Sahih Muslim, 2/93)

Unul dintre ansari l-a capturat, în luptă, pe Abbas bin Abdul Muttalib, care a spus: „Trimis al lui Allah! Jur pe Allah că nu acest om m-a prins. Am fost capturat de un om chel, cu o față nespus de frumoasă ce călărea un cal fără păr. Nu-l văd aici printre oameni.” Ansarul a intervenit: „Eu l-am prins, o, Trimis al lui Allah!” Profetul ﷺ i-a răspuns: „Stai liniștit, Allah Atotputernicul te-a întărit prin ajutorul unui înger nobil.”

Iblis (Diavolul), care se arătase sub înfățișarea lui Suraqa bin Malik bin Ju’șam al-Mudlaji, când a văzut că îngerii luptau cu musulmanii, iar quraișii pierdeau rapid teren pe câmpul de luptă, s-a retras, în ciuda rugăminților idolatrilor de a rămâne cu ei. El (Satana) le-a spus: „Eu văd ceea ce voi nu vedeți și mă tem de Allah, căci El are pedeapsa cea mai dureroasă”. Apoi a fugit și s-a aruncat în mare.

Rândurile politeiștilor au început să cedeze iar confuzia s-a instalat printre ei. Musulmanii i-au urmărit cu înfocare în timp ce ei băteau în retragere, ucigând sau luând prizonieri pe toți cei care le ieșeau în cale. În curând retragerea quraișilor s-a transformat într-o goană dezonorantă deoarece au fugit în grabă, aruncându-și armurile, abandonând animalele de povară, părăsindu-și tabăra și echipamentele.

Când a remarcat cursul nefast al bătăliei, despotul Abu Jahl a încercat să oprească valul copleșitor al victoriei islamice, încurajându-i pe quraiși în toate felurile posibile, conjurându-i pe al-Lat și Uzza precum și toate simbolurile păgânismului, cerându-le războinicilor să rămână fermi și să revină în bătălie, dar, fără nici un rezultat. Moralul lor era deja la pământ iar rândurile le-au fost rupte. Atunci (Abu Jahl) a început să înțeleagă realitatea aroganței și atitudinii sale disprețuitoare. În jurul său n-a mai rămas nimeni, cu excepția unei cete de politeiști a căror rezistență a fost de asemenea înfrântă de atacul musulmanilor, caracterizat de o mare bravură inspirată de credință.

Abu Jahl a fost părăsit de toți oștenii și lăsat singur pe cal, așteptându-și moartea în mâinile a doi dintre bravii ansar.

Referitor la acel moment Abdul Rahman bin Auf a istorisit următoarea povestire: „Eram în mijlocul bătăliei când doi tineri, la prima vedere fără experiență în arta războiului, au apărut, unul în dreapta și celălalt în stânga. Unul dintre ei, vorbind în șoaptă, mi-a cerut să i-l arăt pe Abu Jahl. L-am întrebat ce intenție avea iar el a răspuns că era însuflețit de o puternică dorință de a se lupta cu el (despotul) până când unul dintre ei va fi ucis. Pentru mine era ceva incredibil. M-am întors spre stânga iar celălalt mi-a spus ceva asemănător. Am cedat la insistențele lor sincere și i-am îndrumat direct spre ținta lor. Ei au mers degrabă spre locul acela și, fără nici o ezitare, l-au lovit simultan cu săbiile și l-au ucis. Apoi s-au întors la Trimisul lui Allah (ﷺ) fiecare cu pretenția că l-a spintecat pe Abu Jahl fără ajutorul celuilalt. Profetul ﷺ i-a întrebat dacă și-au șters săbiile de sânge iar ei i-au răspuns că nu. Atunci el a examinat ambele săbii și i-a asigurat că l-au omorât împreună. Când bătălia s-a încheiat prăzile lui Abu Jahl au fost înmânate lui Mu’ad bin Amr bin al-Jumu, întrucât celălalt, Mu’awwad bin al-Afra, a fost ucis, mai târziu, în cursul unor lupte (Sahih Bukhari, 1/444, 2/568; Mișkat al-Masabih, 2/352).

La finalul confruntării Profetul ﷺ l-a căutat pe aprigul dușman al islamului, Abu Jahl. Abdullah bin Mas’ud l-a descoperit în pragul morții dându-și ultima suflare. El și-a pus piciorul pe gâtul lui și i-a spus: „Ai văzut cum te-a dezonorat Allah?” Dușmanul islamului a răspuns încă sfidător: „Nu sunt dezonorat. Nu sunt altceva decât un om ucis pe câmpul de luptă de propriul său popor”. Apoi a întrebat: „Cine a câștigat lupta?” Ibn Mas’ud i-a răspuns: „Allah și Trimisul Său”. Abu Jahl i-a zis atunci cu inima plină de ranchiună: „Ai ales să urmezi drumurile cele mai grele, ciobanule!” (Ibn Mas’ud era un păstor care lucra pentru aristocrații meccani).

Atunci Ibn Mas’ud i-a tăiat capul și l-a dus Trimisului lui Allah ﷺ.

Profetul ﷺ, când l-a văzut, a început să-l preamărească pe Allah: „Allah este Măreț, Lăudat fie Allah, care Și-a ținut promisiunea, l-a sprijinit pe slujitorul Lui și a învins Singur pe dușmani.”

După aceea a mers să privească leșul (lui Abu Jahl) spunând: „El este faraonul acestei națiuni.”