*
În acea noapte a plouat în ambele tabere.
Citește episodul anterior, XXXV (35):
Pentru politești ruperea de nori a împiedicat înaintarea, în timp ce pentru musulmani a fost o binecuvântare, întrucât i-a curățat și a îndepărtat de pe ei murdăria lui Iblis (Diavolul). Allah a trimis ploaia pentru a le întări inima și trupul. Ei au înaintat așezându-și tabăra pe malul mai îndepărtat al văii. Muhammad ﷺ s-a oprit la cel mai apropiat izvor din Badr. Al-Hubab bin Munzir l-a întrebat: „Allah te-a inspirat să alegi tocmai acest loc sau este o stratagemă de război și un rezultat al sfatului?” Profetul ﷺ i-a răspuns: „Este stratagemă de război și rezultat al sfatului”; al-Hubab i-a spus: „Acest loc nu este potrivit. Să mergem și să întindem tabăra lângă cea mai apropiată fântână, să ridicăm un bazin sau rezervor plin cu apă și apoi să distrugem toate celelalte fântâni ca ei să rămână fără apă”. Profetul ﷺ i-a aprobat planul acceptând să fie aplicat, ceea ce au și făcut la mizeul nopții.
Sa’d bin Mu’ad a sugerat să fie construit un loc anume pentru Profet ﷺ care să-l apere și să fie întrebuințat în scopul de comandament al armatei musulmane. Sa’d și-a argumentat propunerea spunând că dacă musulmanii vor fi victorioși atunci cu toții vor fi mulțumiți; dar, în caz de înfrângere, Profetul ﷺ nu va fi rănit și se poate întoarce în Medina unde se găseau încă și mai mulți oameni ce-l iubeau și care i-ar fi sărit în ajutor dacă aflau că se află în primejdie; drept urmare, Profetul ﷺ va putea să-și continue lucrarea printre credincioși, să fie sfătuit de ei și să lupte cu toții pentru cauza lui Allah. Astfel a fost numit un corp de pază dintre Ansar (ajutoare), sub comanda lui Sa’d bin Mu’ad, pentru a-l apăra pe Profet ﷺ.
Trimisul lui Allah ﷺ a petrecut întreaga noapte dinaintea zilei bătăliei în rugăciune și invocare. Armata musulmană, obosită de lungul său marș, s-a bucurat de un somn profund și odihnitor, simbol al unor favoruri divine și stării de liniște în care se aflau, 8:11: Când vă învăluie somnul în pace de la El, atunci din cer trimite asupra voastră apă ca să vă curățească și să îndepărteze de voi pângărirea Diavolului, ca să vă oblojească inimile şi să vă întărească picioarele.
Acest semn s-a arătat în noaptea de vineri, 17 Ramadan, anul 2 hijri.
Dimineață Profetul ﷺ și-a chemat oamenii la rugăciune iar apoi i-a îndemnat să lupte pe calea lui Allah. Când soarele a răsărit peste deșert, Profetul ﷺ și-a adunat mica armată și, arătând cu o săgeată pe care o ținea în mână, a aranjat rândurile soldaților.
De cealaltă parte quraișii și-au poziționat forțele la Udwat-ul-Quswa vis-a-vis de liniile musulmane. Câțiva dintre ei s-au apropiat în chip de provocare să scoată apă din fântânile Badrului dar au fost omorâți cu toții, mai puțin Hakim bin Hizam, care, mai târziu, a devenit un musulman devotat. Într-o încercare de iscodire a forțelor musulmane, Umair bin Wahab al-Jumahi a făcut o incursiune de cercetare și le-a prezentat idolatrilor un raport, spunându-le că armata musulmană număra cam 300 de oșteni dispuși să lupte până la ultimul om. După o altă misiune de recunoaștere a concluzionat că musulmanii nu dețineau alte forțe de rezervă și nu pregătiseră ambuscade. El a înțeles că oastea islamică era mult prea curajoasă pentru a se preda și mult prea hotărâtă de luptă pentru a se retrage. Acest raport de forțe, precum și relațiile de rudenie ce uneau cele două părți beligerante au slăbit moralul câtorva dintre quraiși. Pentru a contracara această opoziție dictată de logică și sfătuit de un rival de-al său, ‘Utba bin Rabi’a, dar și de alții, Abu Jahl a inițiat o campanie (cuvântare a urii) spre a chema la răzbunare împotriva adepților lui Muhammad ﷺ pentru quraișii omorâți la Nakhla. În acest fel a reușit să împiedice slăbirea forțelor lui și să manipuleze oamenii pentru a-i accepta ranchiuna și opiniile ticăloase.
Când cele două armate s-au apropiat într-atât că se vedeau reciproc, Profetul ﷺ a început să-l implore pe Allah: „O, Allah! Încrezuții și disprețuitorii de quraiși Te sfidează și deja îl hulesc pe Trimisul Tău; O, Allah! Aștept victoria pe care Tu ai făgăduit-o. Te implor, Allah, să-i învingi (pe dușmani).”
Profetul ﷺ a emis ordine ca musulmanii să nu înceapă lupta până ce nu primeau un semnal (de luptă) și le-a recomandat să-și arunce săgețile cu chibzuință (Sahih al-Bukhari, 2/568) și să nu scoată săbiile decât dacă dușmanul se apropia îndeajuns (Abu Daud 2/13).
Abu Jahl s-a rugat și el pentru victorie spunând: „Doamne al nostru, care dintre grupuri a avut mai puțină bunătate față de rudele lor și ne-a adus ceea ce noi nu cunoaștem, pe aceia să îi distrugi mâine.” Quraișii erau încrezători că cifrele superioare, echipamentul și experiența le vor fi decisive. Nobilul Coran, printr-un joc de cuvinte, le-a arătat că soarta (bătăliei) a fost hotărâtă, la fel și victoria, dar nu așa cum sperau ei, 8:19: Dacă (voi) căutaţi biruinţa, (atunci) aţi căpătat-o! Dacă încetați, va fi mai bine pentru voi. Dacă vă mai întoarceţi (la ură), şi Noi ne vom întoarce. Oştile voastre nu vă slujesc la nimic, chiar dacă sunt numeroase (întrucât) Allah este cu credincioşii.
Un gând despre „Ploaia”