Rânduieli

*

Recultivarea

Dacă discutăm despre terenuri neroditoare sintagma se aplică în cazul cultivării unui pământ care nu este utilizat (indiferent dacă a fost cultivat înainte ori este părăginit şi în întregime neproductiv, datorită îndepărtării locuitorilor, sau, pur şi simplu, nu este decât o pajişte sau un câmp de bambus); în orice caz recultivarea sau valorificarea unor terenuri neroditoare este considerată drept una dintre faptele bune în islam.

Mai mult decât atât, ca şi metodă de stăpânire a pământului, recultivarea unor terenuri neroditoare va duce către thawab (recompensă divină).

S-a transmis de la Sfântul Profet ﷺ: „Cel care cultivă un teren părăginit este îndreptăţit la stăpânirea acelui pământ”.

Imamul al-Sadiq a spus: „Orice grupare ce valorifică şi cultivă o suprafaţă de pământ va avea prioritate şi terenul le va aparţine”.

În islam terenurile părăginite aparţin lui Allah, Profetului ﷺ şi Imamilor (adică aparţin guvernării islamice) şi sunt considerate anfal (prăzi de război).

Pământurile părăginite şi neroditoare pot fi cultivate şi stăpânite. Dintre oamenii care cultivă un pământ, oricine va lua iniţiativa va avea prioritatea stăpânirii lui în următoarele condiții:

• Aprobarea din partea Imamului sau a reprezentantului său (statul islamic);

• Pământul nu trebuie să fie îngrădit cu pietre sau demarcat de nimeni de dinainte;

• Pământul nu trebuie să fie în proximitatea delimitării de proprietatea altora, precum malurile râurilor, pământul de pe lângă fântâni şi marginile plantaţiilor.

• Pământul nu trebuie să fie un pământ exceptat, cum ar fi aşezămintele religioase şi moscheile; nu trebuie să fie destinat folosinţei oamenilor, cum ar fi străzile şi drumurile.

Valorificarea şi cultivarea pământurilor este întemeiată pe deducţie. Astfel, dacă acest procedeu admite că o anumită persoană a valorificat un anume pământ în respectivele condiții, atunci stăpânirea acelei persoane va fi validă. Cu siguranţă exploatarea unui pământ variază în conformitate cu diferitele obiective asumate; de exemplu, în agricultură, valorificarea unui pământ este făcută prin aratul şi brăzdatul lui, iar în cazul construcţiei, este dat de ridicarea de ziduri în jurul terenului sau construirea unor clădiri.

Este îngăduit pentru oricine să obţină un folos din minele de suprafaţă, care nu necesită nici o excavare şi exploatare, în măsura în care activitatea economică nu devastează. Dacă beneficiul din asemenea mine impune săparea, sfredelirea, dinamitarea şi alte operaţii tehnice necesare, spre exemplu, în cazul minelor aurifere, de cupru şi altele asemănătoare, persoana care îşi asumă eforturile la începerea excavărilor şi exploatării minei va avea dreptul de proprietate.

Râurile mari sunt stăpânite în comun de musulmani. În folosirea cursurilor de apă şi a apei din căderile de zăpadă şi a ploilor revărsate din munţi, cine este mai aproape şi cât mai în preajma lor are prioritate asupra celorlalţi.

Ridicarea de jos a obiectelor

Orice obiect care este găsit şi al cărui proprietar nu este cunoscut se numeşte luqtah (obiect ridicat de jos).

Orice articol care a fost găsit şi al cărui proprietar nu este cunoscut şi al cărui preţ este mai mic decât preţul unui mithqal (4,26 grame) de argint, poate fi păstrat şi stăpânit de cel care îl găseşte. Dacă obiectul ridicat este mai mare decât un mithqal (4,26 grame) de argint în ce priveşte valoarea, el trebuie să fie luat în posesie. În cazul ridicării lui cel care l-a găsit va căuta proprietarul pe căile obişnuite timp de un an.

Dacă proprietarul este găsit el ar trebui să-i dea obiectul, dar dacă proprietarul nu este găsit, găsitorul va da respectivul obiect săracilor, în numele proprietarului acestuia, drept sadaqah (milostenie).

Dacă un obiect este găsit în ruine, care nu au locuitori, sau dacă este găsit pe terenuri aride care nu au nici un proprietar, el va aparţine găsitorului. Dar dacă este găsit pe o moşie, găsitorul ar trebui să facă cercetări cu privire la proprietarii anteriori ai pământului. Articolul găsit trebuie să fie dat proprietarilor din trecut pe baza prezentării unui tip de identificare, care să indice că ei l-au pus acolo; altminteri, articolul îi va aparţine găsitorului.

Dacă un animal al cărui proprietar nu este cunoscut este găsit, el va fi apreciat drept luqtah.

Dacă este găsit un copil al cărui tutore nu este cunoscut, este o datorie obligatorie pentru toţi musulmanii (dar este suficient când este îndeplinită şi de o singură persoană) să-l crească.

Dacă un obiect furat este încredinţat unei persoane, el va fi considerat lutqah şi trebuie să fie restituit proprietarului autentic, însă, în nici un caz nu poate fi înapoiat hoţului.

Vânzarea

Negocierea, târgul (bay’a) înseamnă schimbarea unei proprietăţi cu o altă proprietate, într-un mod în care proprietarul numit „vânzătorul” mărfii, transferă dreptul de proprietate al bunului său către altă parte în schimbul unei sume de bani, iar cealaltă parte, numită „cumpărătorul”, achită bani vânzătorului în schimbul mărfii.

Aşadar bay’a reprezintă o înţelegere care necesită pentru realizare două părţi. Astfel cei care se angajează într-o învoială trebuie să împlinească condiţiile generale ale învoielii precum maturitate, înţelepciune, intenţie şi autoritate.

Irevocabilitatea unei înţelegeri

Bay’a este un act irevocabil, adică nu poate fi contramandat de una dintre părţile contractante (vânzător sau cumpărător) după încheierea înţelegerii.

Având în vedere faptul că uneori vânzătorul sau cumpărătorul este înşelat, datorită neatenţiei sau greşelii şi suferă o pierdere considerabilă, mai ales în cazurile în care irevocabilitatea învoielii este împotriva interesului public, legile islamice impun următoarele două porunci pentru a avea grijă de acest aspect:

• Anularea învoielii;

• Opţiunea contractuală.

Aceste opţiuni sunt valabile în următoarele cazuri:

Opţiunea în timpul întâlnirii: când ambele părţi îşi păstrează dreptul de a anula tranzacţia înainte de a se despărţi.

Opţiunea în cazul înşelăciunii, ca atunci când una dintre părţile învoielii este înşelată şi a suferit o pierdere în privinţa tranzacţiei: de exemplu, dacă marfa a fost vândută la un preţ mai mic decât preţul ei real sau a fost achiziţionată la un preţ mai mare decât preţul adevărat, cel care a fost înşelat are opţiunea de a anula înţelegerea.

Opţiunea în cazul unor defecţiuni: dacă după încheierea tranzacţiei, cumpărătorul află că marfa este deficientă, el poate fie să anuleze înţelegerea, fie să pretindă diferenţa de preţ (dintre marfa bună şi cea avariată).

Opţiunea în cazul animalelor, precum oile sau caii: cumpărătorul are posibilitatea să anuleze înţelegerea în interval de trei zile.

Opţiunea în cazul unor condiţii (prestabilite): atunci când vânzătorul sau cumpărătorul, ori amândoi, au fost de acord asupra anumitor termeni şi condiţii în cadrul înţelegerii sau înainte, ei pot revoca tranzacţia, dacă datele specificate în prealabil au fost încălcate. 

Menţiuni în privinţa monedei de schimb

Bay’a poate fi de patru feluri, în funcţie de bani şi de livrarea bunurilor.

• Cu bani lichizi: dacă marfa şi preţul acesteia în bani se achită imediat ce înţelegerea pentru tranzacţie s-a încheiat.

• Cu creditare: într-o tranzacţie cu credit marfa este livrată de către cumpărător în momentul tranzacţiei dar plata mărfii este amânată de cumpărător până la un termen stabilit.

• Cu plata în avans: în această formă de tranzacţie, spre deosebire de al doilea tip, banii lichizi sunt înaintaţi de cumpărător dar livrarea mărfii de către vânzător este amânată până la un termen stabilit.

• Cu plata şi livrarea amânată: unde spre deosebire de banii lichizi, în acest tip de înţelegere, atât livrarea mărfii de către vânzător, cât şi plata acesteia de către cumpărător sunt amânate pentru un interval de timp ulterior.

Primele trei feluri de înţelegeri sunt juste, al patrulea tip poate fi înşelător.

Mărturisirea

Rolul mărturisirii în restabilirea drepturilor oamenilor ce sunt încălcate şi nerespectate într-o societate este capital, deoarece un întreg proces – întreprins de organizaţiile judiciare după o mulţime de eforturi şi osteneli în vederea colectării dovezilor, interogării martorilor, lansării de presupuneri şi ipoteze – poate fi înlocuit de o mărturisire în cel mai facil şi limpede chip, prin doar câteva cuvinte.

În islam, mărturisirea are o mare importanţă, în special din punct de vedere personal, întrucât provine dintr-un instinct pe care islamul a căutat cât mai mult să-l trezească şi să-l cultive, anume, instinctul uman al preţuirii dreptăţii.

În cuvintele Sale, Atotputernicul Allah se adresează credincioşilor:

4:135

O, voi cei care credeţi ! Fiţi făptuitori neclintiţi ai dreptăţii, martori înaintea lui Allah, chiar împotriva voastră, împotriva părinţilor şi rudelor voastre – fie bogat sau sărac – căci Allah cunoaşte cel mai bine ce este spre binele lor! Nu urmaţi poftei, ca să nu vă abateţi (de la dreptate) ! Iar dacă voi faceţi o mărturisire mincinoasă sau vă sustrageţi, Allah este Bineştiutor a ceea ce faceţi.

136

O, voi cei care credeţi ! Fiţi cu credinţă neclinită în Allah şi în Trimisul Său, în Cartea pe care a pogorât-o asupra Trimisului Său şi în Cartea pe care a pogorât-o mai înainte ! Cel care nu crede în Allah, în îngerii Săi, în Cărţile Sale, în trimişii Săi şi în Ziua de Apoi, acela pribegeşte în cea mai îndepărtată rătăcire.

137

Pe aceia care cred, apoi nu mai cred, apoi iarăşi cred, apoi iarăşi nu mai cred, apoi sporesc în necredinţă, Allah nu-i va ierta şi nu-i va călăuzi pe o cale [dreaptă].

138

Vesteşte-le făţarnicilor că ei vor avea parte de un chin dureros.

Profetul ﷺ afirmă: „Spune adevărul, chiar dacă poate fi împotriva alor tale interese”.

Scopul şi condiţiile mărturisirii

În societatea islamică mărturisirea este o afirmaţie care întăreşte drepturile altora după o confesiune. Persoana care depune mărturie trebuie să fie matură şi sănătoasă mental. Aceasta nu trebuie să mărturisească în afara voinţei sale libere. Astfel, mărturia unui copil, ale unei persoane nesănătoase, ameţite, inconştiente, ale uneia care doarme sau care este obligată să mărturisească, nu sunt corecte şi acceptate.

Însuşirea proprietăţii altei persoane şi stăpânirea ei fără nici un argument îndreptăţit al deţinerii, precum şi ocuparea prin forţă a proprietăţii altei persoane în scopul de a beneficia de foloasele ei, fără intenţia revendicării ei legale ca proprietate personală, este numită uzurpare potrivit şaria şi poartă numele de ghasb.

Astfel ghasb înseamnă exercitarea controlului asupra proprietăţii altora, fără a avea vreun mijloc legitim de control, precum chiria (un acord) sau permisiunea.

Devine destul de limpede că o astfel de faptă este un act necuviincios, care încalcă adevăratul principiu al dreptului de proprietate. La fel cum principiul dreptului de proprietate joacă un rol eficient în statornicirea şi supravieţuirea societăţii, ghasb năruie societatea şi o conduce spre stagnare.

Stăpânirea unei proprietăţi şi dreptul de proprietate vor deveni lipsite de valoare dacă oamenii influenţi ai societăţii decid să obţină controlul asupra productivităţii şi randamentului muncii celor slabi şi subordonaţi. Astfel ideea trecerii oamenilor influenţi peste drepturile personale ale oamenilor neajutoraţi ar deveni predominantă în societate. În consecinţă, în această situaţie, cei supuşi şi slabi vor porni pe calea oricărui fel de supunere, dezonoare şi lipsă de consideraţie, în dorinţa de a beneficia de rezultatul eforturilor şi străduinţelor lor.

În acest fel societatea omenească va fi transformată într-o piaţă de sclavi, iar legile şi politicile societăţii vor deveni în întregime fără efect şi vor fi înlocuite de coerciţie şi împilare.

De aceea islamul a formulat metode stricte cu privire la uzurpare şi a considerat aceasta ca fiind un păcat major.

În conformitate cu exprimarea clară a Sfântului Coran şi a tradiţiilor profetice, orice alte păcate în afară de idolatrie pot fi iertate de Allah şi orice alte păcate incluzând idolatria (şirk) pot fi iertate după tawba (pocăinţă), dar cel care poartă stigmatul săvârşirii uzurpării sau a înşelăciunii sau a oricărei alte forme de încălcare a drepturilor oamenilor, nu va avea nădejde la mântuire; el nu va fi chemat de Allah către fericire sau să se bucure de răsplata faptelor sale cele bune – fără mai înainte de a fi iertat de persoanele care stăpâneau acele proprietăţi şi drepturi.

Unele dintre învăţăturile referitoare la înşelăciune

Este obligatoriu (wajib) pentru uzurpator să restituie imediat proprietatea însuşită fraudulos către proprietarul ei prim. Dacă proprietarul nu este în viaţă, uzurpatorul trebuie să predea proprietatea uzurpată către moştenitorii lui, chiar dacă aceasta poate să însemne o grea pierdere pentru uzurpator. De exemplu dacă cineva pune mâna cu forţa pe pietrele şi bucăţile de fier care aparţin altcuiva şi le foloseşte la fundaţia unei clădiri, care valorează de sute şi mii de ori mai mult decât pietrele şi fierul, ar trebui să dezgroape fundaţia şi să scoată pietrele şi fierul însuşite fraudulos, pentru a le înapoia autenticului proprietar, în afară de cazul în care proprietarul nu acceptă preţul produsului. Tot aşa, spre exemplu, dacă cineva îşi însuşeşte prin fraudă 30 de kilograme de grâu şi îl amestecă laolaltă cu 300 de kilograme de orz, el va trebui să aleagă tot grâul din orz şi să-l înapoieze adevăratului proprietar, dacă aceasta nu acceptă să primească preţul grâului.

Dacă apare vreun defect în proprietatea uzurpată, uzurpatorul trebuie nu numai să o înapoieze către proprietarul ei la fel cum a fost la momentul însuşirii frauduloase, dar trebuie de asemenea să ofere despăgubiri pentru pierderile ei.

Dacă proprietatea uzurpată este pierdută, uzurpatorul trebuie să plătească preţul proprietarului ei legitim.

Dacă uzurpatorul cheltuie o parte din profitul proprietăţii uzurpate, fără a-l folosi el însuşi, va fi responsabil pentru profitul obținut.

De exemplu dacă o persoană care îşi însuşeşte fraudulos automobilul închiriat al altei persoane şi îl scoate din funcţiune pentru câteva zile, va fi responsabil pentru pierderea generată.

Dacă uzurpatorul câştigă foloase de la proprietatea uzurpată, de exemplu, dacă hrăneşte o oaie însuşită pe nedrept cu nutreţ bun, astfel încât aceasta se face grasă, el nu va avea nici o pretenţie îndreptăţită asupra profitului făcut prin vânzarea oii. Dacă beneficiile acumulate din proprietatea uzurpată sunt separabile (de exemplu, cultivarea unui teren însuşit pe nedrept), atunci va înapoia proprietatea uzurpată împreună cu chiria ei proprietarului legitim, în timp ce recolta va aparţine uzurpatorului.

Preempţiunea

Dacă două persoane stăpânesc o casă sau o altă proprietate funciară ca o proprietate comună, iar unul dintre parteneri hotărăşte să vândă partea sa unei a treia părţi, celălalt partener are dreptul să îi cumpere partea, prin acelaşi contract convenit şi exact la acelaşi preţ care fusese fixat pentru al treilea individ; fiind numit drept de preempţiune.

Este evident că acest drept numit şuf’ah a fost conceput în islam pentru a stabili parteneriate şi să înlăture pierderile şi alte pagube rezultate din deţinerea în comun a bunurilor, pentru că în multe cazuri, stăpânirea proprietăţii de către noul partener cauzează prejudicii celui care are dreptul în cauză ori serveşte ca sursă pentru un şir de contradicţii şi neînţelegeri. Sau este posibil ca ieşirea din parteneriat să aibă foloase pentru cel care deţine dreptul de şuf’ah, fără cauzarea unor pierderi pentru partenerul ce doreşte să îşi vândă partea. Acest drept se aplică în mod corespunzător pământurilor, caselor, grădinilor şi altor proprietăţi imobile, dar nu se aplică în cazul bunurilor mobile.

Hoţia

Hoţia este o faptă nedreaptă şi imorală, care ameninţă siguranţa financiară a societăţii. Fără îndoială sursa fundamentală a existenţei omeneşti o constituie averea şi bogăţia pe care omul le obţine cu preţul propriei vieţi. Omul îşi pune la adăpost bunurile din raţiunea de a preveni însuşirea lor pe nedrept de către ceilalţi şi, prin urmare, de a le menţine în siguranţă prin protecţia şi sprijinul societăţii. Desigur ruperea acestei protecţii şi distrugerea acestei ordini va ruina omul care şi-a petrecut viaţa întreagă dobândindu-şi averea. Aceasta duce la tăierea entuziasmului oamenilor în a înfăptui cele mai multe dintre acţiunile lor şi îi face lipsiţi de randament.

De aceea în privinţa pedepsei acestei acţiuni respingătoare, considerată a fi ticăloasă chiar şi de o conştiinţă ca cea a făptaşului, islamul a poruncit tăierea mâinii, începând cu un deget de la mâna făptuitoare pentru fiecare condamnare, spre exemplu până la pierderea celor patru degete după a patra recidivă, urmând după acest prag – pentru a cincea faptă – mâna făptuitoare cu totul pâna la încheietură).

Atotputernicul Allah spune:

5:38

Cât despre hoţ şi hoaţă, tăiaţi-le lor mâinile, ca răsplată pentru ceea ce au dobândit [prin furt] şi ca pedeapsă de la Allah, căci Allah este Puternic şi Înţelept.

Înfrânarea de la lucrurile vătămătoare

Printr-un şir de legi şi reglementări, religia islamului a protejat cum se cuvine sănătatea trupească, interzicând oamenilor, de pildă, să consume cadavre, sânge, carnea unor animale şi hrană nocivă, oprindu-i de la întrebuinţarea băuturilor alcoolice şi a apei contaminate, de la excese alimentare, de la pricinuirea unor vătămări faţă de trup; precum şi alte instrucţiuni care depăşesc obiectul acestui capitol.

Păstrarea curăţeniei

Curăţenia este una dintre cele mai semnificative izvoare ale sănătăţii. Din acest motiv i-a fost atribuită o mare valoare în şaria islamică. Importanţa acordată curăţeniei în islam nu se întâlneşte în nici o altă religie.

Profetul ﷺ a spus: „Curăţenia este o îndatorire şi o parte a credinţei islamice”.

Sfaturi repetate au ajuns până la noi de la conducătorii islamului cu privire la îmbăiere.

Musa ibn Jafar spune: „Îmbăierea o dată la două zile îl face pe om sănătos şi viguros”.

Imamul Ali spune: „Baia este un loc foarte bun, deoarece îndepărtează murdăria omului”.

În afara poveţelor generale referitoare la curăţenie şi îngrijire, islamul prescrie pentru fiecare, în mod special, curăţenia; de exemplu, porunceşte oamenilor să-şi taie unghiile mâinilor şi picioarelor, să-şi radă şi să-şi cureţe de pe trupuri şi capete părul de prisos, să-şi spele mâinile înainte şi după mese, să-şi aranjeze părul, să facă gargară cu apă şi să absoarbă prin nări apă, să-şi măture casele, să menţină curate drumurile, uşile caselor, pământul din jurul copacilor, etc.

Dincolo de aceste porunci, islamul a specificat în mod amănunţit anumite acţiuni care au legătură cu permanenta purificare şi îngrijire fizică şi spirituală deopotrivă cum ar fi recitarea, rugăciunea sau postul, îndepărtarea impurităţilor de pe trup şi haine, îndeplinirea de câteva ori în fiecare zi a abluţiunii. Pornind de la faptul că apa trebuie să atingă suprafaţa corpului înainte de rugăciune şi că trupul nu ar trebui să fie murdar şi soios, devine limpede că puritatea corpului este esenţială.

Îngrijirea hainelor

Potrivit jurisprudenţei islamice, îngrijirea veşmintelor este obligatorie pentru rugăciune, şi în general este recomandată pentru a evita murdăria.

Au ajuns până la noi multe sfaturi în această privinţă, Profetul ﷺ afirmă că: „Oricine îmbracă hainele ar trebui tot aşa de bine să le şi cureţe”.

Imamul Ali spune că: „Spălarea veşmintelor despovărează pe oricine de necaz şi frământare iar hainele îngrijite sunt un mijloc de primire a rugăciunii sale”.

De la Musa al-Kazim s-a transmis că: „Deţinerea a zece sau douăzeci de cămăşi şi schimbarea lor nu este o risipă”.

În afară de curăţenia şi îngrijirea veşmintelor şi a corpului, un musulman trebuie, de asemenea, să fie bine îmbrăcat şi să întâmpine lumea cu cea mai îngrijită prezenţă şi înfăţişare posibile.

Imamul Ali spune: „Îmbracă hainele frumoase şi aranjează-te pentru că Allah este bun şi iubește lucrurile bune, dar acestea trebuie să fie legale din punct de vedere religios”; după cum Allah a revelat (7:32): Spune : Cine a oprit podoaba orânduită de Allah, pe care El a făcut-o pentru robii Săi şi bunătăţile cele trebuincioase pentru vieţuire? Spune: Ele sunt pentru aceia care cred, în viaţa lumească, şi numai pentru ei în Ziua Învierii. Astfel facem Noi versetele Noastre limpezi pentru nişte oameni care ştiu.

Respiraţia

Fiind o parte a corpului destinată alimentării, gura se contaminează din cauza alimentelor. Resturile de mâncare se depun la baza dinţilor, pe limbă şi în alte părţi ale gurii, lăsând-o murdară şi urât mirositoare. Uneori, datorită fermentaţiei şi reacţiilor chimice, se pot dezvolta substanţe otrăvitoare care, împreună cu mâncarea, ajung în stomac. Ba mai mult, într-o mulţime, respiraţia unei asemenea persoane afectează aerul şi îi deranjează pe ceilalţi.

De aceea, islamul a poruncit musulmanilor să-şi spele dinţii în fiecare zi şi să-şi clătească gurile cu apă curată şi să-şi cureţe dinţii de murdărie.

Respiraţia este una dintre necesităţile esenţiale ale omului în decursul existenţei sale. Deseori curentul de aer care înconjoară spaţiul din apropierea omului este încărcat de miros şi impurităţi. Desigur, răsuflarea, ca şi atmosfera, este vătămătoare pentru sistemul respirator. Pentru protecţia împotriva acestui rău, Milostivul Allah a prevăzut fire de păr înăuntrul nasului, care împiedică pătrunderea prafului şi mizeriei în plămâni. De multe ori însă, această funcţie nu este îndeplinită întru totul, respiraţia fiind îngreunată de acumulările de mizerie şi praf. Drept urmare islamul a poruncit musulmanilor să inspire apă pe nas în timpul abluţiunii, pentru a-şi proteja sănătatea sistemului respirator.

Sănătatea mintală

Căutând perfecţionarea sa morală prin conştiinţa dăruită de Allah, omul înţelege valoarea moralei şi-i realizează importanţa din punct de vedere individual şi social. Se poate spune că nu există nimeni în societatea umană care să nu elogieze bunele purtări şi care nu să nu aibă consideraţie pentru cei înzestraţi cu o morală lăudabilă. Valoarea pe care omul o acordă moralei nu are nevoie de nici o explicaţie, iar poruncile amănunţite ale islamului cu privire la aceasta sunt, pentru fiecare, întru totul lămurite. Atotputernicul Allah spune:

91: 7-10

Şi pe suflet şi pe ceea ce l-a plăsmuit,

Şi i-a insuflat lui nelegiuirea cât şi evlavia,

Izbândeşte cel care-l curăţeşte,

Şi pierdut este cel care-l strică.

Nevoile omului în mediul său, precum şi măsurile pe care trebuie să le ia pentru a le împlini, sunt atât de mari, încât un om obişnuit nu poate să le enumere, ca să nu mai vorbim de intrarea în toate amănuntele acestora sau de obţinerea unei cunoaşteri suficiente privitoare la ele. Pe de altă parte, întrucât omul îşi îndeplineşte sarcinile prin mijloacele cugetării şi puterii voinţei, el ar trebui să aibă suficiente cunoştinţe atunci când doreşte să ia o decizie. El va fi incapabil să ia o hotărâre, dacă nu dispune de informaţii suficiente. Fie el însuşi este calificat pentru a adopta un mod de acţiune, fie trebuie să apeleze la cineva care este înzestrat cu pricepere spre a-şi îndeplini îndatoririle potrivit instrucţiunilor acestuia. De exemplu, în mod natural, ne adresăm unui medic pentru tratarea bolilor, unui inginer constructor pentru proiectarea unei clădiri, unui zidar pentru o lucrare de zidărie sau unui tâmplar pentru fabricarea uşilor şi ferestrelor.

Astfel, momente importante în vieţile noastre se derulează urmându-i pe ceilalţi (taqlid) chiar pentru chestiuni neînsemnate. Oricine spune „nu urmez nimănui în viaţă”, fie nu înţelege sensul cuvintelor sale, fie nu stăpâneşte sensurile orânduirii umane. Islamul, care îşi întemeiază legile religioase pe natura omenească, a adoptat o metodă similară. Islamul porunceşte adepţilor săi să înveţe pe cât este posibil preceptele şi poveţele islamice. Izvorul acestor învăţături nu este altul decât Gloriosul Coran, tradiţille (sunnah) Profetului Muhammad ﷺ şi calea imamilor călăuziţi.

Este evident că dobândirea tuturor învăţăturilor islamice din Coran şi tradiţii nu este o sarcină uşoară. O asemenea îndatorire nu este posibilă pentru toţi musulmanii şi doar un număr redus de oameni pot realiza corespunzător o asemenea misiune.

Prin urmare această rânduială religioasă ia în mod firesc forma în care un grup de musulmani, care nu sunt în măsură să dobândească învăţăturile şi preceptele prin intermediul raţionamentului, ar trebui să se adreseze celor care au dobândit poruncile islamice prin dovezi şi capacitate de raţionare spre a îşi îndeplini îndatoririle.

Un învăţat care dobândeşte legile islamice prin intermediul eforturilor şi raţionamentului este denumit mujtahid, iar străduinţa în această privinţă este intitulată ijtihad. Cel care se adresează mujtahidului este numit muqallid (cel care urmează poveţele unui mujtahid pentru ducerea la bun sfârşit a acţiunilor sale), iar raportarea sa la mujtahid este numită taqlid (urmarea unui mujtahid cu privire la punerea în practică a legilor islamice).

Desigur, taqlid este valabil în privinţa actelor de venerare, tranzacţiilor şi altor reguli practice ale islamului, dar privitor la principiile fundamentale ale islamului, care sunt chestiuni de credinţă, cineva nu poate avea încredere în părerile altora şi nu poate fi el însuşi mulțumit cu simpla ascultare. Acest lucru se datorează faptului că, în cazul principiilor fundamentale ale islamului, credința şi convingerea ţin de voinţă şi nu de comportament. Nu putem considera niciodată credinţa altora ca fiind proprietatea noastră sau vice-versa.

Nu se poate spune că Allah este Unul fiindcă părinţii sau învăţaţii spun aceasta, aşa cum nu se poate spune că lumea de dincolo este reală deoarece toţi musulmanii cred în ea. Prin urmare constituie o datorie pentru fiecare musulman să cunoască principiile fundamentale ale islamului, ale religiei, prin capacitatea de raţionare şi osteneală la care poate ajunge ca individ, chiar dacă acest nivel este unul foarte modest.

Meseria

Munca reprezintă fundamentul pe care universul omului este statornicit, această activitate fiind de altfel singura garanţie pentru supravieţuirea individului. Atotpternicul Allah a înzestrat creaturile cu mijloace adecvate prin care ei pot dobândi foloase şi evita lipsurile.

Omul, care este cel mai uimitor şi complex proiect al creaţiei, are mai multe nevoi decât orice altă creatură. Astfel el trebuie să depună un efort considerabil spre a putea face faţă nenumăratelor necesităţi şi, de asemenea, să-şi întreţină semenii (familia) pe care, în mod firesc, o are în grjiă.

De aceea, islamul, care este o religie naturală şi socială, apreciază munca şi câştigul salarial ca fiind de o mare importanţă pentru oameni. Profetul ﷺ spune: „Este important pentru orice musulman, bărbat sau femeie, să câştige bani halal pentru întreţinere şi subzistenţă.”

Islamul a acordat puţină valoare celor care îşi petrec viaţa în mod trândav.

Ori de câte ori Profetul ﷺ afla un om a cărui putere şi capacitate erau uimitoare, obişnuia să întrebe: „Munceşte?” dacă i se răspundea: „Nu, este leneş”; atunci Profetul spunea ﷺ: „Pentru mine nu are nici o cinste”.

În islam fiecare individ se cuvine să aleagă una dintre numeroasele meserii şi profesii specializate, spre care Allah l-a călăuzit să aleagă – potrivit propriei sale capacităţi. El ar trebui să-şi câştige traiul în acest mod, purtând pe umerii lui una din sarcinile societăţii şi încercând să ofere lumii sprijinul său. Islamul a introdus cele mai trainice recomandări cu privire la muncă şi dobândirea mijloacelor de existenţă, într-atât că nu a neglijat importanţa activităţilor economice până și în cele mai critice momente; imamul al-Sadiq  îi spunea prietenului său Hişam (funcționar al statului islamic), chiar în timpul războiului : „când soldaţii sunt aşezaţi în ordine de luptă şi când focul bătăliei este aprins, nu neglija responsabilitatea ta economică şi activităţile necesare pentru asigurarea întreţinerii şi continuă-ţi ostenelile financiare chiar şi în astfel de împrejurări dificile.”

Aşadar pierderea de vreme datorată leneviei nu este îngăduită în islam.

Învinuirea trândăviei

Este limpede că munca şi depunerea efortului reprezintă drumul corect pe care Creatorul l-a prescris omului pentru a ajunge la bunăstare. Desigur, abaterea de la calea creaţiei şi naturii va cauza doar pagubă omului prin rătăcirea sa.

De aceea Musa al-Kazim spune: „Să nu dovediţi lene şi dezgust în munca voastră, altfel veţi fi respinşi în această lume şi în cea de apoi”.

Profetul ﷺ i-a apostrofat pe aceia care obişnuiau să lenevească şi să pună greutăţile vieţii lor pe umerii altora.

Astăzi cercetările sociologice şi psihologice au lămurit că denaturările sociale sunt generate printre altele şi de trândăvie, lenevia fiind cea care subminează activităţile economice şi culturale ale societăţii, dând naştere la tot felul de superstiţii şi decăderi morale.

Înşelăciunea la cântar

În islam înşelăciunea la cântar este un păcat de moarte. În cuvintele Sale, Atotputernicul Allah le reproşează şi îi ameninţă pe cei care o înfăptuiesc zicând:

83: 1-6

Vai acelora care înşeală la măsură,

Aceia care, dacă li se măsoară de către alţi oameni, voiesc măsură întreagă,

Însă atunci când ei măsoară şi cântăresc, dau mai puţin!

Oare nu cred aceia că ei vor fi înviaţi?

Într-o Zi măreaţă?

O Zi în care oamenii vor sta înaintea Stăpânului lumilor?

Dincolo de înfăptuirea nedreptăţii faţă de oameni şi însuşirea banilor pe calea hoţiei, o persoană care vinde, folosind greutăţi false, pricinuieşte oamenilor risipirea încrederii și, treptat, îşi pierde cumpărătorii, iar în cele din urmă, propriul câştig.

În religia islamică orice lucru care ar putea fi mâncat şi băut este considerat drept halal, cu excepţia câtorva, unele menţionate în Coran iar altele în tradiţiile Profetului ﷺ.

Cazurile excepţionale de alimente haram comestibile şi potabile sunt limitate la două tipuri: însufleţite sau animale şi neînsufleţite sau fără viaţă.

*

Animalele sunt de trei feluri; animale acvatice, terestre şi păsări.

Din rândul animalelor care trăiesc în apă, numai păsările acvatice şi peştii cu solzi sunt halal pentru mâncare. Alte animale acvatice cum ar fi ţiparul, rechinul, broasca ţestoasă, scoica, delfinul şi altele asemenea sunt haram pentru mâncare.

Animalele terestre sunt împărţite în două grupuri: domestice şi sălbatice.

Carnea animalelor domestice precum oaia, capra, vaca şi cămila este halal pentru mâncare. Carnea cailor, catârilor şi măgarilor este de asemenea halal, dar mâncarea cărnii lor este makruh (neplăcut). Separat de acestea carnea altor animale domestice, cum ar fi câinii şi pisicile, este haram.

Dintre animalele sălbatice, berbecii şi caprele, zebra şi cerbul sunt halal; totuşi, celelalte animale sălbatice, care sunt fiarele sau cele care posedă gheare, cum ar fi leul, leopardul, lupul, vulpea, şacalul şi iepurii sunt haram pentru mâncare.

Carnea păsărilor care au guşă şi stomac sau care îşi fâlfâie aripile în timpul zborului, dar nu au gheare, cum ar fi găinile, guguştiucii sau porumbeii, turturelele şi potârnichiile sunt halal să se mănânce, însă carnea celorlalte păsări este haram pentru mâncare. Unele specii aparte de lăcuste sau cosaşi sunt halal.

Observaţie: carnea halal a animalelor mai sus menţionate este condiţionată de tăierea acestora în conformitate cu şaria islamică.

*

Există două feluri de obiecte neînsufleţite sau fără viaţă:

• Solide:

Hoitul, carnea provenită din hoitul oricărui animal, este haram pentru mâncat. De asemenea lucrurile najis (murdare), cum ar fi excrementele animalelor, precum şi acele lucruri comestibile care devin najis prin atingerea cu lucruri najis, sunt haram.

• Țărâna

• Otrăvurile mortale

Lucrurile care sunt respingătoare pentru om cum ar fi reziduurile acelor animale a căror carne este halal pentru mâncare, mucozităţile lor nazale şi orice se găseşte în intestine este haram. În mod asemănător, cincisprezece părţi şi organe ale animalelor, a căror carne este halal, sunt haram pentru mâncare.

• Lichide

Orice tip de băutură ameţitoare este haram pentru băut, chiar într-o cantitate mică.

Laptele animalelor a căror cărne este haram pentru mâncare, este haram pentru băut.

Lichidele najis, urina, etc., sânge al animalelor rezultat în urma tăierii sunt haram.

Observaţie: alimentele comestibile şi potabile haram sunt interzise atunci când nu există o împrejurare critică sau constrângere. În cazuri de acest fel cum ar fi condiţiile de sănătate ale unei persoane care suferă de inaniţie dacă nu consumă alimente haram sau care se teme de boală sau de agravarea ei, sau cel care datorită intensităţii slăbiciunii sale, ar cădea pe drum şi ar muri, este îngăduit să consume lucruri comestibile şi potabile haram doar atât cât este necesar pentru înlăturarea stării critice sau de constrângere. Acest lucru nu rămâne valabil în cazul unei persoane care pleacă din ţara sa în scopul unei tâlhării sau revolte împotriva guvernării islamice şi se confruntă cu o stare de aşa natură în cursul călătoriei sale.

Efectele diferitelor feluri de alimente comestibile şi potabile în menţinerea sănătăţii personale sunt evidente. Mai mult acestea au urmări remarcabile asupra eticii şi moralei omului şi asupra legăturilor sale sociale. Nu există nici o îndoială că însuşirile unui om deşănţat nu sunt precum acelea ale unui om cumpătat şi că purtările lor sociale nu sunt asemănătoare. Sau, de exemplu, dacă cineva este obişnuit să mănânce şi să bea lucruri dezgustătoare, el va da naştere unor urmări similare asupra vieţii sale personale şi sociale.

De aceea, cu natura sa dăruită de Allah, omul înţelege că el trebuie să respecte anumite limitări în consumarea hranei. El nu ar trebui să mănânce orice mâncare comestibilă şi să bea orice băutură potabilă. Nu doar atât vânatul excesiv al unor specii duce la generarea unor dezechilibre naturale prin înmulţirea dăunătorilor.

Allah care potrivit exprimării Sale în Coran a creat pentru om orice lucru de pe pământ, care El însuşi nu are nevoie de om şi de resursele vieţii sale şi Care este Atotcunoscător şi Atotvăzător în ceea ce priveşte binele şi răul creaturilor Sale, a declarat unele alimente comestibile şi potabile halal iar altele haram pentru folosul şi bunăstarea omului. Allah nu declară nici un lucru comestibil şi potabil halal dacă nu este în avantajul şi bunăstarea omului, nici nu declară vreun lucru haram, în afară de cazul în care este sursa coruperii, morţii şi pagubei omului.

Filosofia din spatele interdicţiei unora dintre aceste lucruri comestibile şi potabile haram este clară pentru cei care o înţeleg. Neajunsul provocat de unele dintre ele şi raţiunea pentru care acestea sunt haram ne-au fost repetat descoperite prin cercetări ştiinţifice. Privitor la lucrurile comestibile şi potabile haram a căror filosofie de a fi haram nu este încă disponbilă, nu se poate spune că aceste cercetări nu se vor afla niciodată. Chiar dacă raţiunile nu sunt desluşite, nu se poate afirma că sunt lipsite de înţelepciune şi eficacitate.

Dar întrucât aceste metode îşi au obârşia în Sfânta Prezenţă şi în Cunoaştere Nemărginită a Creatorului Atemporal – poate fi afirmat în mod categoric că acestea conţin cele mai bune îndrumări, chiar dacă noi nu putem să ajungem la înţelegerea lor datorită incapacităţii şi limitării mijloacelor de cunoaştere.

Exprimarea

Araba este fără îndoială o limbă convingătoare şi atotcuprinzătoare, care poate exprima în cel mai clar şi precis mod năzuințele naturale ale omului. În această privinţă nici o altă limbă liturgică nu o întrece.

Istoria atestă că arabii epocii barbariei (înainte de venirea islamului) care erau în cea mai mare parte nomazi, lipsiţi de civilizaţie şi de binefacerile existenţei, au deţinut o asemenea pricepere şi exprimare sugestivă în limba vorbită, încât nicăieri în istorie nu poate fi găsit un concurent pe măsura lor.

În domeniul literaturii arabe expresivitatea limbii vorbite s-a bucurat de cea mai înaltă apreciere. Oamenii nutreau un deosebit respect pentru formulările literare şi rafinate. Aceştia obişnuiau să expună poeziile încântătoare şi însemnate ale poeţilor şi scriitorilor de frunte pe pereţii Ka’bei la fel cum își înălţau zeii şi idolii. Ei foloseau de limba vorbită şi scrisă cu o asemenea grandoare respectând toate acele norme şi reguli gramaticale exacte, fără cea mai mică deviere sau greşeală, și obişnuiau să depună eforturi considerabile în vederea adaptării şi înfrumuseţării textelor produse.

În primele zile în care Profetului ﷺ i-au fost revelate câteva versete ale Sfântului Coran, citindu-le mai apoi oamenilor, s-a produs un zbucium sufletesc printre arabi şi printre poeţii şi literaţii acestora. Exprimările pline de sens, încântătoare şi atrăgătoare ale Sfântului Coran s-au întipărit în inimi şi au impresionat pe cei înţelepţi atât de mult, încât au uitat de expresivele lucrări literare şi de poeziile sclipitoare şi profunde ale marilor poeţi intitulate „al-mu’allaqat”, dându-le jos în grabă de pe pereţii Ka’bei.

Cuvintele dumnezeieşti, cu versetele lor minunate, au cucerit fiecare inimă şi au pecetluit buzele tuturor scriitorilor şi poeţilor meşteri la vorbă – prin farmecul şi frumusețea lor infinită.

Dar, din nefericire, aceste cuvinte revelate erau extrem de neplăcute şi amare pentru politeşti şi idolatri, întrucât, prin enunțurile lor expresive şi argumentarea temeinică, au luminat şi confirmat credinţa monoteismului, mustrând-o sever pe cea a politeismului şi idolatriei. De asemenea versetele coranice au umilit idolii, numiţi „zei” de cei care îi adorau şi le ofereau sacrificii şi care preferau să li se închine lor și nu lui Allah. Cuvintele dumnezeieşti au înfăţişat idolii drept statui de lemn şi piatră, neînsufleţite, neputincioase şi fără nici o valoare. Sfântul Coran a chemat arabii sălbatici, care erau plini de trufie şi vanitate şi care își întemeiaseră existenţa pe vărsarea de sânge şi tâlhărie – către religia adevărului şi a respectului pentru dreptate şi umanitate. Astfel arabii au apelat la conflict şi tertipuri necinstite, trecând totul prin foc şi sabie pentru a stinge această lumină călăuzitoare.

Cu toate acestea ei nu s-au ales cu nimic de pe urma eforturilor lor netrebnice afară de dezamăgire. În epoca timpurie a ignoranţei (jahiliya), Profetul ﷺ s-a întâlnit cu unul dintre oamenii iscusiţi la vorbă, pe nume Walid, care era un renumit literat arab. Profetul ﷺ a recitat câteva versete de la începutul surei 41 a Coranului. În pofida mândriei şi aroganţei sale, Walid l-a ascultat foarte atent, până ce Profetul ﷺ a ajuns la versetul:

41:13

Şi dacă întorc ei [spatele], atunci spune: „Vă previn asupra unei nenorociri asemenea nimicirii [care a lovit] neamurile ‘Ad şi Thamud”.

De îndată ce Profetul ﷺ a rostit acest ayat (verset), Walid s-a tulburat şi a început să tremure în așa măsură încât şi-a pierdut cunoştinţa, apoi întâlnirea s-a întrerupt iar oamenii s-au împrăştiat.

Mai târziu, un grup de oameni s-a dus la Walid şi a început să-şi arate nemulțumirea pentru faptul că i-a făcut de ruşine şi de ocară în faţa lui Muhammad ﷺ.

Walid a spus: „Nu, ştiţi că nu mă tem de nimeni şi nu am o dorinţă necumpătată de câştig. Ştiţi că sunt un om de litere şi un scriitor. Cuvintele pe care eu le-am auzit de la Muhammad nu aveau nici o asemănare cu vorbele altor oameni. Cuvintele lui erau atrăgătoare şi fermecătoare. Ele nu ar putea fi socotite nici poezie, nici povestire. Sunt pline de semnificaţii şi profunzime. Sunt constrâns să nu spun nimic despre această chestiune până nu îmi formez o părere. Daţi-mi o perioadă de trei zile să reflectez la acestea”.

Când oamenii au sosit la Walid, după un interval de trei zile, el a spus că vorbele lui Muhammad erau farmece şi descântece care vrăjeau inima omului.

Idolatrii îndrumaţi de Walid au numit Sfântul Coran magie şi vrăjitorie şi s-au ferit de profunzimea semnificaţiilor lui. Acelaşi lucru le-au cerut şi oamenilor, interzicându-le ascultarea lui. În momentele în care Profetul ﷺ obişnuia să recite Coranul în vecinătatea sanctuarului Ka’bei, idolatrii obişnuiau să ţipe şi să bată din palme pentru a nu îngădui oamenilor să îi audă vocea. Oamenii era captivaţi de relatările încântătoare şi convingătoare ale Sfântului Coran, aceştia profitau adesea de întunericul nopţii şi se adunau în spatele zidurilor casei Profetului ﷺ, pentru a asculta recitarea Sfântului Coran. În acelaşi timp, șoptind unii altora, obişnuiau să spună că aceste cuvinte nu pot fi puse pe seama unei fiinţe omeneşti.

Atotputernicul Allah, făcând referire la acest aspect, a revelat:

17:47

Noi ştim prea bine cum ascultă ei, atunci când te ascultă pe tine şi şuşotesc [între ei] şi zic cei nelegiuţi: „Voi nu urmaţi decât un bărbat vrăjit!”

Uneori, când Profetul ﷺ recita Sfântul Coran şi atrăgea după sine oamenii lângă Ka’ba, literaţii arabi obişnuiau să se aplece, astfel încât să nu fie văzuţi sau recunoscuţi când treceau pe lângă el.

Întrucât spune Allah:

11:5

Ei își închid piepturile, pentru a se ascunde de El. Dar chiar dacă se învelesc ei, ascunzându-se în veşmintele lor, El ştie atât ceea ce ţin ei ascuns, cât şi ceea ce destăinuiesc, căci El este Bineştiutor al lăuntrului piepturilor.

Învinuirea Profetului ﷺ

Idolatrii şi politeiştii obişnuiau să-l numească nu numai pe Trimisul lui Allah ﷺ, ci şi întreaga lui cale profetică drept vrăjitorie sau minciună. Ori de câte ori Profetul ﷺ a chemat oamenii să urmeze calea lui Allah, le-a insuflat adevărul sau le-a dat unele poveţe, ei susţineau că el practică vrăjitoria, chiar dacă acesta le tălmăcea chestiuni a căror validitate era recunoscută de judecata sănătoasă şi de natura dăruită de Allah.

De asemenea el le-a arătat calea cea dreaptă şi modalitatea prin care ar putea dobândi bunăstare şi fericire în interiorul societăţii omeneşti. Ei nu au nici un argument împotriva celor relatate de Profet ﷺ, iar asemenea chestiuni nu pot fi apreciate drept vrăjitorie sau lucrare diavolească.

Este oare obișnuința vrăjitorilor să afirme: „Nu veneraţi pietrele şi lemnele cioplite de voi înşivă, nu vă oferiţi copiii ca jertfă pentru ei şi nu credeți în superstiţii?”

Ar putea fi catalogate drept vrăjitorii: ideile morale lăudabile precum adevărul, onestitatea, bunăvoinţa, frăţia omenească, pacea, dreptatea şi respectul pentru drepturile umane?

11:7

El este cel care a creat cerurile şi pământul în şase zile – în vreme ce Tronul Său era pe apă – pentru ca să vă încerce care dintre voi este mai bun în făptuire. Iar dacă tu spui: „Veţi fi voi înviaţi după moarte, cei care nu cred vor zice: Aceasta nu este decât vrăjitorie vădită.”

Ruga

Atotputernicul Allah spune:

74: 42 – 48

Ce v-a adus pe voi în focul Iadului?

Iar ei vor răspunde: Noi nu am fost dintre aceia care au împlinit Rugăciunea,

Şi noi nu l-am hrănit pe cel sărman,

Şi noi am ponegrit laolaltă cu bârfitorii,

Şi noi am socotit drept minciună Ziua de Apoi,

Până ce ne-a venit nouă ceea ce este sigur.

Şi nu le va fi lor de nici un folos mijlocirea mijlocitorilor.

Sfântul Profet ﷺ spune: Rugăciunea (salat) este un stâlp al credinţei. Dacă este primită de Allah, celelalte acte de adorare vor fi şi ele primite, în caz contrar, nici celelalte închinăciuni nu vor fi primite. Întocmai precum îşi îndepărtează murdărira şi necurăţirea de pe corp, prin spălarea de cinci ori pe zi într-un râu, un om se purifică de păcate prin împlinirea rugăciunii (salat) de cinci ori pe zi.

Desigur, ar trebui să fie ştiut că cel care rosteşte rugăciunea (salat), dar nu îi acordă nici o importanţă, este asemenea celui care nu rosteşte rugăciunea.

Allah Preaînaltul revelează în Sfântul Coran:

107: 4-6

Şi vai acelora care fac Rugăciunea!

Find fără grijă faţă de rugăciunea lor,

Care sunt numai făţarnici.

*

Într-o zi, Profetul ﷺ a intrat în moschee şi a văzut un om ce săvârșea salat fără îndeplinirea unor segmente din rugăciune, fără ruku (metanie) şi fără sujud (prosternare).

Sfântul Profet ﷺ a spus: „Dacă acest om moare în această stare, nu va muri ca musulman”.

Astfel credinciosul trebuie să rostească rugăciunea cu umilinţă, veneraţie şi atenţie faţă de ritual. Se cuvine să-şi dea bine seama către cine se adresează atunci când practică salat (rugăciunea) și să îndeplinească ruku, sujud şi alte părţi ale salat în mod corect, pentru a se bucura de cele mai minunate roade ale practicării rugăciunii.

Este de menţionat că Profetul ﷺ a enunţat într-o relatare: „Faceţi rugăciunea aşa cum m-aţi văzut pe mine rugându-mă”.

Allah revelează în Gloriosul Coran:

29:45

Recită ceea ce ţi s-a revelat din Carte şi împlineşte Rugăciunea! Rugăciunea împiedică de la ceea ce este ruşinos şi de la ceea ce este oprit. Iar pomenirile lui Allah sunt lucru şi mai mare, iar Allah ştie ce faceţi voi!

Acest fapt se adevereşte deoarece regulile rostirii rugăciunii sunt concepute în aşa fel încât, dacă sunt respectate, persoana care practică rugăciunea nu va fi niciodată ispitită către fapte rele.

De exemplu, una dintre regulile practicii rugăciunii face referire la locul şi la hainele în care este rostită rugăciunea: acestea nu ar trebui să fie obţinute în mod fraudulos sau ilicit. Rugăciunea (salat) nu este primită nici dacă un singur fir din materialul hainelor celui care se roagă este însuşit pe nedrept. Cineva care se fereşte astfel de lucrurile haram (interzise), nu va folosi vreodată avuţia sau bunurile interzise şi nu va contesta drepturile celorlalţi. De asemenea rugăciunea va fi primită cu condiţia ca omul să se menţină el însuşi departe de zgârcenie, pizmă şi alte trăsături rele sau necuviincioase. Este evident că sursa tuturor necuviinţelor se găsește în aceste însuşiri rele. Dacă cineva care rosteşte rugăciunea se menţine departe de aceste trăsături, el va fi în mod categoric ferit de toate faptele rele şi necuviincioase. Dacă unii oameni îndeplinesc fapte imorale, chiar şi în cazul în care împlinesc rugăciunea, aceasta se datorează nerespectării regulilor obligatorii ale rugăciunii. Drept urmare rugăciunile lor nu sunt primite iar ei nu se bucură de minunatele foloase ale practicii religioase.

Religia islamului a acordat o asemenea importanţă rugăciunii încât a făcut-o obligatorie pentru fiecare musulman în toate împrejurările, chiar şi în momentul morţii. Dacă cineva nu poate rosti din surele Coranului sau nu se poate dedica dhikr-ului, atunci s-ar cuveni să le treacă prin lăuntrul inimii sale. Dacă este neputincios să rostească rugăcunea în picioare, atunci să o rostească stând jos. Dacă nu este capabil să rostească rugăciunea nici chiar stând jos, atunci să o rostească stând culcat. În orice caz sunt foarte puţine acele împrejurări când omul este scutit de rugăciune. Spre exemplu într-un caz de război, dacă cineva care doreşte să rostească rugăciunea nu se poate orienta cu faţa către Qibla (direcţia geografică a Ka’bah aflată în sanctuarul moscheii din Mecca) de teama duşmanului sau în cazuri de necesitate, poate împlini rugăciunea fără să se orienteze către Qiblah, rugându-se astfel în orice direcţie.

Înclinația naturală

Un prunc, în general, plânge atunci când își dorește laptele matern aducător de viață.

Scopul său prim îl reprezintă hrana, iar de va constata că a făcut o confuzie, întrucât ceea ce a luat sau apucat nu constituie hrană, va renunţa în scurt timp la acel lucru. În mod similar omul caută adevărul în orice comportament pe care îl adoptă. Ori de câte ori constată că a greşit şi a făcut rău, el suferă şi regretă greutăţile pe care le rabdă pentru o acţiune eronată. În cele din urmă omul se înfrânează permanent de la greşeală şi rătăcire şi încearcă să ajungă la adevăr atât de mult cât îi este cu putinţă.

Această idee face lumină asupra faptului că omul este, prin natură şi înclinaţie înnăscută, o fiinţă realistă; spre exemplu, cu sau fără voie, el mereu se raportează la realitate şi urmează calea adevărului. Omul nu a deprins această înclinație fără motiv. Dacă totuşi, din când în când, omul dovedeşte îndărătnicie şi refuză să accepte adevărul, acest lucru se datorează faptului că, fără să descopere adevărul şi evlavia, a fost prins în mrejele greşelii şi rătăcirii. Dacă le descoperea, nu ar mai fi urmat calea rătăcirii.

Nu doar atât, uneori omul pătimeşte de pe urma indispoziţiei psihologice datorate hedonismului, deoarece aceasta transformă gustul dulce al adevărului în amărăciune. Atunci, deşi omul a luat cunoştinţă îndeaproape despre adevăr, nu îl urmează. Chiar dacă recunoaşte legitimitatea adevărului şi necesitatea dăinuirii în adevăr, zăboveşte departe de supunerea faţă de acesta. Este şi cazul evenimentelor ce au ajuns să se repete periodic pentru unii oameni, în care datorită dependenţei progresive faţă de lucrurile vătămătoare, aceştia îşi reprimă instinctul uman (care nu este altceva decât îndepărtarea pericolului şi ieşirea dintr-o încurcătură) şi se angajează în fapte dăunătoare.

Sfântul Coran cheamă omul spre realism şi stricta respectare a adevărului.

Coranul stăruie asupra acestei chestiuni şi, în diferite feluri, cere oamenilor să-şi păstreze înclinaţiile naturale şi să îşi menţină loialitatea faţă de adevăr prin traiul după preceptele sale.

Atotputernicul Allah spune:

10:32 – 33

Acesta este Allah, Domnul vostru cel Adevărat! Şi ce se află dincolo de Adevăr numai decât rătăcirea? Şi cum de puteţi fi voi rătăciţi?

Aşa se adevereşte cuvântul Domnului tău împotriva acelora care sunt nelegiuţi că, într-adevăr, ei nu vor crede!

Allah spune, de asemenea:

103: 1-3

Jur pe timp!

Că omul va fi în pierdere.

Afară de aceia care cred şi împlinesc fapte bune şi se îndeamnă unul pe altul către Adevăr şi se îndeamnă unul pe altul la răbdare.

În mod evident toate aceste interdicţii fixate de Allah arată că, dacă omul nu-şi păstrează vii înclinaţiile naturale şi dacă nu se străduieşte să urmeze realitatea şi adevărul, el nu va fi mulţumit cu bunăstarea şi cu fericirea sa şi va urma patimilor şi manifestărilor imorale. Prin urmare el va fi legat de mâini şi de picioare cu superstiţii şi cugetări nesăbuite. Atunci, precum un patruped ce şi-a pierdut capacitatea de orientare, va fi victima plăcerilor deşănţate şi neînfrânării datorate ignoranţei.

Atotputernicul Allah afirmă:

25: 43-44

Nu-l vezi pe acela care şi-a luat pofta lui drept zeu pentru el? Tu vrei să fii chezaş pentru el? Sau crezi tu că cei mai mulţi dintre ei aud sau chiar pricep? Ei nu sunt decât asemenea vitelor, ba ei sunt chiar şi mai rătăciţi de la drum!

Una dintre interpretările acestor versete prin reformularea întrebărilor poate fi:

• Cum îi socoteşti pe oamenii care-şi idolatrizează patimile? [făcând orice pentru satisfacerea lor sau inventând orice pentru obţinerea lor sau justificând orice pentru întreţinerea acestora]

• Cugeţi că poţi îndrepta şi educa aceşti oameni? [fără ca ei să înţeleagă natura înşelătoare a lumii materiale]

• Îţi închipui că ascultă şi înţeleg? [cât timp sunt ancoraţi în uitarea hedonismului şi iubirii deşănţate de sine]

• Sunt mai rătăciţi de la calea cea bună decât vitele. [întrucât vitele deţin limitări firești, pe când sacii poftelor au doar început nu şi sfârşit]

Totuşi, dacă instinctul lor omenesc înnăscut îşi recapătă cunoştinţa, iar cugetul urmării adevărului începe să lucreze, faptele ar fi, una după cealaltă, lămuritoare în ceea ce-i priveşte, iar ei ar accepta cu dragă inimă orice adevăr şi lucru devenite limpezi pentru ei şi, în fiecare zi, ar face încă un pas pe calea fercirii şi prosperităţii.

14:10

Trimişii lor au zis: Aveţi voi îndoială în privinţa lui Allah, Creatorul cerurilor şi al pământului, care vă cheamă ca să vă ierte pentru o parte dintre păcatele voastre şi vă dă vouă răgaz până la un termen hotărât? Şi au răspuns [necredincioşii]: Voi nu sunteţi decât nişte oameni ca şi noi ce voiesc să ne abată de la ceea ce adorau părinţii noştri! Aduceţi-ne o dovadă desluşită!

La lumina zilei orice este vădit. Ne putem vedea pe noi înşine, pe ceilalţi, casele, deşertul, munţii, jungla şi oceanul. Dar când întunericul nopţii se răspândeşte, toate aceste lucruri vizibile şi minunate îşi pierd splendoarea. Atunci înţelegem că această strălucire nu le aparţine, ea fiind cauzată de fapt de lumina soarelui, prin intensitatea razelor sale. Soarele este strălucitor şi, cu reflexia sa, face lumea şi tot ceea ce există în ea luminos şi vizibil. Dacă aceste lucruri ar fi avut o strălucire proprie, ele nu ar fi pierdut-o niciodată.

Însă Allah este Cel care luminează orice întuneric şi întunecă orice lumină, care vede însă nu prin văz, aude însă nu prin auz şi lucrează însă nu prin unelte, Cel Milostiv şi Îndurător, Domnul Lumilor. Iar Allah este Adevărul, Lumina cerurilor şi a pământurilor, a Sa este perfecţiunea, al Său este hotarul peste care nu se poate trece, a Sa este împărăţia şi slava şi la El ne vom întoarce cu toţii.

Știința

Importanţa efortului depus în atingerea unui scop este asemenea scopului însuşi. Pentru că fiecare om, cu natura sa dăruită de Allah, apreciază importanţa cunoaşterii mai presus decât orice altceva în universul umanităţii, însemnătatea celui care caută ştiinţa va fi mai presus de toţi. Întrucât religia islamului se întemeiază pe natura umană, în mod neîndoielnic aceasta acordă cea mai mare preţuire celor care studiază.

Sfântul Profet ﷺ a afirmat: Cel care a pornit pe calea dobândirii cunoaşterii este iubit de Allah.

În orice epocă un număr suficient de musulmani trebuie să îşi asume obligaţia studiului în cadrul centrelor de educaţie islamică. Allah Preaînaltul spune:

9:122

Ca şi pentru cei care se căiesc, cei care adoră, cei care aduc laudă, cei care merg prin lume, cei care se închină, cei care se prosternează, cei care poruncesc ceea ce se cuvine şi cei care opresc de la cele neîngăduite şi cei care păzesc poruncile lui Allah. Binevesteşte-le dreptcredincioşilor!

Importanţa învăţătorului şi a îndrumătorului

Învăţătorul este o inimă caldă şi luminoasă, care devine puternică prin lumina cunoaşterii, în scopul de a smulge din rădăcini neştiinţa de carte şi necunoaşterea din întreaga lume. Învăţătorul este cel care-i transformă pe cei necunoscători şi cu inimile împietrite în oameni pătrunzători şi înţelepţi şi îi conduce, cu ajutorul făcliei strălucitoare a cunoaşterii şi educaţiei, către pământul sfânt al bunăstării.

Din acest motiv respectul pentru învăţători este esenţial, iar supunerea faţă de ei este obligatorie în religia islamului. Învăţătorii sunt consideraţi cei mai evlavioşi şi mai slăviţi oameni din societate. În privinţa măreţului şi merituosului statut al învăţaţilor, este suficient să amintim mărturisirea imamului Ali care spune: „Cel care m-a învăţat un cuvânt, m-a făcut slujitorul lui”.

Această afirmaţie este foarte valoroasă în ceea ce priveşte aprecierea statutului învăţaţilor.

De asemenea emirul dreptcredincioşilor Ali afirmă: „Oamenii [de religie] sunt împărţiţi în trei categorii; prima ceată este alcătuită din savanții (ulema) islamului; a doua este compusă din cei care dobândesc cunoaşterea pentru mântuirea lor şi a celorlalţi; a treia constă în cei cărora le lipseşte cunoaşterea sau înţelepciunea. Persoanele din cel de-al treilea grup sunt precum musculiţele poposite pe capul şi pe corpul dobitoacelor, care zboară în diferite direcţii cu fiecare adiere a vântului (ori se îndreaptă oriunde găsesc murdărie şi miros urât).”

Respectul faţă de învăţaţi

În timp ce înfăţişează statutul distins şi valoarea cunoaşterii precum şi a demnităţii învăţaţilor, Sfântul Coran spune:

58:11

O, voi cei care credeţi! Când vi se spune vouă: „Faceţi loc în adunări!” atunci faceţi voi un loc şi vă va face şi Allah vouă un loc [în Paradis]! Iar când se spune: „Ridicaţi-vă!” atunci ridicaţi-vă voi şi Allah îi va ridica cu [câteva] trepte pe aceia care cred dintre voi şi pe aceia cărora li s-a dat ştiinţa, căci Allah este bine ştiutor a ceea ce faceţi.

Importanţa savanţilor este atât de mare pentru Profet ﷺ încât el afirmă: „Dispariţia unui neam este mai suportabilă şi mai puţin păgubitoare decât moartea unui savant”.

În mod asemănător Atotputernicul Allah afirmă în alt verset:

39:9

Oare acela care petrece timpul nopţii în rugăciuni, prosternându-se şi stând în picioare, este cu teamă de Ziua de Apoi şi Îl roagă de îndurare pe Domnul său? [este la fel precum cel care nu] Spune: „Oare sunt egali cei care ştiu cu cei care nu ştiu?” Însă numai aceia care au minte, trag învăţăminte.

Astfel învăţatul islamic şi omul necunoscător nu sunt înrudiţi.

Un om învăţat şi înţelept are o superioritate evidentă asupra cuiva căruia îi lipseşte ştiinţa. Concluzia obținută din acest verset coranic arată că, din perspectiva Coranului, termenul ilm nu este aplicat în mod exclusiv ştiinţei islamice, mai degrabă acoperă orice lucru care oferă înţelegere şi cunoaştere raţională omului şi îl ajută în chestiunile lumeşti şi cereşti.

Referitor la superioritatea învăţaţilor faţă de cei care se închină şi a oamenilor pioşi, s-a transmis următoarea afirmaţie a lui Muhammad al Baqir: „Un învăţat care contribuie cu ştiinţa sa, este superior faţă de 7000 de închinători şi are întâietate faţă de ei”.

Profetul ﷺ crede că statutul personalităţii omului este determinat de cunoaşterea sa. Sfântul Profet ﷺ afirmă: „Cel mai învăţat om este cel care îşi îmbogăţeşte cunoaşterea prin primirea ajutorului de la ştiinţa celorlalţi. Valoarea omului este determinată de cunoaşterea sa. Astfel cu cât omul este mai cunoscător, cu atât este mai valoros, iar cu cât este mai nepriceput, cu atât este mai puţin preţuit”.

Datoriile profesorilor şi ale ucenicilor

Sfântul Coran socoteşte cunoaşterea şi învăţătura drept viaţa adevărată a omului, deoarece în lipsa cunoaşterii, omul nu ar fi diferit de un obiect neînsufleţit sau de un mort.

De aceea un ucenic s-ar cuveni să-şi considere învăţătorul drept un centru al existenţei, de la care primeşte, treptat, amănunte cu privire la viaţa sa concretă. Din acest motiv se poate considera îndatorat în existenţa sa faţă de învăţător şi n-ar trebui să îi dezamăgească aşteptările. El nu trebuie să arate îndărătnicie în primirea învăţăturilor, chiar dacă sunt însoţite de severitate. Ucenicul trebuie să îşi respecte învăţătorul în prezenţa şi în absenţa lui, în timpul vieţii şi după moartea acestuia.

La fel profesorul ar trebui să se simtă răspunzător pentru viaţa ucenicilor săi. Nu trebuie să fie plictisit şi nici nu trebuie să-şi afle liniştea atât timp cât nu şi-a îndrumat elevii până la condiţia de oameni onorabili şi vrednici. Învăţătorul nu ar trebui să fie dezamăgit dacă uneori elevii nu manifestă grija cuvenită pentru primirea învăţăturilor sale. S-ar cuveni ca el să încurajeze şi să-şi răsplătească elevii atunci când înaintează în privinţa educaţiei lor. Prin cuvintele şi faptele sale, profesorul nu trebuie niciodată să influenţeze negativ moralul elevilor săi.

Două chestiuni importante în cadrul învăţăturilor islamului

Fiecare dintre politicile sociale răspândite în diferitele societăţi omeneşti cuprind o suită de lucruri tainice.

Dacă aceste secrete sunt descoperite lumii, poziţia conducătorilor societăţii şi interesele lor materiale vor fi puse în pericol. Din acest motiv ei tăinuiesc aceste realităţi publicului larg.

Raţiunea din spatele unei asemenea politici este că, de cele mai multe ori, planurile tăinuite sunt ostile societății. Întrucât acestea sunt împotriva raţiunii şi interesului comunităţii şi ale indivizilor, ei se tem că ar fi puşi în situaţia de a înfrunta un potop de proteste, riscând pierderea avantajelor personale, dacă aceste lucruri ascunse ar ieşi la iveală. Din acest considerent diverse structuri clericale sau centre intelectuale şi spirituale ale altor religii denotă o oarecare ezitare în a permite păreri personale sau varii intruziuni doctrinare, asumându-şi dreptul de a adapta şi explica, în trepte de accedere, învăţăturile şi conţinutul cărţilor religioase. Potrivit lor, este de datoria oamenilor să accepte fără tăgadă orice afirmă aceștia. Această metodă a tulburat multe politici religioase instituite în lume, denaturându-le scopul benefic.

Însă, întrucât islamul are încredere în justeţea sa, spre deosebire de alte politici religioase şi nereligioase, nu necesită nici o ambiguitate, tăinuire, sau lipsă de claritate în optica deţinută.

Islamul nu tăinuieşte nici un lucru corect, nici nu permite musulmanilor să păstreze secretă o chestiune justă şi de mari beneficii. Aceasta deoarece normele islamice sunt formulate potrivit legilor naturii şi ale creaţiei, aşadar, nici unul dintre aceste adevăruri şi realităţi nu pot fi tăgăduite. Tăinuirea beneficiilor pentru ceilalţi sau a adevărului sunt păcate importante.

În cuvintele sale Atotputernicul Allah i-a condamnat pe cei care ascund adevărul spunând:

2:159

Iar pe aceia care ascund semnele limpezi şi călăuzirea pe care Noi le-am trimis, după ce le-am făcut cunoscute oamenilor prin Scriptură, pe aceia îi blesteamă Allah şi îi blesteamă blestemătorii!

Islamul a poruncit adepţilor săi să cugete liber cu privire la adevăruri şi învăţături, dar să înceteze această înaintare oricând remarcă cea mai neînsemnată nelămurire; de aceea credinţele lor limpezi pot rămâne neatinse de vătămarea tenebrelor oricăror dubii. Islamul porunceşte oamenilor, de asemenea, să încerce să îndepărteze orice incertitudine într-o manieră justă şi doritoare de adevăr şi să se străduiască să le lămurească cu sinceritate, dacă le întâmpină.

Atotputernicul Allah spune:

17:36

Şi nu urma [lucrul despre] care nu ai cunoştinţă! Auzul şi văzul şi inima, pentru toate acestea vei fi întrebat!

Înfrânarea de la libera cugetare şi exprimarea adevărului

Perceperea realităţilor prin intermediul cugetării şi reflecţiei şi recunoaşterea lor sunt cele mai valoroase însuşiri ale omului, singurele semne particulare ale superiorităţii lui asupra fiarelor, precum şi fundamentul demnităţii şi onoarei sale. Sentimentul dragostei faţă de umanitate şi instinctul realităţii nu vor permite niciodată omului să fie privat de libertatea de cugetare prin impunerea unei gândiri mimetice. Nici nu vor permite judecăţii să fie condusă pe o cale greşită prin ascunderea adevărurilor, într-atât încât să suprime gândirea dumnezeiască. Totuşi o anumită temperare este necesară atunci când omul este incapabil să înţeleagă un adevăr sau când, datorită stăruinţei întru neadevăr şi îndărătniciei, nu există nici o speranţă pentru stabilirea adevărului.

*

Prin intermediul multor tradiţii, imamii au oprit cu chibzuinţă oamenii de la cugetarea unor adevăruri, care sunt dincolo de nivelul de înţelegere al omului.

Atotputernicul Allah permite tăinuirea stării reale a lucrurilor sub forma disimulării (taqiyyah) în două situaţii:

3:28

Dreptcredincioşii să nu îi ia [ca] aliaţi pe cei care nu cred drept sprijin [contra] dreptcredincioşilor. Cel care face aceasta nu va mai avea legătură cu Allah, afară de situaţia în care căutaţi o pavăză să vă feriţi de ei. Dar Allah [vă avetizează] de El [însuşi]. Şi la Allah este întoarcerea.

16:106

Aceia care nu cred în Allah, după ce au crezut, afară de acela care este silit [să nu creadă], dar inima lui este netulburată întru credinţă de aceia care şi-au deschis inima către necredinţă, va veni mânie de la Allah şi ei vor avea parte de un chin cumplit.

În câteva cazuri islamul socoteşte tăinuirea adevărurilor şi a realităţilor ca fiind nevătămătoare:

• Disimularea este utilizată acolo unde nu există nici o şansă de statornicire a adevărului şi când exprimarea adevărului pune în pericol starea, viaţa şi demnitatea cuiva.

• Când adevărul nu este înţeles de cineva şi exprimarea sa poate să-l conducă la rătăcire sau poate provoca dispreţ şi batjocorire a adevărului.

• Când datorită lipsei capacităţii de cugetare, se prezintă adevărul într-un mod fals şi se ajunge la denaturare.

Adorarea lui Allah

După cunoaşterea Sa a doua îndatorire a omului este adorarea Lui. Aceasta deoarece, în răstimpul cunoaşterii adevărului, devine limpede că fericirea şi bunăstarea, care sunt pentru majoritatea oamenilor cele mai importante ţeluri, vor fi obţinute prin punerea în aplicare a planului pe care Atotputernicul Allah l-a prevăzut pentru vieţile noastre şi ni l-a transmis prin trimişii Săi. De aceea supunerea faţă de poruncile lui Allah şi slujirea Lui sunt singurele îndatoriri ale omului; în comparaţie cu acestea, alte obligaţii par nesemnificative şi lipsite de importanţă.

Iată spune Creatorul:

17:23

Şi Domnul tău a orânduit să nu Îl adoraţi decât pe El şi să vă purtaţi frumos cu părinţii voştri, iar dacă bătrâneţile îi ajung pe unul dintre ei sau pe amândoi lângă tine, nu le ziceţi lor „Of” [din pricina slăbiciunii] şi nu-i certa, ci spune-le lor vorbe cuviincioase.

De asemenea Allah revelează că:

36:60-61

Oare nu am făcut Eu legământ cu voi, o, fii ai lui Adam, să nu Îl adoraţi pe Şeitan, căci el vă este vouă duşman învederat? Şi să Mă adoraţi pe Mine? [pentru că] acesta este drumul drept?!

Astfel este de datoria noastră să recunoaştem realitatea nimicniciei şi necesităţii faţă de Creator, păstrând în minte Măreţia şi Slava Lui. Trebuie să socotim că Allah ştie şi vede faptele noastre în orice privinţă şi să ne supunem poruncilor Lui. Avem obligaţia de a nu sluji nimănui în afară de Allah şi de a nu ne supune nimănui altcuiva în afară de Sfântul Profet ﷺ şi imamilor călăuziţi, de care ni se cere să ascultăm prin porunca divină.

4:59

O, voi cei care credeţi! Fiţi cu supunere faţă de Allah şi fiţi cu supunere [ascultare] faţă de Trimisul Său şi faţa de conducătorii voştri! Apoi dacă aveţi neînţelegeri într-o chestiune, aduceţi-o [întru judecare] la Allah şi la Trimis, dacă voi credeţi în Allah şi în Ziua de Apoi! Aceasta este mai bine şi cu mai bune urmări.

În virtutea supunerii faţă de Allah şi autorităţii religiei, se cuvine să păstrăm un mare respect pentru orice lucru legat de Allah. Se cuvine să cinstim sfintele Sale nume şi implicit să onorăm personalităţile profeţilor şi conducătorilor numiți de aceştia; şi să ne străduim cu privire la cinstirea şi aplicarea Coranului, după cum este revelat că:

22:32

Astfel! Iar acela care cinsteşte rânduielile lui Allah [să ştie] că aceasta este din cuvioşia inimii!

*

Însemnătatea acordată identificării îndatoririlor şi împlinirii lor de către oameni pentru oameni şi implicit pentru întreaga societate este o obligaţie de netăgăduit pentru umanitate. Ar fi cu neputinţă să se găsească o fiinţă umană cumpătată care să nege această realitate.

Întrucât îndatoririle omeneşti şi gradul de împlinire al acestora se află în strânsă legătură cu viaţa şi bunăstarea omenirii, iar religia se deosebeşte de teoriile şi practicile nereligioase, în măsura în care sunt abordate concepţiile privitoare la viaţa omului, îndatoririle religioase vor fi astfel diferite de obligaţiile altor teorii şi practici nereligioase. Potrivit religiei, omul are o existenţă veşnică şi fără de sfârşit, care nu se încheie odată cu moartea. Fondul credinţelor curate şi adevărate, a moralei lăudabile şi a faptelor bune pe care omul le-a săvârşit în această lume înaintea morţii sale, slujeşte drept investiţie fundamentală în viaţa sa veşnică din lumea de dincolo.

De aceea, în privinţa îndatoririlor şi obligaţiilor pe care religia le-a formulat pentru indivizi şi societate, este luată în considerare, de asemenea, şi viaţa din lumea de apoi.

Religia introduce prevederile sale în domeniul teismului, închinării şi slujirii lui Allah, ale căror consecinţe limpezi se vor destăinui în Ziua Învierii.

Învăţăturile şi practicile nereligioase (oricare ar fi acestea) iau în considerare numai existenţa scurtă şi trecătoare din această lume, exprimând îndatoriri prin intermediul cărora omul poate obține foloase şi avantaje concrete mai mult din existenţa sa materială, care nu diferă de cea a altor fiinţe pământeşti. Într-adevăr, cu un raţionament care îşi are obârşia în emoţiile şi sensibilitatea animalelor, aceste învățături concep pentru om o viaţă specifică necuvântătoarelor. Astfel de principii nu acordă nici o atenţie înţelepciunii omului şi vieţii sale fără de sfârşit, de altfel determinată atât de percepţii raţionale cât și spirituale.

De aceea minunatele precepte morale omeneşti (după cum o arată limpede experienţa vieţii) se sting treptat în cadrul comunităţilor nereligioase, iar prăbuşirea morală a membrilor ei devine inevitabilă şi tot mai evidentă.

Unii oameni argumenteză că fundamentul religiei constă în acceptarea incontestabilă a unui şir de îndatoriri şi porunci, în vreme ce politicile sociale îşi găsesc susţinerea în logica generală.

Cei care s-au exprimat în acest mod ignoră faptul că legile şi reglementările care sunt aplicate în societate trebuie, în mod categoric, să fie duse la îndeplinire. Nimeni nu a văzut sau a auzit de vreo comunitate în care oamenii să urmeze legile de importanţă majoră doar după o dezbatere ştiinţifică şi controversată sau să fie scutiţi de respectarea unor legi a căror filosofie nu o înţeleg. În această privinţă practicile religioase şi cele nereligioase nu se deosebesc.

Într-adevăr printr-un studiu asupra condiţiilor naturale şi sociale ale unui sistem, însoţit de un spirit perspicace privind politicile sale în ansamblu, se poate descoperi filosofia din spatele ideilor generale ale legilor unui stat. Acest lucru este valabil şi în cazul legilor religioase. Prin înţelepciune şi cunoaștere în privinţa creaţiei şi necesităţilor omului, cineva poate afla principiile fundamentale ale legilor religioase, meditând asupra logicii acestora şi contemplând la forma în care sunt sau pot fi aplicate.

Grija faţă de îndeplinirea îndatoririlor

Sfânta religie a islamului se constituie sub forma unui sistem universal valabil şi perpetuu, care a fost revelat de Atotputernicul Allah ultimului Profet, Muhammad ﷺ, în scopul desăvârșirii vieţii omeneşti în lumea aceasta şi în cea de apoi, prin desprinderea corabiei omenirii de mlaştina barbariei şi nenorocirii şi prin călăuzirea ei spre limanul mântuirii.

Pentru că religia este un sistem real de viaţă, aceasta a precizat în mod inevitabil îndatoririle omului asupra lucrurilor care au legătură cu viaţa sa şi i-a cerut să le ducă la îndeplinire. În general viaţa noastră este legată într-o primă instanţă de Atotputernicul Allah, Cel care ne-a creat. Îndatorirea noastră morală faţă de bincuvântările Sale este mai mare decât orice datorie, iar grija pentru îndeplinirea obligaţiilor faţă de Sfânta Sa Prezenţă este mai importantă decât oricare altă obligaţie. Imediat în urma acestei îndatoriri faţă de Creator şi implicit faţă de mesajele profeţilor săi, urmează datoria faţă de semenii noştri cu care trebuie să vieţuim, să colaborăm şi să ne ducem la îndeplinire năzuințele şi obligaţiile; și nu în ultimul rând grija pentru noi înşine.

Cum oare poate trăi aproape de Domnul său, acela care Îl nesocoteşte? considerând importanţa sa deasupra importanţei Sale?

Toate modelele de viaţă pe care încercăm să le dobândim şi să ni le însuşim în permanenţă nu au fost disponibile de la începutul existenţei umane pe pământ. Ele s-au conturat treptat şi s-au pus în practică prin strădaniile omului.

Cu toate acestea, de la omul primitiv până la omul civilizat de astăzi, fiinţele umane nu și-au întrerupt niciodată munca şi străduinţele iar prin firea lor dăruită de Allah au încercat să asigure omenirii cele mai bune modele de trai. Nici n-ar fi posibilă o altă cale, întrucât, dacă omul îşi pierde energia sau vreunul din organele corpului său, precum ochii, urechile, gura, mâinile, picioarele, ori dacă funcţiile creierului, inimii, plămânilor şi ficatului sunt periclitate, acesta va fi mai degrabă un om mort, decât viu.

Astfel omul munceşte nu doar din necesitate ci şi datorită faptului că este în firea fiinţei sale să desfăşoare felurite activităţi. Întrucât prin simţul practic cu care a fost înzestrat, realizează că ar trebui să se îngrijească de fericirea şi progresul vieţii în orice mod posibil, drept urmare se angajează în muncă şi osteneală şi se îndreaptă în direcţia căutărilor sale.

De aceea, trăind în orice mediu şi sub orice chip, religios sau nereligios, legiuit sau tiranic, sedentar sau nomad, omul simte că are obligaţia să respecte un şir de îndatoriri şi atribuții (acele aspecte absolut necesare pentru viaţă). Dacă aceste datorii şi însărcinări sunt duse la bun sfârşit, dorinţele raţionale ale omului sunt îndeplinite, iar el se bucură de o viaţă fericită, tihnită şi înfloritoare.

Cu siguranţă preţul acestor datorii şi obligaţii, ale căror îndeplinire constituie singura modalitate de atingere a bunăstării, este însăşi umanitatea. Nu putem percepe nici un lucru mai de preţ şi mai valoros care ar putea fi înlocuit cu vreun alt bun decât umanitatea.

Prin urmare grija îndeplinirii obligaţiilor conform valorilor umanității este cea mai importantă chestiune practică pe care omul o întâlneşte în viaţa sa, deoarece valoarea ei este similară cu cea a omului însuşi. Cel care se abţine de la îndeplinirea acestor datorii de netăgăduit sau le neglijează, va decădea, în mod proporţional, în privinţa moralităţii, din poziţia distinsă a umanităţii şi îşi va asuma, în mod natural, înjosirea şi inutilitatea. Cu fiecare încălcare a datoriei sale omeneşti, un astfel de individ va aduce prejudiciu după prejudiciu societăţii din care face parte şi chiar propriei sale persoane.

30:41:42

Stricăciunea s-a arătat pe uscat şi pe mare, din pricina a ceea ce săvârşesc mâinile oamenilor, pentru ca Allah să îi facă pe ei să guste o parte din ceea ce ei au făcut. Poate că ei se vor întoarce!

Spune: Purcedeţi pe pământ şi vedeţi care a fost sfârşitul celor de mai înainte! Cei mai mulţi dintre ei au fost politeişti.

*

Pe parcursul unei analize asupra originii religiei, modul de abordare cel mai sigur, pe care se poate conta din punct de vedere religios îl reprezintă Sfântul Coran, deoarece nu conţine deviaţii de orice natură sau elemente imprecise.

Sfântul Coran afirmă astfel:

3:19

[unica] religie acceptată de Allah este islamul şi nu au fost deosebiri între cei cărora le-a fost dată Scriptura decât după ce a ajuns la ei Ştiinţa, din pricina pizmei lor. Iar cel care nu crede în semnele lui Allah [să ştie că] Allah este grabnic la socoteală!

Religia autentică a islamului a însoţit omul începând cu prima zi a creaţiei. În Sfântul Coran omul a fost numit Adam. El a devenit un profet către care au fost transmise inspiraţiile dumnezeieşti (wahy). Religia lui Adam era foarte simplă şi cuprindea câteva principii generale: oamenii erau îndatoraţi a nu uita de Allah, să fie îngăduitori unul faţă de altul, în mod special faţă de părinţii lor, şi mai erau preveniţi să se păzească de omor, depravare şi fapte rele.

După Adam şi după Eva copiii lor şi-au petrecut viaţa în cea mai mare simplitate şi fără neînţelegeri. Cum numărul oamenilor a crescut, ei s-au adunat treptat la un loc şi au format o viaţă comunitară. În acest fel au învăţat cum să trăiască şi s-au apropiat de civilizaţie. Deoarece numărul oamenilor s-a înmulţit treptat, ei s-au împărţit în diferite seminţii. În fiecare dintre acestea existau persoane însemnate pe care oamenii le cinsteau, le construiau statui şi le plăteau tribut, chiar şi după moarte.

Drept urmare în acele vremuri s-a răspândit idolatria şi, după cum au consemnat conducătorii religioşi, a luat naştere închinarea la divinităţile păgâne. Istoria idolatriei confirmă, de asememea, acest aspect. Puţin câte puţin, ca o consecinţă a purtării nedrepte a celui tare faţă de cel slab, au apărut neînţelegerile.

Aceste dezacorduri şi diferenţe accidentale de opinie au dus la felurite tipuri de ciocniri în viaţa de zi cu zi.

Producerea conflictelor, care determinau abaterea omului de la drumul bunăstării la cel al suferinţei şi distrugerii, a fost cauza pentru care Allah Cel Milostiv, pentru a pune capăt neînţelegerilor, a numit profeţi şi a trimis Cărţile dumnezeieşti.

Precum Allah spune:

2:213

Oamenii au fost [la început] un singur neam. Şi i-a trimis Allah pe profeţi, vestitori şi prevenitori, şi a pogorât împreună cu ei Scriptura cu Adevărul, pentru a face judecată între oameni [popoare], acolo unde ei se aflau în vrajbă. Cei cărora le-a fost dată însă Cartea, după ce-au primit dovezile vădite, s-au pizmuit între ei. Allah i-a călăuzit doar pe cei care au crezut acest Adevăr asupra căruia alţii s-au certat, cu îngăduinţa Sa. Allah călăuzeşte pe cine voieşte pe calea cea dreaptă.

Religia islamului

Sfânta religie a islamului este ultima religie dumnezeiască şi, din acest motiv, este cea mai desăvârşită dintre toate. Cu venirea acestei religii, religiile anterioare au fost abrogate pentru că, având o religie desăvârşită, nu mai este nevoie de una incompletă.

Religia islamului a fost trimisă către om prin mijlocirea Profetului Muhammad ﷺ. Această poartă a mântuirii şi bunăstării a fost deschisă omenirii într-o vreme în care societăţile trecuseră pin epoci de imaturitate şi decădere spirituală, fiind astfel pregătite să dobândească desăvârşirea ideală şi să obţină capacitatea de a câştiga cunoaştere prin lucruri minunate şi dumnezeieşti, împreună cu posibilitatea lor de a fi aplicate.

De aceea islamul a instituit fapte şi învăţături adecvate, potrivite cu logica practică a omului, stabilind o morală lăudabilă, care distinge oamenii; şi a prescris învăţături ce îmbunătăţesc aspectele sociale şi individuale ale vieţii omului.

Din acest motiv religia islamului este universală şi veşnică. Ea este alcătuită dintr-o succesiune de învăţături religioase, precum şi dispoziţii morale şi practice, care dacă sunt implementate: asigură bunătarea şi împlinirea omului în lumea aceasta şi în lumea de dincolo. Preceptele islamului sunt concepute astfel încât să ducă la cele mai bune condiţii de viaţă şi la cea mai avansată stare de depăşire a condiţiei proprii, în folosul oamenilor şi societăţilor care le respectă.

Islamul garantează minunatele sale beneficii tuturor oamenilor şi societăţilor în mod egal. Adulţi şi copii, înţelepţi şi oameni de rând, bărbaţi şi femei, albi şi negri, orientali şi occidentali pot, fără excepţie, să se bucure de foloasele şi avantajele acestei religii sfinte, pentru a-şi împlini trebuinţele în cel mai bun şi desăvârşit mod posibil. Aceasta se datorează faptului că islamul a instituit învăţăturile şi preceptele sale pe baza creaţiei şi a avut în vedere necesităţile omului pe care caută să le împlinească. Natura şi tipologia oamenilor sunt asemănătoare, chiar dacă ei aparţin unor seminţii diferite. Este evident că societatea omenească, de la apus până la răsărit, este privită ca fiind o familie cu totul aparte, altfel spus, toţi membrii familiei sunt fiinţe omeneşti. Înţelepţi şi oameni de rând, bărbaţi şi femei, ș.a.m.d., sunt membri ai acestei familii. Cu toţii împărtăşesc aceleaşi principii şi trăsături specifice omeneşti. Nevoile numeroşilor indivizi şi diferitelor neamuri sunt aceleaşi. Generaţiile următoare sunt urmaşii acestei veritabile familii şi vor moşteni năzuinţele lor.

În consecinţă islamul este religia care împlineşte necesităţile naturale şi efective ale omului, fiind potrivită pentru fiecare şi drept urmare va dăinui pentru totdeauna fiind izvorâtă din natura umană.

Importanţa pe care islamul o acordă bunăstării omului

La fel cum religia deţine o poziţie admirabilă în raport cu alte politici sociale, islamul se bucură, de asemenea, de un loc privilegiat printre alte religii. Astfel islamul este mult mai profitabil decât alte politici în ceea ce priveşte binele societăţii omeneşti. Acest fapt se adevereşte prin compararea islamului cu alte religii şi politici sociale.

Compararea islamului cu alte religii

Dintre toate religiile islamul este singura care este cu desăvârşire o religie socială, învăţăturile islamice nu sunt asemănătoare cu cele ale creştinismului contemporan, care iau în considerare fericirea oamenilor în lumea de dincolo ca fiind una absolută şi trec cu vederea fericirea şi orânduirea pământeană. Principiile islamului nu sunt nici precum cele ale actualului iudaism care se străduieşte să formeze un popor aparte. Doctrinele islamului, spre deosebire de îndrumările magilor (zoroastrieni) sau ale altor religii, nu se concentrează numai pe câteva aspecte legate de etică şi comportament.

Islamul a socotit educaţia şi bunăstarea ca fiind esenţiale pentru fiecare persoană în lumea aceasta şi în cea de apoi, întotdeauna şi în orice împrejurare. În mod evident, cu excepţia islamului, nu există alte mijloace la fel de eficiente de îmbunătăţire a societăţilor şi de garantare a fericirii oamenilor în cele două lumi. În primul rând, pentru că legăturile globale devin mai apropiate şi mai strânse în fiecare zi, reformarea unei societăţi sau popor va fi zadarnică şi, de fapt, s-ar asemăna cu încercarea de a curăța o picătură de apă dintr-o băltoacă sau dintr-un râu. În al doilea rând, redresarea exclusivă a unei anumite societăţi, cu preţul neglijării alteia, se află în opoziţie cu esenţa transformării. Toate concepţiile şi cugetările despre creaţia lumii şi a omului care pot fi înțelese de raţiunea umană, toate ideile morale care pot fi inoculate în viaţa oamenilor, toate faptele şi tendinţele care pot apărea în preajma omului au fost analizate deja de doctrinele islamului.

Totuşi, în islam, principiile realiste, în fruntea cărora se află unicitatea Atotputernicului Allah, au fost alese şi socotite drept punct de plecare şi fundament al religiei.

Morala islamului, confirmată de altfel de judecata raţională, a fost apreciată şi fundamentată pe principiul monoteismului.

Astfel potrivit bazelor şi principiilor moralei, au fost explicate o succesiune de dispoziţii şi legi ce analizează amănuntele vieţii umane şi, deci, îndatoririle sociale şi individuale ale oamenilor, fie aceștia albi, negri, galbeni sau roșii, sedentari sau nomazi, bărbați sau femei, tineri sau bătrâni, slujitori sau stăpâni, regi sau supuși, bogați sau săraci, ş.a.m.d.

14:24-27

Nu vezi ce pildă a dat Allah pentru cuvântul bun? el este ca un pom bun, cu rădăcina neclintită şi cu ramuri [ce se înalţă] în cer.

El dă fructe tot timpul cu voia Domnului său. Şi Allah dă pilde oamenilor pentru ca ei să-şi aducă aminte.

Iar pilda unui cuvânt rău este ca a unui pom rău care a fost smuls de pe faţa pământului şi care nu mai are pic de statornicie.

Allah îi întăreşte pe cei care cred cu vorbe hotărâte atât în viaţa aceasta, cât şi în Viaţa de Apoi. Allah îi duce în rătăcire pe cei nelegiuţi şi Allah face ceea ce voieşte.

*

Oricine cercetează principiile esenţiale ale cunoaşterii intuitive şi învăţăturilor morale ale islamului, dar şi pe cele ale jurisprudenţei islamice, le va asemăna cu o mare nemărginită, în care raţiunea este neputincioasă în a descifra totul, iar cugetarea este incapabilă de a ajunge în adâncurile sale. Totuși fiecare parte a islamului este legată de celelalte iar toate părţile formează un ansamblu al teismului şi al determinării omeneşti, revelat de Atotputernicul Allah Profetului Său.

Compararea islamului cu alte sisteme sociale

Printr-o cercetare temeinică a strategiilor societăţilor avansate ale lumii, constatăm că, deşi dezvoltarea ştiinţifică şi industrială a orbit judecata omului, prin puterea şi capacitatea umană ajungându-se până la lună şi planeta Marte, şi în ciuda faptului că instituţii remarcabile din diverse ţări au uimit omul, aceste politici progresiste, cu evoluţia lor lăudabilă, au deschis pentru omenire porţile nenorocirilor. Aceste politici au devastat lumea de două ori în ultimul sfert de secol şi au exterminat milioane de oameni nevinovaţi. În momentul de faţă cel de-al treilea război mondial, care poartă mesajul nimicirii omului, ameninţă locuitorii pământului.

Din prima zi a dezvoltării, aceste veritabile strategii au adus unele popoare sub jugul robiei în numele binefacerii şi libertăţii. Deţinătorii politicilor amintite au imobilizat cele patru continente uriaşe prin colonizare, prădându-le fără rezerve; situație care asigura astfel unei minorităţi restrânse stăpânirea absolută asupra proprietăţii, vieţii şi demnităţii a milioane de oameni nevinovaţi.

Nu poate fi negat faptul că ţările avansate se bucură de belșugul material şi binecuvântările mediului lor, atingând cea mai mare parte a scopurilor societății, precum dreptatea socială şi culturală sau evoluţia industrială, dar au fost prinse în mrejele suferinţei şi nefericirii, cele mai însemnate fiind conflictele internaţionale şi vărsările de sânge care expun lumea în faţa unor nenorociri mult mai dureroase şi cumplite.

Este evident că toate acestea sunt fructele dulci şi amare ale copacului lumii civilizate, precum şi roadele modului de trai al acestor popoare şi societăţi superficiale în drumul lor spre progres.

Cu toate acestea trebuie să se conştientizeze faptul că acele dulci roade, de care omul şi societatea au beneficiat, îşi au originea nu doar în legi ci și într-o suită de principii morale lăudabile precum realismul, onestitatea, conştiinciozitatea, mărinimia şi sacrificiul de sine. Aceasta întrucât, deşi în ţările subdezvotlate ale Asiei şi Africii există aceleaşi legi, sărăcia şi degradarea se amplifică de la o zi la alta.

Pe de altă parte, fructele amare ale acestui copac, ce au împărtăşit în mod brutal gustul lor caustic omului, au generat suferinţă şi nefericire şi au condus ţările dezvoltate, la fel ca şi pe celalalte, pe o cale a purtărilor necuviincioase, precum lăcomia, nedreptatea, cruzimea, egoismul, mândria şi îndărătnicia.

Dacă luăm în considerare învăţăturile sfintei religii a islamului, ajungem să înţelegem că islamul recomandă îndeplinirea a ceea ce este bun şi interzicerea a ceea ce este rău. Privit în ansamblu islamul a chemat omul să îndeplinească orice faptă corectă şi dreaptă potrivit țelurilor pe care le deţine şi i-a fixat această strategie drept fundament al educaţiei. În același timp islamul atenţionează omul asupra înfăptuirii oricărei acţiuni incorecte şi nedrepte care tulbură liniştea omului (deşi aceasta poate aduce foloase unei ţări sau unui popor).

Din cele expuse se poate evidenția că strategiile stabilite de islam sunt mult mai lăudabile şi folositoare pentru omenire decât alte politici sociale.

30:30

Ridică-ţi faţa spre Religia cea adevărată! Această [religie] este firea [creată] de Allah, după care El i-a creat pe oameni. Nu există schimbare în creaţia lui Allah. Aceasta este Religia cea dreaptă dar cei mai mulţi oameni nu ştiu.

Aspectele luminoase şi rezultatele minunate ale lumii civilizate contemporane se datorează, nu doar direct cât şi indirect, binecuvântărilor în cunoaştere aduse de religia islamului, învăţăturilor şi reperelor de viaţă instituite de aceasta.

Înainte de martiriul său, padişahul credincioşilor Ali a spus către popor: „Nu vă comportaţi în aşa fel încât ceilalţi să vă poată întrece în punerea în practică a poruncilor Coranului”.

În conformitate cu învăţăturile islamului morala constituie un drept fundamental şi reprezintă piatra de temelie a legilor.

Desconsiderarea moralei cuviincioase şi statornicirea legilor numai pentru a împlini interesele lumești ale oamenilor, concentrează atenţia asupra preocupărilor materiale şi îi lipseşte de idealismul considerat a fi diferența majoră dintre om și animale. Spiritualitatea îl diferențiază pe om de sălbăticia lupilor şi a tigrilor sau de placiditatea vacilor şi a oilor. În acest sens Sfântul Profet ﷺ spunea: „Ţelul meu primordial este creşterea morală a oamenilor”.

*

Dacă cercetăm mijloacele şi factorii care au determinat dezvoltarea societăţilor omeneşti în trecut, devine limpede pentru noi că, în viaţa sa, omul doreşte şi aleargă numai după bunăstare şi fericire. Bineînțeles această fericire nu ar fi posibilă fără deplina asigurare a tuturor mijloacelor de existenţă.

Prin clarviziunea dăruită de Allah, omul înțelege că nu îşi poate împlini niciodată sau preîntâmpina pe cont propriu toate nevoile, astfel încât să-şi ofere mijloacele progresului şi bunăstării ideale, deoarece nu poate găsi o rezolvare pentru toate problemele existenţei şi nu poate ajunge la desăvârşire prin sine însuşi. Drept urmare el se supune unei vieţi sociale pentru a îşi rezolva trebuinţele şi consideră conlucrarea cu ceilalţi drept cea mai simplă cale spre împlinirea obiectivului său. El se angajează în dobândirea mijloacelor de existenţă cu participarea celorlalţi oameni. Cu alte cuvinte fiecare persoană încearcă să-și asigure unele resurse sau produse şi să le facă disponibile. Toţi oamenii culeg atunci rodul ostenelii lor. Proporţional cu eficienţa şi statutul său fiecare om ia o parte şi o întrebuinţează pentru a-şi gestiona existenţa. În felul acesta acţionează împreună cu semenii săi pentru a-şi asigura bunăstarea. Drept urmare toţi se străduiesc, unul pentru altul, şi strâng la un loc roadele ocupaţiilor avute. Atunci fiecare membru al societăţii culege rezultatul muncii sale potrivit statutului şi nivelului său de strădanie.

Necesitatea unor reglementări în societate

Deoarece rezultatele îndeletnicirilor indivizilor sunt legate între ele, iar fiecare doreşte să tragă foloase din acestea, constrângerea, necuviinţa şi conflictul de interese sunt elemente nelipsite ale acestei legături aflându-se într-un raport permanent.

Este de prisos să spunem că foloasele materiale sunt, de obicei, izvorul tuturor tipurilor de neînţelegere, duşmăniilor şi pierderii cinstei. În scopul de a păstra onestitatea în rândul oamenilor, societatea are nevoie de un şir de reglementări, a căror respectare protejează împotriva tulburării şi anarhiei.

Este evident că în lipsa unor legi şi rânduieli pentru administrarea societăţii ar exista un haos total căruia comunitatea nu îi va putea supravieţui mult timp.

Fireşte că aceste reguli se deosebesc de la o societate la alta, justificate prin gradul de civilizaţie sau primitivism al popoarelor şi prin nivelul de înţelepciune al societăţilor şi al formelor de guvernare. În nici un caz nu vom întâlni o orânduire socială scutită de necesitatea unei sume de datini şi rânduieli care să nu fie respectate de cei mai mulţi dintre membrii ei. Niciodată în istoria omenirii o societate nu s-a dezvoltat fără deţinerea unor ceremonii, tradiţii şi rânduieli colective.

Omul nu este autonom în faţa legilor

Deoarece omul îşi îndeplineşte toate activităţile prin propria lui voinţă şi alegere, el simte un fel de libertate de acţiune în privința propriei persoane. Prin socotirea acestei libertăţi de acţiune drept „nelimitată”, adică „necondiţionată”, el doreşte autonomia şi eliberarea de orice fel de constrângeri. Din acest motiv omul suferă în urma oricărei interdicţii şi privaţiuni impuse de el însuşi sau ceilalți. În cele din urmă omul se simte constrâns şi presimte nereuşita ori de câte ori îi este impusă o limitare. De aceea, indiferent de nivelul reglementărilor sociale, acestea vin împotriva naturii doritoare de libertate a omului, deoarece, într-o oarecare măsură, îl limitează.

Totuși omul constată că, dacă de dragul întăririi societăţii şi ordinii nu este de acord să piardă o parte din libertatea sa prin acceptarea legilor: va rezulta dezordine, ce îi va distruge atât libertatea cât şi propria sa linişte. Acest fapt este similar cu situaţia în care cineva apucă doar o firimitură de la ceilalţi în timp ce alţii înhaţă de la el bucăţi întregi de hrană. În acelaşi mod dacă cineva îi prigoneşte pe ceilalţi, aceştia, la rândul lor, îl vor oprima.

De aceea pentru a îşi păstra întrucâtva propria libertate, omul renunţă la o parte a libertăţii sale, respectând în mod inevitabil reglementările sociale.

Punctele slabe în aplicarea legilor

După cum am menţionat înainte există un fel de conflict şi nepotrivire între natura doritoare de libertate a omului şi normele sociale. Mai exact legile sunt precum lanţurile legate de picioarele omului, iar el încearcă permanent să le rupă şi să se smulgă pe sine din robie. Acesta este cel mai mare pericol care ameninţă ordinea socială şi zdruncină temeliile sale.

În această privinţă alături de reguli practice şi obligaţii, există întotdeauna alte norme menite să pedepsească contravenienţii, să îi împiedice de la rezistenţă şi să încurajeze oamenii să rămână fideli legilor, făcându-i încrezători în primirea recompenselor şi a fericirii. Nu poate fi negat că fondul (teama de pedeapsă) ajută într-o oarecare măsură la executarea legilor, dar nu poate preveni întru totul încălcările sau întări autoritatea şi domnia legilor. Codurile penale, precum şi alte legi, sunt uşor expuse încălcării şi permanent ameninţate de natura aspirantă la libertate a omului, deoarece aceia care au capacitate şi putere deplină pot să li se opună făţiş, fără respect şi teamă, sau pot constrânge structurile judecătoreşti sau administrative să funcţioneze după voința lor, prin utilizarea influenţei deţinute.

Cei care nu au însă suficientă influenţă şi putere pot să obţină foloase din delăsarea sau slăbiciunea autorităţilor pentru a-şi împlini împotrivirile tăinuite. Ei îşi pot atinge scopurile prin mită, trafic de influenţă, ori pe calea prieteniei sau legăturii cu segmentul deţinător de putere, pentru a submina capacitatea de funcţionare a societăţii şi a o paraliza.

Cea mai bună dovadă în acest caz este că, în fiecare zi, în diferite societăţi umane, observăm o mulţime de asemenea forme de împotrivire şi încălcare a legii.

Sursa primară a slăbiciunii legilor

În continuare trebuie să aflăm unde este situată sursa primară a primejdiei şi cum poate fi îmblânzită natura încăpăţânată şi doritoare de libertate a omului, pentru a preveni rezistenţa sa faţă de lege.

Sursa acestui pericol, care reprezintă principala cauză de pătrundere a corupţiei în societate şi care nu poate fi împiedicat nici chiar prin reguli, constă în faptul că procedeele sociale obişnuite, care au dus la înfiinţarea legilor, iau în considerare laturile materiale ale indivizilor şi refuză să ţină seama de cele spirituale sau de cele înnăscute. Acestea năzuiesc numai la asigurarea armoniei, păstrarea ordinii şi cumpănirea purtării oamenilor într-un asemenea mod încât să nu ducă la neînţelegeri şi contradicţii.

Legile sociale îşi reclamă adeziunea la dispoziţiile unui ansamblu legislativ şi aspiră să controleze acţiunile oamenilor. Asemenea legi ignoră însuşirile înnăscute ale oamenilor, precum şi cele mai profunde sentimente care le determină acţiunile, care în esenţă (dacă sunt malefice) reprezintă duşmanii lăuntrici ai ordinii, întrucât este intenţia cea care înainte comite fărădelegea şi nu unealta sau calea aleasă spre a o realiza.

Ori de câte ori natura doritoare de libertate a omului şi mulţimea de alte înclinaţii înnăscute sunt nesocotite, va exista neorânduială şi nelinişte, iar sfera de acţiune a neînţelegerilor se va extinde de la o zi la alta. Întrucât toate legile sunt ameninţate permanent de asaltul răzvrătiţilor influenţi şi de atacurile tâlharilor inventivi, ale căror fapte răsar din aceste înclinaţii înnăscute, se poate argumenta că, din perspectiva schimbării individului de la cel mai profund nivel până la cel mai superficial, legile şi procedeele omeneşti sunt insuficiente în prevenirea manifestării nelegiuirii.

Superioritatea religiei asupra altor legi

Cea mai recentă metodă socială în vederea consolidării legilor constă în a întocmi coduri penale şi a numi oficiali pentru a le impune. Dar, după cum am menţionat mai devreme, legile penale şi oficialii nu pot înfrâna natura zbuciumată şi alte înclinaţii naturale nesupuse ale omului, precum nu reuşeşte nici să impună până la capăt reglementările sociale.

Pe lângă numirea funcţionarilor, în scopul menţinerii controlului sau enunţarea legilor pentru a pedepsi răufăcătorii şi recalcitranţii, aşa cum stabilesc legile omeneşti, religia are alte mijloace eficace cu ajutorul cărora se poate înfrânge şi anihila inamicul lăuntric al răzvrătirii.

Ca o consecinţă a unificării vieţii sociale şi adorării Atotputernicului, religia a introdus o îndatorire dumnezeiească pentru om în toate acţiunile sale individuale sau sociale, iar astfel îl menţine responsabil în toate eforturile sau ezitările lui. Deoarece Allah Cel Măreţ posedă autoritatea deplină asupra omului, prin nesfârşita Lui putere şi cunoaştere, El este conştient cu desăvârşire de orice gând pe care acesta îl nutreşte în mintea sa şi de orice secret din inima omului; iar nimic nu este ascuns pentru El.

În afară de stabilirea disciplinei, religia aduce omul sub grija conştiinţei sale, ce niciodată nu îşi neglijează datoria. Omul nu poate scăpa de răsplata sau condamnarea conştiinţei.

Atotputernicul Allah spune:

8:47

Şi nu fiţi ca aceia care au ieşit din casele lor mândri, de ochii lumii, pentru ca să se abată de la calea lui Allah, căci Allah este Cel care cuprinde [cu ştiinţa Sa] ceea ce fac ei.

57:4

El este Cel care a creat cerurile şi pământul în şase zile după care s-a aşezat pe Tron. El ştie ce intră în pământ şi ce iese din el, ce coboară din cer, şi ce se înalţă la el; El este cu voi, oriunde v-aţi afla. Şi Allah vede bine ceea ce faceţi.

11:111

În istoria lor [despre Iosif] a fost o pildă pentru cei dăruiţi cu minte. El [Coranul] nu este o poveste care să fie născocită, ci, dimpotrivă este întărirea celor dinaintea lui şi tâlcuirea tuturor lucrurilor, călăuză şi îndrumare pentru oamenii care cred!

4:1

O, voi oameni! Fiţi cu frică de Domnul vostru care v-a făcut dintr-o singură fiinţă şi a făcut din aceasta şi pe perechea ei şi care a răspândit [din] cele două [fiinţe], mulţi bărbaţi şi femei! Fiţi cu frică de Allah în numele căruia vă conjuraţi [unii pe alţii] şi [fiţi cu frică de ruperea] legăturilor de rudenie, căci Allah veghează peste voi.

Dacă vom compara trăsăturile unui om care este condus prin legi nereligioase cu unul care trăieşte sub autoritatea religiei, folosul şi superioritatea religiei vor deveni destul de evidente. O societate ai cărei membri sunt evlavioşi îşi va îndeplini datoriile religioase ştiind că Allah le veghează activitatea în fiecare privinţă, fiind scutită de răutatea reciprocă a celor ce o alcătuiesc. Astfel, oamenii obişnuiţi care trăiesc într-un asemenea mediu sunt feriţi de intrigile şi de poruncile nedrepte ale altora. Ei au siguranţă în cugetările lor, situaţie mai rar respectată de legile lumeşti. Nu doar atât, religia a oprit omul de la neîncredere.

49:12

O, voi cei care credeţi! Feriţi-vă cu străşnicie de bănuieli, căci unele bănuieli sunt păcat! Nu vă iscodiţi şi nu vă ponegriţi unii pe alţii! Oare voieşte vreunul dintre voi să mănânce carnea fratelui său mort? [Nu] voi urâţi aceasta! Aşadar fiţi cu frică de Allah, fiindcă Allah este Iertător şi Îndurător.

Omul se simte întru totul liniştit într-un mediu religios. Îşi va petrece toată viaţa în cea mai mare bucurie şi tihnă şi va obţine fericirea veşnică.

Dar într-o societate condusă numai prin legi omeneşti, omul se abţine de la nelegiuri doar când vede paznicul urmărind purtările sale; altminteri poate comite orice fărădelege.

Sub conducerea religiei fiecare persoană evlavioasă descoperă faptul că viaţa sa nu este limitată la o existenţă de scurtă durată în această lume trecătoare, ci, de fapt, în faţa lui se află o viaţă nemărginită şi fără de sfârşit, care nu se încheie prin moarte. El realizează că singurul mod de a obţine bunăstarea veşnică şi odihna netrecătoare este să urmeze legile religioase revelate de Atotputernicul Allah prin profeţii Săi. El ştie că legile religioase sunt coborâte de Înţeleptul, Atotputernicul şi Atotştiutorul Creator, care observă purtarea lăuntrică şi cea din afară a omului şi cercetează faptele lui vădite sau ascunse. Este, de aceea, cu neputinţă pentru om să tăinuiască o faptă pentru a discredita poruncile lui Allah.

Potrivit convingerilor religioase, fiecare om cucernic ştie că îndeplinirea rânduielilor religioase este, de fapt, o dovadă de supunere faţă de Allah. Chiar dacă prin aceasta el nu obţine câtuşi de puţin recompense din perspectiva slujirii, el va primi o plată mai bună prin bunăvoinţa şi îndurarea lui Allah. Astfel, prin respectarea poruncilor religioase, el face de bună voie o împărţire şi o învoială, pentru că pierde nesilit de nimeni o parte din libertatea sa, obţinând în schimb compensaţia lui Allah Cel Milostiv şi primind o răsplată minunată.

Prin urmarea normelor şi dispoziţiilor religioase, un om cucernic se angajează cu entuziasm în această legătură socială. Cu cât mai mult îşi pierde libertatea personală, cu atât mai mult primeşte privilegii. Vinde o marfă înlocuind-o cu una mai bună. Dar cel care nu este legat sufleteşte de religie, socoteşte respectarea legilor şi dispoziţiilor o pagubă pentru sine însuşi. Natura sa doritoare de libertate are de suferit în urma pierderii unei părţi a libertăţii sale şi caută un prilej favorabil de a se elibera pe sine din robie pentru a îşi recâştiga libertatea.

Să se ştie, de asemenea, că religia se deosebeşte de legi şi în alte privinţe. Oamenii credincioşi se feresc, nesiliţi de nimeni, de săvârşirea păcatelor, dar supuşii legilor evită înfăptuirea nelegiuirilor datorită fricii. Religia conduce întregul trup al oamenilor cucernici, în timp ce legile stăpânesc numai mâinile și picioarele. Religia ştie să stăpânească vădit dar şi tainic; însă legile se pot impune numai în văzul lumii. Religia nu este numai un păzitor ce previne faptele vrednice de dojană, ci, de asemenea, este un pedagog şi învăţător care predă virtutea şi desăvârşirea. Legile, totuşi, nu deţin altă funcţie decât de a fi de folos controlului, ordinii şi disciplinei.

Dacă admitem ca profitul tuturor celorlalte legi să fie o unitate de măsură, atunci beneficiul religiei depăşeşte cu mult mia acelei unităţi de măsură. Astfel cei care încearcă să desfiinţeze religia prin aderarea la alte legi, se aseamănă cu oamenii care îşi iau rămas bun de la picioare sau mâini, înlocuindu-le cu proteze din lemn. Așadar devine evident că religia este cea mai minunată şi slăvită cale care poate rândui societatea omenească şi convinge oamenii să respecte legile sociale; mai mult decât orice alt sistem.

Căutarea unui remediu

Ţările subdezvoltate ale lumii, care au reflectat în ultimul secol asupra îmbunătăţirii şi evoluţiei lor, deşi îşi asumaseră răspunderea unei guvernări sociale, fără însă a ţine seamă de şubrezenia legilor şi fără a beneficia de autoritatea religiei, s-au lăsat conduse către o existenţă sumbră, mediul lor de viaţă devenind un exemplu de primitivism.

În același timp popoarele inteligente şi avansate ale lumii, care au surprins slăbiciunea legilor, au căutat o soluţie pentru a le salva de la un colaps total, conformându-se altui plan de acţiune.

Popoarele în cauză au instituit un sistem de educaţie propriu, în aşa fel încât indivizii, cu sau fără voia lor, să fie conduşi de o succesiune de norme etice adecvate, iar după angajarea într-un anume domeniu de activitate, să le considere legi sacrosante şi intangibile.

Tipul acesta de educaţie duce la evoluţia coerentă a legilor şi, în consecinţă, garantează prosperitatea societăţii într-o măsură considerabilă, salvând legile de la eşec. 

Se cuvine a sesiza existenţa a două forme de cugetare derivate din acest tip de gândire prin care societatea se cultivă pe sine.

• Noţiuni şi convingeri, precum filantropia, bunăvoinţa şi mila faţă de cei aflaţi în inferioritate, întemeiate pe realism.

Încă din antichitate, până ce societăţile avansate s-au dezvoltat, religia a chemat oamenii către acest mod de cugetare şi compasiune faţă de semeni. Drept urmare bunăstarea şi prosperitatea resimţite în societăţile dezvoltate, datorate acestor idei, sunt socotite drept binecuvântări ale religiei.

• Concepţiile şi credinţele fanteziste şi inutile, care nu au nici o valoare în afară de sfera superstiţiei, precum inocularea oamenilor cu convingerea că dacă ei pătimesc sau sunt ucişi apărându-şi ţara, numele lor vor fi gravate în istorie cu litere de aur.

Chiar dacă aceste idei superstiţioase oferă rezultate concrete şi pot influenţa un individ să ajungă la jertfă pe câmpul de luptă şi să nimicească un număr mare de duşmani, inconveniența le depăşește beneficiile. Această concepţie îl face pe om superstiţios şi perturbă înclinaţiile naturale de la simţul realităţii, întrucât pentru cei care nu au credinţă în Allah şi în Ziua Judecăţii, cei care socotesc moartea nefiinţă şi distrugere totală, viaţa veşnică şi bunăstarea după moarte nu au nici un fel de semnificaţie. Datorită naturii şi structurii date de Allah, omul se mişcă în mod firesc spre religie. Aceasta deoarece, în timpul vieţii, acesta mereu luptă să îşi asigure bunăstarea şi foloseşte toate metodele posibile pentru a îşi satisface necesităţile. Totdeauna caută să obțină mijloace eficiente și imbatabile. Pe de altă parte în lume nu există nici un fel de cauze cu efecte statornice şi veşnice. Religia revendică faptul că omul, conform naturii sale, are nevoie de un fundament de nezdruncinat şi caută un liman statornic pentru a-şi lega viaţa şi găsi liniştea conştiinţei, în vederea dobândirii prosperităţii. Numai Atotputernicul Allah este Cel a cărui voinţă nu poate fi niciodată înfrântă sau slăbită. Allah este ferit de orice pretext şi slăbiciune. Singurul mod de viaţă aflat în strânsă legătură cu Allah este religia islamului şi nimic altceva.

De aceea se poate afirma că dorul instinctual al omului este unul dintre cele mai bune argumente ce adeveresc întreitul grup al principiilor fundamentale ale religiei. Monoteismul (tawhid), Profeţia (nubuwwah) şi Învierea (ma’ad) (în Ziua de Apoi), întrucât intuiția omului, care este o parte înnăscută a structurii sale individuale, nu face niciodată o greşeală. De exemplu, omul nu confundă semnificaţia prieteniei cu cea a duşmăniei; nici nu dă greş atunci când îl încearcă senzaţia de sete; în cadrul percepţiei sale naturale, setea cere apă.

Este adevărat că, uneori, omul îşi doreşte aripi, să poată zbura ca o pasăre, sau să fie o stea pe cerul înstelat, dar mai ales, în mod sincer şi cu toată convingerea, caută o bază autentică pentru fericirea lui, pentru o tihnă desăvârşită, sau o existenţă devotată umanităţii. Cât timp cât omul trăieşte nu va renunţa la astfel de planuri. Dacă un fundament invincibil nu subzistă în universul existenţei, omul nu ar cugeta la acesta prin natura sa. Dacă nu ar exista linişte şi pace totală şi fără de asemănare (adică pacea şi liniştea lumii de apoi) şi dacă înţelepciunea religioasă (transmisă prin misiunea profetică) nu ar fi fost îndreptăţită, atunci această aspirație spre perfecţiune morală nu s-ar fi înscris în mintea omului. Religia trimite la învăţăturile de credinţă şi la o serie de norme morale şi practice, pe care proorocii le-au transmis, în numele lui Allah, spre îndrumarea şi călăuzirea oamenilor. Credinţa deplină în aceste dogme, precum şi împlinirea acestor precepte, garantează bunăstarea şi fericirea omului atât în această viaţă, cât şi în lumea de apoi.

În consecinţă dacă trăim potrivit religiei şi urmăm poruncile lui Allah şi ale Profetului ﷺ, vom progresa nu numai în această existenţă scurtă, ci, de asemenea, în viaţa veşnică şi fără de sfârşit a lumii de dincolo. Suntem conştienţi de faptul că o persoană fericită şi prosperă este cea care are un scop autentic în viaţă şi care nu trăieşte în rătăcire şi fărădelege; este înzestrată cu o purtare vrednică de laudă şi evlavioasă, îndeplineşte fapte bune şi are o inimă paşnică, încrezătoare şi puternică în această lume tumultoasă.

Religia lui Allah ne arată calea către progres şi mulţumire. Fără religie nu ar exista nici bunăstare, nici fericire. Principiile religioase fundamentale sunt asemenea unui paznic tainic în inima omului, însoţindu-l în permanenţă; îl ţin pe om departe de decăderea morală şi îl silesc să fie neprihănit. Credinţa este cel mai puternic şi trainic adăpost în care omul, în suişurile şi coborâşurile vieţii, nu întâlneşte niciodată teama şi suferinţa. Indiferent de situaţie, credincioşii lui Allah nu îşi pierd niciodată curajul şi nici nu se simt dispreţuiţi pentru că se privesc pe ei înşişi legaţi de atotputernicia Creatorului şi, în toate împrejurările, Îl păstrează în minte pe Allah şi caută să găsească mântuirea prin El; astfel ei sunt înzestraţi cu o inimă paşnică, puternică şi încrezătoare. Religia ne cere să avem o purtare vrednică de laudă şi să îndeplinim, în măsura în care putem, fapte bune şi cuviincioase. De aceea religia este împărţită în trei direcţii: dogmele, morala şi poruncile.

Dogmele

Dacă întrebuinţăm conştiinţa şi dreapta noastră judecată, înţelegem că acest univers al existenţei, cu rânduiala lui uimitoare, nu ar putea fi creat prin sine însuşi iar această ordine remarcabilă a creaţiei nu ar putea fi înfăptuită fără un organizator. Fără îndoială există un Creator care, cu infinita Lui putere şi atotcunoaştere, a făcut acest măreţ şi întins cosmos şi a statornicit universul creaţiei cu o rânduială precisă, prin legi veşnice şi neschimbătoare, pe care le-a stabilit pretutindeni în lumea fiinţării. Nimic nu a fost făcut fără rost sau de prisos; nici o făptură nu a fost lăsată în afara grijii legilor lui Allah care proniază lumea.

Se poate închipui că, înălțat în slavă, Allah, cu harul şi binecuvântările pe care El le-a arătat făpturilor Sale, ar lăsa omul, capodopera creaţiei Sale, pe cont propriu? Sau ar lăsa fiinţele omeneşti în seama judecăţii lor, care este de cele mai multe ori victima poftelor materiale şi care, în cele din urmă se confruntă cu rătăcirea şi suferinţa? Răspunsul la această întrebare este aprioric.

Allah trimite oamenilor, prin profeţii feriţi de orice fel de păcat sau greşeală, îndrumări pentru a îi călăuzi către fericire şi bunăstare. Conştientizăm că în această lume, dovezile şi foloasele preţioase ale loialităţii faţă de principiile religioase nu sunt întru totul limpezi. Nici drepţii nu sunt răsplătiţi, nici ucigaşii sau tiranii nu sunt pedepsiţi pentru faptele lor. Din aceasta noi înţelegem că trebuie să existe altă lume, unde faptele oamenilor sunt cercetate îndeaproape, astfel încât dacă cineva a făcut o faptă de milostenie, el va fi răsplătit, sau dacă a săvârşit o faptă necuviincioasă, va fi pedepsit. Religia stimulează oamenii prin intermediul acestor învăţături dar şi a altor principii întemeiate pe dreptate şi îi previne în legătură cu păgânismul şi neştiinţa.

Morala

Religia stabileşte să ne însuşim în viaţă virtuţi lăudabile, să avem un caracter bun şi să ne desăvârşim pe noi înşine prin însuşiri evlavioase şi vrednice de laudă, să fim cinstiţi, buni la suflet, darnici cu cei săraci, prietenoşi, credincioşi, blânzi, săritori şi drepţi; să ne apărăm drepturile; fără a depăşi limitele şi drepturile celorlalţi şi fără a prejudicia proprietatea, onoarea şi vieţile oamenilor.

Nu trebuie să cruţăm vreo osteneală în căutarea cunoaşterii şi civilizaţiei, în ciuda oricărui sacrificiu sau jertfe de sine și se cuvine să dovedim constanţă şi cumpătare în toate aspectele vieţii.

Poruncile

Religia statorniceşte să îndeplinim fapte ce sunt folositoare nouă înşine şi societăţii şi să ne păzim de acte ce provoacă decadenţa şi imoralitatea. Ne învaţă, de asemenea, să ne asumăm săvârșirea rugăciunilor, respectarea postului şi îndeplinirea altor îndatoriri asemănătoare care sunt dovezi ale credinței şi supunerii faţă de Allah.

Acestea sunt legile şi îndrumările pe care religia ni le oferă chemându-ne să le împlinim. Este limpede că unele dintre ele sunt doctrinare, altele morale şi câteva practice. Primirea şi împlinirea acestor principii, aşa cum am precizat înainte, sunt singurele căi ale fericirii şi bunăstării, întrucât noi suntem conştienţi că omul nu ar trebui să fie altfel decât cu dreaptă judecată şi, așadar, să trăiască având o morală demnă şi fapte merituoase.

Este nevoie ca omul să urmeze religia?

Întrebarea fundamentală adresată aici este:

• Ce legătură au vieţile oamenilor cu religia şi evlavia?

Nu este posibil decât cu mari costuri ca societatea omenească să îşi ducă mai departe existenţa fără religie şi credinţă în Allah.

Nu este oare o persoană religioasă cineva care Îi dovedeşte existenţa şi îndeplineşte fapte specifice pentru mulţumirea Sa?

Într-o societate este posibil, în conformitate cu legile adoptate de fiinţele umane, ca responsabilitatea fiecărui membru al societăţii să determine câştigul sau pierderea. Legile oamenilor înlocuiesc, în acest caz, legile religioase şi nu va fi nici o nevoie de religie. Dar, cu puţină atenţie şi chibzuinţă asupra poruncilor şi dispoziţiilor islamice, este dovedit contrariul acestui raţionament, întrucât islamul nu a fost preocupat doar de rugăciunea şi lauda către Allah; dimpotrivă, a stabilit norme cuprinzătoare şi dispoziţii specifice pentru toate situaţiile individuale şi sociale ale omului.

Într-un chip uimitor islamul a avut în vedere marele univers al umanităţii şi a legiferat norme adecvate în conformitate cu activităţile sociale sau individuale ale omului. Mai departe islamul a prevăzut şi garantat fericirea şi bunăstarea membrilor comunităţii în fiecare detaliu. Orice persoană corectă admite că legile au izvorât din gândurile mărginite ale omului, iar sfera lor de cunoaştere nu o poate egala pe cea a religiei.

Religia către care toţi profeţii au chemat oamenii este alcătuită din teism şi supunerea faţă de poruncile lui Allah.

Cu toate că unii învăţaţi religioşi au demonstrat adevărul prin opoziție cu falsitatea, ei nu au căzut de acord asupra a ceea ce era legitim datorită prejudecăţii şi învrăjbirii lor. Fiecare învăţat a îmbrăţişat o direcţie distinctă de acţiune; drept rezultat, pe pământ au luat fiinţă o panoplie de religii şi secte.

3:85

Acela care doreşte o altă religie decât islamul, nu-i va fi acceptată, şi el se va afla în Lumea de Apoi printre cei pierduţi.

2:208

O, voi cei care credeţi! Intraţi în islam pe deplin şi nu urmaţi paşii lui Şeitan, căci el vă este vouă duşman învederat.

16:91

Ţineţi-vă legământul faţă de Allah, după ce l-aţi făcut şi nu călcaţi jurămintele după ce le-aţi întărit şi după ce L-aţi luat pe Allah drept chezaş pentru voi, căci Allah ştie bine ceea ce faceţi.

Sensul acestui verset este de a arăta că orice musulman care face o promisiune lui Allah sau oamenilor, trebuie să o păstreze şi să nu o încalce.

16:125

Cheamă la calea Domnului tău cu înţelepciune şi bună îndemânare şi discută cu ei cum e mai frumos! Domnul tău este mai bine ştiutor al acelora care s-au abătut de la calea Sa şi El este mai bine ştiutor al celor care sunt bine călăuziţi.

Versetul acesta se referă la faptul că, pentru a răspândi religia, un musulman trebuie să discute cu oamenii potrivit capacităţii lor de înţelegere şi într-un chip folositor acestora. Totuşi, dacă el eşuează să îndrume o persoană prin utilizarea judecăţii raţionale şi a poveţelor, atunci trebuie să polemizeze în cel mai abil mod, aceasta fiind una dintre metodele prin care oamenii pot fi călăuziţi spre adevăr.

7:204

Şi când este citit Coranul, atunci ascultaţi-l cu atenţie şi păstraţi tăcere, poate că voi veţi avea parte de îndurare [de la Allah]!

4:59

O, voi cei care credeţi! Daţi ascultare lui Allah! Daţi ascultare Trimisului şi celor dintre voi ce au porunca! Apoi, dacă aveţi neînţelegeri într-o chestiune, aduceţi-o [întru judecare] la Allah şi la Trimis, dacă voi credeţi în Allah şi în Ziua de Apoi! Aşa este bine, căci aceasta e cea mai bună rânduială!

Acest verset stabilește că, într-o societate islamică, controversele pot fi soluţionate numai pe baza Coranului şi a tradiţiilor (ahadith) Profetului ﷺ. Orice neînţelegere trebuie să fie lămurită prin mijlocirea celor două. Dacă un musulman pune capăt disputelor prin logica raţiunii, aceasta se datorează faptului că autoritatea raţiunii a fost recunoscută de Coran.

3:159

Şi datorită îndurării lui Allah, tu [Muhammad] ai fost aşa blând cu ei! Iar de ai fost fără blândeţe şi aspru la inimă, ei ar fi fugit din preajma ta. Deci iartă-le lor şi roagă-te [lui Allah] pentru iertarea lor! Sfătuieşte-te cu ei asupra treburilor, dar o dată ce ai luat o hotărâre, încrede-te în Allah! Allah îi iubeşte cu adevărat pe cei care se încred [în El].

Purtarea binevoitoare, mărinima şi consultarea în cadrul adunărilor duce la sentimentul de fraternitate şi prietenie. Membrii societăţii trebuie să aibă consideraţie faţă de conducătorul lor, pentru a fi influenţaţi de el. Allah porunceşte distinsului conducător al musulmanilor să fie binevoitor şi să se consulte cu ceilalţi. Dar pentru că este cu putinţă ca poporul să greşească în concluziile lui, Allah cere conducătorului să fie autonom în deciziile sale după consfătuire şi să aibă încredere în Allah, deoarece nimeni nu se poate opune voinţei Sale.

În acelaşi fel Atotputernicul aduce în discuţie iudaismul şi creştinismul cu cărţile dumnezeieşti, Tora şi Biblia, precum şi normele şi dispoziţiile lor religioase:

5:43-48

43

Dar cum îţi vor cere ei să le fii judecător, căci ei au Tora, în care se află judecata lui Allah. Iar după aceea vor întoarce ei spatele. Aceştia nu sunt nicidecum credincioşi.

44

Noi am pogorât Tora, în care este călăuzire dreaptă şi lumină. După ea judecă profeţii, cei supuşi voinţei lui Allah, rabinii şi învăţaţii, pentru cei care s-au iudaizat, întrucât lor li s-a încredinţat spre păstrare Scriptura lui Allah şi ei sunt martori pentru ea. Şi nu vă temeţi de oameni, ci temeţi-vă de Mine. Şi nu vindeţi semnele Mele pentru un preţ de nimic. Iar aceia care nu judecă după ceea ce a pogorât Allah, aceia sunt necredincioşi.

45

Şi Noi am prescris, pentru ei, în aceasta [Tora]: suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, nas pentru nas, ureche pentru ureche, dinte pentru dinte şi rănile după legea talionului. Dacă, însă, cineva renunţă la aceasta în semn de milostenie, ea va fi ispăşire pentru el. Iar aceia care nu judecă după ceea ce a pogorât Allah, aceia sunt nelegiuiţi.

46

Şi l-am trimis Noi, după ei, pe Iisus, fiul Mariei, întărind ce se afla dinaintea lui şi i-am dat lui Evanghelia, în care este călăuzire şi lumină, întărind Tora care se afla dinaintea lui, şi drept călăuzire şi îndemnare pentru cei cucernici.

47

Deci să judece neamul Evangheliei după ceea ce Allah a trimis în ea! Iar aceia care nu judecă după ceea ce a pogorât Allah, aceia sunt netrebnici.

48

Iar ţie, [Muhammad], ţi-am trimis Cartea cu Adevărul, întărind Scriptura de dinaintea ei şi întrecând-o. Deci fă judecată între ei după ceea ce ţi-a trimis Allah şi nu le urma poftele, [îndepărtându-te] de la Adevărul ce ţi-a venit! Fiecăruia dintre voi, Noi i-am dat o lege şi o rânduială. Dacă ar fi voit Allah, v-ar fi făcut o singură comunitate, dar El voieşte să vă încerce în ceea ce v-a dat. Deci întreceţi-vă  în plinirea de fapte bune, căci la Allah este întoarcerea voastră, a tuturor, şi El vă va înştiinţa despre cele asupra cărora aţi avut păreri deosebite!

Cele două cărţi, Tawrat şi Injil, scot în evidenţă acest detaliu, deoarece Tawrat cuprinde multe dispoziţii juridice şi critice, iar Injil confirmă şi adevereşte normele religioase ale Tawrat.

Drept urmare religia, aşa cum este percepută de Coran, este aceeaşi cu rânduiala vieţii de care omul nu se poate despărţi. Diferenţa dintre religie şi ansamblul de reguli sociale stă în faptul că religia este coborâtă de la Atotputernicul Allah, iar normele sociale izvorăsc din cugetele oamenilor. Cu alte cuvinte religia armonizează viaţa socială a omului cu închinarea şi supunerea faţă de Atotputernicul Allah, în vreme ce reglementările sociale nu fac nici o încercare de a realiza această unitate.

*

În Coran şi în tradiţiile conducătorilor religioşi, dreptatea este de două feluri: individuală şi socială, iar ambele sunt preţuite de religia islamică.

Dreptatea individuală presupune ca omul să se abţină de la necredinţă, calomnie, şi de la alte păcate capitale după cum acesta nu ar trebui să comită nici păcatele mai puţin însemnate sau, în cel mai de dorit caz, să stea departe de acestea până la o limită considerată a fi acceptabilă. Cel înzestrat cu această calitate este numit ca fiind drept (‘adil). În conformitate cu regulile islamice, dacă un asemenea om are şi o abilitate educaţională și îşi poate asuma răspunderea unui rang de conducător sau magistrat, poate deveni o autoritate religioasă sau poate pretinde poziţii sociale, indiferent de opoziţia celorlalţi.

Cel care este lipsit însă de astfel de trăsături nu se poate bucura de asemenea privilegii, chiar dacă poate fi instruit și, în general, va manifesta tendința de a deveni abuziv într-o asemenea funcţie spre orchestrarea unor intenţii proprii, atât la vedere, cât și ascunse sau mascate.

Dreptatea socială presupune ca omul să nu încalce drepturile celorlalţi; el trebuie să îi considere pe toţi oamenii egali prin legile naturale oferite de Coran, tradiţiile profetice şi înţelepciunea umană derivată din acestea. Nu trebuie să treacă peste dreptate în punerea în aplicare a legilor religioase sau a celor laice (canun). Nu trebuie să fie influenţat de emoţii şi sentimente şi, nu în ultimul rând, să rămână statornic pe drumul corect.

În multe verste coranice şi tradiţii (ahadith) au fost oferite porunci pentru a nu se pierde din vedere dreptatea în cuvinte şi fapte. În câteva cazuri Allah i-a blestemat vădit pe cei care asupresc. Allah a revelat în mod repetat versete despre comportarmentul despotic în Cartea Sa dumnezeiască Coranul şi a mustrat această trăsătură necuviincioasă, care este specifică fiarelor şi deci oamenilor bestializaţi de ură şi nelegiure sau patimă deşănţată întru menţinerea puterii sau exercitării unor forme patologice de control asupra oamenilor precum sclavia şi altele. Nu există nimeni care să nu fi simţit răutatea şi nedreptatea opresiunii prin propria sa fire, care, într-o măsură mai mică sau mai mare, să nu fi conştientizat ce grele năpaste s-au abătut asupra societăţii omeneşti, ce vărsări de sânge au avut loc şi ce număr uriaş de aşezări umane sau speranţe au fost distruse datorită despotismului şi oprimării. Experienţa a demonstrat că palatul despotismului nu va dăinui vreme îndelungată indiferent cât de solid poate fi şi mai devreme sau mai târziu se va prăbuşi peste capetele tiranilor.

Nu există nici o îndoială că rostul fondării societății umane este împlinirea nevoilor individului. Cea mai importantă datorie a membrilor oricărei comunităţi este să îi ajute pe cei neputincioşi sau slabi şi să îndepărteze cumva greutăţile celor incapabili să le înlăture ei înşişi. În contemporaneitate, din punct de vedere material, s-a adeverit în întregime că indiferenţa bogaţilor faţă de greutăţile săracilor, sau a celor puternici faţă de cei slabi, reprezintă o mare ameninţare la adresa oricărei societăţi şi că cei înstăriți vor cădea primii victime acestui pericol. Luând în considerare această primejdie, cu 14 secole în urmă, islamul a poruncit bogaţilor să împartă anual săracilor şi celor neajutoraţi o parte din avuţia lor. Dacă această valoare este suficientă cât să înlăture nevoile săracilor, se recomandă ca cei bogaţi să ofere atât cât pot aceştia pentru cauza lui Allah, astfel încât să amelioreze condiţiile nevoiaşilor.

Tradiţiile profetice în chestiunea sprijinirii semenilor sunt nenumărate.

Profetul Muhammad ﷺ a spus, printre altele:

„Cel mai bun dintre oameni este cel care se dovedeşte a fi cel mai folositor omenirii”.

Ajutându-ți prietenii sau chiar pe cei pe care nu îi cunoşti la vreme de necaz, cu siguranţă vei primi înapoi dovezi de bunăvoinţă din partea lui Allah. Într-un fel sau altul vei culege mâine roadele seminţelor bunăvoinţei pe care le-ai semănat astăzi.

Însă nu doar print-un efort financiar cei sărmani pot fi ajutaţi. Oamenii lucrează printr-un efort solidar întru binele comun al societăţii fie că acest bine reprezintă avansarea moravurilor, salvarea celor oprimaţi, ajutorarea celor năpăstuiţi, ş.a.m.d.

Folosind osteneala unora se merge la înlăturarea greutăţilor din viaţa altora.

Societatea umană este precum un organism viu, fiecare persoană constituind o parte din acest corp. Fiecare organ al corpului îndeplineşte funcţia sa specifică şi îşi împlineşte propria insuficienţă prin deservirea de funcţiile altor organe; mai precis în sfera sa de acţiune, fiecare parte componentă se îngrijeşte de propriul bine, asigurând în acelaşi timp îndeplinirea nevoilor altor organe şi continuându-şi existenţa în armonie cu acestea. Dacă unele organe funcţionează prin ele însele, nefiind de folos altor organe: de exemplu, în timp ce mâinile şi picioarele funcţionează, ochii nu participă la realizarea unei acţiuni, sau gura se mulţumeşte doar cu mestecatul şi refuză mâncarea în vreme ce stomacul nu-şi poate îndeplini funcția: omul va muri şi, în consecinţă, organul autonom care se îngrijeşte doar de sine va înceta să funcţioneze. Datoria membrilor societăţii nu diferă de obligaţia organelor trupului; omul trebuie să îşi urmărească avantajele în acord cu interesele societăţii şi nu împotriva acesteia. Se cuvine să considere ce foloase ar avea societatea în urma eforturilor lui, astfel încât de pe urma ostenelii sale societatea să beneficieze, iar el, la rândul său, să dobândească avantaje de pe urma avantajelor celorlalţi, nu ca o consecinţă a înapoierii oamenilor sau nedreptățirii acestora și să apere drepturile altora, pentru ca propriile sale drepturi să nu fie încălcate. Aceasta este o realitate pe care o constatăm prin călăuzirea lui Allah. Sfânta religie a islamului, structurată pe baza naturii şi creaţiei, nu are în această privinţă alte porunci şi concepţii decât cele menţionate. Profetul ﷺ afirmă că musulmanii sunt fraţi şi constituie o singură mână, o singură inimă şi o singură direcţie împotriva inamicilor sau celor care li se împotrivesc.

Așadar cine nu este afectat de problemele musulmanilor, nu poate fi musulman, tocmai prin nepăsarea sa faţă de aceştia. Dacă, spre exemplu, un bivol în savană, în timp ce întreaga turmă fuge, ajută fiarele carnivore la împiedicarea sau trântirea semenilor săi, nu se poate spune că face parte din turmă sau că serveşte cauza bivolilor ierbivori în încercarea lor de a se pune la adăpost de atacul fiarelor carnivore.

În bătălia de la Tabuk, când Sfântul Profet ﷺ a stabilit graniţa cu Imperiul Bizantin, trei musulmani nu au participat la luptă. După întoarcerea armatei, când aceste trei persoane l-au întâmpinat cu bucurie şi l-au felicitat, Profetul ﷺ şi-a întors privirea şi nu a răspuns aprecierii lor. În acelaşi mod musulmanii şi-au întors privirile de la cei trei oameni. Nimeni în Medina, nici chiar soţiile, nu le-au vorbit.

În consecinţă au rămas neajutoraţi şi au căutat adăpost în munţii de lângă Medina, dedicându-se penitenţei şi iertării, până ce, mai târziu, Allah a primit căinţa lor, iar ei s-au întors în oraş.

Legăturile de rudenie

În cadrul unei familii relaţia părinţilor cu copiii lor este precum cea a rădăcinilor copacului cu ramurile sale, deoarece continuitatea şi supravieţuirea ramurilor copacului depind de rădăcinile sale. Părinţii sunt, de asemenea, întemeietorii existenţei copiilor. Întrucât familia are două categorii, părinţii şi copiii, părinţii sunt rădăcinile principale ale conceptului de familie.

Pe lângă faptul că reprezintă una dintre cele mai grosolane nerecunoştinţe şi infamii, purtarea urâtă și abuzivă faţă de părinţi şi implicit necăjirea lor devine, de asemenea, motivul decadenţei omului şi a distrugerii ordinii sociale. Aceasta se întâmplă deoarece nerespectarea părinţilor de către copii va fi oglindită de părinţi sub forma asprimii.

Totuși atunci când părinții privesc către vlăstarele lor cu lipsă de consideraţie şi apreciere, la rândul lor, nu se pot aştepta la ceva mai bun din partea copiilor şi nu vor putea să se bizuie pe ajutorul lor când vor ajunge la vârsta slăbiciunii şi neputinţei. În urma dezrădăcinării legăturilor familiale, în mod firesc, oamenii vor deveni dezinteresaţi să întemeieze sau să păstreze o familie.

Generalizarea acestui mod de gândire, bineînţeles, va închide calea reîntineririi şi înmulţirii populației, deoarece un om înţelept nu-şi va dedica niciodată viaţa valoroasă, cultivării unui pom din ale cărui fructe nu se va îndulci, sub a cărui umbră nu se va odihni, şi a cărui vedere nu-i va oferi nimic altceva în afară de inimă rea şi suferinţă. Am putea admite că guvernările pot îndemna oamenii să îşi întemeieze familii, oferindu-le diferite recompense şi stimulente iar astfel să elimine dificultăţile reîntineririi societății; însă strategiile sociale şi obiceiurile lipsite de suport natural (precum dragostea părintească faţă de copii în contrast cu grija artificială a unei doici sau case de copii) nu pot să dureze; iar dacă omul nu va beneficia de una dintre înclinaţiile sale naturale de început, el va fi privat, în mod invariabil, de un şir întreg de bucurii sufleteşti.

*

Acţiunile pe care un om trebuie să le îndeplinească pentru cineva, care este beneficiarul acelei acțiuni, sunt numite drepturi (huquq) iar lucrările pe care o persoană trebuie să le îndeplinească sunt numite datorii, porunci sau obligaţii. De exemplu este de datoria unui angajator să plătească salariul angajatului său şi este dreptul angajatului să-l primească după îndeplinirea unei sarcini impuse. Dacă angajatorul nu îi plăteşte salariul, angajatul îl poate solicita şi îşi poate apăra dreptul. Întrucât omul este creat în aşa fel încât viaţa sa nu este fără de sfârşit în această lume şi pentru că, de bună voie sau nu, el moare după o vreme, Allah a stabilit un mod de regenerare şi a asigurat lumea prin metode de înmulţire dirijând sentimentele interioare ale omului către aceasta, cu scopul de a proteja omenirea de la distrugere totală.

Omenirea există datorită acestei mobilizări universale prin care omul, în mod natural, își consideră copilul ca fiind o parte integrantă a sa şi îşi asumă supravieţuirea copilului în egală măsură cu a lui însuși.

Acesta este motivul pentru care omul trece prin tot felul de osteneli, face eforturi pentru sprijinul şi mulţumirea copiilor săi, suportă diferite privaţiuni, pentru că el consideră nimicirea copilului sau a personalităţii copilului a fi propria sa distrugere ori nimicirea propriei personalităţi. Într-adevăr omul se supune astfel poruncii universului creaţiei, care cere supravieţuirea omenirii. Astfel este datoria părinţilor să pună în aplicare porunca prescrisă de conştiinţă şi implementarea legilor religioase cu privire la copiii lor. Părinţii sunt îndatoraţi, de asemenea, să ia în considerare drept cuvenite pentru copiii lor acele lucruri pe care le consideră justificate pentru ei din punct de vedere al omeniei.

Părinţii trebuie să statornicească şi să facă neclintită temelia moralei lăudabile şi a însuşirilor cuviincioase în firile copiilor lor, exact din prima zi în care ei încep să le cunoască semnele şi cuvintele. Nu trebuie, atât cât le stă în putere, să îşi sperie copiii cu subiecte superstiţioase. Trebuie să îi împiedice de la săvârşirea faptelor rele şi imorale. Părinţii, de asemenea, trebuie să evite minciuna, exprimarea neîngrijită, injuriile (un părinte nu poate degrada, înjura sau prejudicia un copil), folosirea unui limbaj vicios şi a cuvintelor neruşinate în faţa copiilor. Ar trebui să săvârşească fapte cuviincioase, astfel încât copiii să poată fi educaţi ca oameni virtuoşi şi nobili. Părinţii trebuie să se străduiască şi să exprime, prin acțiunile lor, justificarea moralei şi dreptatea, în aşa măsură încât să dezvăluie copiilor dragostea faţă de dreptate şi umanitate, prin legea „transmiterii moralei”, în scopul de a îşi menţine copiii departe de persecuţie, ticăloşie şi egoism.

Părinţii ar trebui să îşi tuteleze copiii cu privire la mâncare, dormit şi alte necesităţi de trai până ce ei ajung la vârsta discernământului. Ei trebuie să aibă grijă de sănătatea fizică a copiilor, astfel încât aceştia să dezvolte un trup sănătos, o minte solidă şi o fire gata de a fi educată şi instruită.

Părinţii ar trebui să-şi încredinţeze copiii unui învăţător din momentul în care ei dobândesc capacitatea de cultivare (în mod obişnuit de la vârsta de şapte ani) și să depună toate eforturile pentru a-şi da copiii în grija unui învăţător potrivit, astfel încât să poată dobândi noţiuni valoroase şi binevenite din ceea ce ascultă, iar un asemenea dascăl să devină izvor de inspiraţie, să aducă desăvârşirea cugetului, curăţirea sufletului şi cultivarea moralei.

Evident în cazul în care părintele este un asemenea dascăl cu atât mai fericită va fi soarta copilului.

Părinţii ar trebui să-şi ia copiii cu ei la întâlniri, în scopul de a îi obişnui cu obiceiurile sociale şi modelele de purtare frumoasă, când vârsta lor le solicită participarea la adunări cu caracter social sau vizite familiale.

Nerespectarea acestor datorii de către părinţi duce la o creştere autonomă a copilului care preia din mediul înconjurător după propriul gust sau plăcere, devenind în timp influenţabil, labil sau ajungând să deţină o personalitate ambivalentă sau oscilantă. Toate acestea se vor întoarce inevitabil împotriva familiei în varii forme, de la răzvrătire la nepăsare.

Aşadar grija faţă de familie este poate prima dintre cele care necesită atenţie, răbdare şi tact, familia organizată fiind primul nivel al societăţii umane aşa cum o ştim. Dezorganizarea conceptului de familie aduce după sine, mai devreme sau mai târziu, demantelarea societăţii şi implicit dizolvarea treptată a popoarelor în negura timpului pierdut.

Agricultura

Cultivarea pământului reprezintă un mijloc de asigurare a subzistenţei într-o societate şi este una dintre cele mai lăudabile îndeletniciri omeneşti.

De aceea islamul a stabilit o mare importanță în alegerea acestei profesii. Agricultorii care lucrează la bunăstarea şi hrănirea celorlalţi se vor bucura de poziţii demne în Ziua Învierii. Cu adevărat nu există nici o slujbă mai bună decât cultivarea pământului şi nu există nici un profit mai mare decât avantajele lucrării pământului, deoarece animalele ierbivore şi păsările adună foloase de pe urma acestei îndeletniciri şi se roagă pentru agricultor.

În cazul unei catastrofe ecologice sau a unui eveniment similar, responsabilitatea hrănirii şi menţinerii sănătăţii oamenilor revine agricultorilor, de unde şi importanţa pe care islamul o oferă acestei îndeletniciri şi a foloaselor rezultate de pe urma acesteia. Trimisul lui Allah ﷺ spune: „Un musulman care sădeşte un pom sau cultivă un pământ din care oamenii, păsările şi animalele se hrănesc va avea răsplata milosteniei”.

Imamul Ali a spus: „Nenorocirea şi blestemul lui Allah să fie asupra celui care are pământ şi apă (resurse naturale) dar care nu întrebuinţează priceperea sa omenească pentru a profita de ele, drept urmare trăind în sărăcie şi mizerie”.

Devotamentul

Potrivit orânduirii islamului omul nu ar trebui să se închine nimănui cu excepţia lui Allah şi nu ar trebui să aducă omagiu şi să se prosterneze nimănui cu excepţia Lui, care este Creatorul universului. Toate creaturile sunt făpturile lui Allah şi îşi primesc existenţa de la El. Niciuna nu are avantaje asupra celorlalte, cu excepţia acelor acțiuni care sunt înfăptuite de dragul lui Allah și care aduc binecuvântarea Sa.

Fiecărui musulman i s-ar cuveni să aibă încredere în sine şi să profite de binecuvântarea autonomiei date lui de Allah. Omul trebuie să folosească toate mijloacele cu care Creatorul l-a înzestrat pentru a-şi duce existenţa. El nu ar trebui să se bizuie pe altcineva, să-l considere un asociat în binecuvântare faţă de divinitate şi să se închine permanent unui nou idol. Slujitorul își va da seama că el mănâncă propria pâine, nu pe cea a stăpânului și că primeşte răsplata muncii sale, nu bacşişul conducătorului său. Orice angajat ar trebui să creadă că își primeşte salariul pentru munca sa dificilă, nu datorită dărniciei șefului, instituţiei, guvernului sau societăţii.

Un om liber nu ar trebui să se bizuie şi să aducă cinstire nimănui altcuiva, în afara lui Allah; dacă nu, el va dovedi aceeaşi ticăloşie şi constrângere precum cea a idolatrilor ce-şi manifestă politeismul făţiş. Se poate remarca faptul că încrederea în forțele proprii îndeamnă omul să-şi folosească toate aptitudinile în viaţă. Aceasta nu înseamnă însă că ar trebui să se despartă de Cel Milostiv şi să se considere pe sine apt realmente de a fi sursa tuturor țelurilor şi dorinţelor.

*

Bizuirea pe ceilalţi adică stabilirea vieţii după apanajele celorlalţi înseamnă renunţarea la demnitatea umană, onoare, autonomie şi libertate. Este cauza multor crime şi fărădelegi sociale ce provin din ticăloşie şi umilire. Oricine îşi construieşte viaţa pe fundaţia interesului altor persoane, într-adevăr, oferă spre vânzare voinţa şi judecata sa, pentru că va veni vremea când locatarul va îndeplini orice linguşeală şi va efectua (corect, incorect, cuviincios, necuviincios) oricare dintre cele solicitate sau poruncite de chezăşia cu care este legat. El va ajunge să se abandoneze pe sine sine oricărei desconsiderări şi batjocuri, generând în viaţa sa un obicei din atașamentul faţă de tot ceea ce îi este contrar sau străin, fiind de acord să înfăptuiască orice nedreptate şi asuprire şi, în cele din urmă, să considere orice oprelişte şi legile existente ca fiind neimportante.

Mărinimia şi dăruirea banilor

Rolul pe care avuţia îl are în ordinea existenţei nu necesită nici o explicaţie. Mulţi oameni socotesc viaţa drept acelaşi lucru cu bogăţia şi nu cred în nici o virtute şi cinste umană afară de cea a bunăstării şi averii. Ei îşi orientează toate acţiunile către strângerea şi economisrea banilor. Ca urmare a acestei fascinaţii şi lăcomii, ei sunt prinşi în mrejele avariţiei. Asemenea oameni îi deposedează pe alţii, şi mai mult decât atât, se înjosesc uneori pe ei înşişi, cedând infamiei şi zgârceniei, lipsindu-se astfel de întrebuințarea propriei lor averi. Nici ei nu îşi folosesc banii, nici pe alţii nu-i lasă să se bucure de aceștia, mulţumindu-se numai cu agonisirea.

Cei care sunt ademeniţi de însuşirile necuviincioase ale avariţiei (cu siguranţă cei care manifestă o zgârcenie extremă sunt chiar mai infami decât aceştia) îşi pierd firea umană şi devin nefericiţi întrucât privesc doar către propria lor fericire, bunăstare şi confort şi cred în existenţa egocentrică individuală, cu toate că natura umană pledează pentru viaţa socială; individualitatea dusă într-un asemenea mod avar este condamnată la osândă.

Prin evidenţierea puterii lor financiare faţă de ceilalţi, ei (avarii) sunt urmaţi de săraci şi nevoiaşi. Cu toate că nu diminuează suferinţa celor năpăstuiţi, ei se străduiesc să-i determine pe nevoiaşi să-i respecte. Îi consideră pe săraci aproape slugi şi cultivă astfel printre oameni spiritul idolatriei. În consecinţă, cutezanţa, curajul, mărinimia şi onoarea vor dispărea din societate dacă se oferă condiţiile simulării sau cuantificării lor materiale.

Călcând în picioare simţămintele curate de afecţiune, prietenie, filantropie, compasiune şi bunăvoinţă, ei (avarii) încurajează în societate felurite păcate, precum ticăloşia, infamia şi răutatea. Acest lucru se datorează faptului că cei mai puternici vectori infracţionali, precum calomnia, desfrâul, hoţia, tâlhăria, uciderea, nu predomină în rândul sărmanilor. Nemulţumirea, ranchiuna şi sentimentul răzbunării sunt elemente sădite în inimle celor năpăstuiţi tocmai de către oamenii bogaţi, fiind amplificate prin zgârcenia lor afişată. De aceea, în cadrul societăţii, zgârcitul este, de fapt, dușmanul societății.

Există multe versete în Sfântul Coran care incriminează şi acuză trăsătura egoistă a zgârceniei, lăcomiei, și laudă calitatea mărinimiei, întrebuinţării banilor pe calea lui Allah şi susţinerea săracilor şi nevoiaşilor. În cuvintele Sale, Domnul Lumilor făgăduieşte celui care dăruieşte că El îi va înapoia înzecit bunul oferit şi, în unele cazuri, chiar de şaptezeci sau până la şapte sute de ori şi mai mult. Experienţa a demonstrat, de asemenea, că bogăţia celor mărinimoşi care ajută în mod generos săracii şi care se îngrijesc de lipsurile societăţii omeneşti, creşte permanent. 

• Cei care înlătură greutăţile altora nu vor înfrunta ei înşişi greutăţi.

• Nimeni nu a găsit vreodată un nod în pieptene.

• Dacă ei înfruntă uneori greutăţi, toţi oamenii sunt înțelegători faţă de ei.

• Orice ajutor au oferit altora, se va întoarce către ei prin participarea tuturor.

Nu în ultimul rând oamenii cinstiţi şi-au liniştit conştiinţa prin îndeplinirea de fapte bune şi au răspuns chemării dumnezeieşti referitoare la îndatoririle lor. Ei au utilizat simţămintele curate ale omeniei prin mijlocirea bunătăţii, îndurării, filantropiei şi bunăvoinţei, dobândind simpatie şi cinste nepătată în ochii oamenilor.

Dar mai important decât orice, au câştigat mulţumirea Atotputernicului Allah şi bunăstarea eternă cu un mic preț.

*

Fără îndoială, în orice societate, săracul şi cel fără de ajutor trebuie susţinuţi.

Este de datoria bogaţilor să ajute săracii şi să nu treacă peste această ordine determinată a întrajutorării. Sfânta religie a islamului a precizat, de asemenea, legi stricte referitoare la respectarea acestor rânduieli. Islamul pretinde ca bogaţii să fie răspunzători de ajutorarea celor lipsiţi de putere şi a celor săraci.

În Sfântul Coran, Atotputernicul Allah S-a înfăţişat pe Sine drept Binevoitor, Binefăcător şi Milostiv. Allah i-a îndemnat pe slujitorii Lui să ajungă la aceste atribute lăudabile întrucât Allah este cu cei binefăcători şi de asemenea orice cheltuială pe calea lui Allah este în propriul folos al cheltuitorului precum orice se cheltuieşte pe calea lui Allah va fi înapoiat fără pierdere.

Cercetările şi studiile referitoare la condiţiile sociale şi foloasele înfăptuirii binelui lămuresc cuprinsul acestor accepţiuni, deoarece, într-adevăr, toate forţele societăţii trebuie să lucreze pentru fiecare individ în parte. Într-o societate unde un grup de oameni nevoiaşi eşuează în efortul lor de a depăşi falimentul, obţinerea venitului se reduce proporţional, iar consecinţele nefaste afectează pe toată lumea. Într-o asemenea societate, va veni o vreme când bogaţii vor fi cei mai săraci dintre toţi.

Dar dacă bogaţii ajută săracii cu binefacerea şi mărinimia lor, ei vor obţine o serie de rezultate însemnate dintre care se pot enumera:

• Prin acţiunea lor de binefacere, ei câştigă simpatia celor din jur, cuceresc inimile celorlalţi şi astfel le pot căpăta susţinerea.

• Sunt feriţi de primejdia concentrării răzbunării şi mâniei săracilor, care dăunează celor buni şi răi laolaltă.

• Banii consideraţi fără însemnătate, pe care îi cheltuie pe calea lui Allah, vor creşte în valoare şi li se vor returna ca urmare a funcţionării corespunzătoare a economiei; şi altele.

Există nenumărate versete coranice şi tradiţii referitoare la calitatea milosteniei care îndeamnă la săvârşirea acestei fapte nobile, aşadar musulmanul deţine modalitatea de a îşi purifica şi racorda starea materială spre a fi acceptată de către Creator, implicit de a se bucura de prosperitate fără ca averea să devină sursă de nelinişti şi rău.

*

Bunăvoinţa este una dintre aspectele cooperării ce alcătuiesc baza societăţii omeneşti, deoarece societatea dăinuie atunci când indivizii se ajută între ei; prin intermediul bunăvoinței toţi se bucură de un regim de viaţă demn şi trainic şi îşi pot împlini necesităţile existenţei. Nu ar trebui să se considere că sfânta religie a islamului a pretins facerea de bine numai în chestiunile financiare; mai degrabă, acesta este unul dintre obiectivele islamului şi una dintre cererile conştiinţei umane, aceea de a oferi orice fel de sprijin oricărui neajutorat. Să înveţi un analfabet, să ajuţi un orb, să călăuzeşti un rătăcit, să dai o mână de ajutor unui asuprit: sunt toate acte sincere de bunăvoinţă şi binefacere, constituind o componentă a cooperării, a cărei plauzibilitate omenirea a încuviinţat-o şi mărturisit-o chiar din prima zi a întemeierii societăţii.

Facerea de bine este lăudabilă atunci când are rezultate bune. Desigur, cu cât urmările sunt mai trainice şi mai de durată, cu atât facerea de bine devine mai lăudabilă şi mai bună. Tratarea unui bolnav este un act de bunăvoinţă şi binefacere, dar construcţia şi administrarea unui spital, care îngrijeşte zilnic o mulţime de pacienţi, se situează, poate, pe o treaptă mai înaltă. Instruirea unui elev este lăudabilă, dar nu poate atinge importanţa întemeierii unei instituţii care specializează o mulţime de absolvenţi anual.

De aceea donaţiile generale, binefacerile publice şi ajutoarele sunt fapte de cea mai mare bunăvoinţă şi generozitate.

În terminologia islamică această binefacere publică este considerată drept o binefacere de durată şi nu în mod necesar una cu urmări imediate (hrănirea cuiva, adăpostirea altuia, etc).

Profetul Muhammad ﷺ spune: „Două lucruri asigură demnitatea omului; un copil virtuos şi binefacerea trainică”.

Conform Profetului ﷺ şi a tradiţiilor (ahadith), atât timp cât această caritate dăinuie, Allah Preaînaltul socoteşte rezultatele ei în favoarea celui care a întemeiat respectiva acţiune filantropică.

Universul creaţiei, care a modelat omul sociabil şi cu nevoi de conlucrare şi convieţuire, l-a pregătit în aşa fel încât să îşi poată gestiona prin aptitudini proprii dilemele în societate şi să-şi chivernisească existenţa din ceea ce dobândeşte în decursul vieţii. Fără îndoială însuşirea respectului faţă de sine presupune ca omul să-şi urmeze privilegiul puterilor dăruite de Allah în viață şi să le folosească pentru atingerea scopurilor sale. El nu trebuie să se bizuie pe puterile altora şi aceasta, într-adevăr, este una dintre însuşirile naturale şi lăudabile ale omului. Respectul de sine este ca o barieră ce apără omul de o existenţă inferioară, de multe acţiuni nedrepte şi fapte necuviincioase.

Cine nu este înzestrat cu sentimentul demnităţii personale şi îşi îndreaptă atenţia excesiv asupra celorlalţi, ar putea uşor să-şi trădeze capacitatea şi personalitatea în faţa acestora, oferind tot ceea ce i se solicită, chiar dacă ar putea fi vorba de propria libertate, reputaţie, cinste sau demnitate.

Cele mai multe ticăloşi precum crima, tâlhăria, hoţia, pungăşia, nelegiurea, minciuna, linguşeala, necredinţa cuiva faţă de Allah, înșelarea oamenilor, sprijinirea celor care strică orânduirile fireşti, ş.a.m.d., sunt urmări reale ale lăcomiei şi punerii nădejdii în ceilalţi. Cel care poartă însă coroana distincţiei respectului de sine, nu se supune nici unei autorităţi şi străluciri în van şi totdeauna apără ceea ce el consideră că este adevărat. Sentimentul demnităţii personale este cel mai bun mijloc prin care cineva poate dobândi şi ocroti însuşirea onestităţii.

Ce este defăimarea?

Defăimarea celorlalţi prin afirmarea unor lucruri false este numită calomnie sau clevetire, iar dacă se realizează prin destăinuirea unor lucruri adevărate, este numită bârfă.

Desigur Atotputernicul Allah nu a creat omul fără de păcat iar datorită acestei deficienţe, omul este supus greşelii şi vieţuieşte în spatele vălului cu care Allah Preaînaltul i-a acoperit faptele prin Omniprezenţa Sa dumnezeiască. Dacă acest acoperământ divin este ridicat de peste toate cusururile şi lipsurile oamenilor, ei vor fi îngroziţi unul de altul şi vor ocoli asocierea unuia cu celălalt, ajungându-se în acest fel la distrugerea bazei societăţii. De aceea Atotputernicul a declarat bârfa drept o acţiune haram (nepermisă), astfel încât fiecare să poată trăi în linişte fără a se calomnia unul pe altul iar înfăţişarea exterioară a ambianţei în care îşi duc traiul să fie împodobită treptat, până ce frumuseţea din afară va transforma imoralitatea interioară.

Iată Creatorul spune în Măreaţa Carte:

49:12

O voi cei care credeţi! Feriţi-vă cu străşnicie de bănuieli, căci unele bănuieli sunt cu păcat! Nu vă iscodiţi şi nu vă ponegriţi unii pe alţii! Oare voieşte vreunul dintre voi să mănânce carnea fratelui său mort? [Nu!] Voi urâţi aceasta! Şi fiţi cu frică de Allah, fiindcă Allah este Iertător şi Îndurător.

Cu siguranţă păcatul şi neruşinarea calomniei sunt mai mari decât bârfirea, iar făptuitorii acestor activităţi sunt perfect conştienţi de imoralitatea faptelor întreprinse. În spusele Sale, Creatorul a revelat limpede despre răutatea şi necuviinţa calomniei:

16:105

Ci plăsmuiesc minciună numai aceia care nu cred în versetele lui Allah şi aceia sunt mincinoşi. 

Însă poate forma supremă de calomnie este pângărirea fecioriei cuiva, faptă ce se prezintă ca un păcat deosebit de grav în islam şi care în unele societăţi islamice este aspru pedepsită. Împlinirea acestor fapte neruşinate de calomnie va zdruncina fundamentul familiilor, care este de o primă însemnătate în islam şi va afecta principiile continuării moştenirii şi rudeniei. În cele din urmă, va face dragostea părintească sau dragostea dintre soţi infirmă şi va duce la otrăvirea și, în cele din urmă, la dispariţia sentimentelor dintre aceştia, implicit la degradarea legăturilor dintre membrii aceleiași comunități sau grup social.

Aşadar bârfa şi calomnia se află în zodia răului şi nicidecum nu pot fi privite, uitate sau iertate ca fiind întâmplări sau acţiuni obişnuite sau văzute ca fiind o simplă ceartă între oameni. Aceia care se pretează la acest gen de fapte şi care folosesc astfel de arme împotriva celorlalți, au adunat pentru ei înșiși păcate ce vor atârna vizibil şi pentru care vor răspunde în fața lui Allah Preaînaltul în Ziua Judecăţii.

Ce este perfecţiunea?

O casă este ideală atunci când împlinește toate necesităţile unei familii, începând de la numărul încăperilor destinate membrilor; cameră de zi, salon de primire a oaspeţilor, bucătărie pentru prepararea meselor, baie şi alte spaţii folositoare, etc., iar dacă i-ar lipsi aceste utilităţi atunci locuinţa ar fi nesatisfăcătoare.

Totuși se poate adresa întrebarea:

De ce omul nu acceptă uneori realitatea imperfecţiunii?

Nu există nici un dubiu cu privire la această evidentă realitate chiar şi pentru cei înzestrați cu cea mai mică înclinaţie spre teoretizare, dar uneori omul devine atât de prins în mrejele luptelor sale personale, încât foloseşte toată puterea raţiunii cu care a fost înzestrat pentru osteneli ce nu suferă amânare. El petrece tot timpul explorând viaţa, aşadar, nu are timp să-şi cheltuiască energia cu reflecţii care îi par inutile. Drept urmare devine nepăsător faţă de realitatea din jur ori devine captivat de fascinaţia învelișului exterior al lumii, lasându-se în voia hedonismului. Ataşarea faţă de aceste fenomene și manifestări ale iluziei face imposibilă sporirea cumpătării faţă de materialism iar un asemenea om va ajunge să refuze acceptarea realității şi înclinațiilor firești naturale, rămânând insensibil faţă de orânduirea creației.

Sfântul Coran a acordat o atenţie sporită, în diverse chipuri, prezentării mărturiilor privind creaţia făpturilor şi lumii naturale. Aceasta întrucât cei mai mulţi oameni, în special cei care sunt alienaţi de fascinația materialismului şi văd bunăstarea omului doar în desfătare şi vanitățile lumii, sunt incapabili să gândească în mod filosfic prin aportul spiritului şi astfel instrumenteză doar ipoteze logice, datorită ataşamentului faţă de lucrurile materiale şi concrete. În orice caz omul reprezintă, indubitabil, un fragment din universul creaţiei, aflat într-o stare de interdependență cu alte elemente. El poate reflecta asupra universului creaţiei şi a rânduielii acestuia în orice moment pentru a descoperi existenţa unui Creator şi a unui Stăpân al lumii; după cum este scris în Nobilul Coran:

45:3-5

În ceruri precum şi pe pământ, sunt semne pentru credincioşi. În făptura voastră şi a animalelor pe care le-a răspândit sunt semne pentru un popor care crede cu tărie. În deosebirea nopţii de zi, în apa dătătoare de hrană pe care Allah o trimite din cer dând prin ea viaţă pământului după moarte, în dezlănţuirea vânturilor, sunt semne pentru un popor ce cugetă.

În Sfântul Coran multe versete cheamă oamenii să mediteze asupra creaţiei cerurilor, soarelui, lunii, stelelor, pământului, munţilor, mărilor, plantelor, animalelor sau a fiinţelor omeneşti. Coranul vorbeşte, de asemenea, despre uimitoarea orânduire care proniază fiecare dintre aceste creații. Într-adevăr modul de funcţionare al creaţiei, rânduiala care dirijează diferitele mişcări ale universului către scopurile creaţiei, precum şi originile existenţei sunt surprinzătoare şi minunate. Sămânţa de grâu sau sâmburele de migdală, sădite în pământ, se transformă într-un mănunchi de spice sau într-un copac roditor. Din momentul în care acestea sunt adânc sădite în inima pământului, ele germinează, produc muguri verzi şi îşi coboară rădăcinile albe în străfundurile gliei. Pentru ca ele să-şi atingă menirea ultimă, sunt necesare procese complexe şi grandioase, a căror importanţă şi imensitate suprinde peste măsură raţiunea. Stelele din ceruri, soarele strălucitor, luna incandescentă, întregul pământ cu rotaţia sa ciclică, mişcarea şi energia potenţială împreună cu misterioasele forţe din sămânţă sau sâmbure, cele patru anotimpuri ale anului, atmosfera, norii, ploile, vânturile, zilele şi nopțile, toate contribuie la transformarea seminţelor în spice de grâu. Precum dădacele, aceşti factori stimulează noul proces şi îl leagănă dintr-o parte în alta până ce ajunge în ultima etapă a creşterii şi dezvoltării. Bineînțeles venirea pe lume a unui copil este mult mai complexă decât îmbobocirea unei plante sau decât oricare alt fenomen, deoarece este rezultatul a milioane, mai bine zis, a miliarde de ani de activitate sistematică şi complicată a mecanismului creaţiei. Viaţa cotidiană a omului, în afară de legăturile exterioare cu universul creaţiei, apare dintr-o rânduială uimitoare înlăuntrul fiinţei sale, care a dezorientat minţile receptive ale savanţilor lumii, angajaţi mai degrabă în examinarea detaliilor sale exterioare. Cu fiece zi, alte taine sunt descifrate, însă nivelul cunoaşterii necunoscutului rămâne însemnat.

Dacă o fiinţă omenească posedă ceea ce este absolut necesar să existe în ansamblul făpturii unui om obşnuit, atunci aceasta este perfectă. Dacă, în schimb, îi lipseşte o parte din corp, cum ar fi o mână, un picior sau un ochi, atunci persoana este infirmă. Așadar constatăm că atributul perfecţiunii este acela care desăvârșește unele necesităţi ale existenţei şi elimină neajunsurile. Spre exemplu atributul cunoaşterii înlătură întunericul ignoranței şi explică elevului ceea ce este neştiut. La fel, guvernarea împuterniceşte o persoană cu autoritatea necesară atingerii scopurilor şi îndeplinirii solicitărilor sale, recunoscându-i competenţa în această privinţă.

Conştiinţa noastră apreciază că Ziditorul universului (Cel de la care îşi are obârşia existenţa lumii şi a făpturilor, care împlineşte orice necesitate ce poate fi închipuită şi oferă binecuvântarea şi desăvârşirea) posedă toate atributele perfecţiunii în aceeaşi manieră în care, practic vorbind, nu s-ar putea admite niciodată ca cineva, care posedă un atribut natural, ar putea să îi împiedece pe ceilalţi de la însuşirea acestuia.

Allah Preaînaltul menţionează toate atributele perfecţiunii Sale şi Se arată pe Sine Însuşi Neprihănit şi Pur de orice greşeală şi defect:

6:133

Domnul tău este Bogatul, Stăpânul Milostivirii.

20:8

Allah! Nu este altă divinitate afară de El! Ale Lui sunt cele mai frumoase nume!

Dacă El ar fi avut vreo lipsă, ar fi fost în nevoie de altcineva în acea privinţă, iar un zeu superior Lui i-ar fi împlinit neajunsurile.

Constatarea elementelor înrudite ale acestui univers măreţ, uimitoarea sa ciclicitate, structurile relaţionale şi detaliile felurite aflate în funcţiune ca urmare a unor fenomene diferite ce înaintează într-un mod extrem de organizat către un scop specific şi o destinaţie particulară, demonstrează fiecărui om înzestrat cu înţelepciune că existenţa şi supravieţuirea universului creaţiei, cu tot ceea ce este legat de el, îşi are obârşia în Puterea Unică şi Veşnică a Cuiva.

Acest Cineva Veşnic a creat universul şi toate făpturile ce sălăşluiesc în el, prin Puterea Sa Nemărginită şi Cunoaşterea Absolută. Aşezând făpturile Sale în leagănul evoluţiei, El le conduce prin binecuvântarea Sa către idealul desăvârşirii, El are viaţă veşnică şi este Atotputernic şi Atotşitutor; după cum este menţionat în Gloriosul Coran:

57: 2-3

A Lui este împărăţia cerurilor şi a pământului. El dăruieşte viaţă şi dăruieşte moarte. El asupra tuturor are putere. El este Întâiul şi Ultimul, Cel din afară şi Cel din lăuntru. El este Atotcunoscător.

*

În general stăpânirea capacităţii şi puterii asupra unui lucru este condiţionată de persepectiva exigenţelor sale. Întrucât exigenţele oricărui fenomen din universul existenţei pot fi îndeplinite prin puterea divină a Creatorului, se poate spune că El este Măreţ şi Stăpânitor peste toate creaturile, Fiinţa sa Sfântă fiind izvorul existenţei tuturor lucrurilor.

De asemenea în Sfântul Coran este menționat:

67:14

Nu cunoaşte El ceea ce a creat?

Cu alte cuvinte: întrucât prin fiinţarea sa, făpturile se bizuie pe Natura Infinită a Celui Milostiv, nu este cu putinţă să existe vreo piedică sau separare între creaţie şi Allah. Nu este posibil nici ca fiinţa creată să se ascundă de El, deoarece El este Ştiutorul şi Veghetorul tuturor tainelor.

Aşadar la El să ne adăpostim.

Este sinceritatea posibilă sau nu?

Legăturile personale dintre oameni, de altfel fundamentul societăţii, sunt reglementate prin comunicarea dintre aceştia. Astfel, cuvintele adevărate, cele ce dezvăluie omului o realitate tainică fac parte dintre elementele esenţiale ale societăţii aşa cum o ştim iar marile avantaje au fost obţinute mai mereu prin intermediul exprimării adevărului.

Foloasele sincerităţii pot fi rezumate în câteva fraze precum:

• O persoană sinceră este de încredere pentru semenii săi prin buna credinţă a spuselor sale.

• O persoană care spune adevărul este cinstită prin conştiinţa sa şi este lipsită de osteneala minciunii.

• O persoană sinceră care spune adevărul nu are nevoie de ajutoare pentru a ţese intrigi şi nici nu se încarcă de riscurile inerente.

• Multe diferenţe de opinie şi divergenţe vor fi eliminate ca urmare a sincerităţii, întrucât principala cauză pentru cele mai multe certuri este negarea adevărului de către una sau ambele părţi.

• Drept rezultat al sincerităţii, o mare parte a imperfecţiunilor morale şi a încălcărilor legilor sau dispoziţiilor este îndepărtată de la sine, pentru că cei mai mulţi oameni mint în încercarea de a camufla aceste tipuri de fapte şi manifestări.

Imamul Ali spune: „Un musulman adevărat este cel care alege sinceritatea mai presus de minciuna care i-ar aduce foloase, chiar cu riscul de a fi în dezavantajul său, şi obţine mulțumire interioară drept rezultat al acestei alegeri”.

În urma acestor afirmații devin destul de clare inconvenienţele falsităţii. Un mincinos este duşmanul primejdios al unui segment important din societatea umană. El se străduieşte să distrugă societatea prin neadevăr, activităţi ce pot fi interpretate ca fiind o ticăloşie. De aceea islamul consideră minciuna drept una dintre păcatele capitale şi nu crede în niciun fel de însuşiri evlavioase ale celui care minte, în afara aceluia dintre oameni supus cruzimii vădite şi care este strivit de ceilalţi pentru credinţa sa şi care este îndreptăţit a se salva dacă doreşte.

Imamul Ali afirmă: „Omul capătă bucurie din credinţa sa, când renunţă la falsitate ar trebui să renunţe chiar şi la minciunile făcute de dragul amuzamentului.”

Minciuna nu a fost prezentată ca un păcat şi faptă imorală numai în islam ci necuviinţa şi caracterul ei nedemn sunt recunoscute în mod limpede în toate societăţile, culturile sau religiile planetei. Extinderea acestei fapte imorale în comunităţi va duce la distrugerea rapidă a încrederii dintre oameni, care este de altfel unicul fundament al înrudirii lor sociale. Prin desfacerea acestei legături oamenii trăiesc de fapt în izolare chiar şi înconjuraţi de ceilalţi datorită neliniştii unuia în privinţa celuilalt, cu toate că ei pot da impresia aparent că vieţuiesc într-o comuniune strâns legată.

*

Omul se raportează mereu la mediul său înconjurător. El îşi duce traiul prin intermediul activităţilor sale, prin aducerea unor modificări în privinţa lucrurilor ce-l înconjoară, împlinindu-și astfel dorinţele. El lucrează prin judecată şi puterea voinţei, întemeindu-și vasta existenţă pe cunoaştere. Munca omului este direct legată de cunoştinţele de care dispune. El își adaptează în permanenţă învăţămintele şi își săvârşeşte activităţile în conformitate cu acestea.

Drept urmare primirea cunoaşterii adevărate este esenţială şi de mare importanţă pentru om. Dacă referinţele corecte nu sunt oferite omului întru adevăr (de exemplu dacă el vede şanţul ca pe un drum iar drumul ca pe un şanţ, iar îndepărtatul se confundă cu apropiatul sau i se oferă informații eronate) se poate spune că minciuna este, în această accepţiune, o formă de sabotaj iar sinceritatea nu doar o posibilitate ci o veritabilă necesitate.

Este anturajul o dorinţă sau o inerţie?

Deşi omul prin natura lui sociabilă se însoţeşte prin viaţă cu un număr mare de apropiaţi, acesta este obligat să se asocieze cu unii oameni mai mult decât cu ceilalţi datorită exigenţelor vieţii sale. Astfel de oameni sunt numiţi prieteni iar pentru multe persoane joacă un rol important în vieţile lor.

Este evident că principala cauză a acestei prietenii şi legături constă într-un soi de asemănare în ceea ce priveşte morala, manierele, profesia şi gusturile a două persoane sau a unor indivizi din acelaşi grup. Întrucât orice legătură interumană transmite treptat obiceiurile şi caracterul unuia dintre cei doi prieteni către celălalt, un om trebuie să aleagă compania oamenilor buni, situaţie în care morala cuviincioasă a prietenului va fi transmisă lui, iar el va beneficia de prietenia şi colaborarea lor binevoitoare şi neprihănită. De asemenea se va bucura să prelungească acea prietenie. Nu doar atât îşi va pune în valoare propria sa demnitate şi apreciere socială printre oameni.

Imamul Ali spune: „Cel mai bun prieten al tău este cel care îţi este călăuză în faptele bune. Întâi lasă-mă să ştiu cu cine te-ai însoţit, ca să pot descrie persoana ta. Evaluarea prieteniilor tale este cea care fixează sensul şi vrednicia unei personalităţi.”

Apropierea de oameni haini şi răufăcători este sursa a tot felul de ticăloşii şi nenorociri. Pentru a confirma acest fapt este suficient să spunem că: dacă întrebăm infractorii şi răufăcătorii despre motivul păcătuirii şi rătăcirii lor, vor spune negreşit că au ajuns într-o asemenea situaţie ca urmare a întovărăşirii şi asocierii lor cu terţe persoane care i-au învăţat şi îmboldit spre nelegiuire. Din rândul unei mulţimi de nelegiuiţi şi întinaţi, nu poate fi aflat nici măcar unul care să fi ales un mod de comportare imoral doar din propria voință, ci aproape toţi au fost deviaţi de un anturaj anume către nelegiuire la un anumit moment în viaţa lor.

Imamul Ali spune: „Fugi de întovărăşirea cu oamenii răi, pentru că un prieten rău te va face asemănător lui. Nu te va accepta ca prieten până ce nu îl vei urma în această privinţă. Fereşte-te de prietenia unui nelegiuit, deoarece acela te va trăda pentru un lucru fără importanţă.”

A fi sociabil este o inerţie sau dorinţă?

Fiind constrâns de a trăi în societate, omul are puţine scăpări de anturajul celorlalţi; indiferent de stilul de viaţă adoptat, întâlnirile cu ceilalţi sunt imposibil de evitat iar de cele mai multe ori tocmai aceia pe care îi evităm ajungem să îi întâlnim cel mai des. Fără îndoială omul, în acest tandem al interacţiunii cu ceilalţi, se aliază cu terţi pentru a îşi apăra propriul statut social sau pentru a-şi asigura progresul material şi spiritual sau pentru a-şi soluţiona mai bine şi cu mai multă eficiență dificultățile vieţii.

Astfel trebuie să se comporte cu ceilalţi în aşa fel încât să le câştige simpatia, să îşi amplifice stima socială sau să îşi înmulţească numărul de cunoştinţe, prieteni sau ajutoare. Dacă oamenii întâlnesc un caracter dezagreabil sau percep răutate în comportamentul celorlalți, sufletele lor se vor umple de suferință și dezgust. În cele din urmă va veni o zi când fiecare va fugi de compania unei asemenea persoane, iar aceasta va fi urâtă şi nedorită de ceilalţi; acel om devenind, în timp, un personaj ostracizat sau alungat din comunitate. Alungarea omului din social pare a fi una dintre cele mai amare şi neplăcute exemple de nenoriciri pe care le poate suferi.

De aceea islamul a prescris adepţilor săi să aibă un comportament social frumos şi a prevăzut cele mai bune norme de conduită şi poveţe în această privinţă.

Profetul Muhammad ﷺ a preluat iniţiativa salutului celorlalţi. El dădea bineţe tuturor iar celor care îl salutau le răspundea înapoi şi mai frumos.

Trebuie menţionat că smerenia şi modestia nu înseamnă că omul ar trebui să se înjosească pe sine înaintea lumii iar astfel să îşi ofenseze personalitatea, mai degrabă înseamnă că omul nu trebuie să se mândrească de avantajele şi privilegiile pe care le posedă şi nu trebuie să se asocieze cu onoruri necuvenite, nici să îi desconsidere pe alţii mai dezavantajaţi ca el ca fiind decăzuţi şi neînsemnaţi. La fel respectul nu înseamnă că cineva ar trebui să îi cinstească pe ceilalţi într-o manieră apropiată de măgulire şi linguşire; mai degrabă înseamnă că trebuie să îi aprecieze potrivit calităţilor umane pe care le posedă. Acordând respect oamenilor nu înseamnă că omul ar trebui să tacă şi să închidă ochii la faptele necuviincioase ale lumii. Nici nu înseamă că omului îi este permis să se alieze cu ceilalți într-o adunare ostilă binelui sau făptuitoare de rău împotriva unora sau altora. Evident omul nu trebuie să se teamă de a îi pierde pe ceilalţi din raţiunea de a nu fi calomniat deoarece oamenii s-ar cuveni a fi respectaţi în funcție de demnitatea umană şi valorile religioase şi morale ale fiecărui individ în parte, mai puţin pentru aspectele exterioare ale personalității, fizic sau statut.

Profetul ﷺ a spus: „Nimeni nu ar trebui să săvârşească vreun păcat dinaintea lui Allah, de dragul ascultării celorlalţi (oameni)”.