Pravedno vodstvo

*

Se presupune că pământul a fost creat cu milioane de ani în urmă şi angajează toate energiile şi eforturile lui în existenţa sa planetară, până la măsura îngăduită de forţele care i se opun dăinuirii. Această planetă îşi manifestă trăsăturile de sine stătătoare în sfera mişcării sale de rotaţie şi tranziţie, susţinându-şi astfel dăinuirea. Cu excepţia cazului în care va întâlni o forţă opusă mai puternică, el își va continua această mişcare şi nu va scădea din intensitatea efectuării oricăreia dintre aceste funcţii.

De exemplu din momentul în care un migdal prinde rădăcini dintr-o sămânţă şi până ce devine un pom pe deplin dezvoltat, el ia asupra sa îndatoriri și funcții, precum obţinerea substanţelor necesare desfăşurării proceselor vitale, creşterea, etc., (altfel spus, el îndeplineşte aceste sarcini pentru a-şi continua cursul existenţei). El nu se va abţine de la îndeplinirea lor decât în cazul în care este împiedicat de o forţă opusă mai puternică. Procesul acesta este aplicabil, de asemenea, oricărui alt fenomen. Însă omenirea săvârşeşte de bună voie activităţile sale specifice iar acţiunile ei provin din gândurile şi hotărârile proprii.

Omul evită, în majoritatea cazurilor, o sarcină situată în antagonie cu interesele sale fără a stânjeni o putere opusă intenției asumate, dar, în același timp, este capabil de a prelua, în mod conştient şi intenţionat, o obligaţie care îi este dezavantajoasă prin definiție asumându-și confruntarea cu forțele potrivnice care se vor ivi. Uneori el se înfrânează de la băutul antidotului iar altădată bea o cupă de otravă şi se sinucide.

Este cât se poate de evident că pentru o făptură ce s-a născut cu voinţă liberă, călăuzirea divină universală nu este imperativă. Cu alte cuvinte profeţii au comunicat oamenilor mesajul Atotputernicului Allah despre lumină și întuneric, bine și rău, avertizându-i pe credincioşi de pedeapsa lui Allah, dar credincioşii au fost întotdeauna liberi să îmbrăţişeze ceea ce au crezut de cuviinţă din mesajul revelat. Este drept că, în general, omul percepe binele şi răul, beneficiul şi dezavantajul prin prisma judecăţii personale, însă, pentru că adevărata raţiune își pierde adesea din putere sub influența sinelui, omul ia în considerare materialismul poftelor sale şi comite greşeli. De aceea, în afară de calea raţiunii, călăuzirea divină ar trebui să fie dobândită prin intermediul unui altfel de mijlocitor, care este în întregime intangibil faţă de păcat şi greşeală.  Adică, pe lângă rațiunea individuală cu care omul a fost înzestrat, Atotputernicul Allah întăreşte poruncile Sale printr-un trimis.

Acest trimis este esenţa profetismului prin care Preaînaltul dă la iveală poruncile Sale unuia dintre slujitorii Săi, prin intermediul revelaţiei divine (wahy) ce călăuzeşte omenirea spre lumină. Allah îl desemnează să comunice poruncile Sale oamenilor şi să îi determine a le urma prin speranţă și încurajare dar și prin înfrânare sau avertismente.

Atotputernicul Allah spune:

4:163 – 165

Noi ţi-am dezvăluit ţie, precum le-am dezvăluit şi lui Noe şi profeţilor de după el. Noi le-am dezvăluit lui Avraam, lui Ismail, lui Isac, lui Iacob, triburilor, lui Iisus, lui Iov, lui Iona, lui Aaron, lui Solomon. Noi i-am dăruit lui David Psalmii.

Noi le-am dezvăluit profeţilor să vestească şi să predice că, după venirea profeţilor, oamenii nu mai au nici o pricină să se împotrivească lui Allah.

Allah mărturiseşte că El a pogorât cu ştiinţa Sa ceea ce a fost pogorât asupra ta [Muhammad]. Şi îngerii mărturisesc, însă Allah este de ajuns ca Martor.

*

Atotputernicul Allah i-a înzestrat pe unii dintre slujitorii Săi cu învăţăturile Lui dumnezeieşti, cu o anumită cunoaştere intuitivă și i-a mandatat prin pogorârea unor legi care garantează bunăstarea omului, conferindu-le atribute şi ţeluri ce fac din aceştia călăuze ale lumii.

O persoană care a dobândit porunci dumnezeieşti este numit profet şi trimis al lui Allah, iar întregul ansamblu de învăţături de la Allah pe care El l-a transmis oamenilor intră în sfera religiei.

De asemenea este limpede că un profet va fi scutit şi ferit de erori. În scopul de a comunica fără greşeală şi fără rătăciri către oameni ceea ce i-a fost descoperit, el este ferit de uitare şi alte slăbiciuni mintale; altminteri, îndrumarea divină nu îşi va mai atinge scopul, iar autoritatea călăuzirii generale nu se va mai bucura de posibilitatea de a fi pusă în practică, pierzând astfel puterea de a influenţa oamenii. El este în acelaşi timp neatins de greşeală şi păcat în fapte, cât şi în vorbire, deoarece pecabilitatea nu are nici un efect benefic în vederea răspândirii mesajului. Oamenii nu respectă cuvântul unei persoane al cărei comportament şi discurs sunt îndoielnice şi chiar pot considera faptele acestuia drept mitomanie şi impostură argumentând că, dacă vrea să vadă împlinirea învăţăturilor pe care le transmite, ar trebui să acţioneze în conformitate. Nu în ultimul rând profetul are virtuţi morale precum modestia, curajul, dreptatea, ş.a.m.d., pentru că acestea sunt considerate însuşiri lăudabile. Cine este ferit de orice păcat şi urmează religia într-un mod desăvârşit nu va fi niciodată murdărit de patimi.

Prin exprimarea simultană a acestor aspecte într-o singură expresie, putem spune că un prooroc trebuie să fie ferit de greşeli şi păcate pentru a face posibilă propovăduirea şi răspândirea mesajului său. Însă nu este mereu clar dacă ferirea de păcate şi caracterul impecabil este rezultatul unei firi binecuvântate din naştere sau a unei firi binecuvântate prin căinţă mereu-acceptată.

În cuvintele Sale, Atotputernicul Allah a revelat:

72:26-28

El cunoaşte Taina întru totul, însă nu descoperă nimănui Taina Sa.

Numai celui de care-i mulţumit ca trimis. El va mâna în faţa lor şi în spatele lor o pândă,

Ca să afle dacă ei propovăduiesc soliile Domnului lor. El cuprinde ceea ce ei au şi ţine socoteala fiecărui lucru.

*

Istoria menţionează că au existat, printre oameni, prooroci care au răspuns chemării lui Allah; totuşi, amănuntele vieţii lor nu sunt mereu clare. Sfântul Coran a clarificat chemarea profeţilor în trecut şi a zugrăvit menirile şi misiunile lor, precizând că mulţi prooroci au fost predestinaţi de Allah să îi conducă pe oameni iar toţi aceştia au chemat în mod consecvent oamenii la monoteism şi la adevărata religie.

După cum a revelat Allah:

21:25

Noi n-am trimis înaintea ta nici un mesager căruia să nu îi fi dezvăluit: “Nu este alt zeu afară de Mine. Mie închinaţi-vă!”

*

Există cinci profeţi (ulul-azmi) care au primit cărţi dumnezeieşti şi învăţături de sine stătătoare iar aceștia sunt Noe, Avraam, Moise, Iisus şi Muhammad (pacea fie asupra lor).

42:13

El v-a rânduit vouă Legea cea pe care i-a poruncit-o lui Noe, cea pe care Noi ţi-o dezvăluim ţie, cea pe care le-am poruncit-o lui Avraam, lui Moise şi lui Iisus: “Ţineţi-vă Legea! Nu vă învrăjbiţi asupra ei!” Cât de mare pare închinătorilor la idoli Cel către care tu îi chemi: Allah cheamă la această Lege pe cine voieşte şi călăuzeşte către ea pe cel care se căieşte.

Ei sunt numiţi protoprofeţi întocmai datorită primirii de cărţi dumnezeieşti prin revelaţie. Trimişii lui Allah nu se limitează la aceşti cinci profeţi, mai exact, fiecare comunitate are un trimis.

Mulţi prooroci au fost trimişi de Allah să conducă oamenii, dintre care doar numele a mai puţin de douăzeci au fost menţionate în Sfântul Coran.

Atotputernicul Allah a revelat:

40:78

Noi am trimis mesageri înaintea ta [Muhammad]. Despre unii dintre ei ţi-am povestit, despre alţii nu ţi-am povestit. Nici unui trimis însă nu i-a fost dat să vină cu vreun semn fără îngăduinţa lui Allah. Când va veni Porunca lui Allah totul va fi judecat întru Adevăr, iar cei care o credeau deşartă vor fi pierduţi. 

De asemenea spune:

10:47

Fiecare adunare are un trimis: când vine trimisul său totul este judecat cu dreptate între ei şi nimeni nu este nedreptăţit.

13:7-11

Tăgăduitorii spun: “De ce nu a fost pogorât asupra lui un semn de la Domnul său?” Tu eşti doar un propovăduitor şi fiece popor are o călăuză.

Allah ştie ce poate fiece femeie în ceea ce mitrele slăbesc şi în ceea ce sporesc. Orice lucru la El are o măsură.

El cunoaşte tăinuitul şi mărturisitul. El este Marele, Înălţatul.

Deopotrivă sunt înaintea Lui: cel dintre voi care îşi tăinuieşte cuvântul şi cel care îl spune tare, cel care se ascunde noaptea şi cel care se arată ziua.

Îngerii sunt legaţi de paşii omului: înaintea şi înapoia lui, ei îl păzesc, cu poruncă de la Allah. Allah nu schimbă nimic la un popor până ce acesta nu-şi schimbă ce are în suflet. Când Allah vrea un rău unui popor, nimeni nu i se poate împotrivi. Nimeni nu are oblăduitor în afara Lui.

Bineînţeles că profeţii care au venit după cei cinci au îndemnat oamenii să urmeze legile religioase ale acestora. În acest fel misiunea profetică şi chemarea au continuat până ce Allah l-a numit pe profetul Muhammad, fiul lui Abdullah, să aducă misiunile profetice anterioare la perfecţiune şi să transmită ultimile porunci şi cele mai desăvârşite legi religioase dumnezeieşti. Astfel Gloriosul Coran a devenit un Ultim Testament adresat omenirii şi, în consecinţă, religia monoteistă, magistral încununată de eternul mesaj al Profetului Neînvăţat, va dăinui până la Înviere.

*

Acţiunile realizate de Allah Preaînaltul nu pot fi nimic altceva în afară de binecuvântări. Prin oferirea îndurărilor Sale nesfârşite El îngăduie fiecăruia să se bucure de ele. Fără a fi determinat de cineva, Allah asigură trebuinţele creaturilor.

Când vedem un sărman neputincios, încercăm să îi împlinim necesitățile potrivit dăruirii noastre celei mai mari. Ajutăm un om lovit greu de sărăcie sau luăm de mână un orb şi îl conducem la destinaţie. Apreciem aceste fapte drept compătimire şi binecuvântare şi astfel le privim ca fiind fapte lăudabile.

Allah a revelat:

14:34

Şi v-a dat El din toate câte aţi cerut. Şi de aţi socoti binefacerile lui Allah, nu le-aţi putea număra. Dar omul este cu adevărat nelegiuit şi necredincios.

De asemenea spune:

7:156

Prescrie pentru noi binele în această lume, ca şi în Viaţa de Apoi! noi, iată că ne întoarcem la Tine, căindu-ne! A grăit: Cu pedeapsa Mea îi ajung pe cei care voiesc Eu, iar îndurarea Mea cuprinde toate lucrurile. Şi Eu voi prescrie [mila] pentru aceia care au frică şi achită dania şi cei care cred în semnele Noastre.

*

Spune Preaînaltul:

6:133

Domnul tău nu are nevoie [de oameni şi de nimic] şi este cu îndurare. El dacă ar voi v-ar putea face să pieriţi şi ar lăsa în urma voastră ceea ce El ar voi – tot aşa cum v-a creat şi pe voi din urmaşii unui alt neam.

Orice virtute şi frumuseţe existente în lume şi orice însuşire a desăvârşirii care poate fi imaginată sunt dovezi de bunăvoinţă, pe care Atotputernicul Allah le-a revărsat asupra creaturilor Sale, prin aceste mijloace împlinind una dintre necesităţile creaţiei. Cu siguranţă, dacă I-ar lipsi perfecţiunea, El ar fi incapabil să dăruiască semnele Sale de bunăvoinţă celorlalţi şi să aducă o contribuţie la trebuinţele oamenilor. Astfel, Allah posedă toate atributele perfecţiunii şi este înzestrat cu toate însuşirile desăvârşirii, precum viaţă, cunoaştere, putere, etc., fără să primească nici măcar o singură parte a desăvârşirii de la ceilalţi şi fără să le ceară să Îl susţină. Atributele nedesăvârşirii şi pricinile lipsurilor şi decăderii, precum slăbiciunea, neştiinţa, moartea, necazul, etc., nu îşi găsesc drum până la Sfânta Sa Prezenţă.

*

Deşi autonom în orice privinţă, Atotputernicul Allah, cu nesfârşita Sa putere, a creat universul existenţei şi diferitele făpturi, îngăduindu-le să se bucure de nenumăratele Sale binecuvântări.

Din prima zi a creaţiei, până în ultima zi a existenţei, omul şi celelalte creaturi se află sub pronia lui Allah. Ei sunt conduşi către un scop cunoscut şi determinat cu o rânduială şi ordine foarte exactă; merg mai departe spre menirile lor, fiind în acelaşi timp călăuziţi pe calea aleselor Sale binefaceri.

Dacă vom reflecta şi delibera asupra etapelor vieţii noastre, mai exact la timpul fragedei pruncii, copilăriei, tinereţii şi vârstei senectuţii, cugetul nostru va mărturisi desăvârşitele binefaceri ale lui Allah faţă de noi. Când devenim mai conştienţi de acest lucru, experienţa vieţii va socoti fără îndoială că Făuritorul lumii este mai milostiv faţă de făpturile Sale decât oricine altcineva. Datorită acestei milostiviri şi bunăvoinţe, Allah are în vedere întotdeauna preocupările oamenilor şi niciodată nu încuviinţează denaturarea şi tulburarea treburilor acestora fără folos şi înţelepciune. Omenirea este creaţia lui Allah drept urmare bunăstarea şi câştigul omului sunt întreţinute de modul său realist şi binevoitor de a trăi. Se poate spune că omul are capacitatea să deosebească între bine şi rău prin înţelepciunea dăruită de Allah şi poate recunoaşte un bine dintr-o anumită împrejurare.

Ar trebui să fie ştiut, însă, că, singură, experienţa vieţii nu poate surmonta această problemă şi nu poate conduce omul către înţelepciune şi bunăvoinţă. Toate necuviinţele şi acţiunile nedrepte observate în societatea omenească sunt înfăptuite de cei care posedă înţelepciune şi discernământ, însă, drept o consecinţă a egoismului, căutării de profit şi perfidiei, judecata le-a fost copleşită de propriul sine, cedând râvnei personale și materialiste ce îi îndrumă pe căi greşite. De aceea, Atotputernicul Allah trebuie să ne îndrepte şi să ne cheme la progres prin alte căi şi mijloace, care nu pot fi biruite de aceste impulsuri sau care nu produc şovăieli sau greşeli în cadrul călăuzirii lor. Un asemenea drum este calea profetismului.

*

Din ceea ce am enunțat cu privire la monoteism, devine evident faptul că, întrucât Allah a creat toate lucrurile, evoluţia acestora depinde de El. Cu alte cuvinte Atotputernicul Allah este Orânduitorul şi Cârmuitorul mişcării oricărui fenomen sau făpturi pământeşti ce se zbate pentru supravieţuire încă de la bunul început al fiinţării sale, care luptă să înlăture una după alta nevoile şi neajunsurile, transformându-se, atât cât reuşeşte, într-o fiinţă independentă şi autonomă, deplasându-se, în mod sistematic, în direcţia supravieţuirii şi existenţei propriu-zise.

Din această idee generală se poate enunța următoarea concluzie: oricare dintre diferitele tipuri de fenomene ale universului se remarcă printr-un proces specific al evoluţiei în vederea dăinuirii, proces înfăptuit prin propriiile strădanii. Altfel spus, pe calea subzistenţei, făpturile pământeşti din toate regnurile au o seamă de funcţii distincte atribuite de Allah. Referitor la acest fapt,  Sfântul Coran afirmă:

20:50

I-a răspuns el: Domnul nostru este acela care a dat la iveală creaţia apoi a călăuzit-o.

Această rânduială este aplicabilă, fără nici o excepţie, tuturor elementelor creaţiei. Ea cuprinde stelele, pământul, constituenţii lor, structurile care dau naştere fenomenelor originare, plantele şi animalele iar statutul omului nu se distinge cu mult de cel al altor creaturi din univers.

*

O organizaţie guvernamentală statornicită într-o ţară pentru a dirija afacerile publice, sau o asociaţie de meşteşugari întrunită spre avansarea intereselor unei bresle, sau orice altă formă administrativă nu poate să funcţioneze prin ea însăşi, iar cu excepţia cazului în care un grup de indivizi competenţi se străduiesc să o menţină şi să o administreze, ea nu va rezista şi nu va oferi oamenilor beneficiile sale. Acelaşi lucru este valabil pentru oricare altă formulă asemănătoare regăsită în societăţile umane, fie că motivul funcţionării este unul politic, economic, social, etc. Aşadar orice structură încropită de om va fi întotdeauna determinată de performanţele unor conducători pricepuţi şi cinstiţi; altminteri, se poate desfiinţa sau pierde în negura timpului.

La această constatare se ajunge printr-o simplă reflecţie prin istorie sau în prezent.

Desigur, structura religiei islamului, care ar putea fi numită cea mai mare organizaţie universală, urmează acelaşi principiu; iar pentru a-şi asigura continuitatea şi dăinuirea se bazează pe supraveghetori şi conducători, căutând mereu persoane pricepute să ofere oamenilor învăţăturile şi dogmele, să ducă la bun sfârşit măsurile sale precise în societatea islamică şi să nu permită nici o delăsare şi tărăgănare în privinţa grijii şi ocrotirii islamului şi a oamenilor.

Păstorirea societăţii islamice este numită imamat, iar protectorul şi conducătorul musulmanilor este cunoscut drept Imam.

*

Bunăvoinţa, ocrotirea şi grija Creatorului lumii, pe care El o arată faţă de universul existenţei, cheamă prin călăuzirea Lui toată făptura spre un scop particular (reprezentând împlinirea perfecţiunii). De exemplu un pom fructifer este dirijat către creştere, înflorire şi rodire. Ciclul existenţei sale se deosebeşte de cel al unei păsări. La fel orice pasăre vieţuieşte în felul ei particular de a fi şi nu se abate de la scopul propriu speciei. În acest mod toată făptura este îndrumată către realizarea scopului menit, către urmarea direcţiei corecte şi nicăieri altundeva. Similar omul este una dintre creaturile lui Allah şi drept urmare este legat de acelaşi principiu al călăuzirii.

Este evident că, întrucât perfecţiunea supremă şi bunăstarea omului se dobândesc prin mijlocirea alegerii personale şi a voinţei libere, călăuzirea dumnezeiască a omului se realizează pe calea chemării, răspândirii şi transmiterii religiei, a legilor şi regulilor ei, prin intermediul profeţilor, astfel încât oamenii să nu se împotrivească orânduirilor Celui Milostiv.

4:165

[Şi a trimis] trimişi – vestitori şi prevenitori pentru ca oamenii să nu aibe nici un fel de pricină faţă de Allah, după trimişi. Iar Allah este Puternic şi Înţelept.

Acest verset conduce către acelaşi raţionament ce aduce în discuţie numirea proorocilor şi statornicirea unei orânduiri a chemării religioase.

După moartea sfântului Profet ﷺ, care a ocrotit religia şi a călăuzit oamenii, Atotputernicul a lăsat ca cineva asemănător să fie numit, care prin însuşiri desăvârşite, în calitate de înlocuitor, să păstreze fără nici o deviere învăţăturile şi poruncile islamice şi să îndrume oamenii. De nu, tiparul călăuzirii s-ar fi distrus iar oamenii ar fi găsit greşeli sau deficienţe în călăuzirea divină.

*

Datorită rătăcirii şi greşelii specific umane, înţelepciunea nu le dă oamenilor posibilitatea să acţioneze în deplină siguranţă fără legile trimise de Allah prin profeţi. Pe acelaşi raţionament se poate spune că prezenţa savanţilor (ulema) în mijlocul comunităţii şi propovăduirea religioasă pe care aceştia o îndeplinesc, nu sunt îndeajuns pentru a face oamenii autonomi faţă de imami, întrucât doar aceştia (ca şi conducători) duc raza de lumină izvorâtă din soarele profeţiei mai departe în lume, şi în acelaşi timp veghează la soarta ei.

Problema nu constă în faptul că oamenii urmează sau nu religia; mai degrabă, punctul forte al discuţiei este că religia lui Allah trebuie să ajungă până la oameni intactă şi fără nici o schimbare, deformare sau ciuntire, iar autoritatea imamului trebuie să fie suficientă pentru a le corecta, dacă acestea apar.

Este cert că savanţii ummei islamului nu sunt fără greşeală şi scutiţi de rătăcire şi păcat, oricât de virtuoşi sau pioşi ar fi aceştia. Nu este imposibil ca învăţăturile şi legile islamice să fie distruse şi schimbate de ei, chiar dacă ar fi fără intenţie. Cea mai bună dovadă în această privinţă este existenţa diferitelor secte şi divergenţe care s-au strecurat în islam.

De aceea, din orice perspectivă am analiza situaţia, prezenţa imamatului este esenţială la protejarea autenticelor învăţături şi legi islamice ale religiei lui Allah, astfel încât oamenii să poată beneficia de călăuzirea ei oricând descoperă posibilitatea de a o dobândi.

*

Nuh, pacea fie asupra lui, a fost primul prooroc numit în misiunea profetică şi trimis de Allah Cel Milostiv către omenire drept povăţuitor al legilor divine religioase şi a cărţii dumnezeieşti.

Nuh a chemat oamenii acelor vremuri la monoteism şi credinţa în unicitatea lui Allah şi le-a cerut să se păzească de politeism şi idolatrie. După cum reiese desluşit din relatările despre el din Sfântul Coran, Nuh a luptat cu tărie să aplaneze deosebirile de clasă şi să desfiinţeze nedreptatea şi barbaria. El le-a adus la cunoştinţă oamenilor învăţăturile divine pe calea argumentării raţionale, fapt cu totul nou pentru acele timpuri.

După o vreme îndelungată de suferinţă, datorată neştiinţei, îndărătniciei şi neascultării oamenilor, Nuh a călăuzit numai o mică ceată de oameni. În acest fel, prin potopul adus de profeţia sa, Atotputernicul Allah a nimicit necredincioşii şi a curăţat pământul de existenţa lor profanatoare.

Nuh, împreună cu o ceată de adepţi care au fost salvaţi, a reaşezat temelia orânduirii religioase.

Acest profet este întemeitorul principiilor religioase ale monoteismului şi primul trimis care a luptat împotriva opresiunii, nedreptăţii şi răzvrătirii. Datorită preţioaselor sale strădanii închinate credinţei dumnezeieşti, Allah l-a consacrat salutului şi laudei în Coran, o preaslăvire care va rămâne vie şi veşnică atât timp cât va exista omenirea,

„Pace lui Nuh în toate lumile”, سَلَامٌ عَلَىٰ نُوحٍ فِي الْعَالَمِينَ 37:39

*

O lungă perioadă de timp a trecut în istoria omenirii după potopul lui Nuh şi cu toate că mulţi alţi profeţi, precum Hud, Salih şi alţii, au călăuzit oamenii către dreptate şi către Allah, politeismul şi idolatria au înflorit cu fiecare zi mai mult, în cele din urmă devenind acceptate ca răspândire. La acel nou moment de pierzanie morală a omenirii, Atotputernicul Allah, prin măreaţa Sa înţelepciune, l-a chemat dintre oameni pe Ibrahim, pacea fie asupra lui, pentru a prelua frâiele profeţiei.

Ibrahim a devenit astfel pentru omenire un exemplu desăvârşit de urmat. El avea o înclinaţie înnăscută, prin fiinţa sa pură şi curată, pentru căutarea adevărului, şi a descoperit astfel unicitatea lui Allah luptând împotriva politeismului şi nedreptăţii.

Din cele revelate în Sfântul Coran, confirmate prin tradiţiile profetice, Ibrahim şi-a petrecut copilăria într-o peşteră, departe de tulburarea oamenilor şi tumultoasa viaţă a comunităților; vedea, din când în când, numai pe mama sa care îi aducea mâncare şi apă.

Într-una din zile a ieşit afară din peşteră, pentru a o însoţi pe mamă spre oraş pentru a-l vizita pe unchiul său Adhar, în acelaşi timp, descoperind cu surprindere lucruri noi. În imensitatea de tulburări şi uimiri, cu răbdare şi linişte sufletească, firea sa neprihănită s-a concentrat asupra lucrurilor pe care le vedea, încercând să desluşească taina existenţei şi justificarea creaţiei lumii.

El a văzut idolii pe care Adhar şi ceilalţi îi ciopleau şi pe care îi adorau. Ibrahim i-a întrebat despre natura idolilor, dar explicaţia pe care a obţinut-o, privind divintatea lor, nu a fost convingătoare. El a văzut o ceată de oameni care o adorau pe zeiţa Venus, alţii care adorau luna şi încă un grup care adora soarele. Divinitatea lor era de neconceput pentru Ibrahim, deoarece fiecare dintre acei idoli rămâneau nemişcaţi după adorare sau nu aduceau nimic din rugile efectuate.

După aceste întâmplări şi convins de sensul greşit al religiei oamenilor, Ibrahim, fără teamă, şi-a declarat adorarea faţă de Atotputernicul Allah şi dezgustul său pentru politeism şi idolatrie. El nu a manifestat altă intenţie decât aceea de a lupta împotriva idolatriei şi politeismului şi s-a înfruntat în mod neobosit şi neabătut împotriva idolatrilor chemându-i către monoteism.

În cele din urmă a găsit o cale către templul idolatru şi a sfărâmat idolii. Datorită acestei fapte, pe care oamenii au privit-o ca pe o mare ticăloşie, el a fost pus la grea încercare, fiind aruncat în foc, din care însă Allah l-a mântuit spre a ieşi nevătămat.

După o vreme, Ibrahim a plecat din Babilon, patria sa, către Siria şi Palestina, continuând chemarea la monoteism.

Spre sfârşitul vieţii a fost binecuvântat cu doi copii; Ishaq, descendenţa lui Israel, şi Ismail, descendenţa lui Arab Mudar. Prin porunca lui Allah, încă din copilărie, Ismail şi mama sa au fost duşi în Hijaz. Ei au fost aşezaţi în jurul muntelui Tuhamah, într-un loc sterp şi neroditor fără locuitori. În acest fel, Ibrahim a chemat arabii nomazi la monoteism, apoi a construit Ka’ba şi a inaugurat ceremoniile pentru Pelerinaj, cutume care s-au răspândit printre arabi până la venirea Profetului Muhammad ﷺ.

Ibrahim a fost înzestrat cu o evlavie deosebită. Conform exprimării explicite a Sfântului Coran, el a primit un sul dumnezeiesc, fiind şi prima persoană care a numit religia adevărului ca „islam” (supunere), iar pe adepţii săi numindu-i „musulmani” (cei supuşi). Într-adevăr religiile lumii ancorate în monoteism, precum iudaismul, creştinismul şi islamul, îşi fixează punctul de început în Ibrahim, întrucât Moise, Iisus şi Muhammad (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lor), liderii celor trei religii menţionate – au fost toţi descendenţi din Ibrahim urmând calea chemării  la Allah şi apelul la monoteism.

*

Musa ibn Imran (pacea fie asupra lui), al treilea din cei cinci protoprofeţi, a fost înzestrat de Creator cu o carte divină şi cu legi religioase dumnezeieşti, fiind urmaşul lui Iacob. Prima parte a vieţii sale a fost una agitată, fiind născut într-o perioadă în care poporul său, israeliţii, trăiau în Egipt, printre egipteni, într-o stare de robie şi mizerie sub stăpânirea despotică şi nedreaptă a tiranului politeist Faraon.

Mama lui Musa, potrivit poruncii primite în timpul unui vis, l-a aşezat pe copil într-un cufăr deschis din lemn şi l-a lăsat să plutească pe fluviul Nil. Apa l-a purtat astfel către palatul lui Faraon. Din porunca lui Faraon, cufărul a fost adus la mal, iar când a fost ridicat, au descoperit în interior copilul. La insistenţele reginei, Faraon a renunţat la ideea uciderii pruncului şi, pentru că nu aveau un fiu, l-au adoptat ca pe propriul copil, dându-l în grija unei doici.

Până la vârsta tinereţii, Musa a trăit în palatul lui Faraon. Viaţa lui se schimbă după ce, implicat într-o ceartă, ucide un egiptean în apărarea un israelit. Urmărit pentru această faptă el fuge departe de Egipt către Madian unde se întâlneşte cu proorocul Şuaib (pacea fie asupra lui). Se căsătoreşte cu una dintre fiicele lui Şuaib şi îi paşte turmele pentru câţiva ani. După o vreme, amintindu-şi de locul său de naştere, îşi ia soţia spre a se strămuta în Egipt, luând cu ei toate averile. Pe drum şi-n sălbăticie, în apropierea văii Tuwa, la ceas de  noapte, a fost chemat de Atotputernicul Allah pentru misiunea profetică. Aceasta implica să îl invite pe Faraon la religia unicităţii, să îi elibereze pe israeliţi de sub jugul egiptenilor şi să-şi desemneze fratele, pe Harun, ca reprezentant al său. Dar după ce şi-a anunţat însărcinarea şi a transmis vestirea dumnezeiască, tatăl său adoptiv, Faraon, care era un idolatru şi care, de asemenea, se instituise pe sine însuşi drept unul dintre zeii poporului din Egipt, a respins chemarea profetică a lui Musa şi a refuzat să acorde libertate israeliţilor.

Deşi, timp de mai mulţi ani, Musa a chemat oamenii la unicitate şi a săvârşit multe minuni, Faraon şi poporul lui nu s-au supus, încrâncenându-se în răvrătire şi furie faţă de israeliţi. În cele din urmă, prin porunca lui Allah, Musa îşi convinge poporul să emigreze din Egipt, în toiul nopţii, către deşertul Sinai. Când au ajuns la Marea Roşie, Faraon şi-a venit în fire şi i-a urmărit cu armata lui spre a îi nimici.

Printr-o minune, Musa a despărţit apa mării şi a traversat-o împreună cu poporul său, iar Faraon şi armata sa au fost sortiţi înecului. După această întâmplare, Tora i-a fost revelată lui Musa de către Allah, care a instalat printre israeliţi şariatul lui Musa, sau legea mozaică.

*

Proorocul Isa (pacea şi binecuvântarea fie asupra sa) este al patrulea din cei cinci protoprofeţi, înzestrat cu şariat şi carte revelate. Datele cu privire la naşterea lui au fost neobişnuite. Mama sa, Mariam, o fecioară evlavioasă, se închina lui Allah (în Ierusalim) când Sfântul Duh a pogorât asupra ei porunca divină.

17: 85 – 86

Ei te vor întreba despre Duh. Spune: Duhul este din porunca Domnului meu, însă vouă vi s-a dat doar puţină ştiinţă, şi dacă am voi, am lua înapoi ceea ce ţi-am dezvăluit. Tu nu vei afla nici un apărător împotriva Noastră.

Sfântul Duh a coborât din ceruri aducând buna vestire a naşterii lui Isa şi facerea pruncului. După naştere, Isa a început să vorbească în leagăn întru apărarea mamei împotriva defăimărilor nedrepte puse pe seama ei. De asemenea, a vestit oamenii în legătură cu profeţia şi cartea sa. Mai târziu, în tinereţe, a continuat să cheme oamenii să-l urmeze şi să reînsufleţească, prin anumite adăugiri, şariatul mozaic. El a trimis propovăduitori din rândul ucenicilor către regiunile din jur. După ce chemarea sa a fost răspândită printre oameni, iudeii s-au angajat să-l omoare, însă Allah l-a izbăvit, întrucât au prins şi crucificat pe altcineva în locul lui.

Ar trebui precizat aici că Atotputernicul Allah, în sfântul Coran, întăreşte Injilul (Biblia) lui Isa ce i-a fost revelat. Acesta este diferit de evangheliile scrise după Isa referitoare la viaţa şi chemarea sa, mai exact cele 12 presupuse biblii.

*

În atmosfera întunecată din Peninsula Arabă, ce poate fi numită fără exagerare o mocirlă a suferinţei şi un mediu al depravării, într-o lume plină de barbarie şi nedreptate, Atotputernicul Allah a numit un profet al Său ca o binecuvântare pentru neamuri şi lumea întreagă, poruncindu-i să cheme omenirea la adorarea Sa. De asemenea, i-a cerut să cheme oamenii către lumină, virtuţi şi întărirea legăturilor comunitare. Allah i-a poruncit să se ridice întru respectarea adevărului şi să meargă pe calea adepţilor dreptăţii, să pună bazele bunăstării omului pe temelia credinţei, evlaviei, conlucrării şi sacrificiului de sine.

La început, Muhammad ﷺ a fost însărcinat cu obligaţia chemării la religie. Întrucât părerea oamenilor era dominată de îndărătnicie, barbarie şi nedreptate, el a discutat despre menirea sa numai cu oamenii care, mai mult sau mai puţin, erau predispuşi la a primi islamul. Astfel, doar un număr restrâns de oameni au crezut în el iar (în conformitate cu relatările) primul dintre aceştia a fost Ali bin Abi Talib, fiul unchiului său, educat de Profet ﷺ însuşi, iar prima femeie credincioasă, soţia sa Khadijah. Apoi, Muhammad ﷺ a fost împuternicit să-şi cheme rudele apropiate şi tovarăşii de viaţă (care erau în jur de patruzeci la număr) în casa sa şi să le înfăţişeze misiunea divină. După aceea, prin porunca lui Allah, el a mers mai departe, la a chema public, ducând astfel, dinăuntrul casei către scena lumii, făclia luminoasă a călăuzirii dumnezeieşti.

Reacţia arabilor împotriva acestei chemări, mai ales a celor din Mecca, a fost foarte aspră cu precădere după ce a ajuns cunoscută. Necredincioşii şi politeiştii au răspuns  la această chemare curată şi desăvârşită într-o manieră duşmănoasă, brutală, într-un mod barbar şi fără folosirea vreunei judecăţi corecte.

Uneori ei l-au numit pe Muhammad ﷺ prezicător sau vrăjitor, alteori l-au socotit epileptic şi poet, obişnuind să glumească pe seama lui batjocorindu-l. Ori de câte ori el chema oamenii la religia islamului sau dorea să i se închine lui Allah, oamenii obişnuiau să facă vreo gălăgie şi să-i tulbure manifestările pietăţii. Îi aruncau gunoaie şi mărăcini în cap şi obişnuiau să-l insulte şi să-l lovească. Câteodată îl loveau cu pietre, alteori încercau să-l ademenească prin promisiuni încântătoare, cum ar fi bogăţia şi conducerea, astfel încât, prin intermediul acestor mijloace să-i clatine hotărârea şi fermitatea. Dar Muhammad ﷺ nu a dat dovadă de nici un fel de slăbiciune sau ezitare. Uneori, îi părea rău şi devenea mâhnit din cauza îndărătniciei şi ignoranţei oamenilor. În această privinţă, adeseori erau revelate versete coranice prin care Atotputernicul Allah îi arăta mângâierea Sa şi îi poruncea să fie răbdător şi rezistent. Altădată versetele erau revelate pentru a-l opri pe Muhammad ﷺ de la exprimarea celei mai mici bunăvoinţe faţă de spusele oamenilor sau de la arătarea vreunei slăbiciuni.

Cei care au crezut în profeţia lui Muhammad ﷺ au fost pedepsiţi şi torturaţi crunt de  către necredincioşi. În multe cazuri ei au fost arşi în chinuri. Uneori osânda devenea atât de gravă, că erau totrturaţi până la moarte iar atunci căutau încuviinţarea Trimisului lui Allah ﷺ de a începe acţiuni sângeroase în chip de răzbunare.

Trimisul lui Allah ﷺ le-a spus:

– Nu am primit o poruncă de la Allah în această privinţă, trebuie să aşteptaţi.

Fără a li se îngădui să se răzbune un grup de câţiva oameni şi-au luat lucrurile părăsind astfel Mecca, din cauza atitudinii opresive instituite asupra lor.

După o vreme, situaţia a început să devină încă şi mai dificilă pentru musulmani datorită grozăviei asupririi. Trimisul lui Allah ﷺ le-a dat voie ucenicilor să emigreze către Etiopia pentru a fi izbăviţi o vreme de represiune. Această ceată de oameni, condusă de Jafar ibn Abi Talib, fratele lui Ali, s-a stabilit astfel în Etiopia cu familiile lor.

După ce au fost informaţi asupra plecării musulmanilor, necredincioşii din Mecca au trimis oameni abili, însoţiţi de o mulţime de daruri şi obiecte către regele Etiopiei, cerând predarea refugiaţilor din Mecca. Dar, printr-o cuvântare rostită în prezenţa regelui, Jafar ibn Abi Talib a zugrăvit regelui şi curţii sale în întregime personalitatea luminoasă a lui Muhammad ﷺ şi principiile măreţe ale islamului, de asemenea citind câteva versete coranice din capitolul Mariam.

Mărturisirile sincere ale lui Jafar ibn Abi Talib au fost atât de impresionante, încât regele şi ascultătorii au început să lăcrimeze.

În acest fel regele a respins cererea meccanilor şi a refuzat toate obiectele şi darurile trimise lui. Regele a dat ordin să fie furnizate toate mijloacele de confort, bună înţelegere şi sprijin în orice privinţă, pentru refugiaţii musulmani.

După această întâmplare necredincioşii din Mecca au hotărât să rupă legăturile cu clanul Haşim, rudele şi discipolii lui Muhammad ﷺ. De asemenea ei au hotărât să înceteze toate discuţiile şi afacerile cu aceştia. În acest sens au întocmit un acord special, semnat de fiecare şi depus în Ka’ba.

Clanul Banu Haşim, însoţit de Muhammad ﷺ, a fost inevitabil forţat să părăsească Mecca şi să se refugieze într-o vale cunoscută sub numele Şi’b Abi Talib, unde au locuit în mari lipsuri şi foamete. În tot acest timp nimeni nu a îndrăznit să iasă afară din Şi’b. Pe parcursul zilei, trebuiau să îndure arşiţa fierbinte, iar noaptea să facă faţă bocetelor femeilor şi copiilor.

După trei ani ca urmare a ştergerii acordului şi denunţării greutăţilor în faţa meccanilor de către triburile din împrejurimi, necredincioşii au renunţat la înţelegere, iar clanul Haşim a ieşit din adăpost.

Între timp însă, Abu Talib, singurul sprijinitor al lui Muhammad ﷺ, precum şi Khadijah, buna lui soţie, muriseră. Drept urmare, lucrurile se înrăutăţiseră pentru el, fiind în imposibilitatea de a se înfăţişa în public, de a-şi divulga faţă de oricine identitatea sau de a locui într-un anume loc. De fapt nu mai avea nici o siguranţă a existenţei.

Anul în care Muhammad ﷺ şi clanul Haşim au ieşit din Şi’b Abi Talib a fost al 13-lea an de profeţie. Trimisul lui Allah ﷺ a făcut la acea vreme o scurtă călătorie la Ta’if (un oraş situat la circa 100 de km de Mecca) chemând oamenii să se convertească la islam. Dar neştiutorii s-au repezit împotriva lui, l-au agresat şi lovit cu pietre şi apoi l-au gonit afară din oraş.

Muhammad ﷺ s-a întors în Mecca din Ta’if şi a rămas pentru o vreme pe loc. Dar întrucât nu se afla în siguranţă, nu apărea printre oameni. Pentru că împrejurările erau favorabile suprimării Trimisului lui Allah ﷺ, căpeteniile din Mecca s-au întrunit în Darul Nadwah, un fel de consiliu consultativ, şi au pus la cale, într-o adunare tainică: un complot decisiv pentru a-l anihila și îndepărta odată pentru totdeauna. Conspiraţia presupunea să se aleagă un om din fiecare trib arab iar oamenii să dea năvală apoi în casa lui Muhammad ﷺ, şi, prin participarea tuturor, să îl ucidă. Raţiunea alegerii unui reprezentant din fiecare trib a fost împiedicarea rudelor lui Muhammad ﷺ de a lupta împotriva triburilor care ar fi ordonat crima. Această hotărâre s-a concretizat. Aproape patruzeci de oameni din triburi diferite au fost desemnaţi să-l ucidă pe cel considerat de ei un uzurpator şi un mincinos – noaptea, i-au înconjurat casa pentru a intra la revărsatul zorilor, spre a-şi duce la capăt complotul, dar voinţa dumnezeiască a fost mai presus de socoteala asasinilor şi le-a zădărnicit planurile. Atotputernicul Allah l-a înştiinţat de intenţia lor şi i-a poruncit să iasă noaptea din Mecca, singur, şi să plece către Medina.

Trimisul lui Allah ﷺ l-a înştiinţat pe Ali asupra desfăşurării evenimentelor, i-a poruncit să meargă să doarmă în locul lui şi i-a încredinţat ultimele sale dorinţe. A părăsit casa noaptea cu Abu Bakr şi au pornit spre Medina.

Unii dintre notabilii din Medina îl cunoscuseră deja pe Muhammad ﷺ în Mecca şi îşi exprimaseră fidelitatea faţă de el. De asemenea propuseseră o înţelegere să-l sprijine şi să-l apere, dacă venea la Medina, la fel cum şi-ar fi protejat propria sa onoare şi viaţă.

Pe drum Muhammad ﷺ a găsit o grotă în Muntele Thawr, lângă Mecca, şi a stat ascuns aici timp de trei zile. Apoi a ieşit din peşteră pentru a-și continua călătoria până ce a dat de Medina, unde a fost bine primit de localnici.

De cealaltă parte, necredincioşii din Mecca, ce înconjuraseră noaptea casa, s-au năpustit înăuntru dis-de-dimineaţă şi, scoţându-şi săbiile, au înaintat către patul lui. Deodată, l-au aflat pe Ali dormind în patul lui Muhammad. Îndată ce au aflat că Trimisul lui Allah ﷺ a părăsit Mecca, au început să-l caute în jurul cetăţii, dar, după o verificare amănunţită s-au întors extrem de dezamăgiţi.

Profetul ﷺ s-a stabilit astfel la Medina, unde oamenii s-au convertit cu mare bucurie la islam şi l-au susţinut cu toată inima. Până atunci, cetatea era numită Iathrib, dar după acest eveniment, a dobândit numele de „oraşul Profetului” devenind primul oraş islamic. Soarele islamului a început să strălucească pe cerul luminos al oraşului Medina, revărsându-şi lumina – duşmănia care exista de mulţi ani între cele două triburi principale, Aws şi Khazraj, s-a preschimbat în pace şi înţelegere. Credincioşii din Medina, precum fluturii, au înconjurat lumina misiunii profetice. Treptat triburile din zona Medinei au îmbrăţişat islamul, învăţăturile dumnezeieşti descoperite fiind însuşite una după alta. Zilnic era stârpită câte una din sursele coruperii umane şi ale purtării necunviincioase şi era înlocuită cu dreptatea şi evlavia. Adepţii islamului, care rămăseseră în Mecca după emigrarea lui Muhammad, şi care erau supuşi la tortură şi cazne crunte de către necredincioşi, şi-au părăsit casele şi au fugit către Medina unde au fost primiţi cu ospitalitate de către pioşii lor fraţi.

Musulmani care rămăseseră în Mecca au migrat treptat şi s-au strâns la Medina; iar aceştia au fost numiţi emigranţi (muhajirin) în timp ce credincioşii din oraşul Medina ce i-au primit au fost numiţi ajutoare (ansar).

Existau multe triburi evreieşti în Medina şi în suburbiile ei, Khaybar şi Fadak, ai căror învăţaţi îi înştiinţau permanent pe arabii din Medina în privinţa vremurilor bune ale misiunii profetice. Însă, când, după emigrarea în Medina, aceste triburi au fost chemate la islam, acestea nu au primit invitaţia, întorcând spatele. În cele din urmă, a fost pecetluit un pact de neagresiune între evrei şi musulmani, în condiţii determinate.

Răspândirea rapidă a islamului i-a iritat în mod evident pe necredincioşii din Mecca, sporindu-le furia şi duşmănia faţă de Muhammad ﷺ şi faţă de adepţii islamului. Ei căutau o pricină pentru a zădărnici unitatea celor ce urmau islamul. Pe de altă parte, adepţii islamului, în mod special emigranţii din Mecca, care erau destul de mâhniţi din cauza atitudinii meccanilor, aşteptau o încuviinţare dumnezeiască pentru a îi pedepsi pe despoţi pentru faptele lor diavoleşti şi a înlătura oprimarea femeilor, a copiilor nevinovaţi şi a bătrânilor neputincioşi care trăiau în persecuţie şi tortură în Mecca.

*

Allah a revelat:

9:128

A venit la voi un Trimis chiar dintre voi, căruia îi sunt grele necazurile ce vă lovesc, care este plin de grijă pentru voi, iar cu dreptcredincioşii este blând şi îndurător.

Ar fi de necrezut ca Sfântul Profet ﷺ care potrivit formulării explicite din Coran, era cel mai blând şi milos faţă de musulmani, să rămână tăcut şi să omită menţionarea acelei porunci divine, care neîndoielnic, este de cea mai mare importanţă şi întâietate pentru societatea islamică, fiind reclamată de necesitatea legilor, judecăţii şi de însuşi simţul realităţii.

Sfântul Profet ﷺ a ştiut mai bine decât oricine altcineva că misiunea profetică a islamului nu este o lucrare ce va dura cât viaţa unui om, pentru a fi condusă doar de el însuşi; era conştient că islamul este o structură universală şi veşnică, al cărui scop este îndrumarea eternă a omenirii spre adevăr.

Astfel, anticipând contextul milenar de după moartea sa, Profetul Neînvăţat ﷺ a devenit întru totul conştient că islamul deţine o structură socială proprie şi drept urmare nici o orânduire ca aceasta nu poate să existe şi să supravieţuiască fără legiuire şi păstorire. Aşadar existenţa unui conducător islamic devine esenţială pentru ocrotirea corespunzătoare a învăţăturilor şi legilor islamice, pentru gestionarea problemelor societăţii, pentru îndrumarea oamenilor către fericire în lumea aceasta şi în cea de dincolo, şi nu în ultimul rând pentru apărarea bunăstării şi integrităţii oamenilor atunci când este necesar.

De obicei Profetul Neştiutor ﷺ obişnuia să desemneze pe cineva pentru a gestiona problemele oamenilor în absenţa sa, ori de câte ori părăsea Medina, fie şi pentru câteva zile, pentru a lua parte la bătălii sau pentru îndeplinirea Pelerinajului. În mod asemănător el obişnuia să numească guvernatori pentru oraşele cucerite de musulmani şi să stabilească anumiți conducători pentru fiecare pâlc trimis pe câmpul de luptă sau lucrătorilor în activitatea lor. Uneori Trimisul lui Allah ﷺ spunea: „conducătorul vostru trebuie să fie cutare om, dacă va cădea atunci cutare îl va urma, şi dacă acela nu va fi atunci cutare va conduce.”

Având în vedere abordarea pe care Profetul ﷺ a urmat-o, cum se poate concepe ca el să nu fi desemnat pe cineva drept urmaş după moartea sa?

*

Sfântul Profet ﷺ nu s-a mulţumit numai cu observaţii generale referitoare la conducerea şi menţinerea bunăstării spirituale şi materiale a musulmanilor, ci a explicat limpede oamenilor că imamatul (conducerea) laolaltă cu tawhid (unicitatea) şi cu nubuwwat (profeţia), sunt necesare pentru menţinerea unităţii musulmanilor şi păstrării unui corp religios comun între credincioşi.

Aşadar el a fundamentat şi statornicit în mod explicit wilayatul (guvernarea) şi succesiunea lui Ali bin Abi Talib.

În ultimele sale zile de viaţă, în Ghadir Kumm, Profetul ﷺ l-a cinstit pe Ali în văzul oamenilor, luându-l de mână în mijlocul unei adunări de 120.000 de musulmani şi spunând:

من كنت مولاه  فعلي مولاه

اللهم وال من والاه و عاد من عاداه

„Pentru oricine [eu] sunt mawla (lider), Ali îi este mawla (lider).”

„O Allah iubeşte-i pe cei ce-l iubesc şi urăşte-i pe cei ce-l urăsc.”

*

Necredincioşii precum şi idolatrii în ale căror inimi prinseseră rădăcinile ceremoniilor superstiţioase ale venerării idolilor nu a fost niciodată pregătiţi să primească chemarea de a socoti islamul ca fiind adevărat şi de a se supune credinţei şi realităţii. Ei nu l-au acceptat pe Sfântul Profet ﷺ pe care l-au contrazis şi pe care l-au declarat mincinos, considerând Măreţul Coran pe care el îl atribuia lui Allah, nimic altceva decât alcătuirea propriiilor sale vorbe.

Pentru lămurirea acestei situaţii, Coranul însuşi i-a contestat prin chemarea elitelor dintre aceştia, care erau prezicători, vrăjitori şi implicit pretendenţi ai elocvenţei, spre a aduce formulări la fel de întemeiate ca cele ale Coranului, în cazul în care opoziţia lor avea, ca bază, lipsa unor dovezi clare în necredinţa afişată, oferindu-le astfel ocazia de a dovedi că apelul islamic era nefondat.

Iată Allah spune:
52: 33-34

Sau zic ei: El [Muhammad] l-a născocit! Ba nu, dar ei nu vor să creadă.

Să aducă ei o poveste asemenea lui [Coranul] dacă grăiesc ei întru adevăr!

De asemenea Allah a revelat:

10:38

Sau spun ei: L-a născocit [Muhammad]? Spune: Aduceţi voi o sură asemănătoare şi chemaţi pe cine puteţi în afară de Allah dacă voi sunteţi întru adevăr!

Necredincioşii şi politeiştii din Arabia, care erau stăpânii literaturii şi elocvenţei, în pofida mândriei şi orgoliului oratoric, s-au abţinut de la acceptarea acestei provocări şi s-au sustras concurenţei. Astfel, în mod fatal, ei au transformat controversa literară într-o luptă sângeroasă: înfăptuirea crimei era mai facilă pentru ei decât să fie făcuţi de ruşine şi biruiţi în disputa literară. Literaţii arabi au devenit neputincioşi în faţa provocării Coranului. Nici cei care au trăit în epoca revelaţiei Coranului, nici oamenii născuţi după dumnezeiasca sa pogorâre, nu au putut înfăptui nimic împotriva acestei sfinte cărţi, în ciuda cele mai mari rezistenţe.

Au fost, astfel, nevoiţi să bată în retragere după ce şi-au pus în valoare cele mai mari strădanii.

Firea omului are mereu tendinţa de a îi constrânge pe unii să copieze sau să întreacă alte capodopere sau abilităţi ale altor oameni care atrag atenţia, chiar dacă acestea, precum concursul trasului de frângie între echipe, nu ar avea nici cel mai mic impact asupra vieţii lor sociale. Tot aşa este evident că au existat dintotdeauna oameni care au pândit Coranul şi, dacă ar fi găsit o cale de a face faţă acestei cărţi dumnezeieşti, nu ar fi ezitat o clipă să accepte provocarea. Aceşti oameni nu au putut face faţă somaţiei şi nu au putut susţine că Sfântul Coran este magie sau vrăjitorie: pentru că magia este un proces care, în conformitate cu caracteristicile acesteia, arată adevărul drept născocire şi născocirile drept adevăr. Sfântul Coran cucereşte inimile prin felul său de exprimare fermecător şi prin versetele grăitoare, datorită frumuseţii sale naturale şi nu ca urmare a legăturii lui cu universul magiei.

Coranul cheamă oamenii, prin cuvintele sale revelate, către o serie de idealuri şi le prezintă diferite învăţături ale căror actualitate şi îndreptăţire sunt subînţelese de simţul realităţii şi de natura umană dăruită de Creator tuturor.

Coranul convinge oamenii să îşi asume un şir de comportări şi acte cum ar fi recunoştinţa, bunăvoinţa, dreptatea, frăţia, de la care simţul realităţii nu poate să se eschiveze şi pe care trebuie să le accepte şi să şi le asume.

Toate aceste fapte arată că Nobilul Coran nu este nimic altceva decât o expresie a adevărului. Astfel inamicii Coranului au devenit neputincioşi în a afirma că această carte este o expresie a apogeului discursului omenesc, întrucât nimic nu putea concura cu frumuseţea, farmecul, expresivitatea şi atracţia sa.

Aceasta este doar încă o doavdă că acest Coran este cuvântul revelat al Creatorului.

Cu alte cuvinte pentru fiecare însuşire sau talent precum vitejia, curajul, declamaţia, scrisul şi altele asemenea care ar fi putut fi enumerate în plus, se va afla în mod natural în istoria oamenilor câte un geniu, care să le întrunească şi să se situeze pe cele mai înalte culmi.

Ce obiecţie s-ar putea aduce atunci, dacă Muhammad ar ocupa cea mai înaltă poziţie în oratoria arabă prin stilul său propriu?

În acest caz, întrucât discursul lui este al unui om, ar putea fi contestat.

Oratorii contemporani cu Sfântul Profet ﷺ nu au admis acest lucru. Şi nimeni dintre adversarii Coranului nu au putut suţine sau demonstra aceasta, deoarece orice însuşire sau talent care ajunge până la culmea dezvoltării printr-un geniu provine din capacitatea omenească şi orice har îşi are obârşia în natura umană. De aceea este cu putinţă pentru alţii să continue drumul început de un geniu. Prin osteneala cuvenită oamenii pot ajunge la realizări asemănătoare celor ale geniului; pot de asemenea produce creaţii, întrebuinţând metode de acelaşi fel sau chiar mai bune decât cele folosite de acesta deşi astfel de tentative nu reuşesc să concureze cu împlinirile geniului. Astfel, geniul menţionat anterior, care este primul ce a deschis această cale, este privit numai ca un pionier sau înaintemergător.

În conformitate cu acest principiu general, dacă Sfântul Coran a fost cea mai expresivă operă a omului (nu cuvintele lui Allah) ar fi fost posibil pentru ceilalţi, în special pentru renumiţii literaţi ai lumii, să redacteze o carte sau cel puţin o sură identică sau similară cu unul dintre capitolele Cărţii Glorioase, prin folosirea experienţei lor în manieră de stilistică. Într-una dintre provocări Coranul cere oamenilor să creeze enunţuri măcar asemănătoare şi nu mai bune decât cele întâlnite în Coran.

Trebuie remarcat că Sfântul Coran a lămurit nepriceprea unora nu doar prin elocvenţa şi stilul propriu, ci, de asemenea, prin furnizarea unor răspunsuri concrete necesităţilor omeneşti. Prin revelaţiile sale şi exprimarea Adevărului, precum şi prin alte aspecte manifestate în această carte dumnezeiască, Coranul îi provoacă pe contestatari şi vesteşte întregii omeniri revelația divină în ciuda necredinței lor.

10:18

Ei adoră în locul lui Allah ceea ce nu le face lor nici rău şi nu le aduce lor nici un folos şi zic ei: Aceştia sunt mijlocitorii noştri la Allah. Spune: Îi vestiţi voi lui Allah ceea ce El nu ştie din ceruri şi de pe pământ? Allah Preamăritul şi Preaslăvitul este deasupra celor asociaţi Lui.

11:109

Nu sta la îndoială cu privire la ceea ce adoră aceia [politeiştii] ! Ei nu adoră alta decât ceea ce au adorat părinţii lor mai înainte. Iar Noi le vom da partea lor fără nici o micşorare.

17:88 – 89

Spune: De s-ar aduna oamenii şi djinnii ca să facă [ceva similar] ca acest Coran, ei nu vor fi în stare să facă [nimic] asemenea lui, chiar dacă îşi vor fi unul altuia de ajutor! Noi am tâlcuit pentru oameni în acest Coran din fiecare pildă, însă cei mai mulţi oameni au respins [totul], afară de necredinţă.