Mësimet

*

Dintre toate ideile artei militare nici una n-a jucat în critică un rol atât de important ca cea de care ne ocupăm aici și care se află în centrul tuturor descrierilor de bătălii şi campanii, fiind cel mai frecvent punct de plecare al tuturor raţionamentelor şi unul din acele fragmente de formă ştiinţifică pe care critica este fundamentată. Şi totuşi noţiunea respectivă nici nu este stabilă, nici n-a fost vreodată limpede formulată. Vrem să încercăm s-o lămurim şi să vedem ce valoare va păstra, totuşi, pentru acţiunea practică.

Dacă există o zonă fără de posesiunea căreia nu este îngăduit să îndrăzneşti a pătrunde în ţara inamică, ea va fi numită, pe drept cuvânt, cheia ţării. Dar acestă noţiune se cuvine a merge mai departe, imaginându-ne prin cheia ţării anumite puncte ce hotărăsc asupra posesiunii întregului. Astfel posesiunea ţării nu poate fi gândită fără posesiunea acestui punct, pe care îl numim cheie; şi că nu se poate imagina posesiunea punctului, pe care vrem să-l numim cheie, fără să decurgă din aceasta posesiunea ţării, ceea ce este, evident, de domeniul marilor realizări.

A căuta astfel poziţia cheie a unei ţări în aşa-zisa regiune cheie, şi anume acolo unde diferitele lanţuri muntoase pleacă de la un punct comun şi unde se află cele mai înalte izvoare, este doar o idee livrescă, împotriva căreia chiar şi natura însăşi i se opune, deoarece nu face culmile şi văile atât de accesibile ci răspândeşte culmi şi văi după plac, înconjurând adesea ape situate la nivelurile cele mai joase cu munţii cei mai înalţi. Dacă interogăm în această privinţă istoria militară, ne convingem cât de puţin constantă este influenţa formelor geologice ale unei regiuni asupra întrebuințării ei în război şi în ce măsură au o mai mare pondere alte obiective şi necesităţi, astfel încât liniile poziţiilor trec adesea aproape de acele puncte şi tot nu sunt influențate de acestea. Drept urmare părăsim această concepţie materială greşită, la care n-am zăbovit decât pentru că un foarte distins sistem s-a legat de dânsa, şi ne întoarcem la părerea noastră.

Spunem așadar: dacă expresia regiune cheie trebuie să corespundă unei noţiuni de sine-stătătoare în strategie, ea nu poate însemna decât o regiune fără posesia căreia nu poţi îndrăzni să pătrunzi într-o ţară.

Dacă, însă, vrem să denumim aşa fiecare punct de acces comod în această ţară sau fiecare punct central comod al ei, atunci denumirea îşi pierde semnificaţia specifică, adică valoarea, şi desemnează ceva ce se poate găsi mai mult sau mai puţin pretutindeni, devenind astfel doar o agreabilă figură retorică. Aşadar cheia ţării reprezintă în întregimea sensurilor sale: acea regiune sau punct care ne situează cel mai aproape de îndeplinirea obiectivelor noastre şi care ne garantează succesul cel mai bine şi care angrenează cel mai mult factorii globali şi care ne acordă cele mai multe avantaje asupra potrivnicilor în calea către victorie.

*

Viclenia presupune o intenţie ascunsă şi, drept urmare, este opusă felului de purtare drept, simplu, adică direct, după cum cuvântul-de-spirit este opus demonstraţiei directe. Ea nu are, așadar, nimic în comun cu mijloacele convingerii, ale interesului, ale violenţei, dar mult în comun cu înşelătoria, pentru că şi aceasta îşi ascunde intenţia. Ea chiar este o înşelătorie, când totul este dus până la capăt, dar se deosebeşte totuşi de ceea ce se numeşte pur şi simplu astfel, şi anume prin faptul că nu ajunge să calce direct cuvântul dat. Vicleanul îl lasă pe cel pe care vrea să-l înşele să comită el însuşi erorile de gândire care, confluând în cele din urmă într-un singur efect, modifică brusc natura lucrului în faţa ochilor săi. De aceea se poate spune: după cum cuvântul-de-spirit este o scamatorie cu idei şi noţiuni, viclenia este o scamatorie cu fapte.

Dacă lăsăm în grija tacticii executarea acţiunilor violente, a luptelor propriu-zise, iar strategia este considerată arta de a folosi cu abilitate posibilităţile oferite de ele, atunci, în afara forţelor sufleteşti, adică o ambiţie fierbinte mereu sub presiune, ca un arc, o voinţă puternică cedând greu etc., nici o calitate subiectivă firească nu este mai aptă decât viclenia să conducă şi să învioreze activitatea strategică. Chiar şi necesitatea generală de a surprinde permite această concluzie; deoarece fiecare surpindere are la bază un grad oarecare, fie el cât de mic, de viclenie.

Dar oricât am simţi nevoia să-i vedem pe comandanţi, în război, supralicitându-se reciproc cu prefăcătoria, abilitatea şi viclenia, trebuie mărturisit, totuşi, că aceste calităţi s-au manifestat rar în istorie şi au ieşit rareori la lumină din mulţimea de relaţii şi împrejurări.

Motivul este lesne de înţeles.

Strategia nu cunoaşte altă activitate decât organizarea luptelor, cu ajutorul măsurilor aferente. Ea nu cunoaşte, ca restul vieţii, acţiuni care constau în simple vorbe, adică afirmaţii, declaraţii, etc. Acestea însă, care nu costă mult, sunt îndeosebi mijloacele cu care vicleanul induce în eroare.

Ce există similar în război – ordine şi planuri similare, ştiri false anume comunicate inamicului etc. – se evidențiază, de obicei, ca fiind de o eficienţă atât de redusă, în domeniul strategiei, încât nu sunt folosite decât în ocazii izolate, care se oferă de la sine, deci nu pot fi considerate ca o activitate liberă, izvorâtă din iniţiativa comandantului.

A executa însă activităţi ca organizarea de lupte, până la punctul în care să facă impresie inamicului, pretinde deja o cheltuială considerabilă de timp şi forţe, şi anume cu atât mai mare cu cât obiectivul este mai important; însă devine o formă de rezistenţă atunci când dezorientarea se produce cu cheltuieli nesemnificative. Deoarece foarte puţine din aceste presupuse demonstraţii au, în realitate, efectul scontat; în fapt, este periculos să foloseşti timp mai îndelungat forţe importante doar de formă, pentru că mereu rămâne primejdia s-o fi făcut degeaba, iar apoi să li se simtă lipsa în locul hotărâtor. Însă dacă la locul hotărâtor dezorientarea se poate produce de o asemenea manieră încât aceasta să constituie un avantaj decisiv, ea nu poate veni decât prin concursul hazardului, ce adesea transformă o mişcare simplă într-o acţiune magistrală.

Comandantul este întotdeauna pătruns în război de acest adevăr simplu şi, de aceea, îi piere pofta jocului de-a mobilitatea vicleană. Aspra seriozitate a necesităţii impune, de obicei, în asemenea măsură intrarea nemijlocită în acţiuni încât nu mai rămâne loc pentru jocuri. Într-un cuvânt: pieselor de pe eşichierul strategic le lipseşte mobilitatea, care este elementul vicleniei şi al prefăcătoriei – din care reiese următoarea concluzie: o privire sigură, pătrunzătoare este o calitate mai necesară şi mai utilă Înaltului Comandant decât viclenia, deşi aceasta nu strică nimic, dacă nu există în dauna unor calităţi morale indispensabile, ceea ce este, într-adevăr, mult prea des cazul.

Cu cât devin, însă, mai slabe forţele aflate la dispoziţia conducerii strategice, cu atât aceasta va fi mai accesibilă vicleniei, astfel încât celui foarte slab şi mărunt, căruia nici prudenţa, nici înţelepciunea nu-i mai pot fi de folos, ajuns în punctul în care toate resursele artei par să-l fi părăsit, viclenia îi poate oferi ultimul ajutor. Cu cât mai deznădăjduită va fi situaţia sa, cu cât mai mult totul îl împinge la o lovitură disperată, cu atât va fi mai dispusă viclenia să-i sprijine îndrăzneala.

Totuşi – renunţând la orice calcul, fără grija unor sancţiuni ulterioare – îndrăznela şi viclenia se potenţează reciproc, orientând asupra unui singur punct o imperceptibilă lucire de speranţă, concentrată într-o rază unică – ce poate lesne aprinde incendii.

*

Cum am mai spus-o, cărarea reflecţiei se lasă rareori redusă, de principii şi păreri, la o simplă linie. Rămâne întotdeauna un oarecare spaţiu de joc. De altfel, aşa este în toate artele practice ale vieţii. Pentru liniile frumuseţii nu există abscise şi ordonate, cercul şi elipsa se construiesc altfel decât cu ajutorul formulelor algebrice. Cel ce acţionează trebuie, deci, să se încreadă în tactul mai fin al aprecierii, care, generat de perspicacitatea naturală şi format de reflecţie, nimereşte just aproape instinctiv; când să simplifice legea, reducând-o la caracteristici pregnante, ce constituie regulile ei; când, în fine, să folosească metoda acceptată drept toiag călăuzitor.

Principiul de a veghea continuu la colaborarea tuturor forţelor sau, cu alte cuvinte, de a fi mereu atenţi ca nici o parte din ele să nu rămână nefolosită, ne apare ca o astfel de caracteristică simplificată, ca un soi de procedeu mintal. Cine are forţe acolo unde inamicul nu le solicită suficient, cine pune trupele sale să mărşăluiască, adică le lasă neutilizate, în timp ce ale inamicului se bat, acela şi le gospodăreşte prost. În acest sens, există o risipă a forţelor, adesea mai rea decât folosirea lor neadecvată.

Dacă, în fine, trebuie acţionat, prima necesitate este să acţioneze toate părţile, pentru că activitatea cea mai neadecvată tot solitictă şi nimiceşte o parte din forţele inamice, în timp ce trupele cu totul inactive sunt, pentru moment, complet neutralizate.

Această idee se leagă incontestabil de principii reale, dar este văzută dintr-un punct de vedere mai cuprinzător.

*

Valoarea mărimilor morale, în general şi influenţa lor, adesea de necrezut sau dificil de înţeles, este cel mai bine demonstrată de istorie sau de trecerea timpului; iar aceasta constituie cel mai nobil şi mai autentic aliment pe care spiritul îl poate regăsi.

Aici este de remarcat că germenii înţelepciunii, meniţi să rodească în spirit, provin mai mult din demonstraţii, cercetări critice şi studii savante, decât din sentimente, impresii globale şi intuiţii scânteietoare.

Am putea trece în revistă câteva dintre principalele fenomene morale ale luptei şi să vedem, grijulii ca dascălul cel harnic, ce anume se poate spune despre fiecare. Dar, deoarece cu această metodă cazi prea uşor în locuri comune şi banalităţi, în timp ce spiritul propriu-zis se volatizează rapid în analiză, ajungi fără să bagi de seamă că povesteşti lucruri ştiute de toată lumea. Preferăm de aceea să rămânem în acest domeniu, mai mult însă decât în altele: incompleţi şi fragmentari; atrăgând în general atenţia asupra importanţei chestiunilor mai puţin despre detalierea lor şi sugerând în ce spirit sunt concepute ideile pe care dorim a le prezenta.

Considerăm astfel că principalele forţe morale ale unui război sunt talentele Înaltului Comandantvirtutea militară a armatei şi sentimentul ei identitar.

Este totuşi adevărat că în epoca noastră, armatele statelor civilizate au ajuns aproape toate la acelaşi nivel de disciplină şi antrenament, iar conducerea războiului s-a dezvoltat atât de firesc devenind un fel de metodă pe care o stăpânesc aproape toate armatele, încât nici din partea Înaltului Comandant nu mai este de aşteptat să recurgă la artificii deosebite, în sensul restrâns al cuvântului (cum au fost manevrele lui Napoleon sau ingeniozitatea lui Frederic). Nu se poate, deci, nega că sentimentului de identitate precum şi călirii în luptă a armatei le revin un rol cu atât mai important.

O pace îndelungată ar putea schimba iarăşi situaţia.

Sentimentul identitar al armatei (entuziasm, zel, fanatism, credinţă, apartenență) se exprimă cel mai puternic în războiul de munte, unde fiecare, până jos la ultimul soldat, rămâne de capul său. Chiar şi numai pentru acest motiv regiunile muntoase sunt zonele de luptă cele mai prielnice înarmării poporului. Abilitatea tehnică a armatei şi curajul oţelit, care menţin sudate rândurile, ca şi cum ar fi fost turnate odată, se manifestă cel mai puternic în câmp deschis. 

*

Talentul oricărui comandant are cea mai largă posibilitate de desfăşurare într-o regiune puţin accidentată, deluroasă. La munte, el stăpâneşte prea puţin diferitele părţi ale armatei şi conducerea tuturor îi depăşeşte puterile; la şes deschis, lucrurile sunt prea simple şi nu îi solicită toate capacităţile. În elaborarea planurilor, ar trebui să se ţină seama de aceste evidente afinităţi elective şi să se jongleze între acestea spre obţinerea unei coeziuni dintre cele mai puternice şi solide.

Virtutea militară a armatei se distinge de simplul curaj, şi mai mult încă, de entuziasmul pentru cauză. Curajul este bineînţeles un component necesar al ei; dar după cum curajul, dispoziţie naturală a individului, poate fi generat prin obişnuinţă şi exerciţiu la ostaş, ca parte a armatei, trebuie să şi aibă, la acesta, altă direcţie decât la omul obişnuit. Astfel această dispoziţie trebuie să piardă pornirea spre activitate şi cheltuirea neînfrânată de forţă, specifice indiviului, şi să se subordoneze cerinţelor de ordin superior, ascultării, ordinii, regulii şi metodei. Entuziasmul pentru cauză dă viaţă şi un foc mai puternic virtuţii militare a unei armatei, dar nu constituie o componentă necesară ale acestei virtuţi.

Războiul este o profesie determinată (şi oricât de generale ar fi interesele sale, şi chiar dacă toţi bărbaţii apţi de a purta arme ar profesa-o, tot asta ar rămâne), deosebită şi separată de celelalte activităţi umane. A fi pătruns de spiritul şi esenţa acestei profesii, a trezi, a antrena şi absorbi forţele ce trebuie să fie active în ea, a pătrunde în întregime cu inteligenţa această activitate, a dobândi, prin exerciţiu, siguranţă şi uşurinţă în ea, a i te consacra cu desăvârşire, a te transpune, din om, în rolul ce îţi revine în armată: aceasta este, raportată la fiecare individ în parte, virtutea militară a armatei.

Aşadar, o armată care îşi păstrează în cel mai distrugător foc organizarea obişnuită, care nu este niciodată speriată înaintea unui pericol real, care, mândră de victoriile sale, nu îşi pierde, nici în prăpădul înfrângerii, puterea subordonării, stima şi încrederea în conducătorii ei, ca muşchii unui atlet, şi care vede în aceste eforturi mijloace ale victoriei, nu un blestem căzut pe steagurile sale, o armată căreia o singură noţiune, şi anume onoarea armelor ei, îi aminteşte de toate datoriile şi virtuţiile sale – o asemenea armată este pătrunsă de spiritul militar.

După ce am caracterizat-o astfel, vrem să vedem ce se poate spune despre influenţa ei şi despre mijloacele de a o dobândi.

*

Virtutea militară este, peste tot, pentru părţi, ceea ce este geniul militar pentru ansamblu. Înaltul Comandant nu poate conduce decât acest ansamblu de la cârmă, nu fiecare parte distinctă, şi acolo unde nu poate conduce el, spiritul militar trebuie să conducă de la sine. Înaltul Comandant este ales după reputaţia calităţilor sale eminente; căpeteniile mai de seamă ale marilor corpuri de oaste după un examen atent; dar acest examen scade în intensitate pe măsură ce coborâm şi, în aceeaşi măsură, trebuie să contăm mai puţin pe aptitudini individuale; ce lipseşte, însă în această privință, trebuie înlocuit de virtutea militară. Aceleaşi roluri le joacă calităţile naturale ale unui popor pregătit de război: curajul, dibăcia, călirea şi entuziasmul. Aceste calităţi pot, deci, înlocui virtutea militară şi invers, din aceasta rezultând următoarele:

Virtutea militară este proprie numai armatelor permanente, acestea au şi cel mai mult nevoie de ea. În înarmări ale poporului ele sunt înlocuite de calităţile naturale generale, ce se dezvoltă mai repede în aceste cazuri şi pot fi folosite la întărirea armatei permanente cu astfel de corpuri organizate ad-hoc.

Armatele permanente se pot mai curând lipsi de virtutea militară dacă se opun unor alte armate permanente (unde tehnica joacă un rol mai important), decât poporului înarmat, căci, în acest din urmă caz, forţele sunt mai îndreptăţite şi părţile rămân mai mult de capul lor. Acolo, însă, unde armata cu toate apanajele sale poate fi menţinută laolaltă, geniul militar joacă un rol mai mare şi poate înlocui ceea ce lipseşte spiritului armatei.

Singura învăţătură ce se poate extrage din aceste adevăruri este: dacă unei armate îi lipseşte această potenţă din varii considerente, trebuie căutat ca războiul să fie organizat cât mai simplu posibil, sau să nu se îndoiască grija pentru alte puncte ale organizării şi să nu se aştepte de la o asemenea trupă dezlânată sau lipsită de virtuţi: fapte prea mari.

Aşadar virtutea militară este una dintre cele mai însemnate potenţe morale în război, iar unde a lipsit vedem că o înlocuieşte una dintre celelalte, fie superioritatea eminentă a Înaltului Comandant, fie sentimentul identitar al poporului, ori în absenţa măcar a uneia se vor întâlni efecte şi momente dezastruoase ce au dus în istorie la îngenuncherea unor popoare de către altele şi alte momente ruşinoase. Câte lucruri mari nu s-au realizat sub acest spirit pătrunzător al virtuţii, această valoare autentică, această înnobilare a minereului numit fiinţă umană până la a face din aceasta metalul sclipitor văzut la macedonenii lui Alexandru, la legiunile romane sub Cezar, la prusaci sub Frederic şi la francezi sub Bonaparte, ş.a.m.d.

Ar trebui să închidem dinadins ochii în faţa tuturor dovezilor istorice dacă nu am vrea să recunoaştem că minunatele succese ale acestor comandanţi şi măreţia lor, în cele mai grele situaţii, nu au fost posibile decât cu o armată astfel potenţată.

*

Câtă vreme nu cunoşti tu însuţi nici un fel de luptă sau cauză, nu înţelegi unde sunt dificultăţile de care este mereu vorba şi ce mare nevoie este de geniul şi de capacităţile intelectuale extraordinare ce se pretind Înaltului Comandant.

Totul apare atât de simplu, toate cunoştinţele necesare atât de plate, toate combinaţiile atât de nesemnificative, încât, prin comparaţie, cea mai simplă problemă de matematici superioare poate părea chiar mai dificilă.

Dacă însă ai cunoscut măcar o cauză, totul devine de înţeles, şi este, totuşi, extrem de greu să explici ce provoacă această schimbare a voinţelor, să denumeşti acest factor invizibil şi peste tot activ dar care se manifestă insesizabil.

În război totul este foarte simplu, dar cel mai simplu lucru este dificil.

Aceste dificultăţi se acumulează şi dau loc unei fricţiuni ce nu şi-o poate nimeni închipui, dacă n-a experimentat lupta. Gândiţi-vă la un călător care vrea să străbată la sfârşitul zilei sale de călătorie încă două staţii – patru sau cinci ore, cu cai sau cu un autovehicul, nu e mare lucru.

Acum iată-l sosit în penultima staţie, nu găseşte nici un mijloc de transport sau acele mijloace găsite sunt defectuoase, regiunea este muntoasă, şoseaua proastă, se lasă noaptea şi este bucuros că a ajuns, după multe eforturi, în staţia următoare, unde va găsi un adăpost mizer. Astfel, în război, totul se degradează prin influenţa a nenumărate împrejurări mărunte, care nu pot fi luate în considerare niciodată, cât e necesar pe hârtie, încât rămâi mult departe de obiectiv. O voinţă puternică, de fier, zdrobeşte această fricţiune, dar cu ea bineînţeles şi maşinăria ce o poartă. Ca un obelisc, spre care converg arterele principale ale unei localităţi, în centrul artei războiului se ridică, dominantă, voinţa fermă a unui spirit mândru.

Fricţiunea este singurul concept care corespunde, destul de general, cu ceea ce deosebeşte războiul adevărat de cel de pe hârtie. Maşina militară, armata şi tot ce ţine de ea, este în fond, foarte simplă şi pare de aceea, uşor de mânuit.

Dar trebuie considerat că nici o parte a ei nu este dintr-o bucată, că totul se compune din indivizi, care îşi păstrează fiecare, propria lor fricţiune în toate direcţiile. Teoretic sună destul de bine: comandantul batalionului este responsabil de executarea ordinului dat şi, deoarece disciplina sudează batalionul într-un singur tot, iar comandantul trebuie să fie un bărbat de un zel notoriu, pârghia se roteşte cu o fricţiune minimă, în jurul pivotului de fier. În realitate, însă, lucrurile nu se petrec aşa, iar tot ce este exagerat şi neadevărat apare imediat la vedere în timpul derulării acţiunii. Oricum, batalionul este constituit dintr-un număr de oameni, dintre care cel mai neînsemnat este în stare, dacă hazardul o vrea, să provoace o oprire sau vreo altă dereglare. Pericolele pe care le implică războiul, eforturile fizice pe care le pretinde agravează într-atât starea de rău, încât pot fi considerate ca şi cauze principale.

Această cumplită uzură, care nu poate fi concentrată, ca în mecanică, în câteva puncte, este, de aceea, peste tot în contact cu hazardul şi provoacă, în consecinţă, fenomene ce nu pot fi prevăzute prin calcul, tocmai pentru că ţin în mare parte de hazard. Unul dintre aceste hazarduri, de pildă, este starea vremii. Aici ceaţa împiedică descoperirea la timp a inamicului, ca un tun să tragă la momentul potrivit, ca o ştire să parvină unui comandant; dincolo ploaia împiedică afluirea unui batalion, întârzie pe altul, care a trebuit să mărşăluiască poate chiar 8 ore în loc de trei, diminuează forţa de izbire a cavaleriei, pentru că s-a împotmolit în noroaie, generează defecţiuni la nivelul motoarelor în cazul nisipului sau prafului, etc.

Aceste câteva trăsături de amănunt sunt pomenite pentru mai multă claritate şi pentru ca autorul şi cititorii să rămână concentraţi împreună asupra esenţialului, fără a intra în toate aspectele şi amănuntele de la mic la mare, la real la virtual, altfel s-ar putea scrie volume întregi despre astfel de dificultăţi.

Acţiunea în război este o mişcare într-un mediu stânjenitor. După cum nu suntem în stare să facem, în apă, cu uşurinţă şi precizie, cea mai simpă şi firească mişcare, umblatul, tot astfel în război nu se pot obţine, cu eforturi obişnuite, nici măcar rezultate mediocre. De aici rezultă că adevăratul teoretician apare ca un maestru de înot ce pune să se exerseze pe uscat mişcări necesare în apă; dar tot de aici rezultă că teoreticieni care nu au plonjat niciodată ei înşişi, sau care nu reuşesc să extragă generalul către particular din experienţa avută, sunt nepractici şi chiar inutili, pentru că ei nu au predat decât ceea ce ştie toată lumea – umblatul.

Mai departe: fiecare război prezintă o mulţime de fenomene particulare, cu alte cuvinte este o mare necercetată, plină de stânci submarine, pe care spiritul Înaltului Comandant le poate presimţi, dar ochiul lui nu le-a văzut niciodată şi acum el, cu nava, trebuie să le ocolească în noaptea întunecată. Dacă se mai porneşte şi un vânt puternic, adică vreun hazard mare îi este defavorabil, atunci arta, prezenţa de spirit, efortul sunt necesare la cel mai înalt nivel, pentru a obţine un rezutat socotit firesc de spectatorul din depărtare. Cunoaşterea acestei fricţiuni este o parte esenţială a desei și lăudatei experienţe a războiului pretinsă unui general destoinic. Bineînţeles, cel mai bun nu este acela ce-şi face despre uzură ideea cea mai cumplită, cea mai intimidantă (ce dă categoria generalilor temători, atât de numeroşi printre cei experimentaţi), ci Înaltul Comandant trebuie să cunoască fricţiunea pentru a o învinge acolo unde este posibil prin anduranţă fie aceasta de ordin psihologic sau fizic, la nivel personal sau răspândită către ceilalţi. De altfel, teoretic, fricţiunea nu va putea fi niciodată pe deplin cunoscută şi, dacă asta s-ar putea, tot ar mai lipsi acel antrenament al gândirii denumit tact, care este în orice caz mai necesar într-o zonă înţesată de detalii minime şi variate, decât în cazurile mari, decisive, în care stai la sfat cu tine însuţi şi cu alţii. Aşa cum, numai datorită tactului său, devenit aproape obicei, omul de lume vorbeşte, acţionează şi se mişcă întotdeauna cum trebuie, tot aşa numai ofiţerul cu experienţa războiului va putea lua de fiecare dată, cu prilejurile mari şi cu cele mărunte, am spune la fiecare pulsaţie a luptei, hotărârile şi măsurile cuvenite.

Prin această experienţă şi exerciţiu, gândul i se impune de la sine: una merge, alta nu. Astfel, el nu va ajunge uşor să facă gafe, ceea ce în război, dacă se întâmplă des, zdruncină bazele încrederii şi este foarte periculos.

Aşadar fricţiunea, sau ceea ce numim astfel aici, este cea care face dificile lucrurile aparent uşoare, lămurindu-se că, pentru a fi eminent, pe lângă experienţă şi o voinţă puternică, unui Înalt Comandant îi mai sunt necesare şi alte numeroase calităţi rare ale spiritului.

*

Prin termenul informaţii desemnăm totalitatea cunoştinţelor pe care le avem despre inamic şi mijloacele sale, adică baza propriilor noastre idei şi acţiuni.

Să considerăm natura acestei baze, caracterul ei dubios şi instabil, şi vom simţi curând cât de periculos este edificiul confruntării şi cât de uşor se poate prăbuşi, îngropându-ne sub dărâmăturile indeciziei. Că nu trebuie să te încrezi decât în informaţii sigure, că nu trebuie să renunţi niciodată la neîncredere, este scris desigur în toate cărţile, dar nu este decât o consolare livrescă şi face parte din acea înţelepciune în care se refugiază, în lipsă de ceva mai bun, autorii de sisteme şi compendii.

O mare parte din informaţiile primite în război sunt contradictorii, o parte şi mai mare false, iar partea cea mai mare este supusă unei anumite incertitudini. Ce se poate cere aici Înaltului Comandant este un anumit discernământ, conferit numai de cunoaşterea nativă sau dobândită a lucrurilor şi a oamenilor, precum şi de judecată.

Astfel legea probabilităţii trebuie să-l conducă.

Această dificultate nu este neînsemnată la primele schiţe, făcute în odaie şi încă în afara sferei propriu-zise ale luptei, dar este de neasemuit mai mare atunci când, în chiar vâltoarea bătăliei, o ştire o alungă pe alta; sau dacă prin hazard două ştiri diferite, contrazicându-se, generază un oarecare echilibru şi provoacă între acestea critica obiectivă. Mult mai grav pentru cel neîncercat este dacă hazardul nu-i face acest serviciu, iar o ştire falsă o sprijină pe alta, o confirmă sau o amplifică în vederea sprijinirii unui scop premeditat de dezorientare şi care completează continuu tabloul cu noi culori unele neidentificate, până ce necesitatea impune în cumplita grabă, luarea unei hotărâri care curând se recunoaşte a fi fost o prostie, după cum toate informaţiile acelea au fost minciuni, exagerări, erori, etc.

Pe scurt: într-un asemenea caz majoritatea informaţiilor sunt eronate, iar teama oamenilor devine o nouă forţă a minciunii şi neadevărului.

De regulă, fiecare este tentat să creadă mai curând răul decât binele; fiecare este tentat să agraveze cumva ştirea proastă, iar pericolele astfel relatate, chiar dacă se spulberă ca valurile mării, totuşi, ca şi acelea, se întorc mereu, fără vreun motiv aparent. Ferm încredinţat de justeţea cunoştinţelor sale personale, Înaltul Comandant trebuie să stea neclintit, ca stânca de care se sparge valul. Rolul este dificil; cel care nu e dăruit de natură cu o inimă uşoară sau n-a învăţat din arta războiului şi a cărui judecată n-a fost călită treubie să-şi impună, ca regulă, să se întoarcă în mod brutal, adică împotriva nivelului lăuntric al propriei sale convingeri, din direcţia temerii în direcţia speranţei; numai în felul acesta va reuşi să dobândească adevăratul echilibru.

Această dificultate, de a vedea corect, care constituie una din cele mai mari fricţiuni în război, face să apară lucrurile cu totul altfel decât au fost gândite. Impresia simţurilor este mai puternică decât reprezentările calculului raţiunii, şi asta merge atât de departe încât n-a fost, desigur însă, niciodată întreprinsă de o acţiune de o oarecare importanţă în care Înaltul Comandant să nu fi avut de înfrânt, în primele momente ale punerii în practică, noi îndoieli în sinea lui.

De aceea, oamenii de rând neşcoliţi sau naivi, care ascultă de sugestii străine, devin de cele mai multe ori nehotărâţi sau manevrabili la kilometrul zero al acţiunii; cu atât mai mult cu cât şi aici se încred, iarăşi, în sugestii ostile sau perfide. Dar şi cel care a conceput el însuşi planul şi vede acum cu ai săi ochi, ajunge adesea să se îndoiască de propria sa părere anterioară. O puternică încredere în sine trebuie să-l înarmeze împotriva aparentei presiuni a clipei; convingerea lui anterioară se va dovedi întemeiată în cursul evoluţiei, când decorurile de prim plan pe care destinul le împinge pe scena războiului, cu siluetele primejdiei grosolan schiţate în culori stridente, vor fi date la o parte, lărgindu-i orizontul.

Aceasta este una dintre cele mai mari prăpăstii între proiectare şi execuţie şi poate cel mai mare pericol în realizarea oricărei acţiuni și anume obținerea unor informaţii sau știri din surse nesigure sau manipulatorii.

*

Fiecare activitate specifică necesită, dacă este să fie efectuată cu oarecare virtuozitate, aptitudini specifice ale intelectului şi ale simţirii. Când acestea ating un grad eminent şi se manifestă prin realizări extraordinare, spiritul dotat cu astfel de calităţi este desemnat cu expresia geniu.

Ştim desigur că acest cuvânt se întâlneşte cu semnificaţii foarte variate, ca extindere şi direcţie, şi că pentru multe dintre aceste semnificaţii este o sarcină foarte grea de a desemna esenţa geniului; dar, năzuim la îngăduința de a ne rezuma la o semnificaţie uzuală în limba de toate zilele şi să înţelegem prin geniu capacitatea spirituală eminentă pentru anumite activităţi.

Vrem să zăbovim câteva clipe asupra acestei facultăţi şi demnităţi ale spiritului, pentru a demonstra mai bine îndreptăţirea noţiunii de geniu şi a face mai de aproape cunoştinţă cu conţinutul ei. Dar nu ne putem opri la geniul propriu-zis, care-şi dobândeşte titlul printr-un talent foarte înalt, căci această noţiune doar nu are graniţe delimitate, ci trebuie să luăm în considerare absolut orice orientare combinată a forţelor sufleteşti spre activitatea militară pe care o putem considera nu doar împlinirea supremă a idealului masculin în cadrul dezvoltării sale fireşti ci şi esenţa geniului militar. Spunem combinată, pentru că tocmai în aceasta stă geniul militar, că nu este o forţă izolată, orientată în acest sens, de exemplu curajul, în timp ce celalalte forţe ale intelectului şi simţirii lipsesc sau au o orientare nefolositoare războiului, ci constă dintr-o uniune armonioasă a forţelor, în care una sau alta poate precumpăni, dar nici una n-are voie să se opună.

Dacă ar trebui ca fiecare bărbat, cap de familie sau simplu cetăţean, să fie mai mult sau mai puţin însufleţit de geniul militar, armatele noastre ar fi desigur foarte slabe; căci tocmai pentru că prin aceasta se înţelege o orientare deosebită a forţelor sufleteşti, ea nu se poate ivi decât rareori acolo unde, într-un popor, forţele sufleteşti sunt solicitate şi dezvoltate în atât de numeroase direcţii.

Cu cât însă, un popor are mai puţine activităţi distincte cu atât cea militară predomină la el, cu atât geniul militar trebuie să fie mai răspândit în rândurile sale. Aceasta determină numai extinderea geniului, nicidecum nivelul său, căci nivelul geniului militar depinde de dezvoltarea spirituală generală a poporului în cauză. Dacă luăm în considerare un popor primitiv (a se înţelege primitivism ca termen raportat la etapele de dezvoltare ale unui popor de la trib, cetate, oraş, naţiune, etc.), beligerant, spiritul războinic este mult mai obişnuit între indivizi decât la popoarele civilizate (a se înţelege civilizaţie printr-o treaptă de dezvoltare socio-politică superioară), căci la primitivi îl are aproape fiecare războinic, în timp ce la cele civilizate o mare mulţime este antrenată numai din necesitate şi deloc prin pornire lăuntrică. Dar, printre popoarele primitive nu se găseşte niciodată un comandant de oşti cu adevărat mare şi foarte rar ceea ce se poate numi un geniu militar,  deoarece aceasta implică o dezvoltare a capacităţilor intelectuale pe care un popor primitiv nu o poate avea. Că şi popoarele civilizate pot avea o evoluţie şi o orientare mai mult sau mai puţin războinice, se înţelege de la sine, şi cu cât este mai accentuată, cu atât mai frecvent spiritul militar va însufleţi, în armata lor, şi pe indivizi. Deoarece însă, aceasta coincide cu gradul lor mai înalt de cultură, din asemenea popoare răsar totdeauna cele mai strălucite personalităţi militare, aşa cum au dovedit-o în timp romanii spre exemplu. Cele mai mari nume dintre popoare, ca şi ale tuturor popoarelor cândva vestite în războaie, apar însă totdeauna abia în perioadele unei culturi superioare.

Chiar şi aceasta ne permite să intuim cât de mare este aportul forţelor intelectului în apariţia unui geniu militar superior. Să îl cercetăm acum mai amănunţit pe acesta.

Războiul este domeniul primejdiei, curajul este deci, dintre toate, prima calitate a războinicului şi implicit a Înaltului Comandant.

Curajul este de două tipuri: întâi, curaj faţă de pericolele ce ameninţă persoana şi apoi curaj faţă de răspundere, fie înaintea scaunului de judecată al vreunei puteri exterioare, fie înaintea celui al puterii interioare, adică al conştiinţei. Aici este vorba numai de primul tip de curaj. Curajul faţă de primejdia ce ameninţă persoana este iarăşi de două tipuri: întâi poate fi indiferenţa faţă de primejdie, fie că ar proveni din organismul individului, din dispreţul faţă de viaţă sau din obişnuinţă, în orice caz acest tip de curaj este de considerat ca o stare stabilă. În al doilea rând, curajul poate rezulta din motive pozitive (ca vector), precum ambiţia, patriotismul, entuziasmul de orice fel. În acest caz curajul nu este atât o stare, cât o emoţie, un sentiment.

Este de înţeles că cele două tipuri de curaj au efecte diferite. Primul tip este mai sigur, pentru că, devenit o a doua natură, nu îl părăseşte niciodată pe om, al doilea tip duce adesea mai departe; de primul tip ţine mai mult fermitatea, de-al doilea, mai mult îndrăzneala. Primul tip lasă inteligenţa mai lucidă, al doilea îi sporeşte câteodată forţele, dar duce adesea la orbirea ei. Ambele întrunite rezultă în curajul perfect.

Războiul este domeniul încordărilor şi suferinţelor trupeşti; pentru a nu fi dărâmat de ele este nevoie de o anumită forţă trupească şi sufletească, înnăscută sau dobândită prin exerciţiu, care te face indiferent faţă de ele.

Cu aceste calităţi, sub simpla conducere a bunului simţ, omul este deja un instrument valabil pentru război, şi aceste calităţi sunt cele pe care le aflăm atât de general răspândite la popoarele primitive sau semicivilizate. Dacă cercetăm mai departe cerinţele războiului faţă de combatanţi, găsim predominante forţele intelectului. Războiul este de domeniul incertitudinii; trei sferturi din lucrurile pe care se întemeiază acţiunea în război sunt acoperite de ceaţa unei incertitudini mai mult sau mai puţin mari. Aici este, deci, întâi momentul în care se cere o inteligenţă fină, pătrunzătoare pentru a intui cu tactul judecăţii acesteia: adevărul.

Se poate ca o inteligenţă de rând să nimerească o dată întâmplător acest adevăr, altă dată un curaj neobişnuit poate compensa o greşeală, dar în majoritatea cazurilor, rezultatul mediu, va scoate totdeauna la iveală lipsa inteligenţei.

Războiul este de domeniul hazardului. În nici o altă activitate umană nu trebuie să se lase acestui străin atât spaţiu de acţiune, pentru că nici una nu este, în toate laturile ei, într-un contact atât de permanent cu el. Hazardul sporeşte incertitudinea tuturor împrejurărilor şi perturbează marşul evenimentelor.

Din pricina acelei nesiguranţe a tuturor ştirilor, a acestui permanent amestec al hazardului, Înaltul Comandant găseşte în război lucrurile mereu altfel decât s-a aşteptat, ceea ce nu poate rămâne fără influenţă asupra planului său ori, măcar, asupra concepţiilor sale legate de acest plan. Dacă influenţa aceasta este chiar atât de mare, încât să anuleze în mod categoric proiectele făcute, trebuie totuşi, de regulă, să treacă în locul lor altele, pentru care atunci, pe moment, adesea nu se dispune de date, deoarece în cursul acţiunii împrejurările urgentează de cele mai multe ori luarea unei hotărâri şi nu-ţi mai dau timpul să faci un nou tur de orizont, ba câteodată nici măcar timpul unor mature reflecţii. Dar este mult mai obişnuit ca rectificarea concepţiilor noastre şi cunoaşterea întâmplărilor survenite să nu ajungă să răstoarne întru totul planul, ci doar să-l zdruncine. Am dobândit o cunoaştere mai bogată a împrejurărilor, dar cu toate acestea incertitudinea nu s-a diminuat, ci a sporit. Cauza este că toate aceste cunoştinţe nu le dobândim concomitent, ci treptat, că hotărârile noastre nu încetează să fie asaltate de ele şi că spiritul, dacă putem spune aşa, trebuie să fie mereu sub arme.

Ca să iasă învingător din această continuă luptă cu neaşteptatul, două calităţi sunt indispensabile spiritului: întâi, un intelect care, şi în acest întuneric sporit, nu este lipsit de ceva licăriri ale luminii interioare ce-l conduc spre adevăr, şi apoi curajul de a urma această slabă lumină.

Prima a fost desemnată la figurat, prin expresia franceză coup d’oeil, din franceză: domeniul militar denumeşte îndeosebi talentul şi experienţa unui comandant de a sesiza „dintr-o ochire” toate posibilităţile pe care configuraţia unui teritoriu, unei poziţii, le oferă în vederea acţiunii. Expresia echivalentă în limba română este „ochiul câmpului”; iar cea de-a doua este fermitatea.

Deoarece în război lupta a atras de la început şi cel mai frecvent atenţia, iar în luptă timpul şi spaţiul sunt elemente importante – şi erau mai importante însă în acea perioadă în care călărimea, cu intervenţiile ei decisive rapide, juca rolul principal – noţiunea unei hotărâri prompte şi juste s-a legat întâi de aprecierea acelor două elemente şi a fost desemnată deci cu o expresie care se reduce doar la corectitudinea aprecierii vizuale. De aceea, mulţi dascăli ai artei militare au şi definit-o cu această semnificaţie restrânsă. Dar nu poate fi negat că, în curând, au fost înţelese prin această expresie toate hotărârile juste luate în momentul acţiunii. Aşadar când vorbim de ochiul câmpului, nu ne gândim numai la ochiul fizic, ci mai ales la ochiul minţii. Bineînţeles că atât expresia, cât şi obiectul ei, şi-au aflat locul mai ales în domeniul tacticii, dar nici în strategie nu poate lipsi, în măsura în care, şi în domeniul ei, sunt adesea necesare hotărâri rapide. Dacă despuiem noţiunea aceasta de aspectul figurat şi limitat pe care i l-a conferit expresia, nu rămâne decât găsirea rapidă a unui adevăr ce rămâne invizibil pentru privirea unui spirit de rând, sau îi apare doar după o cercetare şi o reflecţie îndelungată.

Fermitatea este, în cazul izolat, un act de curaj, iar, dacă devine o trăsătură de caracter, o obişnuinţă a sufletului. Dar aici nu este vorba de curajul faţă de primejdia fizică, ci de cel faţă de răspundere, adică, oarecum faţă de primejdia morală. Este ceea ce a fost adesea denumit curajul spiritului, pentru că provine din spirit, dar nu este totuşi un act al inteligenţei ci al temperamentului. Simpla inteligenţă încă nu înseamnă curaj, deoarece adesea îi vedem nehotărâţi pe cei mai inteligenţi oameni. Inteligenţa trebuie, deci, întâi să trezească curajul, pentru a fi apoi mânată şi sprijinită de el, deoarece, sub presiunea clipei, sentimentele îl stăpânesc pe om mai puternic decât gândurile.

I-am atribuit aici fermităţii rolul de a înlătura, în condiţiile unor motivări insuficiente, chinurile îndoielii, pericolele ezitării. Este adevărat că limbajul curent, nu foarte scrupulos, dă acest nume şi simplei înclinări spre risc: îndrăzneală, cutezanţă, temeritate.

Acolo, însă, unde omul are motivări suficiente, fie ele subiective sau obiective, valabile sau false, nu există temei să vorbim de fermitatea sa, întrucât, făcând astfel, ne substituim lui şi punem în talerul balanţei îndoieli care nici nu l-au încercat.

Aici nu se poate vorbi de forţă sau slăbiciune. Nu suntem atât de pedanţi încă să polemizăm cu limbajul curent pe tema acestei chestiuni, observaţia noastră trebuie doar să înlăture obiecţii neîntemeiate.

Această fermitate, deci, care învinge o stare de îndoială, poate fi numai un rod al inteligenţei, anume al unei orientări foarte speciale a ei. Noi afirmăm că simpla coexistenţă a unei inteligenţe superioare şi a sentimentelor necesare tot nu înseamnă fermitate. Există oameni care au cea mai ageră pătrundere pentru problemele cele mai grele, cărora nici curajul nu le lipseşte să-şi asume multe răspunderi şi, totuşi, în cazurile dificile, tot nu pot ajunge la o hotărâre. Curajul şi inteligenţa lor nu îşi dau mâna, nu se îmbină şi de aceea nu produc fermitatea, ca un al treilea element. Ea se naşte abia prin acel act al intelectului care face conştientă necesitatea îndrăznelii şi astfel determină voinţa. Această orientare foarte deosebită a inteligenţei, prin care teama de şovăire şi temporizare înfrânge orice altă teamă, este cea care naşte fermitatea în temperamentele viguroase; de aceea, oameni cu puţină inteligenţă nu pot fi fermi, în sensul dat cuvântului. Ei pot acţiona fără şovăire în cazurile dificile, dar atunci o fac fără chibzuială, şi este de la sine înţeles că pe cel care acţionează nechibzuit nu îl sfâşie îndoielile. O astfel de acţiune poate şi ea, din când în când nimeri bine, dar repetăm: media rezultatelor dobândite atestă existenţa geniului războinic. Celor ce ar fi totuşi miraţi de o asemenea afirmaţie, pentru că ar cunoaşte pe cutare brav sau cutare ofiţer sau viteaz, fără ca aceştia să fie gânditori nici măcar profunzi, trebuie să le amintim că aici este vorba de o orientare specifică a intelectului, nu de o capacitate mare de meditare.

Credem, aşadar, că fermitatea îşi datorează existenţa unei orientări specifice a intelectului, şi anume uneia ce se întâlneşte mai curând la spiritele viguroase, decât la cele strălucite. Putem documenta această geneaologie a fermităţii, adăugând că există numeroase exemple de bărbaţi care au dovedit fermitate în funcţii subordonate şi au pierdut-o în cele mai înalte. Deşi simt nevoia să ia o hotărâre, îşi dau seama de riscurile pe care le comportă o hotărâre greşită şi întrucât nu sunt familiarizaţi cu chestiunile cu care sunt confruntaţi, inteligenţa lor îşi pierde capacitatea iniţială, iar ei devin cu atât mai şovăielnici cu cât apreciază mai just pericolul nehotărârii care i-a cuprins, şi cu cât erau mai deprinşi să acţioneze sub impulsul momentului. Odată cu acest ochi al câmpului şi fermitatea, ne pare foarte firesc să vorbim de prezenţa de spirit, înrudită cu ele, ce trebuie să joace un mare rol într-un domeniu al neprevăzutului cum este războiul, căci ea nu este decât o învingere superioară a necunoscutului. Se admiră prezenţa de spirit în riposta potrivită dată unei interpelări neaşteptate, după cum se admiră soluţia găsită rapid faţă de un pericol neaşteptat. Nu este necesar ca vreuna din ele, riposta sau soluţia, să fie neobişnuite, cu condiţia să fie potrivite; căci un răspuns care, după matură şi calmă chibzuinţă, nu pare neobişnuit, adică ne-ar lăsa indiferenţi, ne poate face plăcere când este un act prompt al inteligenţei. Expresia prezență de spirit desemnează desigur în mod foarte adecvat proximitatea şi promptitudinea ajutorului dat de inteligenţă.

Dacă această splendidă calitate a unui om poate fi atribuită mai mult unei particularităţi a intelectului sau echilibrului temperamentului său depinde de natura cazului, deşi nu se poate admite ca vreuna dintre aceste calităţi să lipsească vreodată cu totul. O ripostă excelentă este mai mult opera unui cap isteţ; găsirea soluţiei adecvate într-o primejdie subită presupune, înainte de toate, echilibrul temperamentului.

Dacă aruncăm acum o privire de ansamblu asupra celor patru componente ce constituie atmosfera în care se mişcă războiul: pericolul, efortul fizic, nesiguranţa şi hazardul, devine lesne de înţeles că este necesară o mare forţă a temperamentului şi intelectului pentru a putea înainta cu siguranţă şi succes în acest element agravant, o forţă pe care o regăsim, după feluritele modificări ce îi sunt impuse de împrejurări, în gura povestitorilor şi cronicarilor evenimentelor militare ca energie, fermitate, perseverenţă, forţă a temperamentului şi a caracterului. Toate aceste manifestări ale naturii eroice ar putea fi considerate ca una şi aceeaşi forţă a voinţei, care se modifică după împrejurări; dar oricât sunt de apropiat înrudite aceste calităţi, totuşi nu sunt identice şi suntem interesaţi să distingem, cu acest prilej, măcar ceva mai precis, adică jocul forţelor sufleteşti.

Trebuie spus întâi, pentru claritatea concepţiilor, că greutatea, povara, rezistenţa, cum vrem să o numim, care cere comandantului acea forţă sufletească, nu este, decât în cea mai mică parte, activitatea inamică, rezistenţa inamică, acţiunea inamică. Activitatea inamică are efect nemijlocit asupra lui numai în ceea ce priveşte propria sa persoană, fără să atingă activitatea sa de Înalt Comandant.

Dacă inamicul rezistă patru zile în loc de două; aceasta este evident o mărime a cărei importanţă scade cu cât comandantul este mai important în grad sau la domnie. În al doilea rând, rezistenţa inamică acţionează nemijlocit asupra comandantului prin pierderea de mijloace, decurgând dintr-o rezistenţă mai lungă, şi, așadar, prin răspunderea legată de această pierdere. Aici, prin astfel de consideraţii și îngrijorări, este prima dată pusă la încercare şi înfruntată puterea sa de voinţă. Dar noi afirmăm că aceasta este departe de a fi cea mai grea povară pe care o are de dus, deoarece este o chestiune în care nu are să îşi dea socoteală decât sieşi. Toate celelalte efecte ale rezistenţei inamice, însă, sunt orientate asupra luptătorilor de sub conducerea sa şi acţionează asupra lui, prin intermediul lor. Câtă vreme oastea luptă cu curaj, cu avânt şi cu uşurinţă, comandantul are rareori prilejul să arate o mare putere de voinţă în urmărirea scopurilor sale; de îndată ce, însă, împrejurările devin dificile, şi aceasta este inevitabil acolo unde se cer înfăptuiri extraordinare, treaba nu mai merge de la sine, ca o maşină bine unsă, ci maşina însăşi începe să opună rezistenţă, pentru a o învinge, este necesară marea putere de voinţă a comandantului. Prin această rezistenţă nu trebuie înţeleasă chiar insubordonarea şi contrazicerea, deşi şi acestea se pot întâlni destul de des la câte unii indivizi, ci este impresia generală de sleire a tuturor forţelor fizice şi morale, aspectul de sfârşit al jertfelor pe care comandantul trebuie să le combată în sine însuşi şi apoi la toţi ceilalţi care, nemijlocit sau mijlocit, îi transmit impresiile, sentimentele, îngrijorările şi aspiraţiile lor. Pe măsură ce forţele mor în indivizi, iar aceştia nu mai sunt animaţi şi purtaţi de propria lor voinţă, treptat, întreaga inerţie a masei apasă asupra voinţei Înaltului Comandant: la căldura pieptului său, la lumina spiritului său trebuie să se reaprindă din nou flacăra hotărârii, lumina speranţei tuturor celorlalţi; numai întrucât este la înălţimea acestei sarcini ca el să păstreze controlul asupra masei, rămânând stăpânul ei. De cum acest control încetează, de cum propriul său curaj nu mai este destul de puternic să reanime curajul tuturor celorlalţi, masa îl trage în jos, la ea, în regiunea inferioară a naturii animale, care dă înapoi în faţa primejdiei şi nu cunoaşte ruşinea. Iată greutăţile pe care curajul şi tăria sufletească ale Înaltului Comandant le au de înfruntat în luptă, dacă vrea să realizeze lucruri excepţionale. Ele cresc cu masele, iar forţele trebuie aşadar, să crească odată cu rangul, dacă este să rămână pe măsura solicitării.

Energia acţiunii exprimă tăria motivului care a provocat acţiunea, fie că motivul are la bază o convingere intelectuală, sau o emoţie afectivă. Aceasta din urmă, însă, cu greu poate lipsi, dacă trebuie surescitată o forţă importantă.

Dintre toate sentimentele grandioase care umplu pieptul omenesc în fierbinţeala luptei, trebuie să recunoaştem că nici unul nu este atât de puternic şi de constant ca setea sufletului după glorie şi onoare. Este adevărat că abuzul legat de acest mândru dor este atribuit să provoace tocmai în război cele mai revoltătoare nedreptăţi împotriva speciei umane; dar, prin originea lor, aceste sentimente se numără desigur printre cele mai nobile ale naturii omeneşti, iar în război sunt adevăratul duh înviorător care însufleţeşte întregul organism. Toate celelalte sentimente, oricât pot deveni mai generale, sau oricât unele din ele par să le fie superioare, ca dragostea de patrie, fanatismul ideilor, răzbunarea, entuziasmul de orice fel, nu pot înlocui ambiţia de a dobândi onoarea şi setea de glorie. Acele sentimente pot în general anima şi înălţa toată trupa, dar nu trezesc în comandant dorinţa de a voi mai mult decât camarazii săi, ceea ce este o cerinţă esenţială a postului său, dacă este să realizeze în această funcție lucruri remarcabile. Aceste sentimente nu fac, decât ca ambiţia, din fiecare act distinct de război, să fie: o proprietate a comandantului, care încearcă atunci să o exploateze cel mai bine, unde ară cu efort, seamănă cu grijă, pentru a culege din belşug. Această tendinţă a tuturor comandanţilor, însă, de la cel mai înalt până la cel mai mic, acest gen de activitate, acest spirit de emulaţie, acest imbold sunt mai ales cele care animă activitatea unei armate şi îi pregătesc victoria.

Iar în ceea ce priveşte în mod deosebit pe Înaltul Comandant, întrebăm: a existat vreodată un ilustru comandant fără ambiţie, sau este măcar imaginabil un asemenea fenomen? Tenacitatea desemnează rezistenţa faţă de puterea unei singure lovituri, statornicia rezistenţa faţă de durată.

Oricât ar fi de apropiaţi aceşti doi termeni şi oricât de des este unul folosit în locul celuilalt, totuşi nu se poate nesocoti o diferenţă sensibilă a naturii lor, în sensul că tenacitatea faţă de o singură impresie violentă îşi poate avea cauza în simpla putere a unui sentiment; statornicia, în schimb, cere deja, în mai mare măsură, să fie sprijinită de intelect; deoarece cu cât se prelungeşte o activitate, cu atât tinde să se conformeze unui plan, iar statornicia, din acesta îşi dobândeşte, în parte, forţa.

Dacă ne întoarcem la tăria de cuget sau tăria sufletească, prima întrebare ce apare este ce trebuie să înţelegem prin aceasta?

Desigur că nu este vorba de violenţa exteriorizării sentimentelor sau de patimă, căci aceasta ar fi împotriva uzului limbii de toate zilele, ci de calitatea de a asculta în continuare de intelect, chiar şi sub impresia celor mai puternici stimuli, în vâltoarea celei mai puternice patimi.

Să provină acest atribut numai din puterea inteligenţei? Ne îndoim. De fapt, existenţa unor oameni cu inteligenţă deosebită care nu se pot stăpâni nu ar dovedi nimic împotrivă, căci s-ar putea spune că pentru stăpânirea de sine este nevoie de o natură deosebită a inteligenţei, poate mai curând puternică decât cuprinzătoare. Dar credem şi suntem mai aproape de adevăr, dacă vom considera că puterea de a se supune inteligenţei, chiar şi în clipele celor mai violente frământări sufleteşti, pe care noi o numim stăpânire de sine, îşi are sediul în suflet. Într-adevăr, este un alt sentiment, care ţine, în sufletele puternice, contraponderea patimilor dezlănţuite, fără să le distrugă, iar predominarea raţiunii să fie asigurată abia prin această contrapondere. Ea nu este altceva decât sentimentul demnităţii umane, această cea mai înaltă mândrie, cea mai intimă nevoie sufletească de a acţiona pretutindeni ca o fiinţă înzestrată cu discernământ şi raţiune.

Am zice de aceea: un suflet puternic este acela care nu îşi pierde echilibrul nici în cele mai violente frământări.

Dacă aruncăm o privire asupra deosebirilor dintre oameni în ceea ce priveşte sufletul, găsim în primul rând pe cei foarte puţini emotivi, numiţi de noi flegmatici sau indolenţi.

În al doilea, găsim pe cei foarte emotivi, ale căror sentimente nu depăşesc însă niciodată o anumită putere şi pe care îi cunoaştem ca oameni sensibili, dar calmi.

În al treilea rând, cei foarte iritabili, ale căror sentimente se aprind repede şi violent ca pulberea, dar nu sunt de durată.

În al patrulea rând, în sfârşit, cei care nu sunt emoţionaţi de prilejuri mărunte şi care, în general, nici nu se emoţionează repede, ci doar treptat, ale căror sentimente însă ajung la o mare putere şi sunt mult mai durabile. Aceştia sunt oamenii cu pasiuni energice, profunde şi ascunse.

Această deosebire a constituţiei sufleteşti se află probabil aproape de graniţa forţelor corporale care se mişcă în organismul uman şi aparţin acelei naturi amfibii, pe care o numim sistemul nervos, ce pare a privi de o parte spre materie, pe de altă parte spre spirit. Însă argumentele de faţă nu se preocupă de filosofie. Este totuși important să zăbovim o clipă asupra efectului pe care aceste naturi diferite le pot avea în activitatea militară şi asupra întrebării: în ce măsură se poate aştepta de la acestea o mare forţă sufletească?

Oamenii indolenţi nu pot fi scoşi uşor din echilibrul lor, dar, bineînţeles, starea în care lipseşte orice manifestare de putere nu se poate numi tărie sufletească. Nu trebuie însă ignorat că astfel de oameni, tocmai din pricina permanentului lor echilibru, manifestă în război o anumită capacitate unilaterală. Le lipseşte adesea motivul pozitiv (vectorial) de acţiune, imboldul şi, în consecinţă, activitatea, dar ei cu greu strică ceva. Particularitatea celei de-a doua clase constă în aceea că este uşor îndemnată la acţiune de obiecte mărunte, uşor strivită, însă, de cele mari. Oameni de acest tip vor manifesta o vie activitate pentru a ajuta pe un singur nenorocit, dar nenorocirea unui întreg popor îi va întrista doar, nu îi va îmboldi la acţiune. În război, astfel de oameni nu vor fi lipsiţi nici de activitate, nici de echilibru, dar nu vor înfăptui lucruri mari, afară doar dacă s-ar găsi motive pentru aceasta într-o inteligenţă foarte puternică. Este însă rar ca asemenea suflete să se combine cu o inteligenţă independentă foarte puternică.

Sentimentele tumultoase, înflăcărarea nu sunt în sine foarte potrivite pentru viaţa practică, şi, deci, nici pentru război. Ele au, într-adevăr meritul unor impulsuri puternice, dar acestea nu sunt de durată. Dacă, însă, în astfel de oameni emotivitatea ia direcţia curajului şi a ambiţiei, motivul ca actul militar pe care are să îl execute un comandant de rang inferior este de o durată mult mai scurtă. Aici ajunge adesea o singură hotărâre curajoasă, o izbucnire a forţelor sufleteşti. Un atac îndrăzneţ, un strigăt de luptă puternic este o treabă de câteva clipe, o bătălie îndrăzneaţă este treaba unei zile întregi, iar o campanie treaba unui an.

Faţă de vehemenţa sentimentelor lor, unor astfel de oameni le este de două ori mai greu să îşi păstreze echilibrul sufletesc, de aceea îşi pierd adesea capul, iar aceasta este partea lor cea mai negativă pentru conducerea războiului. Dar ar contrazice experienţa să se afirme că sufletele foarte stimulabile n-ar putea fi niciodată puternice, adică nu şi-ar putea păstra echilibrul, chiar şi în cele mai tari emoţii. Şi de ce nu ar dispune de sentimentul propriei demnităţi, de vreme ce, de regulă, aparţin naturilor mai nobile? Acest sentiment le lipseşte rareori, dar nu apucă să devină eficace. După aceea, ei sunt de cele mai multe ori pătrunşi de umilinţa cea mai vie. Dacă educaţia, observarea de sine şi experienţa vieţii i-au învăţat până la urmă mijlocul de a se supraveghea, pentru a deveni conştienţi în clipele agitaţiei puternice de contraponderea existentă latent în propriul lor piept, atunci ei pot fi capabili de o mare forţă sufletească.

În sfârşit, oamenii greu emoţionabili, dar tocmai de aceea capabili de emoţii puternice, care, faţă de cei precedenţi, se comportă ca jarul faţă de flacără, sunt cei mai apţi să înlăture; cu forţa lor titanică, imensele poveri, sub care ne putem închipui în mod figurat dificultăţile acţiunii militare. Efectul sentimentelor lor seamănă cu mişcarea maselor mari, care, chiar dacă mai lentă, este cu atât mai irezistibilă.

Deşi astfel de oameni nu sunt asaltaţi de sentimentele lor şi antrenaţi, spre propria lor ruşine, de ele, ca cei precedenţi, ar fi, totuşi, iar contrar experienţei, să credem că nu şi-ar putea pierde echilibrul şi n-ar putea deveni robii unor patimi oarbe; dimpotrivă, aceasta se va întâmpla întotdeauna când le va lipsi nobila mândrie a stăpânirii de sine sau de câte ori ea nu va fi destul de puternică. Vedem confirmată această experienţă cel mai des la bărbaţii deosebiţi ai unor popoare primitive, unde dezvoltarea intelectuală redusă favorizează întotdeauna o predominare a patimii. Dar şi la popoarele civilizate, chiar în păturile mai culte ale acestora, viaţa este plină de astfel de fenomene, când oamenii sunt antrenaţi de patimi violente, precum braconierii Evului Mediu, înlănţuiţi după cerbii ce goneau prin pădure.

O spunem, deci, încă o dată: un suflet puternic nu este precum cel capabil numai de emoţii puternice, ci cel ce rămâne echilibrat în cele mai puternice emoţii, astfel încât, în ciuda furtunilor din piept, capacitatea de judecată şi convingerea îşi păstrează întreaga subtilitate, ca acul compasului pe nava tălăzuită de furtună.

Cu expresia puterea caracterului sau, în general, caracter, se desemnează fermitatea în convingeri, fie că aceste convingeri rezultă din propria judecată sau din cea a altora, că ele se întemeiază pe principii, păreri, inspiraţii de moment sau pe orice alt produs al spiritului. Este adevărat că acest gen de fermitate nu se poate manifesta când convingerile însele sunt susceptibile la dese schimbări. Aceste dese schimbări nu trebuie să fie neapărat datorate unor influenţe străine. Ele pot rezulta din activitatea neîncetată a propriei noastre inteligenţe, ceea ce denotă atunci, bineînţeles, o nesiguranţă deosebită a ei. Evident că despre un om care îşi schimbă părerea de la o clipă la alta, chiar dacă aceasta este rezultatul propriei lui activităţi intelectuale, nu se va spune: are caracter. Aşadar, se desemnează cu această calitate numai oameni a căror convingere este foarte constantă, fie pentru că este adânc întemeiată şi limpede, în sine puţin susceptibilă la modificări, sau poate, cum este cazul la oamenii indolenţi, le lipseşte activitatea intelectuală şi cu aceasta motivul unei schimbări, sau, în sfârşit, pentru că un act expres de voinţă, rezultat dintr-un principiu imperios al inteligenţei, respinge, până la un anumit grad, schimbarea de opinii.

În război însă, impresiile multe şi puternice pe care le primeşte sufletul şi incertitudinea tuturor cunoştinţelor şi percepţiilor noastre constituie motive mai puternice, decât se întâlnesc în orice altă activitate umană, pentru a-l abate pe om de la calea pe care a luat-o, pentru a-l face să se îndoiască de sine şi de alţii.

Aspectul sfâşietor al pericolelor şi suferinţelor face ca afectivitatea să dobândească uşor o precădere asupra covingerilor bazate pe inteligenţă şi, în întunericul care scaldă toate fenomenele, o înţelegere profundă şi lucidă este atât de grea, încât schimbarea acestora devine mai uşor de înţeles şi de iertat. Trebuie acţionat mai mult după intuirea şi presimţirea adevărului. De aceea nicăieri deosebirile de păreri nu sunt atât de mari ca în război, iar torentul impresiilor ce izbesc în propria convingere nu încetează niciodată. Chiar cea mai mare impasibilitate a inteligenţei abia dacă ne poate apăra de acest torent, pentru că impresiile, prea vii şi prea puternice, se adresează totdeauna, concomitent şi sufletului.

Numai opiniile şi principiile generale, care conduc acţiunea de pe o poziţie mai înaltă, pot fi rodul unei înţelegeri profunde şi lucide, şi dacă ele se ancorează, ca să spunem aşa, părerii despre cazul concret individual. Dar tocmai stăruirea în rezultatele unei reflecţii anterioare, împotriva torentului de păreri şi fenomene pe care le aduce cu sine prezentul, constituie dificultatea. Între cazul individual şi principiu este adesea un spaţiu larg care nu poate fi întotdeauna străbătut ghidându-ne după un lanţ vizibil de concluzii şi în care o anumită încredere în sine este necesară, iar un anumit scepticism, binefăcător. Aici nu ajută adesea decât un principiu imperativ, care, situat în afara gândirii însăşi, o stăpâneşte; este principiul de a stărui, în toate cazurile îndoielnice la prima părere şi de a nu renunţa la ea, până nu ne obligă la aceasta o convingere clară. Trebuie să păstrăm cu tărie credinţa în adevărul superior al principiilor bine verificate şi, faţă de vehemenţa fenomenelor momentului, nu trebuie uitat că adevărul acestora este de o valoare mai redusă. Prin acest privilegiu pe care îl acordăm, în cazurile îndoielnice, convingerii noastre anterioare, prin stăruința în ea, acţiunea dobândeşte acea stabilitate şi continuitate numită caracter.

În ce măsură echilibrul sufletesc favorizează tăria de caracter este lesne de înţeles, de aceea şi oamenii cu mare forţă sufletească au, de cele mai multe ori, un caracter puternic.

Tăria de caracter duce la o variantă a acesteia, încăpăţânarea. Este adesea foarte greu să se spună, în cazul concret, unde se termină tăria de caracter şi începe încăpăţânarea, în schimb diferenţa abstractă dintre ele nu pare greu de determinat.

Încăpăţânarea nu este o greşeală a intelectului; prin acest termen noi desemnăm rezistenţa faţă de o înţelegere mai justă, rezistenţă care n-ar putea fi atribuită, fără contradicţie, inteligenţei, care este tocmai capacitatea de înţelegere. Încăpăţânarea este o greşeală a sufletului. Această inflexibilitate a voinţei, această iritabilitate faţă de intervenţii străine, îşi are temeiul numai într-un gen deosebit de egoism, care pune mai presus de orice plăcerea de a dispune de sine şi de alţii numai prin propria activitate intelectuală. Am numi-o un fel de vanitate, dacă nu ar fi totuşi o explicație mai bună; vanitatea se mulţumeşte cu aparenţa, încăpăţânarea însă se întemeiază pe plăcerea pe care i-o aduce obiectul încăpăţânării.

Spunem deci: tăria de caracter devine încăpăţânare ori de câte ori rezistenţa faţă de înţelegerea străină nu rezultă dintr-o convingere superioară, din încrederea într-un principiu mai înalt, ci dintr-un sentiment de opoziţie. Deşi această definiţie nu ne aduce decât un folos practic redus, cum am şi recunoscut-o, va împiedica totuşi ca încăpăţânarea să fie considerată o simplă intensificare a tăriei de caracter, în timp ce de fapt este ceva esenţial diferit, ce-i drept asociat cu tăria de caracter sau învecinat cu ea, dar în atât de mică măsură o intensificare a ei, încât există chiar oameni foarte încăpăţânaţi care, din pricina lipsei de inteligenţă, au puţină tărie de caracter.

După ce am identificat în aceste aptitudini ale unui comandant eminent în război, calităţile în care sufletul şi inteligenţa conlucrează, ajungem acum la o particularitate a activităţii militare care poate fi eventual considerată drept cea mai puternică, chiar dacă nu este mai importantă, şi care, fără legătură cu forţele sufleteşti, face apel numai la capacităţile intelectuale. Este legătura în care războiul se află cu teritoriul şi cu terenul (mediul dat).

În primul rând, această relaţie există în mod cu totul neîntrerupt, astfel încât nu ne putem imagina o acţiune militară a unei armate decât desfăşurându-se într-un anumit spaţiu; în al doilea rând, ea este de o importanţă hotărâtoare, pentru că modifică efectele tuturor forţelor, câteodată schimbându-le total; în al treilea rând, ea are adesea ca obiect cele mai mărunte trăsături locale, în timp ce, pe de altă parte, cuprinde cele mai largi spaţii. De aceea, relaţia pe care războiul o are cu teritoriul şi cu terenul imprimă activităţii sale o mare particularitate. Dacă ne gândim la celelalte activităţi umane, care implică o legătură cu acest factor, la agricultură şi grădinărit, la construcţii de case şi hidrotehnice, la minerit, la vânătoare şi exploatare forestieră, fiecare din ele se desfăşoară pe spaţii foarte limitate, pe care curând le poţi cunoaşte cu suficientă precizie. În război însă, comandantul trebuie să predea opera activităţii sale unui spaţiu pe care nu îl poate cuprinde cu privirea, pe care cel mai mare zel nu-l poate întotdeauna cerceta şi cu care, de fapt, rareori ajunge la o cunoştinţă mai intimă, datorită continuelor schimbări. Este adevărat că adversarul se află, în general, în aceeaşi situaţie, dar, în primul rând, o dificultate comună continuă să fie o dificultate, iar cel care prin talent şi exerciţiu ajunge să o stăpânească va deţine un mare avantaj, în al doilea rând, această egalitate a dificultăţii este valabilă numai în mod general, nicidecum în fiecare caz particular, când, în mod obişnuit, unul din cei doi beligeranţi (apărătorul) ştie mult mai mult despre teren decât celălalt. Această dificultate trebuie învinsă de o capacitate intelectuală specifică denumită simţ de orientare. Este vorba de capacitatea de a-şi face rapid o reprezentare geometrică corectă despre fiecare teritoriu şi de a se regăsi, în consecinţă, de fiecare dată, uşor pe hartă și în teren. Vădit acesta este un act al imaginației. Este adevărat că perceperea se face în parte prin ochiul fizic, în parte prin inteligenţă, care completează cu informaţii obţinute din ştiinţă şi experienţă ceea ce lipseşte, alcătuind un întreg din fragmentele privirii corporale; dar ca acest întreg să apară viu înaintea sufletului, să devină o imagine, o hartă desenată în minte, ca această imagine să se menţină şi să nu se descompună mereu în diversele ei trăsături, asta nu o poate înfăptui decât forţa sufletească pe care o numim imaginație. Dar oricât de neînsemnată ar fi această utilitate, trebuie totuşi să se datoreze acelei forţe naturale, căci dacă ea ar lipsi cu totul, ar fi greu să ne facem o imagine clară şi coerentă a lucrurilor şi să le vedem ca şi cum le-am avea în faţă. Recunoaştem bucuroşi că o memorie bună poate fi aici de ajutor dacă, însă, memoria poate fi considerată ca forţă sufletească distinctă, sau dacă este tocmai o calitate a acelei capacităţi perceptive de a fixa mai bine în minte aceste lucruri, iată o întrebare pe care trebuie s-o lăsăm fără răspuns, cu atât mai mult cu cât pare în genere dificil să ne închipuim distinct, în unele privinţe, aceste două forţe sufleteşti.

Este firesc că şi aplicaţiile acestui talent se extind pe treptele superioare ale ierarhiei. Dacă, la conducerea unui grup, un husar sau un infanterist trebuie să se descurce uşor prin toate împrejurimile şi dacă pentru aceasta e nevoie doar de manifestări puţine ale unei capacităţi de înţelegere şi reprezentare limitate, Înaltul Comandant în schimb trebuie să se ridice până la aspectele geografice generale ale unei provincii şi ale unei ţări, să aibă mereu vii înaintea ochilor traseele drumurilor, apelor şi munţilor, fără a se lipsi totuşi de simţul de orientare valabil pentru zone limitate.

Este adevărat că, în chestiunile generale, îi sunt de un mare ajutor ştirile de orice fel, hărţi, cărţi, memorii, iar pentru detalii, sprijinul anturajului său, dar este totuşi cert că un mare talent în perceperea rapidă şi limpede a teritoriului conferă întregii sale activităţi mai multă uşurinţă şi fermitate, îl apără de o anumită neajutorare lăuntrică şi-l face mai puţin dependent de alţii.

Dacă această aptitudine este de atribuit fanteziei, apoi este aproape singurul serviciu pe care activitatea militară îl cere imaginaţiei, care în rest îi este mai mult dăunătoare decât folositoare.

Credem că, astfel, am luat în considerare manifestările funcţiilor intelectuale şi sufleteşti solicitate naturii umane de activitatea militară. Peste tot inteligenţa apare ca o forţă a cărei cooperare este hotărâtoare şi astfel se înţelege de ce activitatea militară, atât de simplă, de puţin complexă în manifestările sale, nu poate fi exercitată în mod eminent de oameni lipsiţi de capacităţi intelectuale eminente.

Dacă am ajuns la această părere, nu mai suntem obligaţi să considerăm învăluirea unei poziţii inamice, un lucru atât de simplu, repetat de mii de ori, şi o sută de alte acţiuni similare, drept opera unor mari eforturi intelectuale.

Într-adevăr, soldatul simplu şi vrednic este considerat, în mod obişnuit, opusul unui cap meditativ sau bogat în idei ori iniţiative, opusul unor spirite strălucind de toate podoabele culturii sau cunoaşterii. De altfel, această opoziţie nu este de fel nereală, numai că nu dovedeşte că valoarea soldatului capabil stă doar în curajul său şi că n-ar fi nevoie de o anumită activitate şi capacitate deosebită a capului, pentru a fi, doar, ceea ce se numeşte o spadă bună. Trebuie să revenim mereu asupra faptului că sunt foarte curente exemplele de bărbaţi care îşi pierd posibilităţile de activitate de cum ajung în posturi superioare, cărora capacitatea lor de înţelegere nu le mai corespunde; trebuie, însă, să amintim mereu că vorbim de realizări eminente. De aceea, în război, fiecare treaptă a exercitării comenzii îşi creează propriul său tip de capacităţi intelectuale necesare.

O deosebire foarte mare există între un Înalt Comandant, adică un general ce stă în fruntea unui întreg război sau al unui teatru de război, şi prima treaptă de comandaţi subordonată lui, din simplul motiv că aceasta este supusă unei conduceri şi supravegheri mult mai stricte, dispunând aşadar de un spaţiu mult mai restrâns pentru propria activitate intelectuală. Aşa se face că opinia curentă vede o activitate intelectuală eminentă numai în această cea mai înaltă funcţie şi crede că, până la ea, ar fi suficientă o inteligenţă comună. Ba există chiar tendinţa de a se atribui ajutorului Înaltului Comandant, încărunţit poate sub arme, o anumită abrutizare, din pricina inconstestabilei sărăciri spirituale la care l-a dus activitatea sa unilaterală, şi de a zâmbi de simplitatea lui, cu toată stima cuvenită curajului său.

Nu ne propunem să combatem ideea pentru a asigura o soartă mai bună acestor oameni de ispravă; la eficacitatea lor n-ar contribui cu nimic şi puţin la fericirea lor, ci vrem doar să arătăm cum stau lucrurile în realitate şi să prevenim împotriva greşelii de a crede că în război, un simplu spadasin, lipsit de inteligenţă, ar putea înfăptui lucruri mari.

Dacă pretindem, pentru cel ce va fi distins, chiar în posturile inferioare de comandă, calităţi intelectuale deosebite şi creştem aceste pretenţii cu fiecare treaptă, rezultă de la sine că avem o cu totul altă părere despre oamenii care ocupă în mod glorios posturile de-al doilea rang într-o armată, iar aparenta lor simplitate faţă de erudit, de omul de afaceri care ştie a mânui pana, de omul de stat având experienţa conferinţelor, nu trebuie să ne înşele cu privire la natura excelentă a inteligenţei practice. Se întâmplă desigur câteodată ca bărbaţi, care au dobândit faimă în funcţii mai mici, să o ducă mai departe cu ei în funcţii superioare, fără să o merite cu adevărat acolo; dacă nu sunt prea solicitaţi în aceste posturi şi, deci nu riscă să își dea în vileag lipsurile, opinia nu va distinge atât de precis ce gen de faimă li se cuvine, şi, astfel, asemenea bărbaţi contribuie adesea să se ajungă la o apreciere modestă despre personalitatea ce poate străluci în anumite posturi.

Aşadar în război, de la gradul cel mai de jos până sus, pentru înfăptuiri eminente se cere o genialitate deosebită. Totuşi istoria şi judecata posterităţii nu acordă calificarea de geniu decât spiritelor care au strălucit în primele posturi, adică în cele de Înalt Comandant. Pricina este că aici într-adevăr cerinţele faţă de calităţile morale şi intelectuale cresc, deodată, foarte mult.

Pentru a duce la un sfârşit strălucit un întreg război sau actele lui cele mai importante, pe care le numim campanii, se cere o mare cunoaştere a relaţiilor politice de ansamblu dintre state. Aici conducerea războiului coincide cu politica, iar Înaltul Comandant devine totodată om de stat. Pentru a sugera tot ce trebuie cuprins şi înţeles just, dintr-o privire, îl trimitem pe cititor la afirmaţia că: Înaltul Comandant devine om de stat, dar nu are voie să înceteze de a fi comandant. Pe de o parte, cuprinde cu privirea toate aspectele politice, pe de altă parte, este foarte conştient de ce se poate înfăptui cu mijloacele de care dispune.

Deoarece, în război, diversitatea şi determinarea neprecisă a tuturor relaţiilor aduc în calcul un mare număr de mărimi, deoarece majoritatea lor nu pot fi evaluate decât după legile probabilităţii, dacă comandantul nu le-ar privi pe toate acestea cu ochiul unui spirit ce intuieşte peste tot adevărul, ar rezulta o încâlceală de consideraţii şi reflecţii, din care judecata nu s-ar mai descurca de fel.

În acest sens Bonaparte a spus, foarte just, că multe dintre hotărârile pe care trebuie să le ia un comandant ar putea constitui probleme matematice demne de forţele unui Newton poate.

Atributele superioare ale spiritului pretinse aici sunt sinteza şi judecata, ridicate la nivelul unei miraculoase vederi a spiritului, care atinge şi înlătură în zborul său mii de reprezentări clar-obscure, pe care o inteligenţă obişnuită le-ar scoate cu greu la lumină, epuizându-şi forţele. Dar această activitate superioară a spiritului, această viziune a geniului tot n-ar deveni fenomen istoric, dacă nu s-ar sprijini pe calităţile de temperament şi caracter de care am vorbit.

Simplul motiv al adevărului este extrem de slab în om şi de aceea există întotdeauna o mare deosebire între cunoaştere şi voinţă, între a şti şi a putea. Cel mai puternic imbold spre acţiuni, omul îl primeşte întotdeauna prin sentimente, iar cel mai puternic reazem, îl află în acel aliaj de sentiment şi inteligenţă pe care l-am cunoscut în fermitate, dârzenie, statornicie şi tărie de caracter.

Dacă, de altfel, această activitate intelectuală şi sufletească superioară a Înaltului Comandant nu s-ar vădi în succesul total al activităţii sale şi ar fi acceptată doar pe încredere, ar deveni numai rareori fenomen istoric.

Ceea ce se află despre mersul evenimentelor militare este de obicei foarte simplu, seamănă mult cu alte relatări şi, mulţumindu-se doar cu povestirea, nimeni nu vede şi nu înţelege dificultăţile învinse cu acest prilej. Numai când şi când, în memoriile Înaltului Comandant poate sau ale unuia din confidenţii săi, ori cu prilejul unei cercetări istorice speciale care s-a încăpăţânat să amănunţească un eveniment, apar la lumina zilei parte din multele fire ce constituie întreaga ţesătură. Cele mai multe reflecţii şi lupte de idei, care preced o realizare de seamă, sunt intenţionat ascunse, deoarece ating interese politice, sau cad întâmplător pradă uitării, fiind considerate doar o simplă schelărie, de înlăturat la terminarea clădirii.

Dacă în sfârşit, fără să îndrăznim să ne apropiem de o definire mai precisă a forţelor sufleteşti superioare, vrem să acceptăm că o diferenţiere există în chiar capacitatea de înţelegere, cum au fixat-o, în grai, concepţiile curente – şi ne întreabă astfel ce tip de inteligenţă se potrivește cel mai bine geniului militar? atât examinarea obiectului, cât şi experienţa ne vor învăţa să preferăm, în caz de război, să încredinţăm soarta fraţilor şi copiilor noştri, onoarea şi siguranţa patriei mai curând inteligenţelor scrutătoare decât celor creatoare, mai curând celor cuprinzătoare decât celor unilaterale, celor ponderate decât celor înfierbântate.

*

În sensul său strict, războiul este luptă: căci lupta este singurul principiu activ în activitatea atât de variată, denumită, în sensul cel mai larg, război. Lupta, însă, este o măsurare a forţelor sufleteşti şi fizice, efectuată prin mijlocirea celor fizice. Se înţelege de la sine că nu este permis să se excludă forţele sufleteşti, căci starea sufletească are cea mai hotărâtoare influenţă asupra forţelor fizice.

Necesităţile luptei l-au determinat curând pe om să facă invenţii specifice pentru a-şi asigura avantaje, astfel lupta a fost mult modificată. Dar oricare i-ar fi natura, conceptul nu i se modifică prin acestea şi ea constituie războiul. Iniţial invenţiile au fost arme şi alte materiale ale luptătorilor individuali.

Acestea trebuie fabricate şi exersate înainte de a începe lupta, ele sunt adaptate naturii luptei, care le impune deci legea ei, dar vădit această activitate este altceva decât lupta însăşi; ea este numai pregătirea, nu ducerea luptei. Că înarmarea şi înzestrarea nu fac parte esenţial din noţiunea de luptă este limpede, căci şi simpla trântă tot luptă este. Lupta a determinat apariţia armelor şi materialelor, iar acestea o modifică, există aşadar între ambele o acţiune reciprocă. Dar lupta însăşi rămâne totuşi o activitate foarte specifică, şi aceasta cu atât mai mult cu cât se desfăşoară într-un mediu cu totul specific, cel al primejdiei.

Dacă este, deci, vreodată necesară separarea unor activităţi diferite, apoi aici este cazul; şi pentru a se întrevedea importanţa practică a acestei idei, ajunge doar să amintim discret cât de des s-a întâmplat ca personalitatea cea mai capabilă în unul dintre domenii să apară de o pedanterie inutilizabilă în celălalt. Nici nu este la fel de greu să despărţim în teorie o activitate de alta dacă forţele înarmate şi înzestrate se consideră ca mijloace date, ale căror efecte principale ajunge să le cunoşti, pentru a le folosi în mod eficace.

În sensul strict arta războiului va fi, astfel, arta de a folosi în luptă mijloacele date, şi nu putem decât s-o numim conducerea războiului. Este, pe de altă parte, adevărat că de arta războiului, în sens mai larg, vor ţine toate activităţile de care războiul are nevoie, deci întreaga creare a forţelor armate, adică recrutarea, înarmarea, înzestrarea şi instruirea lor.

Pentru realizarea unei teorii este esenţial a despărţi aceste două activităţi, căci este uşor de înţeles că dacă fiecare artă a războiului ar începe cu constituirea forţelor armate şi adaptarea lor la propriile cerinţe, ea n-ar fi aplicabilă decât în puţinele cazuri în care forţele armate disponibile ar corespunde întocmai cerinţelor respective. Dacă, dimpotrivă, vrem să avem o teorie adecvată în majoritatea cazurilor, dar care să nu fie pentru nici unul cu totul inutilizabilă, ea trebuie să fie elaborată ţinând seama de marea majoritate a mijloacelor de luptă obişnuite, şi, chiar în acest caz, având în vedere numai efectele lor esenţiale.

Conducerea războiului înseamnă, deci, organizarea şi conducerea luptei. Dacă această luptă ar fi un singur act, n-ar exista motiv să procedăm în continuare la o subîmpărţire. Dar lupta constă dintr-un număr, mai mic sau mai mare, de acte distincte, independente, pe care le numim acţiuni de luptă ori lupte. Din acestea decurg activităţi cu totul diferite; cea de a organiza şi conduce în sine aceste lupte şi cea de a face legătura dintre ele, în vederea scopului războiului. Prima din aceste activităţi a fost denumită tactică, a doua strategie.

Împărţirea în tactică şi strategie este acum de uz general şi fiecare ştie, destul de sigur, în care din aceste domenii să încadreze un fapt anume. Drept urmare, după clasificarea dată, tactica este teoria folosirii forţelor armate în luptă, iar strategia este teoria folosirii luptelor pentru atingerea scopului războiului.

De aceea s-a negat utilitatea oricărei cunoaşteri şi s-a atribuit totul aptitudinilor naturale:

Cei la care bunul simţ a rămas precumpănitor percep desigur ce distanţă uriaşă rămâne între geniul cel mai elevat şi un savant pedant, ajungând astfel la un fel de liber-cugetare, respingând orice credinţă în teorie şi socotind conducerea războiului o funcţie naturală a omului pe care o îndeplineşte mai mult sau mai puţin bine, numai după cum s-a născut cu mai multe sau mai puţine aptitudini pentru aceasta. Nu se poate nega că aceştia erau mai aproape de adevăr decât cei ce puneau accentul pe o falsă cunoaştere; curând însă se bagă de seamă că această părere nu este decât expresia unei exagerări. Nici o activitate a inteligenţei umane nu este posibilă fără o anumită bogăţie de reprezentări, acestea însă nu sunt înnăscute, cel puţin nu majoritatea lor, ci dobândite şi constituie o formă de cunoaştere. Se pune, deci, numai întrebarea de ce natură să fie reprezentările şi la aceasta credem că am răspunde spunând, că, pentru militar, trebuie să fie orientare spre obiectele cu care nemijlocit avem de-a face în război.

Cunoaşterea trebuie să fie corespunzătoare cu rangul

În chiar domeniul acestei activităţi militare, cunoştinţele vor trebui să fie diferite după poziţia pe care comandantul o ocupă, vor trebui orientate spre obiecte mai mărunte şi mai limitate, când e de rang mai mic, şi spre obiecte mai mari şi mai cuprinzătoare când are o poziţie mai înaltă. Există înalţi comandanţi care n-ar fi strălucit în fruntea unui regiment de cavalerie şi vice-versa.

Cunoaşterea în război este foarte simplă, dar nu foarte uşoară

Prin faptul că, în război, cunoașterea este atât de simplă, adică orientată spre obiecte atât de puţine şi cuprinzându-le şi pe acestea numai în rezultatele lor finale, aplicarea ei practică nu devine, totodată, foarte uşoară. Am mai vorbit despre dificultăţile cărora le este, în genere, supusă acţiunea în război; nu ne vom opri aici asupra celor ce pot fi depăşite numai cu curajul şi afirmăm că şi activitatea propriu-zisă a inteligenţei este uşoară şi simplă doar în poziţiile inferioare, că dificultatea sporeşte odată cu poziţia comandantului şi că, în poziţia cea mai înaltă, cea a înaltului comandant, această activitate este una dintre cele mai dificile ce există pentru spiritul uman.

Cum trebuie să fie constituită cunoaşterea

Înaltul comandant nu trebuie să fie un cercetător savant al statului, nici istoric, nici publicist, dar trebuie să fie familiarizat cu afacerile superioare ale statului, trebuie să cunoască şi să aprecieze just tendinţele tradiţionale și globale, interesele implicate, problemele ridicate, personalităţile conducătoare. Nu este nevoie să fie un fin observator de oameni, un analist minuţios al comportamentului uman, dar trebuie poată cunoaște caracterul, felul de a gândi şi obiceiurile, meritele şi lipsurile specifice ale celor de sub comanda sa. Nu trebuie să cunoască detalii tehnice privitoare la un mijloc de transport, nu trebuie să ştie a înhăma cai la un tun, dar trebuie să ştie a aprecia just durata marşului unei coloane în feluritele împrejurări date.

Toate aceste cunoştinţe nu se pot obţine prin mijlocirea unor formule sau maşinării ştiinţifice, ci se dobândesc doar când, în cercetarea lucrurilor şi în viaţă, intervin, active, o judecată lucidă şi un talent orientat după această concepţie.

Cunoaşterea necesară unei activităţi militare superioare se distinge, deci, prin aceea că poate fi dobândită prin cercetare, adică prin studiu şi reflecţie, numai de un talent specific, care se pricepe să extragă printr-un fel de instinct al inteligenţei, doar esenţa din fenomenele vieţii, aşa cum extrage albina mierea din floare, şi că, în afară de cercetare şi studiu, poate fi dobândită şi prin experienţa vieţii. Viaţa, cu bogăţia învăţămintelor sale, nu va produce niciodată un Newton sau un Euler, dar va putea naşte calculele superioare ale unui Condé sau Frederic.

Aşadar, nu este necesar să ne refugiem în adevăr sau pedanterie simplistă pentru a salva demnitatea intelectuală a activităţii militare. Nu a existat niciodată un mare, un eminent înalt comandat îngust la minte, dar foarte numeroase sunt cazurile în care bărbaţi, care se distinseseră în mod deosbit în funcţii inferioare, au rămas în funcţia cea mai înaltă, sub nivelul mediocrităţii, pentru că aptitudinile lor intelectuale nu au fost suficiente. Că şi între poziţiile de înalt comandant poate fi făcută o diferenţiere, după gradul deplinelor lor puteri, se înţelege de la sine.

Cunoaşterea trebuie să devină capacitate de acţiune

Mai trebuie să ne gândim la o condiţie, mai importantă pentru cunoaşterea conducerii războiului decât pentru orice altă cunoaştere, şi anume: să fie în întregime asimilată de spirit şi să înceteze aproape de a mai fi ceva obiectiv. Aproape în toate celelalte arte şi activităţi ale vieţii, cel ce acţionează poate face uz de adevăruri cu care a făcut cunoştinţă doar o dată, în spiritul şi sensul cărora nu mai trăieşte şi pe care le extrage din cărţi prăfuite. Când constructorul ia pana în mână, pentru a stabili printr-un calcul complicat dimensiunile unui arc butant, adevărul aflat ca rezultat nu este o manifestare a spiritului său. A trebuit să se străduiască să-şi extragă datele şi apoi le-a supus unei operaţiuni intelectuale a cărei lege nu a descoperit-o, de a cărei necesitate este pe moment numai în parte conştient şi pe care o aplică, în mare măsură, mecanic.

În război, însă, nu se întâmplă niciodată aşa.

Reacţia spiritului, forma veşnic schimbătoare a fenomenelor, îl obligă pe comandant să poarte în sine întregul aparat intelectual al cunoaşterii sale, el trebuie să fie în stare să dea din sine, peste tot şi cu fiece bătaie a inimi, hotărârea necesară. Cunoaşterea trebuie să se transforme, deci, prin deplina asimilare cu propriul  spirit şi propria viaţă, într-o adevărată capacitate de acţiune. Acesta este motivul pentru care, toate par atât de uşoare la bărbaţii distinşi în război şi totul este atribuit talentului lor natural; spunem talentului natural, pentru a-l distinge astfel de cel educat şi format prin observare şi studiu.

Din cele cele două segmente în care am despărţit conducerea războiului, tactica şi strategia, teoria acesteia din urmă prezintă, indiscutabil, dificultăţile mai mari, pentru că prima nu are aproape decât un câmp închis de obiecte, strategia, însă, se deschide în direcţia scopurilor, ducând nemijlocit la pace sau la război, într-un un domeniu nedeterminat de posibilităţi.

Cum, însă, mai ales Înaltul Comandant este cel căruia îi revine sarcina să urmărească aceste scopuri, îndeosebi acea parte din strategie în care se mişcă el, este supus dificultăţii.

Aşadar, în strategie, şi îndeosebi acolo unde cuprinde cele mai înalte realizări, teoria se va opri, mult mai mult decât în tactică, la simpla examinare şi cercetare a lucrurilor şi se va mulţumi să-l ajute pe Înaltul Comandant să dobândească acea cunoaştere intimă a lucrurilor care, integrată în toată gândirea sa, să-i facă pasul mai uşor şi mai sigur, să nu-l oblige niciodată să se despartă de sine însuşi, pentru a da ascultare unui adevăr obiectiv.

*

Oricât de simplă este chestiunea, se pare că încă nu s-au hotărât lucrurile şi nici nu se ştie bine ce motive ar trebui să stea la baza unei asemenea hotărâri. Am afirmat anterior: cunoaşterea este una, capacitatea de acţiune alta. Ambele sunt atât de deosebite  între ele încât n-ar trebui uşor confundate. Capacitatea de acţiune, de fapt, nu poate fi prinsă în nici o carte şi deci nici cuvântul „artă” n-ar trebui să figureze ca titlul unei cărţi. Deoarece însă ne-am obişnuit să cuprindem sub expresia „teoria artei”, sau pur şi simplu artă, cunoştinţele necesare exercitării unei arte (cunoştinţe din care unele pot fi ştiinţe constituite) este consecvent să aplicăm acest sistem de împărţire şi să folosim termenul „artă” ori de câte ori scopul activităţii este creator, de pildă arhitectura, iar temenul ştiinţă atunci când scopul este cunoaşterea pură, de exemplu matematica, astronomia. Când în teoria fiecărei arte pot să apară ştiinţe distincte, închegate, se înţelege, deci, de la sine şi nu trebuie să ne încurce. Remarcabil mai este, însă, că nu există nici o ştiinţă cu totul lipsită de artă, în matematici, de exemplu, calculul şi folosirea algebrei reprezintă o artă, dar cu aceasta suntem încă departe de limite.

Motivul: pe cât de mare şi vizibilă este deosebire dintre cunoaştere şi capacitatea de acţiune în produsele complexe ale cunoştinţelor umane, pe atât de greu este să le urmărim pe amândouă în om, până la o completă diferențiere.

Dificultatea de a despărţi cunoaşterea de judecată

Doar orice act de gândire este artă. Acolo unde logicianul trage linia, unde se termină premisele, care sunt un rezultat al cunoaşterii, unde începe judecata, acolo începe arta. Dar mai mult decât atât: chiar cunoaşterea spiritului este iarăşi judecată, deci artă, şi până la urmă, probabil şi cunoaşterea prin simţuri.

Într-un cuvânt: dacă este adevărat că o fiinţă umană înzestrată numai cu capacitatea de cunoaştere, fără judecată, poate fi închipuită la fel de puţin ca şi contrariul ei, înseamnă că nici arta şi ştiinţa nu pot fi niciodată distinse cu totul una de alta.

Cu cât aceste subtile elemente de lumină se întrupează în formele exterioare ale lumii, cu atât mai scindată este împărţirea lor; şi încă odată: unde scopul este creaţie şi producţie, acolo este domeniul artei; ştiinţa domneşte acolo unde ţelul este cercetarea şi cunoaşterea. Din toate acestea rezultă de la sine că ar fi mai potrivit să se spună arta războiului decât ştiinţa războiului.

Despre acestea, atât, deoarece nu ne putem lipsi de noţiunile respective. Acum, însă, venim cu afirmaţia că războiul n-ar fi, în sensul propriu, nici artă, nici ştiinţă, şi că tocmai acest punct iniţial al noţiunilor de la care s-a pornit a dus într-o direcţie greşită, dând loc la o asimilare involuntară a războiului cu alte arte sau ştiinţe şi la o mulţime de analogii greşite.

Aceasta s-a simţit încă mai demult şi de aceea s-a afirmat că războiul ar fi o meserie; cu aceasta, însă, paguba a fost mai mare decât câştigul, căci meseria este doar o artă inferioară şi, ca atare, este supusă unor legi mai stricte şi mai strâmte. Într-adevăr, un timp, arta războiului a evoluat în spiritul unei meserii, şi anume în timpul condotierilor (mercenari italieni). Dar această direcţie o luase nu din motive lăuntrice, ci din motive exterioare, iar istoria militară arată cât de puţin firească şi satisfăcătoare a fost zisa direcţie în acea vreme.

Războiul este un act al relaţiilor umane

Afirmăm, deci, că războiul nu ţine de domeniul artelor şi al ştiinţelor, ci de domeniul vieţii sociale. El este un conflict al unor interese majore care se rezolvă în mod sângeros, şi numai prin aceasta este diferit de celelalte conflicte. Mai bine decât cu o artă oarecare, războiul ar putea fi comparat cu comerţul, care este de asemenea un conflict al unor interese şi activităţi umane, şi mult mai aproape îi este politica, a cărei natură, la rândul ei, ar putea fi considerată ca un fel de comerţ la scară mai mare. Pe lângă aceasta, politica este pântecele în care războiul se dezvoltă; în ea zac deja, tainic sugerate, formele rudimentare ale războiului, după cum calităţile fiinţelor vii preexistă în embrionii lor.

Deosebire

Esenţialul deosebirii stă în aceea că războiul nu este o activitate a voinţei care acţionează asupra unei substanţe inerte, ca în artele mecanice, sau asupra unui element viu, dar totuşi pasiv, ca spiritul şi sentimentul uman în artele frumoase, ci acţionează asupra unui element viu care reacţionează şi care este determinat la rându-i de o panoplie de efecte şi cauze. Aşadar realitatea din târg rareori îşi va da concursul planului de acasă.

Aşadar se poate afirma că acea oaste de meseriaşi în ale războiului va merge la luptă până când premisele sau limitele propriilor cutume învăţate mecanic vor permite, aceştia nefiind pregătiţi de nimic mai mult sau mai puţin; pe când doar cei pentru care războiul devine suflu al existenţei, centru al credinţei sau raţiune de a trăi: vor reuşi acele mari izbânde şi acte de glorie atât de des pomenite şi atât de amplu studiate de, ironic, cei care reduc în ţarcul limitat al meseriilor remunerate, datoria sfântă de a pleca la război întru apărarea onoarei, credinței şi demnităţii unui neam întreg.

*

Ce loc şi rol important deţine îndrăzneala în sistemul dinamic al forţelor unde se opune prudenţei şi precauţiei, că teoria nu are nici un drept să o îngrădească, sub pretextul puterii sale legiuitoare.

Această nobilă forţă de impulsie, cu care sufletul omenesc se ridică deasupra primejdiilor, trebuie considerată în război ca un principiu activ specific. Într-adevăr, în ce domeniu al activităţii umane să-şi afle îndrăzneala dreptul de cetate, dacă nu în război?

De la toboşar şi soldatul de la furgoanele de bagaje, până sus la Înaltul Comandant, îndrăzneala este cea mai nobilă virtute, oţelul potrivit, care îi dă armei ascuţişul şi strălucirea.

Trebuie să recunoaştem: îndrăzneala are în război chiar privilegii proprii. Dincolo de rezultatul calcului cu spaţiu, timp şi mărime, îi mai revin îndrăznelii câteva procente, pe care, ori de câte ori se dovedeşte mai puternică, le obţine din slăbiciunea celorlalţi. Este aşadar o adevărată forţă creatoare. Aceasta nu este, nici filosofic, greu de dovedit. Ori de câte ori îndrăzneala întâlneşte şovăiala, are în mod necesar probabilitatea succesului de partea sa, căci şovăiala este deja un echilibru pierdut. Numai acolo unde dă de o prudenţă gândită, despre care am fi tentaţi să spunem că este la fel de îndrăzneaţă, în orice caz la fel de puternică şi viguroasă ca ea însăşi, îndrăzneala trebuie să fie în dezavantaj.

Dar acestea sunt cazuri rare.

În toată mulţimea prudenţilor, o importantă majoritate sunt cei prudenţi din frică.

În marea masă ostăşească, îndrăzneala este o forţă a cărei dezvoltare deosebită nu poate ajunge niciodată să dăuneze altor forţe, pentru că, în cadrul şi structura ordinii de luptă şi a serviciului militar, marea masă ostăşească este întotdeauna subordonată unei voinţe superioare şi este, deci, condusă de o inteligenţă din afara ei. Aici îndrăzneala rămâne numai ca forţa unui arc comprimat, gata oricând să ţâşnească.

Cu cât urcăm, în ierarhia comandanţilor, cu atât devine mai necesar ca îndrăzneala să fie însoţită de un spirit chibzuit, ca să nu fie fără scop, o simplă izbucnire a patimii, căci tot mai rar priveşte propriul sacrificiu, tot mai des apărarea celorlalţi şi binele unei mari colectivităţi depind de succesul ei. Ceea ce, deci, este reglementat pentru marea masă ostăşească – de regulamentul de serviciu, devenind o a doua natură, trebuie să fie reglementat pentru comandant de chibzuinţă, iar aici chiar şi îndrăzneala unei singure acţiuni poate uşor deveni greşeală. Totuşi, rămâne o greşeală frumoasă, care nu trebuie privită ca oricare alta. Ferice de armata în care se iveşte adesea îndrăzneala inoportună, care este o buruiană virguroasă, dar mărturia unui sol bogat. Chiar şi îndrăzneala oarbă, adică îndrăzneala lipsită de orice scop, nu trebuie dispreţuită, în fond, este aceeaşi forţă sufletească, însă exercitată fără participarea inteligenţei, ca un fel de patimă. Numai acolo unde îndrăzneala refuză ascultarea spiritului, unde se desparte, cu dispreţ, de o voinţă categoric superioară, trebuie tratată ca un rău periculos, nu din pricina riscurilor legate de îndrăzneală, ci din pricina acestei neascultări, căci nimic nu este în război mai important decât ascultarea.

Ajunge numai să afirmăm, că, în război, la un grad egal de inteligenţă, teama strică de o mie de ori mai mult decât îndrăzneala.

Trebuie făcută o diferenţiere între motivele rezultate din presiunea necesităţii, care duc la o acţiune îndrăzneaţă. Această îndrăzneală are gradele ei de necesitate. Dacă este imediată, dacă, în urmărirea obiectivului său, comandantul se expune la mari primejdii, pentru a se substrage altora la fel de mari, nu putem admira decât hotărârea sa, care, însă, tot are valoare. Dacă un tânăr sare călare peste o prăpastie, ca să-şi arate îndemânarea de călăreţ, este îndrăzneţ; când face acelaşi salt pentru a scăpa de inamicul aflat pe urmele sale, este doar hotărât.  Cu cât, însă, necesitatea este mai departe de acţiune, cu cât este mai mare numărul situaţiilor pe care inteligenţa trebuie să le parcurgă ca să ajungă conştientă de necesitate, cu atât mai puţin dăunează îndrăznelii.

Când Frederic cel Mare a considerat, în 1756, că războiul era inevitabil şi că nu putea scăpa pierii decât luând-o înainte inamicilor săi, se impunea, deci, să înceapă el războiul, dar aceasta era, desigur, un act foarte îndrăzneţ, căci numai puţin bărbaţi în situaţia lui s-ar fi hotărât la aşa ceva.

Deşi strategia este numai domeniul rezervat înaltului comandant ori comandanţilor din cele mai înalte posturi, totuşi îndrăzneala tuturor celelalte verigi ale armatei îi este strategiei la fel de puţin indiferentă ca şi celelalte virtuţi militare.

Cu o armată provenind dintr-un popor îndrăzneţ şi în care spiritul îndrăznelii a fost mereu întreţinut, se pot întreprinde cu totul alte lucruri decât cu o armată care s-a înstrăinat de această virtute militară; de aceea am şi menţionat-o în legătură cu armata. Dar, în fond, obiectul interesului nostru este, într-un mod cu totul deosebit, îndrăzneala Înaltului Comandant, şi totuşi nu avem mare lucru de spus despre ea, după ce am caracterizat-o, în general, cât ne-am priceput de bine.

Cu cât urcăm în ierarhia posturilor de conducere, cu atât devin predominante în activitate spiritul, inteligenţa şi înţelegerea, cu atât este refulată îndrăzneala, care este o calitate a temperamentului, şi de aceea o găsim atât de rar în posturile cele mai înalte, dar atunci este cu atât mai de admirat. O îndrăzneală condusă de o inteligenţă dominantă este semnul distinctiv al eroului; această îndrăzneală nu constă în a cuteza împotriva naturii lucrurilor, într-o grosolană încălcare a legii probabilităţii, ci în sprijinirea viguroasă a acelui calcul superior pe care geniul, cu tactul judecăţii l-a parcurs, cu iuţeala fulgerului şi numai semiconştient, când ia hotărârea. Cu cât îndrăzneala înaripează mai mult spiritul şi înţelegerea, cu atât mai departe ajung ele în zborul lor, cu atât mai cuprinzătoare devine privirea, cu atât mai corect rezultatul; dar, bineînţeles, mereu numai în sensul că de scopurile mai mari rămân legate şi pericolele mai mari. Omul obişnuit, pentru a nu vorbi de cel slab şi nehotărât, poate ajunge la un rezultat just cel mult într-o activitate imaginară, în camera lui, departe de pericole şi răspunderi, şi asta doar în măsura în care aşa ceva este posibil fără experienţa vie. Dacă, însă, pericolele şi răspunderile l-ar încolţi peste tot de aproape, ar pierde privirea de ansamblu, şi dacă ar păstra-o cumva, datorită influenţei altora, ar pierde capacitatea de a hotărî, pentru că aici nimeni altcineva nu-l poate ajuta. Credem, aşadar, că nici un Înalt Comandant eminent nu poate fi imaginat ca lipsit de îndrăzneală, că niciodată o asemenea personalitate nu se poate dezvolta dintr-un om căruia nu-i este înnăscută această forţă a sufletului, pe care o considerăm prima condiţie a unei asemenea cariere.

Cât mai subzistă din forţa aceasta înnăscută, perfecţionată şi modificată prin educaţie şi trecută prin restul vieţii, atunci când bărbatul a ajuns la înaltul post, este a doua întrebare.

Cu cât forţa a rămas mai mare, cu atât aripa geniului va fi mai viguroasă, zborul mai înalt. Riscul devine tot mai mare, dar odată cu el creşte obiectivul. Dacă liniile comportamentului comandantului decurg şi îşi dobândesc direcţia dintr-o îndepărtată necesitate, sau dacă tind spre cheia de boltă a unui edificu proiectat de mândrie, dacă acţionează Frederic sau Alexandru, este cam acelaşi lucru pentru cercetarea critică. Dacă ipoteza din urmă stârneşte mai mult imaginația, fiind şi mai cutezătoare, prima, în schimb, satisface mai mult intelectul, deoarece comportă mai multă necesitate interioară.

Ne rămâne să mai considerăm o împrejurare importantă.

Spiritul îndrăznelii poate domni într-o armată fie pentru că există în popor, fie pentru că a apărut într-un război norocos, sub conducători îndrăzneţi; dar în acest caz, la început i se va simţi lipsa.

În timpurile noastre, însă, abia dacă mai există alt mijloc de a educa spiritul poporului în acest sens decât tocmai războiul, şi anume conducerea îndrăzneaţă a acestuia. Numai prin ea se poate acţiona împotriva acelei moliciuni sufleteşti, acelei tendinţe spre sentimentul de confort, care trag în jos un popor prins de bunăstare şi de o activitate comercială în creştere.

Numai când caracterul popular şi obişnuinţa războiului se sprijină între ele, într-o permanentă reciprocitate, un popor poate spera să aibă o poziţie puternică în lumea politică.

*

În război, mai mult decât în orice situaţie în lume, lucrurile se petrec altfel decât au fost gândite, iar văzute de aproape arată altfel decât din depărtare. Cu ce calm poate vedea arhitectul crescându-i opera şi conformându-se planurilor sale – medicul, deşi expus mai mult decât arhitectul unor efecte şi hazarduri ce se sustrag cercetării, îşi cunoaşte totuşi exact efectele şi formele mijloacelor sale.

În război, conducătorul unui vast ansamblu se află în neîncetata bătaie a valurilor unor informaţii false şi adevărate; a unor greşeli comise din teamă, neglijenţă, pripeală; a unor insubordonări, datorate unoi păreri juste sau greşite, relei-voinţe, unui simţ adevărat sau fals al datoriei, lenei sau epuizării precum şi a unor hazarduri la care nimeni nu se gândise. Pe scurt, este expus la o sută de mii de impresii, din care cele mai multe au o tendinţă neliniştitoare, iar puţine încurajatoare. O lungă sau formată experienţă conferă tactul aprecierii rapide a feluritelor fenomene, iar un mare curaj şi tăria de caracter ar trebui să le reziste ca o stâncă în clipocitul valurilor.

Cine ar cădea acestor impresii, nu ar duce la capăt nimic din ce a întreprins, şi, de aceea, perseverenţa în hotărârea luată, câtă vreme nu i se opun cele mai categorice motive este o contrapondere necesară în raport cu dificultăţile întâmpinate. Apoi aproape nu există în război vreo acţiune glorioasă care să nu fi fost înfăptuită cu eforturi, strădanii şi suferinţe infinite, iar dacă, aici, slăbiciunea fizică şi morală a omului este întotdeauna gata să cedeze, tot numai o mare putere de voinţă, care se manifestă printr-o tenacitate admirată de contemporani şi viitoreni, poate duce la ţintă.

*

De obicei, înainte de a-l cunoaşte, oamenii îşi fac despre pericol o idee mai curând atrăgătoare decât respingătoare. Să năvăleşti, în frenezia entuziasmului, în pas de asalt asupra inamicului – cine numără atunci gloanţele şi pe cei căzuţi? Să te arunci, înaintea morţii reci, cu ochii strâns închişi, nesigur dacă tu sau alţii îi vor scăpa – şi toate astea în preajma imediată a ţintei de aur a victoriei, în preajma rodului savuros de care ţi-e însetată mândria – poate fi asta greu? Nu va fi greu şi încă mai puţin va părea greu. Dar momente din acestea, care totuşi nu sunt treaba unei singure clipite, cum le gândeşte lumea, momente din acestea, spunem noi, nu sunt decât puţine – aşadar ele trebuie suportate ca tratamentele medicamentoase, de lungă durată şi rele la gust.

Să-l însoţim pe novice pe câmpul de bătălie. Când ne apropiem, bubuitul tot mai limpede al tunurilor face loc, în cele din urmă, şuieratului gloanţelor, care atrage acum atenţia celui lipsit de experienţă. Gloanţe încep să lovească în preajmă, înaintea şi în urma noastră.

Alergăm la dealul pe care stă Înaltul Comandant cu numeroasa lui suită. Aici impactul apropiat al ghiulelelor, exploziile proiectilelor au şi ajuns atât de frecvente încât seriozitatea vieţii sfârşeşte prin a se impune imaginaţiei tinereşti. Deodată un cunoscut se prăbuşeşte – un obuz explodează în grup şi dă loc la ceva mişcări involuntare – începi să simţi că nu mai eşti întru totul calm şi concentrat, chiar şi atenţia celui mai curajos va fi, măcar puţin, abătută. Acum să mai facem un pas, să intrăm în bătălie, care e în toi în faţa noastră, încă aproape ca un spectacol, şi să ajungem la cel mai apropiat general de divizie, aici gloanţele curg şi zgomotul propriilor tunuri măreşte confuzia. Trecem acum de la generalul de divizie la cel de brigadă, acest bărbat de curaj recunoscut, stă prudent după un deal, o casă sau nişte copaci. Indice sigur al creşterii pericolului, mitraliile ropotesc pe acoperişuri şi pe ţarini, ghiulele şuieră din toate direcţiile, trecând pe lângă noi şi pe deasupra noastră, a şi început să se audă, frecvent, ţiuitul gloanţelor. Să mai facem un pas spre trupe, spre infanteria aceasta care rezistă ore întregi sub foc, cu o statornicie de nedescris. Aici aerul e plin de ţiuitul gloanţelor, care îşi anunţă curând apropierea prin sunetul scurt şi ascuţit cu care ne trec în zbor la un ţol de ureche, de cap, de suflet. Peste toate, la vederea celor mutilaţi, a celor ce cad, compătimirea ne umple de amărăciune inima şi o face să bată mai puternic.

Novicele nu va atinge nici una din aceste diferite zone de densitate a pericolului fără să simtă că lumina ideilor se mişcă aici în alte medii şi se refractă altfel decât în activitatea speculativă; ba ar trebui să fie un om foarte deosebit cel care, la aceste prime impresii, n-ar pierde capacitatea de a lua pe loc o hotărâre. Este adevărat, obişnuinţa le toceşte foarte curând, după jumătate de oră începem să fim indiferenţi faţă de ceea ce ne înconjoară – unul mai mult, altul mai puţin; dar la completa placiditate şi la elasticitatea firească a sufletului tot nu poate ajunge un om obişnuit – şi astfel se poate trage concluzia următoare – cu calităţi obişnuite nu o poţi scoate la capăt aici, lucru cu atât mai adevărat cu cât creşte sfera activităţii căreia trebuie să-i faci faţă. Un curaj înnăscut, enzuziast şi stoic, o ambiţie imperioasă sau o lungă obişnuină cu pericolul – trebuie să existe pentru ca, în acest mediu ce sporeşte dificultăţile, orice activitate să nu rămână inferioară măsurii ce ar părea normală între patru pereţi.

Pericolul în război face parte din fricţiunea acestuia, pentru a-l înţelege bine, trebuie să ne facem despre fricţiune o idee exactă şi de aceea am pomenit-o.

*

Dacă nu i s-ar îngădui nimănui să emită judecăţi despre evenimente militare decât în clipa când este îngheţat de ger, sau moare de căldură şi de sete, ori este strivit de lipsuri şi oboseală, am dispune, e adevărat, de şi mai puţine aprecieri obiectiv juste, dar ele ar fi măcar juste subiectiv, adică ar reda exact relaţia dintre persoana care judecă şi obiect. Ne şi dăm seama de aceasta când vedem ce ieftin depreciatoare, ba chiar demoralizantă şi meschină, este judecata martorilor oculari despre rezultatele unor cazuri nefavorabile. Aceasta ar fi, după părerea noastră, o măsură a influenţei pe care o exercită efortul fizic şi a atenţiei pe care o merită în judecarea evenimentelor militare.

Dintre multele lucruri ale căror consum în război nu poate fi determinat de o reglementare oficială face parte, înainte de toate, efortul fizic. Cu condiţia să nu fie risipit, efortul fizic este un coeficient al tuturor forţelor, şi nimeni nu poate spune exact cât de departe poate fi împins. Partea curioasă este însă că, aşa cum numai braţul puternic al arcaşului poate încorda mai tare coarda arcului, tot astfel numai de la un spirit viguros se poate aştepta că va încorda mai puternic forţele armatei sale. Căci una este când, în urma unor mari nenorociri, o armată înconjurată de primejdii se demantelează, ca un zid ce se prăbuşeşte, şi nu-şi poate afla salvarea decât în încordarea supremă a forţelor sale fizice; alta când o armată victorioasă, antrenată numai de sentimente semeţe, este condusă de comandantul ei, după cum vrea el. Acelaşi efort, care în primul caz ar putea stârni cel mult milă, ar trebui aici să ne inspire admiraţie, pentru că a fost mult mai greu de obţinut.

Se evidențiază astfel aici, pentru ochiul rămas limpede, una din acele forţe care înlănţuie, s-ar zice în întuneric, mişcările spiritului şi consumă, în taină, forţele sufletlui.

Deşi, de fapt, aici este vorba numai de efortul pe care Înaltul Comandant îl cere armatei, şi comandantul subordonaţilor săi, adică de curajul de a-l pretinde, de arta de a-l obţine, puterea de a-l stăpâni. După ce am împins, în mod onest, analiza războiului până la acest punct, trebuie să luăm în consideraţie şi ponderea acestor reziduuri.

Am vorbit, aici, despre efortul fizic, îndeosebi pentru că, întocmai ca pericolul, face parte din cele mai importante cauze de fricţiune şi pentru că, prin măsura sa nedeterminată, se aseamănă cu trăsăturile corpurilor elastice, a căror frecare este, după cum se știe, greu de calculat. Ca să nu se abuzeze de aceste consideraţii, de această apreciere a condiţiilor agravante ale războiului, natura a încredinţat sensibilităţii rolul de a conduce judecata noastră. Aşa cum un individ izolat nu este avantajat să invoce imperfecţiunile sale fizice când este insultat sau maltratat, în schimb o poate face când a respins cu bine insulta sau s-a răzbunat în mod strălucit, nici un Înalt Comandant şi nici o armată nu vor ameliora impresia unei înfrângeri ruşinoase prin evocarea aceloraşi pericole, lipsuri şi eforturi, care ar spori imens strălucirea unei victorii. Astfel sentimentul nostru ne interzice o aperentă echitate către care ar înclina judecata, sentimentul dovedindu-se aici o judecată superioară.

*

Dacă întrebăm întâi despre obiectivul spre care trebuie orientat întregul război pentru a fi mijlocul adecvat scopului politic, vom constata că acest obiectiv este deopotrivă de schimbător ca scopul politic şi circumstanţele specifice războiului.

Dacă începem prin a ne întreba iarăşi despre conceptul pur al războiului, trebuie să spunem că scopul lui politic se află, de fapt, în afara domeniului său; căci dacă războiul este un act de violenţă, întreprins pentru a-l obliga pe adversar să ne îndeplinească voinţa, ar trebui să se urmărească întotdeauna şi exclusiv înfrângerea adversarului, adică dezarmarea sa. Vrem să examinăm întâi acest scop dezvoltat din concept, de care totuşi, în realitate numeroase cazuri se apropie mult în lumina acestei realităţi.

Cu alt prilej vom examina mai amănunţit ce înseamnă a dezarma un stat, însă chiar aici să distingem trei elemente care, ca scopuri colective, le cuprind pe toate celelalte. Sunt forţa armată, ţara şi voinţa inamicului.

Forţa armată trebuie nimicită, adică pusă într-o asemenea situaţie încât să nu mai poată continua lupta.  Declarăm, cu acest prilej, că în continuare vom înţelege doar în acest sens expresia „nimicirea armatei inamice”.

Ţara trebuie cucerită, căci pe teritoriul ei se poate constitui o nouă forţă armată.

Dar chiar dacă aceste două s-au înfăptuit, războiul, adică tensiunea ostilă şi acţiunea forţelor inamice, nu poate fi considerat încheiat câtă vreme n-a fost înfrântă şi voinţa inamicului, adică guvernul său şi aliaţii lui să fi fost siliţi să semneze pacea sau poporul să fi fost silit la supunere; deoarece, pe când suntem în posesiunea deplină a teritoriului, lupta se poate aprinde din nou în interiorul său sau cu sprijinul aliaţilor inamicului. Desigur că asta se poate întâmpla şi după încheierea păcii, dar aceasta nu dovedeşte decât că nu orice război comportă un deznodământ şi o lichidare integrală. Dar, chiar aşa fiind, cu încheierea războiului se sting de fiecare dată o mulţime de scântei, care ar fi mocnit pe ascuns, iar tensiunile cedează, deoarece toate spiritele orientate spre pace, întotdeauna numeroase la orice popor şi în toate împrejurările, nu mai sunt la fel de favorabile rezistenţei. De altfel, oricum ar fi, întotdeauna, odată cu pacea, scopul trebuie considerat atins şi treburile războiului încheiate.

Deoarece, din cele trei elemente enumerate, forţa armată este destinată protecţiei ţării, ordinea firească este ca aceasta să fie mai întâi nimicită, apoi ţara să fie cucerită şi prin aceste două succese, precum şi prin starea în care ne vom mai afla atunci, adversarul să fie silit la pace. De obicei, nimicirea forţei armate inamice se face treptat şi, în aceeaşi măsură, urmează de îndată cucerirea ţării. Ambele fenomene obişnuiesc să intre cu acest prilej în interacţiune, pierderea provinciior ducând, la rândul ei, la slăbirea forţelor armate. Această ordine nu este, însă, de fel necesară şi de aceea nici nu o întâlnim întodeauna. Se poate întâmpla ca forţa armată inamică să se retragă, încă înainte de a fi sensibil slăbită, la graniţa opusă a ţării sau chiar cu totul dincolo de graniţe. În acest caz, drept urmare, cea mai mare parte sau chiar întreaga ţară va fi cucerită.

Dar acest scop al războiului abstract, dezarmarea adversarului, acest mijloc suprem pentru atingerea scopului politic, în care trebuie să fie reunite toate celelalte, nu se întâlneşte de fel în mod general; în realitate nici nu este condiţia necesară a păcii şi, deci, nu poate fi nicidecum ridicată în teorie, la rangul de lege. Există nenumărate cazuri de încheiere a păcii care au avut loc înainte ca una din cele două părţi să fi putut fi considerată dezarmată, ba chiar înainte ca echilibrul să fi fost măcar deranjat în mod sensibil. Mai mult încă, dacă vom considera cazurile concrete, trebuie să constatăm că există o întreagă categorie în care intenţia de nimicire a adversarului ar fi un inutil joc intelectual, aceasta anume când adversarul este mult mai puternic.

Motivul pentru care scopul războiului, dedus din conceptul său, nu se potriveşte întotdeauna cu războiul real ţine de diferenţa dintre tipurile de război.

Dacă războiul s-ar conforma conceptului său pur, atunci un război între două state cu forţe sensibil inegale ar apărea ca o absurditate, ar fi, deci, imposibil. Inegalitatea forţelor fizice ar avea voie să fie cel mult atât de mare încât să poată fi compensată de forţele morale ale părţii adverse, ceea ce, în actualele condiţii sociale, este la prima vedere foarte dificil. Aşadar, dacă am văzut desfăşurându-se războaie între state de putere foarte inegală, aceasta este pentru că, în realitate, războiul se depărtează foarte mult de conceptul originar.

Există două lucruri, care în realitate, pot trece ca motiv pentru pace, în locul incapacităţii de a rezista în continuare. Primul este improbabilitatea succesului, al doilea preţul lui prea ridicat.

Deoarece războiul în ansamblu trebuie să se desprindă de legea riguroasă a necesităţii interne şi să se lase în seama calcului probabilităţilor, ceea ce este cu atât mai frecvent cazul cu cât războiul se pretează mai mult la acest calcul prin împrejurările care i-au dat naştere, cu cât sunt mai mici motivele şi tensiunile, este de înţeles cum, din acest calcul al probabilităţilor, poate apărea însuşi motivul păcii. Războiul nu trebuie deci,  întotdeauna dus până la înfrângerea uneia dintre părţi – se poate imagina că, la motive şi tensiuni foarte slabe, chiar şi o probabilitate uşoară, abia sugerată, ajunge să-l convingă să cedeze pe cel căruia îi este nefavorabilă. Dacă celălalt ar fi convins de aceasta dinainte, n-ar fi decât firesc să tindă numai către această probabilitate, să nu caute şi să nu meargă pe drumul mai lung al unei complete înfrângeri a inamicului.

Şi mai general acţionează asupra hotărârii de a încheia pacea – luarea în cosiderare a efortului depus şi a celui care va mai fi necesar. Deoarece războiul nu este un act al patimii oarbe, ci în el precumpăneşte scopul politic, valoarea pe care acesta o are trebuie să determine mărimea sacrificiilor cu care vrem să cumpărăm pacea. Aceasta va fi cazul în ce priveşte nu numai amploarea sacrificiului, dar şi durata lui. De îndată ce, deci cheltuiala de forţe va fi atât de mare încât să nu mai corespundă cu valoarea scopului politic, acesta trebuie abandonat – ceea ce are ca urmare pacea.

Se vede, deci, că în războaiele în care nici una din părţi n-o poate dezarma cu totul pe cealaltă, motivele de a cădea la pace vor creşte şi vor scădea de ambele părţi, după probabilitatea succeselor ulterioare şi a efortului necesar.

Dacă aceste motive ar fi deopotrivă de puternice de ambele părţi, ele s-ar întâlni la mijlocul diferenţei lor politice; forţa ce se câştigă de o parte, se pierde de cealaltă.

Câtă vreme suma lor este măcar suficientă, pacea va fi încheiată; bineînţeles că va fi însă în favoarea aceluia ce avusese motivele mai slabe s-o dorească.

Aici mai trecem în mod intenţionat cu vederea deosebirea pe care caracterul pozitiv sau negativ al scopului (a se înţelege prin „pozitiv” şi „negativ” acţiunile depuse în contul unui scop sau altul, o valoare pozitivă sugerează o mişcare ofensivă pe când una negativă apărarea pasivă), trebuie, în mod necesar, s-o provoace în acţiune; căci chiar dacă aceasta este, cum vom arăta mai departe, de cea mai mare importanţă, aici trebuie totuşi să ne menţinem pe un punct de vedere şi mai general, deoarece intenţiile politice iniţiale variază mult în cursul războiului şi până la sfârşit pot ajunge cu totul altele, tocmai pentru că sunt determinate de succesele şi de rezultatele probabile.

Se naşte acum întrebarea cum se pot influenţa probabilităţile rezultatelor. În primul rând, prin aceleaşi mijloace ce duc şi la înfrângerea adversarului; nimicirea forţelor sale armate şi cucerirea provinciilor sale, dar ambele nu mai sunt totuşi exact aceleaşi ce fuseseră când serveau primului scop. Când atacăm forţele armate inamice este cu totul altceva dacă vrem ca primei lovituri să-i urmeze un şir de altele ca, până la urmă, totul să fie distrus, sau dacă vrem să ne mulţumim cu o singură victorie, ca să înfrângem sentimentul de siguranţă al adversarului, să-i dăm sentimentul superiorităţiii noastre şi să-i insuflăm deci îngrijorare faţă de viitor. Dacă asta vrem atunci vom depune pentru nimicirea forţelor lui armate numai atât efort cât este suficient în acest scop. De asemenea dacă nu se urmăreşte înfrângerea adversarului, cucerirea provinciilor se va face altfel. În primul caz, nimicirea forţei sale armate ar fi acţiunea realmente eficace, iar cucerirea provinciilor numai consecinţa ei; cucerirea lor înainte ca forţa sa armată să fi fost dată peste cap ar fi de considerat, întotdeauna, doar ca un rău necesar.

În schimb, însă, dacă nu ne propunem înfrângerea forţei armate inamice şi suntem convinşi că nici inamicul nu caută calea deznodământului sângeros, ci dimpotrivă se teme de ea, cucerirea unei provincii slab sau deloc apărate constituie deja un avantaj în sine, iar dacă acest avantaj este destul de mare pentru a-l îngrijora pe adversar cu privire la rezultatul general, este de considerat şi ca un drum scurt spre pace.

Acum ajungem să vorbim şi de un mijloc deosebit – acela de a acţiona asupra probabilităţii succesului fără a înfrânge forţa armată duşmană, anume prin acţiuni nemijlocit legate de politică. Dacă există acţiuni deseobit de adecvate să rupă alianţele adversarului nostru sau să le facă inoperante, să ne dobândească aliaţi noi, să stârnească activităţi politice în favoarea noastră, etc., este uşor de înţeles cum acestea pot spori mult şansele unui succes şi pot deveni un drum mult mai scurt spre obiectiv decât înfrângerea forţelor armate inamice.

A doua întrebare se referă la mijloacele necesare pentru a acţiona asupra cheltuirii de forţă a inamicului, adică a supra-ridicării preţului.

Cheltuirea de forţe a adeversarului constă în consumarea forţelor sale armate, adică în distrugerea acestora de către partea noastră; în pierderea de provincii, adică în cucerirea lor de către partea noastră.

După o cercetare mai atentă, ne va părea evident că semnificaţia acestor două obiective nu coincide nici aici întotdeauna cu cea a omonimelor lor în condiţiile altui scop. Că diferenţele vor fi de cele mai multe ori doar nesemnificative, nu trebuie să ne inducă în eroare, căci, în viaţa reală, în condiţiile unor motive slabe, adesea cele mai subtile nuanţe hotărăsc adoptarea uneia sau alteia din modalităţile de folosire a forţei. Aici noi ţinem numai să arătăm că, date fiind anumite condiţii, alte drumuri spre obiectiv sunt posibile, că ele nu constituie o contradicţie internă, nici ceva absurd, nici măcar o greşeală.

În afară de aceste două obiective, mai există încă trei căi deosebite, orientate nemijlocit în direcţia majorării cheltuielii de forţe de către adeversar. Prima este invazia, adică cucerirea provinciilor inamice, nu cu intenţia de a le păstra, ci pentru a ridica acolo contribuţii de război sau chiar pentru a le pustii. Scopul nemijlocit nu este nici cucerirea teritoriul inamic, nici înfrângerea forţelor sale armate, ci doar, în mod foarte general, păgubirea inamicului. A doua cale este să ne orientăm acţiunile în mod preferenţial contra obiectivelor la care s-ar putea provca pagube mai mari adversarului. Nu e nimic mai uşor decât să ne închipuim două direcţii diferte de atac ale forţei noastre armate, în care una ar fi de preferat cu mult, dacă se urmăreşte înfrângerea inamcului, celalaltă, în schimb, ar fi mai rentabilă, dacă n-ar fi şi n-ar putea fi vorba de înfrângerea inamcului. În limbaj curent, prima direcţie ar fi considerată ca cea mai militară, a doua ca cea mai politică. Dacă privim însă lucrurile din punctul de vedere cel mai elevat, ambele direcţii sunt deopotrivă militare şi fiecare din ele este adaptată scopurilor numai dacă se potriveşte condiţiilor date. A treia cale, cu mult mai importantă după numărul de cazuri în care se aplică este obosirea adversarului. Alegem această expresie nu numai pentru a desemna obiectivul cu un cuvânt, ci pentru că exprimă în întregime fenomenul şi nu este atât de figurată cum apare la prima vedere. Noţiunea de obosire în timpul unei lupte implică epuizarea treptată, prin durata acţiunii, a forţelor fizice şi a voinţei.

Dacă vrem, însă, să-l supralicităm pe adversar în durata luptei, trebuie să ne mulţumim cu obiective cât de mici posibile, căci stă în natura lucrurilor ca un obiectiv mare să pretindă un efort mai mare decât unul mic; cel mai mic obiectiv, însă, pe care ni-l putem propune este rezistenţa pură şi simplă, adică lupta fără intenţie pozitivă. În condiţiile acestei rezistenţe, mijloacele noastre ar fi deci relativ cele mai mari şi deci, rezultatul cel mai bine asigurat. Cât de departe se poate merge pe această cale pur negativă? Evident nu până la pasivitatea absolută, căci simpla suferinţă n-ar mai fi luptă; rezistenţa, însă, este o activitate şi prin aceasta trebuie distruse atâtea din forţele inamicului, încât să fie obligat să renunţe la intenţia sa. Numai asta vrem cu fiecare act distinct şi în aceasta constă natura negativă (pasivă) a intenţiei noastre.

Indiscutabil, această intenţie negativă, în actul ei distinct, nu este atât de eficace cum ar fi una pozitivă, acţionând în aceeaşi direcţie presupunând că ar reuşi; dar în aceasta stă tocmai deosebirea, anume că intenţia negativă reuşeşte mai uşor, deci oferă mai multă siguranţă, ceea ce pierde acum în eficienţă, în fiecare act în parte, trebuie să recâştige prin timp, adică prin durata luptei. Şi astfel, acestă intenţie negativă care constituie principiul rezistenţei pure, este şi mijlocul natural de a-l supralicita pe adversar în durata luptei, adică de a-l obosi.

Aici stă originea deosebirii dintre atac şi apărare, deosebire ce domină tot domeniul războiului. Totuşi nu putem continua aici urmărirea acestui drum, ci ne mulţumim să spunem că, din chiar această intenţie negativă, pot fi deduse toate avantajele şi deci, toate formele mai puternice ale luptei care sprijină defensiva şi în care se realizează, aşadar, acea corelaţie logică filosofică-dinamică ce există între amploarea şi siguranţa succesului.

Dacă, aşadar, intenţia negativă, mai exact concentrarea tuturor resurselor în simpla rezistenţă, dă o superioritate în luptă, iar aceasta va fi atât de mare încât să compenseze o eventuală precumpănire a adversarului, simpla durată a luptei poate ajunge să aducă treptat cheltuirea de forţe a adversarului la acel punct în care obiectivul lui politic nu va mai putea să-i ţină cumpăna şi va trebui, deci, să renunţe la el. Se vede, aşadar, că în această cale, obosirea adversarului, include marele număr de cazuri în care cel slab vrea să reziste celui tare.

Vedem, aşadar, că în război există multe căi pentru atingerea obiectivului, că nu orice caz este legat de înfrângerea adversarului, că nimicirea forţelor armate inamice, cucerirea provinciilor inamice, simpla lor ocupare, simpla lor invazie, acţiuni orientate nemijlocit asupra relaţiilor politice, în sfârşit aşteptarea pasivă a loviturilor duşmane sunt, toate, mijloace care pot fi utilizate, fiecare în parte, în vederea înfrângerii voinţei duşmane, după cum particularitatea cazului permite să se aştepte mai mult de la un mijloc sau altul. Le mai putem adăuga o clasă întreagă de scopuri ce constituie căi mai scurte, spre obiectiv, pe care le-am putea privi ca şi argumente.

Însă nu există nici un domeniu al raporturilor umane în care să nu apară aceste scântei ale relaţiilor personale, ce sar peste toate împrejurările materiale, iar în război, unde personalitatea luptătorilor joacă un rol atât de mare, atât la planul de război, cât şi pe câmpul de luptă, ele pot lipsi desigur cu atât mai puţin.

 Ne mulţumim să atragem atenţia asupra lor, deoarece ar fi pendaterie să încercăm să le clasificăm. Cu acestea se poate spune, pe drept cuvânt, că numărul căilor posibile spre obiectiv creşte până la infinit.

Pentru a nu aprecia sub valoarea lor aceste diferite căi mai scurte spre obiectiv, fie socotindu-le doar ca rare rexcepţii, fie considerând neimportantă deosebirea pe care o determină în conducerea războiului, ajunge să devenim conştienţi de multitudinea scopurilor politice ce pot da loc unui război sau să măsurăm, dintr-o privire, distanţa dintre un război de nimicire, purtat pentru existenţa politică, şi un război în care o alianţă, impusă sau de imagine, implică o obligaţie neplăcută.

Între ambele există nenumărate gradaţii care se întâlnesc în realitate.

Cu aceeaşi îndreptăţire, cu care s-ar vrea să se respingă în teorie una din aceste gradaţii, ar putea fi respinse toate, adică să se facă cu totul abstracţie de lumea reală.

*

Ca mijloace există unul singur, este lupta. Oricât de felurită i-ar fi forma, oricât s-ar distanţa de brutala descărcare a urii şi a duşmăniei din lupta cu pumnii, oricâte elemente ar mai interveni, care nu sunt nemijlocit luptă, întotdeauna noţiunea de război implică, în mod necesar, că toate efectele ce se manifestă în război trebuie să decurgă iniţial din luptă.

Există o dovadă foarte simplă că lucrurile stau întotdeauna aşa, cu toată marea felurime şi complexitate a realităţii. Tot ce se întâmplă în război se întâmplă prin acţiunea forţelor armate; acolo, însă, unde sunt folosite forţele armate, adică oameni înarmaţi, la bază trebuie să stea în mod necesar ideea de luptă.

Aparţine deci de activitatea războinică tot ce se referă la forţele armate, deci tot ce ţine de crearea, întreţinerea şi angajarea lor în luptă. Este limpede că întreţinerea şi organizarea sunt doar mijloacele, angajarea, însă, este scopul.

Lupta în război nu este lupta unui individ cu altul, ci un ansamblu organizat, compus din numeroase elemente. În acest mare ansamblu putem distinge două feluri de unităţi: unele determinate de subiect, altele de obiect. Într-o armată, efectivele combatante se grupează ierarhic în unităţi succesive, care constituie verigile unei ordini superioare.

Dacă la baza oricărei folosiri a forţelor armate stă noţiunea de luptă, angajarea lor, în general, nu este decât hotărârea, organizarea unui anumit număr de acţiuni de luptă.

Aşadar întreaga activitate militară se referă în mod necesar, mijlocit sau nemijlocit, la acţiunea de luptă. Soldatul este recrutat, îmbrăcat, înarmat, instruit, el doarme, mănâncă, bea şi mărşăluieşte, totul numai pentru a lupta la locul potrivit şi la timpul potrivit.

Dacă, deci, toate firele activităţii războinice ajung la luptă, determinând organizarea luptelor le vom cuprinde pe toate; numai din această organizare şi din îndeplinirea ei decurg efectele, niciodată nemijlocit de la condiţiile ce le-au premers. În luptă, însă, orice activitate este orientată spre nimicirea adversarului sau, mai curând, a forţelor sale armate, căci în aceasta constă însăşi noţiunea de luptă. Nimicirea forţei armate inamice este, aşadar, întotdeauna mijlocul de a atinge scopul luptei.

Scopul menţionat poate fi, de asemenea, simpla nimicire a forţei armate inamice, aceasta, însă, nefiind neapărat necesară, scopul poate fi şi cu totul altul. Într-adevăr, de îndată ce, cum am arătat, înfrângerea inamicului nu este singurul mijloc de a atinge scopul politic, de îndată ce există alte obiecte ce pot fi urmărite ca obiectiv al războiului, rezultă de la sine că aceste obiecte vor putea deveni scopul unor acte războinice distincte şi deci şi scopul unor lupte.

Dar chiar şi acele lupte menite, ca situaţii subordonate exclusiv înfrângerii forţei armate inamice, nu trebuie neapărat să aibă nimicirea acesteia ca scop nemijlocit al lor.

Când ne gândim la articularea complexă a unor mari forţe armate, la mulţimea împrejurărilor ce intră în joc la utilizarea ei, înţelegem că şi lupta unei asemenea forţe armate trebuie să aibă o articulare, ierarhizare şi compunere complexă. Aici pot fi şi trebuie bineînţeles să apară pentru situaţiile distincte o mulţime de alte scopuri, care nu sunt ele însele nimicirea forţei armate inamice, ci contribuie doar la aceasta în măsură sporită, dar numai indirect.

Când un batalion primeşte misiunea să alunge inamicul de pe un munte, un pod, etc., de regulă stăpânirea acestor obiective reprezintă scopul propriu-zis, iar nimicirea forţelor inamice de aici doar mijloc sau element secundar.

Dacă inamicul poate fi scos din poziţie printr-o simplă demonstraţie, scopul tot este atins; dar acest munte, acest pod sunt, de regulă, cucerite doar pentru a obţine ca efect o nimicire sporită a forţei armate inamice. Dacă astfel stau lucrurile pe câmpul de luptă, va fi cu atât mai vârtos aşa pe întregul teatru de război, unde nu se opun doar o armată celeilalte, ci se înfruntă state, popoare, ţări. Aici va trebui mult mărit numărul relaţiilor posibile şi deci al combinaţiilor, sporită varietatea măsurilor şi, prin gradarea ierarhizată a scopurilor, depărtarea primului mijloc de ultimul scop.

Este deci posibil, din multe pricini, ca scopul unei lupte să nu fie nimicirea forţei armate inamice, anume a celei ce ne stă în faţă, ci aceasta să apară doar ca mijloc. În toate aceste cazuri, însă, nu mai are importanţă efectuarea acestei nimiciri, căci lupta nu este aici decât o măsurare a puterii, nu are valoare în sine, ci doar valoarea rezultatului contează, adică a deznodământului luptei.

O măsurare a forţelor se poate, însă, obţine în cazurile când sunt foarte inegale, şi prin simpla apreciere. În asemenea cazuri, lupta nici nu va mai avea loc, ci cel mai slab va ceda de îndată.

Dacă scopul luptelor nu este întotdeauna nimicirea forţelor armate angajate şi dacă adesea scopul ei poate fi atins fără ca lupta să aibă cu adevărat loc, prin simpla constatare a rezultatului probabil şi a relaţiilor decurgând din acesta, devine explicabil cum întregi campanii pot fi duse în mod foarte activ, fără ca lupta propriu-zisă să joace în ele un rol important.

Istoria militară dovedeşte cu o sută de exemple că poate fi aşa. Câte din aceste cazuri au avut un deznodământ nesângeros pe drept, adică fără contradicţii, şi dacă unele din celebrităţile întemeiate pe ele ar rezista criticii, nu vrem să ne pronunţăm, căci pe noi ne interesează doar să arătăm posibilitatea unei astfel de evoluţii a războiului.

Avem un singur mijloc în război, lupta, care însă, cu multiplele sale aplicări ne duce pe toate feluritele căi permise de multitudinea scopurilor, astfel că s-ar putea să nu fim prea câştigaţi în lămurirea problemei.

În realitate, nu este aşa, căci de la această unicitate a mijlocului – cercetarea distinge un fir ce străbate toată ţesătura activităţii militare şi îi asigură coeziunea.

Am considerat, totuşi, nimicirea forţei armate inamice ca unul din scopurile ce pot fi urmărite în război şi am lăsat neprecizat ce importanţă trebuie să se acorde acestui scop în raport cu celalalte. În cazurile concrete va depinde de împrejurări, iar pentru generalizarea cazurilor i-am lăsat valoarea nedeterminată; acum suntem încă o dată readuşi la această temă şi vom învăţa să înţelegem ce valoare trebuie în mod necesar să-i fie recunoscută.

Lupta este singura activitate eficace a războiului; în luptă nimicirea forţei armatei inamice este mijlocul pentru atingerea scopului, chiar şi în acele cazuri în care lupta nu are în fapt loc, întrucât, oricum, deznodământul se întemeiază pe premisa că această nimicire trebuie considerată ca neîndoielnică. De aici rezultă că nimicirea forţelor armate inamice este temelia tuturor acţiunilor militare, ultmul punct de reazem al tuturor combinaţiilor, care se sprijină pe luptă ca arcul de boltă pe culee. Orice acţiune militară are deci premisa că, dacă deznodământul armat ar fi să intervină cu adevarat, el ar fi favorabil. Deznodământul armat este, pentru toate operaţiunile mari şi mici ale războiului, ceea ce este plata în bani peşin pentru comerţul pe bază de poliţe, oricât de îndepărtate ar fi relaţiile, oricât de rare ar fi plăţile în bani peşin, cu totul nu se pot lipsi niciodată.

Dacă deznodământul armat este baza tuturor combinaţiilor, rezultă că adversarul poate anihila oricare din ele printr-un alt deznodământ armat fericit, nu numai dacă acest deznodământ este cel pe care se întemeiază nemijlocit combinaţia noastră, dar şi prin oricare altul, numai să fie suficient de important; deoarece orice deznodământ armat important, adică nimicirea de forţe armate inamice, reacţionează asupra tuturor celorlalte deznodăminte, pentru că acestea îşi egalizează nivelul ca un fluid.

Astfel nimicirea forţelor armate inamice apare întotdeauna ca mijlocul superior, mai eficace, faţă de care toate celelalte trebuie să se dea în lături.

Bineînţeles însă, putem atribui o eficacitate mai mare nimicirii forţelor armate inamice numai preuspunând toate celelalte condiiţii egale. Ar fi deci o mare neînţelegere dacă s-ar trage de aici concluzia că o agresivitate oarbă ar trebui să obţină întotdeauna victoria asupra abilităţii prudente. O agresivitate inabilă ar duce la nimicirea propriei noastre armate, nu a celei inamice, şi deci nu poate fi dorită de noi. Eficacitatea mai înaltă nu aparţine căii, ci obiectivului şi noi comparăm doar efectul unui obiectiv atins cu efectul celuilalt.

Dacă vorbim de nimicirea forţei armate inamice, trebuie să atragem aici atenţia asupra faptului că nimic nu ne obligă să limităm această noţiune numai la elementul fizic al forţelor armatei, ci că, dimpotrivă, elementul lor moral trebuie de asemenea cuprins aici, deoarece ambele se întrepătrund până în cele mai mici părţi componente şi, de aceea, nici nu pot fi despărţite unul de altul. Dar tocmai aici, unde ne referim la inevitabilul efect pe care un mare act de nimicire (o mare victorie) îl are asupra tuturor celorlalte deznodăminte obţinute pe calea armelor, arătăm că elementul moral este cel mai fluid, dacă ne este permis să ne exprimăm astfel, şi deci se difuzează cel mai uşor în toate straturile armatei. Valorii precumpănitoare pe care nimicirea foţelor armate inamice o are asupra tuturor celorlalte mijloace i se opune costul ridicat şi periculozitatea acestui mijloc, şi numai pentru a evita aceste dezavantaje se adoptă alte căi.

Că mijlocul acesta trebuie să fie costisitor este în sine de înţeles, căci, celelalte circumstanţe fiind egale, cheltuirea de forţe armate proprii este cu atât mai mare cu cât intenţia noastră e orientată spre nimicirea forţelor armate inamice.

Pericolul acestui mijloc rezidă, însă, în faptul că tocmai eficacitatea mai mare pe care o căutăm se întoarce, în caz de nereuşită, împotriva noastră, deci are drept consecinţă dezavantaje mai mari.

Celelalte căi sunt aşadar mai puţin costisitoare în caz de nereuşită şi mai puţin periculoase în caz de eşec; dar aceasta, în mod necesar, cu condiţia să înfrunte doar căi similare, adică inamicul să meargă pe aceleaşi căi; întrucât dacă inamicul ar alege calea marilor deznodăminte armate, tocmai prin aceasta calea noastră s-ar transforma şi eaîmpotriva voinţei noastre, într-una asemănătoare. Deci totul depinde atunci de rezultatul actului de nimicire; dar acum este limpede că, toate celelalte condiţii find, iarăşi, considerate egale, în acest act trebuie să fim dezavantajaţi în toate privinţele, pentru că ne-am orientat intenţiile şi posibilităţile în parte spre alte obiective, ceea ce inamicul n-a făcut. Două scopuri diferite, din care unul nu este partea celuilalt, se exclud reciproc, şi deci forţa folosită pentru unul nu poate, totodată, sluji celuilalt. Dacă, aşadar unul din cei doi beligeranţi este hotărât să meargă pe calea marilor deznodăminte armate, el are, deja de partea sa o mare probabilitate de succes, de îndată ce este sigur că celălalt nu va merge pe această cale, ci va urmări alt obiectiv; iar oricine îşi propune un astfel de alt obiectiv, nu o poate face, în mod rezonabil, decât în măsura în care presupune că adversarul său caută tot atât de puţin marele deznodământ pe calea armelor.

Dar ceea ce am scris aici despre o altă direcţie a intenţiilor şi forţelor se referă numai la scopurile pozitive (active) pe care ni le mai putem propune în război în afara nimicirii forţelor armate inamice, nicidecum de rezistenţa pură, aleasă în intenţia de a slei astfel forţa inamică, întrucât rezistenţei pure îi lipseşte intenţia pozitivă şi deci, în condiţiile ei, forţele noastre nu pot fi orientate spre alte obiective, ci pot fi destinate numai nimicirii intenţiilor adversarului.

Aici este locul să considerăm latura negativă (pasivă) a nimicirii forţelor armate inamice, şi anume păstrarea propriilor noastre armate. Aceste două tendinţe merg totdeauna împreună, dat fiind că sunt în acţiune reciprocă; sunt părţi integrante ale uneia şi aceleiaşi intenţii, iar noi nu trebuie decât să examinăm ce efect rezultă, dacă una sau alta are precădere. Tendinţa de a nimici forţele armate inamice are un scop pozitiv şi duce la succese pozitive, al cărui ultim obiectiv va fi zdrobirea adversarului. Păstrarea propriilor forţe armate are un scop negativ, duce deci la nimicirea intenţiei inamice, adică la rezistenţa pură, al cărei ultim obiectiv nu poate fi decât acela de a prelungi durata acţiunii, încât adversarul să se sleiască în acest timp.

Efortul cu scop pozitiv generază actul de distrugere, cel cu scop negativ îl aşteaptă.

Cât de departe trebuie şi este îngăduit să meargă această aşteptare poate fi aprofundat cu altă ocazie. Aici trebuie să ne mulţumim să scriem că aşteptarea nu trebuie să devină o pasivitate absolută, şi că în acţiunea legată de aşteptare, nimicirea forţelor armate inamice angajate în conflict poate fi obiectivul ei, la fel de bine ca oricare altul. Ar fi deci o mare eroare, în concepţiile fundamentale, să se creadă că tendinţa negativă ar trebui să aibă consecinţa de a nu alege ca scop nimicirea forţelor armate inamice, ci de a prefera un deznodământ nesângeros. Precumpănirea tendinţei negative poate fi, într-adevăr, pricina unei asemenea atitudini, dar atunci implică întotdeaua riscul ca această cale să nu fie cea potrivită, ceea ce depinde de cu totul alte condiţii, care ţin de adversar şi nu de noi. Această altă cale nesângeroasă, nu poate fi, deci, nicidecum considerată ca mijlocul firesc de satisfacere a grijilor precumpănitoare pentru păstrarea forţelor noastre armate; dimpotrivă în cazurile în care asemenea cale n-ar corespunde împrejurărilor, le-am distruge astfel cu totul. Foarte numeroşi Înalţi Comandanţi au căzut în această greşeală şi au mers astfel la pierzanie. Singurul efect necesar pe care îl are precumpănirea tendinţei negative este amânarea deznodământului, astfel încât s-ar putea spune că beligerantul, în aşteptarea momentelor hotărâtoare, se refugiază în aşteptare. În general, consecinţa unei asemenea atitudini este amânarea acţiunii în timp şi, în măsura în care spaţiul este legat de acţiune, de asemenea retragerea ei în spaţiu, pe cât o permit împrejurările.

Dacă a sosit clipa în care aceasta nu s-ar mai putea face fără un dezavantaj precumpănitor, avantajul atitudinii negative trebuie socotit epuizat, şi acum tendinţa de nimicire a forţelor armate inamice, care fusese doar frânată de o contra-greutate, dar nu desfiinţată, reapare neschimbată.

Am văzut, deci, în consideraţiile noastre de până acum, că în război există multe căi spre obiectiv, adică spre atingerea scopului politic, că însa lupta este unicul mijloc şi că, de aceea, totul se subordonează unei legi supreme: cea a deznodământului armat; că, acolo unde adversarul recurge la el cu adevărat, acest apel nu poate fi niciodată respins, că deci beligerantul care vrea să meargă pe altă cale trebuie să fie sigur că adversarul nu va recurge la deznodământul armat, ori va pierde procesul la acest tribunal suprem; că, într-un cuvânt, nimicirea forţelor armate inamice apare întotdeauna, între toate scopurile ce pot fi urmărite în război, ca cel absolut predominant.

Ce pot da în război combinaţii de alt fel vom afla în continuare şi bineînţeles, treptat. Ne mulţumim aici să recunoaştem, în general, posibilitatea lor, precum ceva orientat în direcţia abaterii realităţii de la concept spre împrejurările individuale. Dar nu ne este îngăduit să omitem să punem în valoare, încă de aici, ca prim rezultat al războiului, rezolvarea sângeroasă a crizei prin strădania de a nimici forţele armate adverse. Când scopurile politice sunt mărunte, motivele politice slabe, tensiunile forţelor reduse, un Înalt Comandant prudent n-are decât să încerce cu dibăcie toate căile pe care reuşeşte să se strecoare spre pace fără crize mari şi fără rezolvări sângeroase, manevrând, pe câmpul de luptă şi la planul de război, printre slăbiciunile specifice ale adversarului său; nu avem dreptul să-l blamăm, dacă premisele sale sunt suficient motivate şi îl îndreptăţesc să spere în succes; dar va trebui să-i pretindem mereu să rămână conştient de faptul că se află pe o cale alunecoasă, pe care poate fi surprins de neprevăzut, să-i pretindem să nu-l scape nici o clipă din ochi pe inamic, ca nu cumva, dacă acesta ia în mână paloşul tăios, el să-l întâmpine cu săbiuţa de paradă. Aceste aspecte variate ale războiului, felul cum scopul şi mijloacele acţionează în cadrul lui, cum se îndepărtează, când mai mult, când mai puţin, de strictul său concept iniţial în abaterile realităţii, oscilând încoace şi încolo, dar continuând mereu să stea sub influenţa acelui strict concept, ca sub cea a unei legi superioare – toate acestea trebuie să ni le fixăm în minte şi să redevenim iarăşi conştienţi de ele, dacă vrem să înţelegem bine adevăratele lor relaţii, semnificaţia lor specifică, şi să nu nimerim neîncetat în cele mai strigătoare contradicţii cu realitatea, şi până la urmă, cu noi înşine.

*

Cu pericolul, eforturile fizice, informaţiile şi fricţiunea am desemnat obiectele ce se găsesc laolaltă ca elemente în atmosfera războiului şi fac din acesta un mediu stânjenitor pentru orice activitate. Ele pot fi cuprinse, deci, în efectele lor de stânjenire, şi sub noţiunea colectivă a unei fricţiuni generale. Oare nu există nici un ulei care să diminueze această frecare? Există unul singur, dar Înaltul Comandant şi armata pe picior de război nu dispun de el după voie: este obişnuinţa armatei cu războiul.

Obişnuinţa fortifică trupul în marile eforturi, sufletul în mari primejdii, judecata împotriva primei impresii. Peste tot se dobândeşte, datorită ei, o preţioasă luciditate, care merge de la husar şi puşcaş până sus la generalul de divizie şi uşurează acţiunea Înaltului Comandant.

După cum ochiul uman îşi dilată pupila în camera întunecoasă, absoarbe puţina lumina existentă, distinge treptat, de bine de rău, obiectele şi sfârşeşte prin a se lămuri destul de bine: aşa se comportă în război soldatul instruit, în timp ce novicele nu este întâmpinat decât de bezna nopţii.

Nici un Înalt Comandant nu poate conferi oştirii sale obişnuinţa războiului, iar exerciţiile din timp de pace nu constituie decât un slab înlocuitor; slab în raport cu adevărata experienţă a războiului, dar nu în raport cu o armată în care şi aceste exerciţii sunt orientate numai spre obţinerea unei virtuozităţi mecanice. A organiza exerciţiile din timp de pace astfel ca o parte a acelor elemente din fricţiune să se întâlnească în ele, ca judecata, circumspecţia, chiar fermitatea diverşilor comandaţi să poată fi exersate, este de mult mai mare importanţă decât cred cei care nu cunosc din experienţă chestiunea. Este extraordinar de important ca soldatul, mare sau mic în grad, indiferent de treapta pe care se află, să nu vadă, abia în război, pentru prima dată, acele fenomene ale războiului care ar provoca la el mirare sau stânjeneală; dacă le-a mai întâlnit măcar o singură dată înainte, este deja pe jumătate familiarizat cu ele. Acestea se referă chiar şi la eforturile fizice. Ele trebuie exersate, mai mult ca să se înveţe mintea cu ele, decât trupul. În război, soldatul neînvăţat este foarte înclinat să ia eforturile excepţionale la care este supus drept consecinţe ale unor greşeli, erori sau încurcături în conducerea întregului, ceea ce îl deprimă îndoit. Aceasta nu se va întâmpla, dacă exerciţiile din timp de pace îl vor fi pregătit pentru ele.

Un alt mijloc, mai puţin cuprinzător, dar totuşi foarte important de a dobândi obişnuinţa războiului în timp de pace este angajarea de ofiţeri cu experienţa războiului din armate străine. Rareori este pace între popoare şi niciodată războiul nu se stinge în întreaga lume. Un stat care a avut o pace îndelungată ar trebui să caute întotdeauna să-şi procure ofiţeri din teatrele de război, dar bineînţeşles numai dintre aceia cu bune realizări în serviciu, sau să trimită ofiţeri ai săi acolo, să se iniţieze în război.

Oricât de mic ar părea să fie numărul unor astfel de ofiţeri, raportat la masa unei armate, influenţa lor este totuşi foarte sensibilă. Experienţa lor, orientarea spiritului, formarea caracterului lor acţionează asupra subordonaţilor şi camarazilor lor şi, chiar atunci când nu pot fi puşi să exercite o comandă, trebuie consideraţi experţi în materie, ce pot fi consultaţi în multe cazuri concrete.

*

Războiul popular este în Europa un fenomen apărut în secolul al XIX-lea. Are adepţii si adversarii săi, aceştia din urmă fie din motive politice, pentru că îl socotesc un mijloc revoluţionar, o stare de anarhie legalizată, la fel de periculoasă ordinii sociale interne, ca şi duşmanului extern, fie din motive militare, deoarece cred că rezultatul n-ar corespunde forţei folosite.

Primul punct nu ne priveşte de fel, căci noi studiem războiul popular numai ca mijloc de luptă, deci în legătura sa cu inamicul; ultimul punct însă ne duce la observaţia că războiul popular, în general, trebuie considerat ca o urmare a modului în care elementul războinic a rupt, în zilele noastre, vechile zăgazuri artificiale ce-l înconjurau, ca o lărgire şi intensificare a întregului proces de fermentare pe care îl denumim război. Sistemul de rechiziţii, creşterea armatelor, care devin mase uriaşe datorită rechiziţiilor şi serviciului militar general obligatoriu, folosirea miliţiilor, sunt toate, dacă se pleacă de la vechiul sistem militar foarte limitat, fenomene ce tind în aceeaşi direcţie; în această direcţie, însă, se află şi chemarea la apel a miliţiilor sau înarmarea poporului. Dacă primele din aceste noi mijloace ajutătoare sunt o consecinţă firească şi necesară a zvârlirii stavilelor din cale, sporind în asemenea măsură forţa celui ce s-a servit primul de ele încât celălalt a fost antrenat şi a trebuit la rândul său să le folosească, ambele aceste fenomene se vor întâmpla şi în războiul popular.

În generalitatea cazurilor acel popor care s-ar servi de el cu pricepere ar obţine o relativă superioritate faţă de cei ce l-ar refuza. Aşa stând lucrurile nu mai rămâne decât întrebarea dacă această nouă întărire a elementului războinic este salutară pentru omenire sau nu; întrebare căreia i se poate tot atât de bine răspunde ca întrebării despre război în general – le lăsăm pe amândouă în grija filosofilor. Dar s-ar putea crede că forţele pe care le reclamă războiul popular ar putea fi folosite cu mai mult succes pentru alte forme de luptă. Nu este însă nevoie de un studiu important pentru a ne convinge că aceste forţe, în mare parte, nu sunt disponibile şi nu pot fi folosite după voie. O parte esenţială a lor, şi anume elementele morale, îşi dobândesc chiar existenţa abia prin acest mod de întrebuinţare.

Nu mai întrebăm deci: cât îl costă rezistenţa depusă pe un întreg popor, cu armele în mână, pe acest popor? Ci întrebăm: ce influenţă poate avea această rezistenţă, care sunt condiţiile ei şi cum poate fi folosită?

Că o rezistenţă atât de dispersată nu se pretează la acţiunea concentrată în timp şi spaţiu a marilor lovituri, rezultă din natura războiului popular. Acţiunea sa depinde, ca procesul de evaporare în natura fizică de suprafaţă; cu cât mai mare este aceasta şi contactul în care se află cu armata inamică, adică cu cât se extinde mai mult, cu atât mai eficace este acţiunea poporului înarmat. Ea nimiceşte, ca un jar mocnind acoperit, temeliile armatei inamice. Deoarece ea are nevoie de timp pentru rezultatele sale, pe când cei doi adversari acţionează astfel reciproc unul asupra celuilalt, se creează o stare de tensiune care, fie că se rezolvă treptat, dacă războiul popular este înăbuşit în unele locuri şi se stinge încet în altele, fie că duce la o criză, când flăcările incendiului generat cuprind armata inamică şi o obligă să părăsească ţara înainte de a fi în întregime distrusă. Ca o asemenea criză să fie provocată numai de războiul popular presupune fie o suprafaţă atât de mare a statului ocupat, cum, în afara Rusiei, nu are nici un stat european, fie o disproporţie între armata invadatoare şi suprafaţa ţării, cum nu se întâmplă în realitate. Dacă nu vrem deci să alergăm după năluci, războiul popular trebuie gândit combinat cu războiul unei armate permanente, iar ambele reunite printr-un plan de ansamblu unic.

Condiţiile indispensabile în care un război popular poate deveni eficace sunt următoarele:

războiul să fie dus în interiorul unei ţări;

războiul să nu fie decis printr-o singură catastrofă;

teatrul de război să ocupe un teritoriu foarte întins;

caracterul poporului să-l sprijine;

teritoriul să fie foarte frământat şi inaccesibil, fie datorită unor munţi, paduri sau mlaştini, fie datorită naturii culturilor agricole.

Dacă populaţia este mare sau mică nu are importanţă decisivă, căci de oameni se va duce cel mai puţin lipsă pentru aşa ceva. Dacă locuitorii sunt săraci sau bogaţi, de asemenea nu este de-a dreptul hotărâtor, sau cel puţin n-ar trebui să fie; nu se poate nega însă că o categorie de oameni săraci, învăţată cu munca obositoare şi cu lipsuri, se arată, de obicei, mai războinică şi mai puternică.

O particularitate locală, ce favorizează extraordinar acţiunea războiului popular este dispersarea locuinţelor, cum o întâlnim în multe provincii ale ţării. Teritoriul este în felul acesta mai frământat şi mai acoperit, drumurile, deşi mai numeroase, devin mai proaste, cazarea trupelor prezintă nesfârşite dificultăţi şi, înainte de toate, se repetă caracteristica pe care războiul o are în mare, anume că principiul rezistenţei se află peste tot şi nicăieri. Dacă locuitorii au casele laolaltă în sat, cele mai neliniştite sate pot fi ocupate de trupe sau eventual şi jefuite, în chip de sancţiune, ceea ce însă e greu de făcut atunci când localitățile sunt răzlețe ca așezare în teritoriu.

Aşadar poporul înarmat, sau oastea mare, adică, în cazul de față milițiile revoluționare și cetele populare înarmate servesc, alături de armata regulată, sau oastea mică, scopului rezistenţei generale în faţa unui pericol extern prin completarea arhitecturii defensive a ţării. Aceste nu pot şi nu trebuie folosite direct împotriva forţei principale inamice, nici măcar împotriva unor unităţi importante, ele nu trebuie să strivească sâmburele, ci să-l roadă doar, la suprafaţă, la margini.

Popor înarmat trebuie să se ridice în provinciile aflate la periferia teatrului de război, în care atacatorul nu ajunge cu forţe importante, pentru a sustrage cu totul aceste provincii influenţei lui. Aceşti nori de furtună, ce se adună pe laturile inamicului, trebuie să se deplaseze în urma lui pe măsură ce el înaintează. Acolo unde nu există încă nici un inamic nu lipseşte curajul să te înarmezi împotriva lui, iar la acest exemplu se aprinde treptat şi masa locuitorilor din jur. Astfel focul se întinde ca incendiul pe păşunea uscată, iar până la urmă atinge terenul pe care îşi are bazele atacatorul; focul cuprinde linia sa de comunicaţie şi îi primejduieşte existenţa. Deoarece chiar dacă cineva nu are idei exagerate despre puterea unui război popular, dacă nu-l consideră drept un element inepuizabil, de neînvins, pe care simpla forţă a armatei îl poate controla la fel de puţin cum poate controla omul vânturile sau ploaia, în scurt dacă nu-şi întemeiază părerea pe manifeste vorbăreţe, tot trebuie să recunoască că nu poţi mâna din urmă cetăţeni înarmaţi ca pe un detaşament de soldaţi, care rămân strânşi laolaltă ca o turmă şi care, de obicei, când sunt dispersaţi, aleargă drept înainte, în timp ce oamenii înarmaţi dimpotrivă, în asemenea caz, se risipesc în toate direcţiile, fără să aibă nevoie pentru aceasta de un plan meşteşugit.

Prin aceasta marşul fiecărui mic detaşament printr-o zonă muntoasă, împădurită sau altfel foarte accidentată capătă un caracter foarte periculos, căci în fiecare clipă marşul se poate transforma într-o luptă, iar acolo unde nu se află luptătorii inamici, aceleaşi cete alcătuite din ţărani sau orăşeni, risipiţi cu mult înainte de capul coloanei, pot răsări oricând în coada ei.

Dacă este vorba de stricarea drumurilor şi blocarea şoselelor înguste, mijloacele folosite de avanposturi sau de detaşamente de hărţuire ale armatei sunt, faţă de cele ale unor cete înarmate, aproximativ în relaţia ce există între mişcările unui automobil şi cele ale unui om. Inamicul n-are alt mijloc împotriva acţiunii milițiilor decât trimiterea de detaşamente numeroase pentru însoţirea convoaielor sale, ocuparea locurilor de staţionare militară, a trecătorilor, a podurilor, etc.

După cum primele încercări ale milițiilor vor fi modeste, şi detaşamentele trimise de inamic vor fi slabe, deoarece el se teme de o mare dispersare a forţelor; aceste detaşamente slabe, de obicei, abia aprind incendiul războiului popular, în câteva localităţi ele fiind covârşite de mulţime, ceea ce sporeşte curajul şi pofta de luptă a celor din miliție, iar intensitatea acestei lupte creşte până ce se apropie de punctul culminant, care trebuie să-i hotărască rezultatul.

Potrivit imaginii ce ne-o facem despre războiul popular, acesta trebuie să rămână de natura ceţii sau norilor, fără să se închege nicăieri într-un corp solid, altfel inamicul trimite o forţă adecvată împotriva acelui sâmbure, îl distruge şi face un mare număr de prizonieri; atunci curajul scade, toţi cred că s-ar fi decis chestiunea principală, că eforturi ulterioare ar fi inutile, iar armele îi cad poporului din mâini. Pe de altă parte, însă, este necesar ca ceaţa să se adune în anumite locuri în mase mai dense şi să constituie nori ameninţători, din care să poată izbi câteodată un trăznet puternic. Aceste puncte sunt situate, în principal, cum am mai spus, pe aripile teatrului de război inamic. Aici milițiile trebuie să se reunească în ansambluri mai mari şi mai ordonate, cu un mic adaos de trupe regulate, încât să dobândească aspectul unei armate ordonate şi să fie în stare să îndrăznească acţiuni mai importante. Din aceste puncte, intensitatea milițiilor trebuie să scadă până spre spatele inamicului, unde este expus celor mai puternice lovituri. Acele nuclee mai dense sunt destinate să atace garnizoanele mai importante pe care inamicul le lasă în urma sa, pe lângă aceasta ele inspiră teamă şi îngrijorare, măresc impresia morală pe care o face războiul popular; fără ele acţiunea generală ar fi lipsită de forţă, iar întreaga situaţie n-ar fi suficient de neliniştitoare pentru inamic.

Înaltul Comandant obţine cel mai uşor această înjghebare organizată a întregii înarmări populare prin micile detaşamente ale armatei permanente cu care sprijină milițiile. Fără un asemenea sprijin, cu ceva trupe regulate servind de încurajare, locuitorii nu vor avea, de cele mai multe ori, încrederea şi elanul să recurgă la arme. Cu cât sunt mai puternice detaşamentele destinate în acest scop, cu atât mai mare devine forţa lor de atracţie, cu atât mai mare avalanşa ce urmează să se prăbuşească asupra inamicului. Dar şi aici sunt limite; căci, de pe o parte, ar fi dăunător oarecum în miliție şi a constitui astfel o linie de apărare lungă, slabă peste tot, în care caz am putea fi siguri că armata şi milițiile ar fi deopotrivă complet distruse, pe de altă parte experienţa pare să ne înveţe că prezenţa unor trupe regulate prea numeroase în zonă reduce de obicei energia şi eficacitatea războiului popular; prea multe forţe inamice, în al doilea, că locuitorii ar tinde să se lase în grija propriilor forţe regulate, în al treilea, că prezenţa a numeroase trupe regulate solicită prea mult, în alt chip, puterile locuitorilor, prin cartiruiri, cărăuşie, livrări, etc.

Un alt mijloc de a împiedica o reacţie prea eficace a inamicului împotriva războiului popular îl constituie totodată un principiu fundamental în folosirea lui; este principiul de nu accepta decât foarte rar, sau niciodată, să se ajungă, prin utilizarea acestui mare mijloc de apărare strategică, la apărarea tactică. Caracterul unei lupte a milițiilor este cel al tuturor luptelor în care dispunem de trupei mai proaste: mult elan şi ardoare la început, dar puţin sânge rece şi puţină persistenţă în timp. Apoi nu are mare importanţă dacă o forţă de miliție este bătută sau alungată, căci ea este pregătită pentru aşa ceva, dar nu trebuie să fie nimicită printr-un număr prea mare de morţi, răniţi şi prizonieri; o asemenea înfrângere ar stinge curând focul. Aceste două particularităţi contravin însă categoric naturii apărării tactice. Lupta de apărare cere o acţiune tenace, lentă, sistematică şi hotărârea de a risca; o simplă încercare la care poţi renunţa după dorinţă nu poate niciodată duce la succes în apărare. Dacă deci este necesar ca miliția să preia apărarea unui anumit sector, nu trebuie să se ajungă niciodată la o luptă de apărare decisivă; într-un asemenea caz aceasta ar fi nimicită, oricât de favorabile i-ar fi împrejurările. Miliția poate şi trebuie să apere, pe cât îi este posibil, trecătorile unei zone montane, digurile unei zone mlăştinoase, trecerile peste un fluviu, dar, de îndată ce inamicul a răzbit prin ele, trebuie mai curând să se disperseze şi să-şi continue apărarea cu atacuri neaşteptate, decât să se retragă într-un ultim şi strâmt refugiu, în care să se concentreze şi să se lase închis într-o poziţie defensivă cum scrie la carte. Oricât de curajos ar fi un popor, oricât de războinice i-ar fi moravurile, oricât de mare ura ce o poartă inamicului, oricât de favorabil i-ar fi terenul, este incontestabil că războiul popular nu se poate menţine într-o atmosferă prea densă de primejdie. Dacă, deci, combustibilul său trebuie să se acumuleze undeva în vederea unui foc mare, aceasta să se întâmple în puncte mai îndepărtate, unde are aer şi nu poate fi înăbuşit dintr-o lovitură puternică.

După aceste consideraţii, care au constituit mai curând o intuire subiectivă a adevărului decât o analiză obiectivă, pentru că obiectul s-a înfăţişat până acum prea rar şi a fost prea puţin descris de cei care l-au observat multă vreme direct, mai trebuie să spunem doar că planul strategic de apărare poate cuprinde în două feluri participarea poporului înarmat şi anume: fie ca ultim mijloc ajutător după pierderea bătăliei, fie ca sprijin firesc înaintea unei bătălii decisive.

Ultima eventualitate presupune retragerea în interiorul ţării şi acel tip indirect de ripostă despre care am scris. Aici nu ne mai rămâne decât să spunem câteva cuvinte cu privire la recurgerea la miliții după bătălia pierdută.

Nici un stat nu trebuie să credă că soarta sa, adică întreaga existenţă, depinde de o singură bătălie, fie ea şi cea mai decisivă. Dacă este bătut, mobilizarea de noi forţe şi slăbirea firească pe care orice ofensivă o suferă în timp pot duce la o întoarcere a situaţiei sau poate primi ajutor din afară. Pentru moarte mai rămâne întotdeauna timp şi cum, dintr-un instinct firesc, cel ce se îneacă se agaţă şi de un pai, este în ordinea firească a lumii morale ca un popor să încerce şi ultimele mijloace când se vede la marginea prăpastiei.

Oricât de mic şi slab ar fi un stat, în raport cu inamicul său, el nu trebuie să economisească aceste ultime eforturi, ori ar trebui spus că nu mai este suflet într-însul. Aceasta nu exclude posibilitatea de a se salva de la nimicirea totală printr-o pace care impune sacrificii; o asemenea intenţie însă, la rândul ei, nu exclude utilitatea unor noi măsuri de apărare; ele nu fac pacea nici mai complicată, nici mai rea, ci mai uşoară şi mai bună. Şi mai necesare sunt aceste măsuri când se aşteaptă sprijin de la cei interesaţi în menţinerea existenţei noastre. Aşadar un guvern care, după pierderea bătăliei principale, nu se gândeşte decât să lase poporul să beneficieze repede de liniştea păcii şi, strivit de sentimentul unei mari speranţe pierdute, nu mai simte curajul şi dorinţa să antreneze toate forţele, comite în orice caz, din slăbiciune, o mare inconsecvenţă şi dovedeşte că n-a fost demn şi, poate de aceea, nici capabil de victorie.

Oricât de decisivă a fost deci înfrângerea pe care a suferit-o un stat, totuşi, prin retragerea în interiorul ţării trebuie să fie surescitată activitatea bazelor şi a înarmării populare. În acest sens este avantajos dacă aripile teatrului principal de război sunt limitate de munţi sau de alte regiuni foarte dificile, care apar acum ca bastioane la al căror foc strategic de flanc inamicul este expus, în înaintarea sa.

Când învingătorul este în toiul pregătirilor lui de asediu, după ce a lăsat peste tot în urmă garnizoane puternice, pentru a-şi realiza linia de comunicaţii, sau chiar a expediat detaşamente pentru a-şi asigura libertatea de mişcări pe laturi şi a menţine în ordine provinciile învecinate, când este deja slăbit prin felurite pierderi de oameni, mijloace de transport şi material de luptă, atunci a sosit momentul reapariţiei în arenă a armatei de apărare, care, surprinzându-l pe inamic în situaţia sa încordată, trebuie să-l zdruncine cu o lovitură bine aplicată.

*

Fundamentală pentru înţelegerea oricărui concept de apărare este aprofundarea noţiunii de parare – în această parare este cuprinsă aşteptarea, iar această aşteptare este o caracteristică a apărării şi principalul ei avantaj.

O apărare a ţării aşteaptă implicit atacarea ţării, apărarea teatrului de război – atacarea teatrului de război, apărarea unei poziţii aşteaptă atacarea unei poziţii. Orice activitate ofensivă pe care o va exercita apărarea după acest moment, nu va anula noţiunea de apărare, deoarece principalul ei semn distinct – aşteptarea – s-a manifestat.

Am spus că aşteptarea şi acţiunea, aceasta din urmă fiind întotdeauna înapoi de ripostă, sunt amândouă părţi absolut esenţiale ale apărării – fără prima n-ar fi apărare, fără a doua n-ar fi război. Această părere ne-a dus, încă mai demult, la concepţia că apărarea n-ar fi decât forma cea mai puternică a războiului, pentru a-l învinge cu atât mai sigur pe adversar. La această concepţie trebuie să ţinem neapărat, parte pentru că, în ultima instanţă, ea singură ne fereşte de a cădea în absurditate, parte pentru că, cu cât rămâne mai vie şi mai apropiată, cu atât fortifică întregul act al apărării.

Dacă s-ar vrea, aşadar, să se facă o distincţie în ripostă, care constituie a doua componentă necesară a apărării, şi să se considere ca parte necesară a ei numai ceea ce constituie respingerea atacului propriu-zis împotriva ţării, a teatrului de război, a poziţiei, care nu s-ar întinde decât atât cât cere asigurarea acestora, şi am privi, în schimb posibilitatea unei riposte împinse mai departe, care trece în domeniul adevăratului atac strategic, ca un obiect străin şi indiferent apărării, acesta ar fi contrar concepţiei enunţate mai sus şi de aceea nu putem socoti o asemenea distincţie ca esenţială, ci trebuie să stăruim în părerea că fiecare apărare trebuie să aibă la bază ideeea unei răzbunări, căci oricâtă pagubă i-ar putea face adversarului, chiar şi în cel mai fericit caz, cu prilejul acelei prime riposte, tot ar mai lipsi ceva echilibrului necesar în raportul dinamic dintre atac şi apărare.

Spunem deci: apărarea este forma mai puternică a războiului, pentru a-l învinge mai uşor pe adversar, şi lăsăm pe seama împrejurărilor dacă această victorie depăşeşte sau nu obiectivul la care apărarea se referea.

Dar, deoarece apărarea este legată de noţiunea de aşteptare, scopul de a-l învinge pe inamic nu poate exista decât condiţionat, anume numai dacă atacul are loc, şi se înţelege deci că, dacă atacul nu are loc, apărarea se mulţumeşte să păstreze ce posedă; acesta este, deci, scopul ei în starea de aşteptare, adică scopul ei cel mai imediat, şi numai mulţumindu-se cu acest obiectiv modest ea poate beneficia de avantajele formei mai puternice de război.

Dacă ne închipuim acum o armată cu teatrul său de război destinat apărării, scenariul se poate desfăşura în patru trepte după cum urmează:

Armata atacă inamicul de îndată ce el pătrunde în teatrul de război;

Armata ocupă o poziţie aproape de frontieră şi aşteaptă până ce inamicul se prezintă înaintea sa pentru atac;

Armata aflată într-o astfel de poziţie provoacă nu numai hotărârea inamicului de a da bătălia, ci chiar adevăratul atac;

Armata îşi transferă rezistenţa în interiorul ţării.

O asemenea retragere în interior îi poate provoca treptat apărătorului echilibrul sau superioritatea de care are nevoie şi care îi lipsea la frontieră, întrucât orice înaintare în atacul strategic slăbeşte, în parte în mod absolut, în parte prin împărţirea devenită necesară, a forţelor.

Anticipăm aici acest adevăr, considerându-l un fapt suficient dovedit de toate războaiele.

În a patra fază, câştigul de timp trebuie considerat, înainte de toate, ca un avantaj important. Dacă atacatorul asediază oraşele noastre, avem timp până la probabila lor cădere, ceea ce tot poate reprezenta câteva săptămâni, în unele cazuri câteva luni. Dacă, însă, slăbirea atacatorului, adică sleirea forţei sale ofensive, este obţinută numai prin înaintarea sa şi ocuparea punctelor necesare, deci numai prin lungimea drumului său, în majoritatea cazurilor câştigul de timp creşte, iar acţiunea noastră nu mai este legată de un moment anume.

În afara raportului de forţe modificat, care se instalează între apărător şi atacator la sfârşitul acestui drum, trebuie să punem la socoteală, pentru primul, şi avantajul sporit al aşteptării.

Chiar dacă în realitate atacatorul nu ar fi în aşa măsură slăbit încât să nu mai poată ataca forţa noastră principală acolo unde aceasta s-a oprit, poate îi va lipsi totuşi hotărârea s-o facă, căci aici această hotărâre va trebui să fie totdeauna mai puternică decât fusese nevoie să fie pe frontieră; în parte pentru că forţele au slăbit, nu mai sunt proaspete şi pericolul a sporit, în parte pentru că, la Înalţi Comandanţi nehotărâţi, posesiunea dobândită a unui teritoriu ajunge adesea să alunge cu totul gândul unei bătălii, ei crezând sau pretextând că nu ar mai avea nevoie de ea.

Bineînţeles că din acest atac abandonat apărătorul se alege totuşi cu un mare câştig de timp. Este limpede că, în toate cele patru cazuri enunţate, apărătorul beneficiază de sprijinul teritoriului şi, de asemenea, că astfel poate face să participe la acţiune oraşe şi poporul său.

Aceste principii active vor creşte cu fiecare treaptă a apărării şi vor provoca, îndeosebi pe treapta a patra, slăbirea forţei inamice. Deoarece, însă, avantajele aşteptării cresc în aceeaşi direcţie, rezultă de la sine că aceste trepte trebuie considerate ca o adevărată progresie a apărării şi că această formă de război devine cu atât mai puternică cu cât se îndepărtează mai mult de atac. De aceea nu ne temem să fim acuzaţi de părerea că cea mai pasivă dintre toate apărările ar fi cea mai puternică. Acţiunea apărării nu trebuie slăbită cu fiecare nouă treaptă, ci numai întârziată, mutată. Pe de altă parte desigur că nu este absurd să considerăm că, într-o poziţie forte şi corespunzător întărită, se poate opune o rezistenţă mai puternică şi că, după ce forţele inamice s-au sleit pe jumătate în faţa acestei poziţii, poate urma şi o ripostă eficace.

Afirmăm așadar: cu fiecare nouă treaptă a apărării, creşte preponderenţa sau, spus mai exact, contraponderea obţinută de apărător şi, în consecinţă, puterea ripostei.

Oare aceste avantaje ale apărării în creștere se obţin cu totul gratuit? Bineînțeles că nu: sacrificiile cu care trebuie plătite cresc în aceeaşi proporţie.

Dacă îl aşteptăm pe inamic în interiorul teatrului nostru de război, oricât de aproape de frontieră ar avea loc bătălia, acesta tot va fi călcat de forţa inamică, ceea ce nu se poate fără jertfe din partea noastră, în timp ce, printr-un atac, am fi trecut acest dezavantaj asupra inamicului.

Dacă nu ieşim imediat în întâmpinarea inamicului, pentru a-l ataca, jertfele vor deveni deja ceva mai mari; spaţiul pe care inamicul îl ocupă şi timpul de care are nevoie să ajungă la poziţiile noastre le sporesc. Dacă vrem să dăm o bătălie de apărare şi îi permitem deci inamicului să aleagă când şi unde să aibă loc, se poate întâmpla ca el să rămână timp îndelungat în posesia porţiunii de teritoriu pe care o deţine şi astfel să plătim timpul pe care, prin nehotărârea sa, ne lasă să-l câştigăm. Jertfele devin şi mai importante dacă are loc o retragere spre interiorul ţării. Dar toate aceste jertfe, aduse de apărător, îi provoacă de obicei o pierdere de forţe care nu acţionează decât mijlocit, deci mai târziu, şi nu nemijlocit asupra forţelor sale armate, ci adesea atât de mijlocit încât efectul devine puţin sesizabil.

Apărătorul încearcă, deci, să se întărească în momentul prezent pe contul viitorului, adică se împrumută, cum trebuie să facă oricine este prea sărac pentru situaţia sa.

Acelaşi caz este şi când inamicul ne-a urmat în interiorul ţării, fără a asedia vreunul din oraşele noastre. Este adevărat că, în acest caz, avem mai mult timp, putem aştepta momentul maximei slăbiri a inamicului, dar mereu rămâne premisa că, până la urmă, trecem la acţiune. Se poate ca inamicul să fie în posesia întregii porţiuni de teritoriu care a fost obiectul atactului său; dar îl are numai cu împrumut, tensiunea continuă şi nimic nu este încă decis. Câtă vreme forţa apărătorului creşte zi de zi, iar cea a atactorului scade zilnic, indecizia este în interesul primului; de cum se atinge însă punctul culminant, la care în mod necesar se ajunge, dacă n-ar fi decât prin efectul final al pierderilor generale la care s-a expus apărătorul, atunci acţiunea şi decizia îi revin apărătorului iar avantajul aşteptării trebuie socotit complet epuizat.

Acest moment fireşte că nu poate fi hotărât printr-o regulă generală; o mulţime de împrejurări şi situaţii îl pot determina, trebuie totuşi observat că în apropierea iernii constituie un punct de cotitură natural. Dacă nu-l putem împiedica pe inamic să ierneze în teritoriul ocupat, de regulă acesta trebuie considerat pierdut.

În reflecţiile noastre am gândit-o întotdeauna în chip de bătălie; fireşte că aceasta nu este necesară, ci se pot imagina o mulţime de combinaţii de lupte purtate de părţi ale armatei, care să ducă la o schimbare a situaţiei; ele fie că dau loc într-adevăr la vărsare de sânge, fie că efectul lor probabil face necesară retragerea adversarului.

O altă decizie nu poate exista pe teatrul de război, când inamicul este strivit de condiţiile grele ale atacului său, iar detaşările, foamea şi bolile l-au slăbit şi sleit, tot numai teama de spada noastră îl poate obliga să se retragă şi să lase totul baltă. Dar există desigur o mare diferenţă între o asemenea decizie şi una obţinută la graniţă.

Aici armelor adversarului i se opun numai armele noastre, numai ele le înfrânează pe ale adversarului sau acţionează distructiv asupra lor; acolo însă, la sfârşitul înaintării ofensive, forţele armate inamice sunt deja pe jumătate distruse de propriile lor eforturi, ceea ce dă cu totul altă pondere armelor noastre, care, chiar dacă sunt ultimul motiv al deciziei, totuşi nu mai sunt singurul. Această nimicire a forţelor armate inamice în înaintare pregăteşte decizia, şi o poate face în asemenea măsură încât simpla posibilitate a ripostei noastre poate determina retragerea. În acest caz nu se poate atribui decizia decât eforturilor făcute în înaintare. Fireşte, însă, că nu se va găsi nici un caz în care să nu fi participat şi spada apărătorului.

Rezistenţa prin spadă poate dobândi, însă, un aspect atât de modificat, prin varietatea şi felurimea combinaţiilor de lupte, îndeosebi în cazul în care acestea nu se descarcă prin vărsare de sânge, ci devin eficiente prin simpla lor posibilitate, încât ne simţim atraşi de părerea că aici ar putea fi găsit şi un alt principiu activ. Între respingerea sângeroasă într-o simplă bătălie şi efectele unei subtilităţi strategice, care nici nu lasă lucrurile să ajungă atât de departe, ar fi o asemenea diferenţă încât ar trebui acceptată în mod necesar o nouă forţă – aproximativ aşa cum astronomii au dedus, din marele interval dintre Marte şi Jupiter, existenţa altor planete.

Când atacatorul îl găseşte pe apărător într-o poziţie puternică, pe care nu crede că o poate cuceri, în spatele unui râu important, pe care nu crede că-l poate trece, chiar dacă se teme numai că, înaintând în continuare, nu-şi va mai putea asigura în mod convenabil aprovizionarea, în toate cazurile aceste efecte le provoacă spada apărătorului; căci teama de a fi învins de această spadă, în lupte principale sau în puncte deosebit de importante, opreşte acţiunea atacatorului, numai că el n-o va exprima deloc sau, cel puţin, nu pe şleau.

Condiţiile generale, din care se naşte un război şi care constituie în mod firesc baza sa, îi determină şi caracterul. Aceste condiţii generale au făcut, însă, din majoritatea războaielor un fenomen hibrid, în care adevărata duşmănie trebuie să se strecoare printr-un asemenea conflict de relaţii încât nu mai rămâne decât un element foarte debil. Aceasta trebuie, natural, să se vădească cel mai mult şi mai puternic la atac, căruia îi revine acţiunea ofensivă. Drept urmare nici nu este vreo minune că un atac atât de febril şi gâfâit poate fi oprit cu un singur deget. Împotriva unei hotărâri obosite, care, paralizată de o mie de considerente, abia dacă mai există, ajunge adesea aparenţa unei rezistenţe.

Aşadar nu marele număr de poziţii inexpugnabile ce se află peste tot, nu aspectul fioros al munţilor întunecaţi ce domină teatrul de război sau al marelui fluviu care îl străbate, nu uşurinţa de a paraliza, prin anumite combinaţii de lupte, braţul ce vrea să ne lovească – nu acestea sunt cauza frecventului succes nesângeros al apărătorului, ci slăbiciunea voinţei atacatorului, care înaintează cu pas şovăielnic şi teamă de spada inamică.

Teoria se poate întoarce la esenţa lucrurilor numai dacă, aşa cum am încercat noi, urmăreşte firul simplu al conexiunii lor interne.

*

Am considerat retragerea voluntară în interiorul ţării ca un tip deosebit de rezistenţă indirectă, în care inamicul trebuie să piară nu atât din sabia adversarului, cât în urma propriilor eforturi. În acest caz ori nu se prevede nici o bătălie principală, ori momentul acesteia este prevăzut pentru atât de târziu încât forţele inamice să fie deja considerabil slăbite.

Aşadar forţele armate ale oricărui beligerant ce înaintează atacând sunt slăbite de propria înaintare. Această slăbire se accentuează când apărătorul nu este învins, când se retrage din voia sa, cu forţe armate proaspete, neînfrânte, dinaintea atacatorului, şi îl obligă, printr-o rezistenţă constantă şi măsurată, să plătească pentru fiecare brazdă de pământ, astfel încât înaintarea sa să fie legată de un continuu efort de înaintare şi nu de o simplă intenţie.

Pe de altă parte, pierderile suferite de un apărător în retragere vor fi mult mai mari dacă se retrage după o bătălie pierdută, decât dacă o face de bună voie. Întrucât chiar de ar fi în stare să opună urmăritorului rezistenţa zilnică pe care o aşteptăm de la o retragere de bună voie – ar avea în cursul ei cel puţin aceleaşi pierderi, la care s-ar mai adăuga cele ale bătăliei. Dar ce presupunere greşită ar fi aceasta – silită, după o bătălie pierdută, să se retragă adânc în interiorul ţării, până și cea mai bună armată din lume va avea pierderi disproporţionat de mari, iar dacă inamicul este mult superior, cum o presupunem în cazurile de care vorbim, dacă înaintează cu mare energie, cum s-a întâmplat aproape întotdeauna în războaiele recente, atunci va avea loc, după toate probabilităţile, o reală debandadă, care de obicei nimiceşte cu totul o forţă armată.

O rezistenţă zilnică măsurată, adică ce dureză de fiecare dată atât cât mai poate fi păstrat nedecis echilibrul luptei şi în care ne ferim de înfrângere, cedând la timp terenul pentru care ne-am bătut, o asemenea luptă îl va costa pe atacator cel puţin tot atâţia oameni ca pe apărător, căci cât pierde acesta din când în când, în mod inevitabil  în retragere, ca prizonieri, va pierde atacatorul mai mult în foc, deoarece are mereu de luptat contra avantajelor terenului. Este adevărat că cel aflat în retragere îi pierde cu totul pe răniţii lui grav, dar deocamdată îi pierde şi atacatorul, deoarece aceştia rămân de obicei mai multe luni prin spitale.

Rezultatul va fi, drept urmare, că cele două armate se consumă aproximativ în aceeaşi măsură într-o continuă fricţiune reciprocă.

Cu totul altfel se petrec lucrurile la urmărirea unei armate înfrânte. Aici trupele pierdute în bătălie, ordinea distrusă, curajul frânt, îngrijorarea în legătură cu retragerea fac foarte grea, în unele cazuri imposibilă o asemenea rezistenţă celui ce se retrage. Urmăritorul, însă, care în primul caz înaintează foarte grijuliu, ba chiar şovăitor, pipăind locul dinaintea sa ca un orb, înaintează în al doilea caz cu pasul sigur al învingătorului, cu exuberanţa celui norocos, năpustindu-se cu siguranţă covârşitoare şi, cu cât se năpusteşte mai nebuneşte, cu atât accelerează mai mult lucrurile pe panta pe care a apucat-o, deoarece aici este adevăratul domeniu al forţelor morale, care se intensifică şi se multiplică, fără să fie legate de cifrele şi măsurile meschine ale lumii fizice.

Este deci foarte limpede ce diferit va fi raportul dintre cele două armate, după cum ajung împreună, într-un fel sau în celălalt, la punctul care poate fi socotit sfârşitul drumului de înaintare al atacatorului.

Acesta este numai rezultatul distrugerii reciproce; de acest rezultat se leagă acum şi slăbirea pe care o suferă cel ce înaintează, iar de partea celui aflat în retragere se mai adaugă întărirea de care beneficiază, în marea majoritate a cazurilor, prin forţele armate pe care le primeşte mai târziu, fie ca ajutor din afară, fie din neîncetate eforturi ulterioare.

Nu în ultimul rând disproporţia în ce priveşte mijloacele de subzistenţă este atât de mare între cel ce se retrage şi cel se înaintează încât adesea primul trăieşte în belşug, iar celălalt se usucă de lipsuri. Cel ce se retrage are posibilitatea să stocheze peste tot provizii, de care se apropie, în timp ce urmăritorul este obligat să transporte totul după el, ceea ce, câtă vreme se află în mişcare, este complicat, chiar cu cea mai scurtă linie de comunicaţii şi, de aceea, îi provoacă lipsuri încă de la început. Tot ce oferă teritorul însuşi este mai întâi folosit de armata aflată în retragere şi, de cele mai multe ori, epuizat. În urma ei nu rămân decât sate şi oraşe jefuite, câmpuri secerate şi devastate, fântâni sleite, izvoare tulburate.

Aşadar, armata ce înaintează luptă adesea, încă din prima zi, cu lipsuri presante. Pe stocuri inamice nu poate conta de fel, decât doar dacă întâmplarea sau o greşeală de neiertat a adversarului lasă să-i pice, din când în când, ceva în mână.

Este neîndoielnic că, la dimensiuni importante ale teatrului de război şi în condiţiile în care inegalitatea dintre beligeranţi nu este prea mare, se va crea, în felul acesta, un raport de forţe care va oferi apărătorului o incomparabil mai mare probabilitate de succes decât ar fi avut dacă bătălia decisivă s-ar fi dat la frontiera ţării. Dar nu numai probabilitatea de a învinge devine mai mare din cauza schimbării raportului de forţe, ci şi rezultatul victoriei va fi mai important datorită situaţiei schimbate. Ce deosebire există între o bătălie pierdută la propria frontieră şi una pierdută în mijlocul ţării inamice! – întrucât la capătul înaintării sale, starea atacatorului este adesea atât de grea, încât chiar o bătălie câştigată îl poate determina la retragere, pentru că nici nu mai are suficientă forţă de izbire ca să-şi completeze victoria şi s-o exploateze, nici nu mai este în stare să înlocuiască forţele pierdute.

Este deci o imensă diferenţă dacă bătălia decisivă se produce la începutul sau la sfârşitul atacului. Marilor avantaje ale acestui tip de apărare li se opun două contra-ponderi: prima o constituie pierderile pe care le suferă ţara prin pătrunderea inamicului, cealaltă este efectul moral.

Într-adevăr, a apăra ţara de pierderi nu poate fi niciodată scopul întregii apărări, ci scopul ei este obţinerea unei păci avantajoase. Eforturile noastre tind s-o facă atât cât se poate de sigură şi, pentru aceasta, nici o jertfă temporară nu poate fi socotită prea grea. Pierderea aceea, însă, chiar dacă nu este hotărâtoare, tot trebuie pusă în talerul balanţei, deoarece ea ne interesează întotdeauna. Această pierdere nu loveşte în mod direct forţa noastră armată, ci acţionează asupra ei numai în mod mai mult sau mai puţin indirect, în timp ce retragerea însăşi întăreşte direct forţa armată. Este deci greu să comparăm aici avantajul cu dezavantajul; ele sunt de natură diferită şi nu au vreun punct de acţiune comun. Trebuie aşadar să ne oprim aici, spunând că pierderea este mai mare când trebuie sacrificată o provincie roditoare şi populată, sau mari oraşe comerciale, că este însă pierderea majoră atunci când, odată cu ele, se pierd mijloace de luptă pregătite sau deja fabricate.

A doua contrapondere este impresia morală. Există cazuri în care Înaltul Comandant trebuie s-o ignore, să-şi urmeze liniştit planul şi să suporte dezavantajele provocate de demoralizare; ceea ce nu înseamnă, însă, că acestă impresie ar fi o fantomă ce merită dispreţ. Ea nu poate fi comparată cu o forţă ce acţionează asupra unui punct, ci cu una care străbate cu iuţeala fulgerului toate fibrele şi paralizează toate activităţile ce trebuie să fie eficace în popor şi armată. Există, desigur, cazuri în care retragerea în interiorul ţării este repede înţeleasă de popor şi armată, în care ea ar putea chiar spori încrederea şi aşteptările, dar acestea sunt rare. De obicei, poporul şi armata nu vor distinge măcar dacă retragerea este o mişcare deliberată sau o dare înapoi dezordonată şi, mai puţin încă, dacă planul este urmat din înţelepciune, în vederea unor avantaje sigure, sau din teamă de spada inamicului.

La vederea sorţii provinciilor sacrificate, poporul va resimţi compătimire şi indignare, armata îşi va pierde lesne încrederea în comandantul ei şi în sine însăşi, iar neîncetatele lupte din timpul retragerii le vor confirma mereu temerile.

Asupra acestor consecinţe ale retragerii nu avem voie să ne înşelăm. Şi, în fapt, considerând lucrurile în sine, este mai natural, mai simplu, mai nobil, mai corespunzător fiinţei morale a poporului de a răspunde deschis provocării, astfel încât atacatorul să nu-i poată încălca graniţele fără să-l întâmpine geniul său protector, care să-i ceară sângeros socoteala.

Dintre împrejurările ce favorizează acest tip de apărare se pot enumera:

o zonă cu culturi agricole puţine;

un popor loial şi războinic;

vremea proastă.

Toate acestea fac mai dificilă întreţinerea armatei inamice, îi impun mari transporturi şi numeroase detaşamente de aprovizionare, corvezi penibile, provoacă boli şi uşurează operaţiile apărătorului împotriva flancurilor.

Se cuvine a mai fi evocată o altă împrejurare favorabilă şi anume războiul popular.

Spre a atinge scopul mobilizării populare retragerea trebuie să se facă în interiorul ţării, deci să se ducă, pe cât se poate, către un punct unde inamicul să fie înconjurat, de ambele părţi, de provinciile noastre. Astfel, el va fi expus influenţei lor, iar noi nu vom risca să fim îndepărtaţi de masa principală a teritoriului nostru, cum s-ar întâmpla dacă am adopta o linie de retragere ce s-ar apropia prea mult de frontieră.

O întrebare esenţială este: Care punct al ţării este cel mai potrivit, în ce măsură se poate lega de acest punct intenţia a apăra direct capitala sau vreun alt punct important, sau de a-l abate pe inamic din direcţia lui? – depinde de împrejurări.

Vrem doar să observăm că oricum, în cazul unei astfel de situaţii, capitala, sau localitatea pe care vrem s-o ferim, trebuie să aibă o oarecare capacitate proprie de rezistenţă, pentru a nu putea fi ocupată şi jefuită de orice detaşament vrăjmaş.

Odată hotărâtă direcţia în care inamicul trebuie atras spre interiorul ţării, rezultă de la sine că aceasta trebuie să fie şi direcţia forţei noastre principale, căci altfel inamicul n-ar lăsa forţa sa principală să înainteze pe această direcţie, şi chiar de ar face-o noi n-am fi în stare să-i impunem toate condiţiile pe care le-am presupus. Se poate deci adresa doar întrebarea dacă vom ţine această direcţie cu întreaga noastră forţă sau dacă vom devia cu părţi importante laterale, imprimând astfel retragerii un caracter excentric.

La întrebarea de mai sus vom răspunde că această formă în sine este de respins: pentru că, prin ea, forţele noastre sunt împărţite, în timp ce tocmai concentrarea lor într-un punct ar constitui o dificultate principală pentru atacator; pentru că adversarul ajunge să se bucure de avantajul său, este mai concentrat decât noi şi poate deci să ne fie superior în anumite puncte.

Fireşte că această superioritate este mai puţin de temut într-un sistem care constă deocamdată în evitare, însă o condiţie a acestei evitări va fi întotdeauna de a rămâne înfricoşător pentru adversar, de a nu fi fugărit de el, ceea ce s-ar putea totuşi întâmpla. Apoi condiţia acestei retrageri este de a ajunge treptat la o superioritate a forţei principale, pentru a putea da bătălia decisivă, ceea ce însă ar deveni incert în cazul divizării forţelor.

Ce sectoare va ocupa inamicul în înaintare, la stânga şi la dreapta, se poate presupune cu probabilitate suficientă din concentrarea şi orientarea forţelor sale; din aşezarea provinciilor şi a bazelor sale faţă de ale noastre, etc., pentru că a dispune forţe armate în zonele de care inamicul probabil că nu se va atinge, ar fi o risipă periculoasă de forţe. Dacă, însă, în acele zone pe care atacatorul va dori probabil să le ocupe, noi vom fi în stare să-l împiedicăm prin forţele noastre armate dispuse acolo, este deja mai greu de prevăzut şi, deci, răspunsul depinde mult de tactul aprecierii.

Că apărătorul, în sine, are interesul de a ceda atacatorului cât mai puţine provincii posibil este lesne de înţeles, dar acesta nu rămâne mereu decât un scop secundar.

Este de asemenea limpede că atacul devine tot mai complicat cu cât este mai mic sau, mai bine-zis, mai îngust teatrul de război; dar toate acestea sunt subordonate totuşi condiţiei ca, la începutul acţiunii, apărătorul să aibă de partea sa probabilitatea unui succes, iar prin ea să nu slăbească excesiv forţa sa principală, căci de aceasta depinde îndeosebi decizia finală, pentru că dificultăţile care apar la forţa principală inamică sunt cele care provoacă în primul rând hotărârea de retragere şi potenţează cel mai mult pierderea de forţe fizice şi morale legate de acesată hotărâre.

Retragerea în interiorul ţării trebuie să se facă deci, de regulă, cu o forţă neînvinsă şi nedivizată, ea trebuie să se desfăşoare tocmai în faţa forţei principale inamice, cât de încet posibil şi obligându-l pe inamic, printr-o rezistenţă continuă, să fie mereu gata de bătălie impunându-i un anumit lux, ruinător, de măsuri de precauţie tactice şi strategice.

*

Nu se va vedea niciodată ca un stat care apără cauza altuia s-o ia pe aceasta la fel de serios de parcă ar fi a sa. O armată de sprijin de importanţă medie se trimite înainte; dacă ea n-are noroc, afacerea se consideră mai mult sau mai puţin terminată, statul respectiv căutând să scape cât mai ieftin posibil.

Este un uz stabilit în geopolitică acela că statele se obligă la ajutor reciproc în alianţe defensive şi ofensive, dar nu ca şi cum duşmănia şi interesul unuia ar deveni prin aceasta şi ale celuilalt, ci promiţându-şi reciproc o forţă armată dinainte determinată, de obicei foarte modestă, independentă de obiectivul războiului şi de eforturile adversarului. În condiţiile unui asemenea act de alianţă, aliatul nu se consideră angajat cu adversarul într-un război propriu-zis, care ar trebui în mod necesar să înceapă cu o declaraţie de război şi să se termine cu încheierea unei păci. Dar nici această noţiune nu este nicăieri fixată cu oarecare precizie, iar uzul este fluctuant. Lucrarea ar avea un fel de coerenţă interioară şi teoria războiului ar fi astfel mai puţin stânjenită dacă acest ajutor promis, de 10, 20, 30, 100 de mii sau mai mulţi oameni, ar fi pus în întregime la dispoziţia statului angajat în război, care să-l poată întrebuinţa după nevoia sa; în acest caz, el ar fi de considerat ca o trupă închiriată. Dar uzul este foarte departe de asemenea situaţie.

De obicei, trupele de sprijin au propriul lor Înalt Comandant, care depinde numai de propriul său guvern, iar aceasta îi fixează un obiectiv, după cum se potriveşte mai bine cu jumătăţile ei de intenţii.

Dar chiar atunci când două state sunt beligerante împotriva unui al treilea, nu se spune întotdeauna că trebuie să-l considerăm pe acest al treilea ca inamicul nostru, pe care trebuie să-l nimicim ca să nu ne nimicească, ci treaba se încheie adesea ca o afacere comercială; fiecare investeşte, în funcţie de primejdia pe care o riscă şi de avantajele pe care le aşteaptă. Acest punct de vedere nu-l aflăm numai atunci când un stat îi sare altuia în ajutor într-o chestiune care îi este suficient de străină, dar lucrurile nu se pot petrece fără o bază diplomatică nici chiar atunci când ambii au un mare interes comun, iar cei ce tratează cad de obicei la învoială numai asupra unui ajutor stipulat redus, pentru a întrebuinţa restul forţei lor militare după considerentele deosebite ce le-ar putea cumva sugera politica. Aşadar, în război, motivarea politică exercită o mare influenţă asupra conducerii lui.

Dacă vrem doar o jertfă mică de la inamic, ne mulţumim să câştigăm prin război numai un echivalent mic şi sperăm să ajungem la aceasta cu eforturi medii. Cam la fel judecă şi adversarul. Dacă unul din doi găseşte atunci că s-a cam înşelat la socoteală, că nu este, cum a vrut, cu ceva superior adversarului, ci dimpotrivă, că el însuşi este mai slab, de obicei îi lipsesc în acel moment banii şi toate celelalte mijloace, îi lipseşte un imbold moral suficient pentru o energie mai mare; se ajută deci cum poate, speră că viitorul va aduce evenimente favorabile, chiar dacă nu are nici un drept la această speranţă, iar între timp războiul se târăşte fără forţă, ca un trup bolnav.

Aşa se face că acţiunea reciprocă, supralicitarea, violenţa şi impetuozitatrea războiului se pierd în stagnarea motivelor slabe şi că ambii adversari se mişcă, cu un fel de siguranţă, în cercuri foarte micşorate. Dacă se acceptă influenţa scopului politic asupra războiului, cum chiar trebuie până la urmă acceptată, nu mai există limită şi trebuie coborât, vrând-nevrând, şi la asemenea războaie care constau din simpla ameninţare a adversarului şi din sprijinirea negocierilor.

Este limpede că teoria războiului, dacă este şi vrea să rămână un studiu filosofic, se simte stânjenită aici. Tot ce este necesar în noţiunea de război pare să vrea s-o părăsească şi teoria se află în primejdia de a-i lipsi orice punct de sprijin. Dar, curând se arată ieşirea firească. Cu cât mai slabe devin motivele acţiunii, cu atât mai mult acţiunea devine suportare pasivă, cu atât mai puţine se întâmplă, cu atât mai puţin sunt necesare directive. Toată arta militară se transformă în simplă prudenţă, iar aceasta va fi orientată, în principal, să împiedice ca nu cumva echilibrul instabil să se modifice brusc în defavoarea noastră, ca nu cumva jumătatea de război să se transforme într-unul întreg.

Se ştie, fireşte, că războiul este provocat numai de relaţiile politice ale guvernelor şi popoarelor; dar, de obicei, oamenii gândesc lucrurile ca şi cum, odată cu începerea războiului, acele relaţii ar înceta şi s-ar instala o cu totul altă stare, supusă numai propriilor sale legi.

Noi afirmăm, dimpotrivă, că războiul nu este decât o continuare a relaţiilor politice prin intermediul altor mijloace. Spunem prin intemediul altor mijloace, pentru a afirma, totodată, că aceste relaţii politice nu încetează prin existenţa războiului, nu sunt transformate în cu totul altceva, că ele continuă în esenţa lor, oricum le-ar fi alcătuite mijloacele de care se servesc, şi că liniile principale de-a lungul cărora se desfăşoară şi de care sunt legate evenimentele militare nu sunt decât liniile mari ale acestor relaţii, care răzbat prin război, continuându-se până la pace.

Şi cum s-ar putea crede altfel?

Încetează vreodată relaţiile politice ale diferitelor popoare şi guverne odată cu notele diplomatice?

Nu este oare războiul doar un alt fel de scriere şi vorbire a gândirii lor?

El are, fireşte, propria sa gramatică dar nu şi propria sa logică.

Aşa fiind, războiul nu poate fi niciodată separat de relaţiile politice, iar dacă aceasta se întâmplă pe undeva în studiu, atunci sunt rupte, oarecum, toate firele relaţiei şi rezultă ceva fără sens şi scop.

Această concepţie ar fi indispensabilă, chiar dacă războiul ar fi în întregime război, ar fi în întregime elementul nestăvilit al duşmăniei, căci toate elementele pe care el se întemeiază şi care determină direcţiile sale principale – forţa proprie, forţa adversarului, aliaţii ambelor părţi, caracterele popoarelor şi guvernele respective, etc., aşa cum le-am enumerat – nu sunt ele oare de natură politică şi nu sunt ele oare atât de strâns legate de ansamblul relaţiilor politice, încât este imposibil să te desparţi de ele? Dar acest fel de a gândi devine de două ori indispensabil, dacă luăm în considerare că adevăratul război nu este o strădanie atât de consecventă, orientată spre extrem, cum ar trebui să fie conform noţiunii sale, ci un fenomen hibrid, o contradicţie în sine; ca atare, el nu poate asculta de propriile sale legi, ci trebuie să fie considerat ca parte a unui alt ansamblu – iar acest ansamblu este politica.

Folosindu-se de război, politica evită toate concluziile severe ce rezultă din natura lui, se sinchiseşte puţin de posibilităţile finale şi se ţine numai de probabilităţile imediate. Dacă, prin aceasta, intră multă incertitudine în toată acţiunea, dacă devine un fel de joc, politica fiecărui cabinet se încrede să-l întreacă în acest joc pe adversar, prin dibăcie şi perspicacitate.

Astfel politica face din elementul dominant al războiului un simplu instrument; din cumplita spadă de luptă, menită să fie ridicată o singură dată, cu ambele mâini şi cu toată puterea trupului, pentru a da cu ea o singură lovitură şi numai una – se face o sabie uşoară, lesne de mânuit, care devine câteodată chiar o floretă, cu care poate executa, rând pe rând, lovituri şi parade. Cât timp războiul ţine de politică, acesta va prelua caracterul ei. De îndată ce politica devine mai grandioasă şi mai puternică, războiul îi va urma evoluţia, aceasta putându-se astfel ridica până la acea înălţime la care îşi atinge forma sa absolută.

În general, nimic nu este atât de important în viaţă decât să stabileşti exact poziţia din care lucrurile trebuie înţelese şi judecate şi să te ţii de ea; deoarece numai dintr-o poziţie unică putem concepe în mod unitar masa fenomenelor şi numai unitatea poziţiei ne poate feri de contradicţii.

Dacă, aşadar, nici la întocmirea planurilor de război nu este admisibilă o poziţie dublă sau multiplă din care să fie privite lucrurile, când cu ochiul soldatului, când cu cel al administratorului, când cu cel al omului politic, etc., se pune acum întrebarea dacă, în mod necesar, politica este aceea căreia tot restul trebuie să i se subordoneze.

Se presupune că politica întruneşte şi conciliază în sine toate interesele administraţiei precum şi pe cele ale societății, omului şi pe toate câte le-ar mai putea invoca înţelepciunea filosofică, întrucât politica nu este nimic în sine, ci este doar un administrator al tuturor acestor interese faţă de alte state. Că politica o poate lua într-o direcţie greşită, că poate servi cu precădere orgoliul, interesul particular, vanitatea guvernanţilor, nu ne interesează aici; căci arta militară nu poate fi considerată în nici un caz preceptorul politicii, iar noi putem considera, aici, politica numai ca reprezentantul tuturor intereselor întregii societăţi.

Rămâne, deci, numai întrebarea dacă, la întocmirea planurilor de război, poziţia politică trebuie să cedeze pasul celei pur militare (dacă o asemenea abordare s-ar putea imagina), adică să dispară cu totul ori să i se subordoneze, sau dacă, dimpotrivă, poziţia politică trebuie să rămână dominantă, iar cea militară trebuie să îi fie subordonată.

Ca punctul de vedere politic să fie anulat, situația s-ar putea imagina numai dacă războaiele ar fi lupte pe viaţă şi pe moarte, din pură duşmănie; în realitate, acestea nu sunt decât manifestări ale politicii însăşi, aşa cum am arătat anterior. Subordonarea punctului de vedere politic celui militar ar fi absurdă, întrucât politica a generat războiul; ea este inteligenţa, iar războiul numai instrumentul şi nu invers. Nu rămâne așadar posibilă decât subordonarea punctului de vedere militar celui politic.

Dacă ne gândim la natura războiului real, ne amintim că fiecare război trebuie înţeles înainte de toate în probabilitatea caracterului său şi a contururilor sale principale, aşa cum ele rezultă din mărimile şi relaţiile politice, şi că adesea, ba în zilele noastre putem chiar afirma de cele mai multe ori, războiul trebuie considerat ca un întreg organic, ale cărui diverse membre nu pot fi desprinse de ansamblu, în care, deci, fiecare activitate distinctă trebuie să se contopească cu întregul şi să decurgă din ideea acestui întreg; astfel ne apare cu totul cert şi limpede că poziţia cea mai înaltă în conducerea războiului, de la care emană directivele principale, nu poate fi decât cea a politicii.

Văzute din acest unghi, proiectele apar ca dintr-o singură turnare, înţelegerea şi aprecierea lor devin mai uşoare, mai fireşti, convingerea mai puternică, motivele mai satisfăcătoare şi istoria mai inteligibilă. De pe această poziţie un conflict între interesele politice şi cele militare cel puţin nu mai este în natura lucrurilor, iar acolo unde apare trebuie considerat doar ca o imperfecţiune a înţelegerii. Ca politica să adreseze războiului revendicări pe care aceasta nu le poate satisface, ar fi contrar premisei că ea cunoaşte instrumentul pe care vrea să-l întrebuinţeze, ar fi deci contrar unei premise fireşti, absolut indispensabile. Dacă politica apreciază însă justul curs al evenimentelor militare, este cu totul treaba ei, şi nu poate fi decât a ei, să hotărască ce evenimente şi ce direcţie a evenimentelor corespund obiectivului războiului.

Într-un cuvânt: arta militară la nivelul ei cel mai înalt devine politică, dar bineînţeles o politică ce dă bătălii, în loc să scrie note diplomatice.

Aceasta este întru totul în firea lucrurilor. Nici unul din proiectele principale necesare unui război nu poate fi alcătuit fără cunoaşterea relaţiilor politice, iar cei ce vorbesc, ceea ce se întâmplă des, de influenţa dăunătoare a politicii asupra conducerii războiului, spun de fapt cu totul altceva decât vor să spună. Nu această influenţă, ci politica însăşi ar trebui dezaprobată.

Dacă politica este justă, adică îşi atinge obiectivul, atunci ea nu poate influenţa decât în bine, în sensul ei, războiul, iar acolo unde această influenţă se îndepărtează de obiectiv, cauza trebuie căutată numai într-o politică anapoda.

Numai atunci când politica îşi promite de la anumite mijloace şi măsuri militare un efect nereal, necorespunzător naturii lor, ea poate avea, prin hotărârile sale, un efect dăunător asupra războiului. Aşa cum cineva care nu stăpâneşte întru totul o limbă poate spune, câteodată, cu un gând just ceva greșit, tot astfel politica va da atunci frecvent indicaţii ce nu corespund propriilor sale intenţii. Aceasta s-a întâmplat destul de des şi ne face să simţim că o anumită cunoaştere a sistemului militar n-ar trebui separată de conducerea relaţiilor politice.

Observatorii cu privirea cea mai cuprinzătoare au atribuit acest fenomen influenţei generale pe care politica a exercitat-o de veacuri asupra artei militare, spre cea mai mare pagubă a acesteia, prin care arta militară a ajuns un hibrid, decăzând adesea până la un adevărat simulacru.

Situația este reală; greşit este, însă, doar să fie considerată ca o situaţie întâmplătoare.

*

După concepţia noastră, apărarea nu este decât forma superioară a luptei. Menţinerea propriei forţe armate şi zdrobirea celei inamice, cu un cuvânt victoria, constituie obiectul luptei, dar, fireşte, nu scopul ei final. Acest scop este menţinerea propriului stat şi zdrobirea celui inamic şi, din nou, mai concis, pacea intenţionată, pentru că în ea conflictul se echilibrează şi se încheie într-un rezultat comun.

Ce înseamnă însă statul inamic în raport cu războiul? Înainte de toate forţa sa armată, apoi teritoriul său; dar fireşte şi multe altele, care, în împrejurări concrete, pot căpăta o importanţă predominantă; în mod deosebit ne referim la situaţii politice externe şi interne, care câteodată sunt mai hotărâtoare decât tot restul. Dar chiar dacă forţa armată şi teritorul statului inamic nu sunt statul însuşi şi nici nu se epuizează cu ele toate relaţiile pe care statul le poate avea cu războiul, acele două obiecte rămân mereu cele precumpănitoare, de obicei infinit superioare tuturor celorlalte relaţii.

Forţa armată trebuie să apere teritoriul propriului stat, să-l cucerească pe cel inamic, teritoriul însă hrăneşte şi regenerează neîncetat forţa armată. Ambele sunt deci reciproc dependente, se sprijină mutual, îşi sunt reciproc deopotrivă de importante. În această reciprocitate există, totuşi, o deosebire. Dacă forţa armată este nimicită, adică zdrobită, incapabilă de o rezistenţă ulterioară, chiar din aceasta urmează nimicirea forţei armate, căci aceasta poate evacua de voia sa teritoriul, pentru a-l putea apoi cuceri cu atât mai uşor. Ba mai mult, nu numai zdrobirea completă a forţei armate hotărăşte soarta ţării, ci chiar şi orice slăbire importantă a acesteia provoacă în mod obişnuit o pierdere de teritoriu; în schimb, nu orice pierdere importantă de teritoriu provoacă, în mod obişnuit, o slăbire importantă a forţelor armate; pe durată fireşte că da, dar nu în interiorul intervalului în care se decide războiul.

De aici decurge ideea că menţinerea sau nimicirea forţei armate sunt întotdeauna mai importante decât posesiunea teritoriului, că spre aceasta trebuie să tindă în primul rând Înaltul Comandant, iar posesiunea teritoriului se impune peste tot ca scop numai unde primul mijloc nu îl asigură în întregime.

Dacă întreaga forţă armată inamică ar fi concentrată într-o singură armată, iar întregul război ar consta dintr-o singură luptă, posesiunea ţării ar depinde de rezultatul acestei lupte; nimicirea forţelor armate inamice, cucerirea ţării inamice şi asigurarea propriei ţări ar decurge de aici şi ar fi, oarecum identice cu acest rezultat.

Se adresează acum întrebarea:

Ce-l poate mai întâi determina pe apărător să se abată de la această, cea mai simplă, formă a acţiunii militare şi să-şi distribuie forţele în spaţiu?

Răspunsul este insuficienţa victoriei pe care ar putea-o cuceri cu forţa sa reunită.

Fiecare victorie are raza sa de influenţă. Dacă aceasta se întinde asupra întregului stat inamic, deci asupra întregii sale forţe armate şi a întregului său teritoriu, adică dacă toate părţile sunt antrenate în mişcarea pe care am dat-o sâmburelui puterii sale, o asemenea victorie este tot ce ne trebuie, iar o divizare a forţei noastre nu ar avea un motiv suficient. Dacă există, însă, părţi ale forţei armate inamice şi alte teritorii ale adversarului asupra cărora victoria noastră nu ar mai avea influenţă, trebuie să acordăm o grijă deosebită acestor părţi şi, deoarece nu putem concentra teritoriul într-un punct, ca forţa armată, trebuie s-o divizăm pe aceasta, ca să apărăm teritoriul.

Numai la state mici şi adunate este posibilă şi probabilă o asemenea unitate a forţei armate, încât totul să depindă de victoria asupra acesteia.

Când este vorba de suprafeţe mari de teritoriu, care-l mărginesc pe al nostru pe mari întinderi, sau, mai cu seamă, în cazul unei alianţe împotriva noastră a unor state ce ne înconjoară din mai multe părţi, o asemenea unitate este, practic, cu totul imposibilă. Aici va trebui, deci, în mod firesc să apară diviziunea forţelor şi, cu aceasta, teatre de război distincte.

Raza de acţiune a unei victorii va depinde desigur de mărimea victoriei, iar aceasta de numărul trupelor învinse. Ca atare împotriva acelei părţi unde sunt concentrate cele mai multe forţe armate inamice se va putea da acea lovitură ale cărei efecte favorabile ajung cel mai departe; şi vom fi cu atât mai siguri de acest succes cu cât mai mari vor fi propriile forţe armate folosite pentru lovitură. Această înlănţuire firească de idei ne duce la o imagine în care le putem fixa mai clar, este vorba de natura şi efectul centrului de greutate în mecanică.

După cum centrul de greutate se găseşte întotdeuna acolo unde masa este cel mai concentrată şi după cum orice lovitură dată în centrul de greutate al unui corp este cea mai eficace, după cum, în fine, lovitura cea mai puternică se obţine cu centrul de greutate al forţei folosite, tot astfel se petrec lucrurile în război. Forţele armate ale fiecărui beligerant, fie un stat izolat, fie o alianţă de state, au o anumită unitate şi, prin aceasta, o coeziune; unde există însă coeziune, acolo apar analogiile cu centrul de greutate. Există deci, în aceste forţe, anumite centre de greutate, a căror mişcare şi direcţii hotărăsc soarta celorlalte puncte, iar aceste centre de greutate se află acolo unde sunt adunate cele mai multe forţe armate. Dar după cum în lumea corpurilor inerte efectul împotriva centrului de greutate îşi află măsura şi limita în coeziunea părţilor, aşa este şi în război: aici, ca şi acolo, se poate uşor întâmpla ca o lovitură să fie mai puternică decât suportă rezistenţa, iar din aceasta să rezulte o lovitură în aer, o risipă de forţă.

Cât de deosebită este coeziunea armatei care luptă sub un steag, care intră în bătălie sub ordinele unui Înalt Comandant, de aceea a unei forţe armate aliate, întinsă pe 50 sau 100 de mile, sau chiar în zone complet diferite! În primul caz coeziunea trebuie considerată ca fiind cea mai puternică iar unitatea foarte strânsă; dincolo, unitatea este foarte şubredă, adesea nu mai constă decât în intenţia politică comună, şi aceasta meschină şi imperfectă, iar coeziunea părţilor este de cele mai multe ori foarte slabă, adesea cu totul iluzorie.

Dacă, pe o parte, puterea pe care dorim s-o dăm loviturii impune cea mai mare concentrare de forţă, trebuie, pe de altă parte, să ne temem de orice exagerare ca de un adevărat dezavantaj, pentru că implică o risipă de forţă, iar aceasta, la rândul ei, lipsa de forţă în alte puncte.

A distinge aceste centre de greutate în forţa armată inamică, a distinge razele lor de acţiune este deci un act principal al judecăţii strategice. Într-adevăr, va trebui pusă întotdeauna întrebarea: ce efecte vor avea înaintarea şi darea înapoi a unei părţi a forţelor ce se înfruntă asupra celorlalte forţe?

Nu credem că am descoperit astfel un procedeu nou, ci am adăugat numai la baza modului de a proceda al tuturor timpurilor şi al tuturor Înalţilor Comandanţi, idei care să facă mai limpede legătura modului de a proceda cu – firea lucrurilor.

Aşadar aceste două interese contradictorii: primul, posesiunea teritoriului, ce tinde să disperseze forţele armate, celălalt, lovitura împotriva centrului de greutate al forţei inamice – nasc teatre de război. Ele sunt, într-adevăr, delimitări de aşa fel ale teritoriului ţării şi ale forţei armate dispersate pe el, încât fiece decizie obţinută de forţa principală a acestei zone se întinde nemijlocit asupra întregului şi-l antrenează în direcţia sa. Spunem nemijlocit, întrucât decizia de pe un teatru de război trebuie, fireşte, să aibă o influenţă mai mult sau mai puţin depărtată şi asupra celor vecine lui.

Credem, aşadar, că un teatru de război, cât de mare sau de mic ar fi, cu forţa sa armată, orice proporţii ar avea, constituie o asemenea unitate ce poate fi redusă la un centru de greutate.

În acest centru de greutate trebuie obţinută victoria.

*

Nu în orice război învingătorul este în stare să-l zdrobească complet pe adversar. Adesea, ba chiar de cele mai multe ori, intervine un punct culminant al victoriei. Totalitatea experienţei o demonstrează suficient; deoarece, însă, obiectul este deosebit de important pentru teoria războiului şi constituie punctul de sprijin al aproape tuturor planurilor de campanie, deoarece, totodată, la suprafaţa lui joacă, în schimbătoare culori, luminile unor aparente contradicţii, vrem să-l examinăm mai atent şi să ne ocupăm de motivele sale lăuntrice.

Victoria rezultă, de regulă, din preponderenţa sumei tuturor forţelor fizice şi morale, incontestabil însă că măreşte această preponderenţă, altfel n-ar fi căutată şi scump plătită. Victoria însăşi produce neîndoielnic acest efect, şi urmările ei îl produc, dar acestea nu până la extrema limită, ci, de obicei, numai până la un anumit punct.

Acest punct poate fi situat foarte aproape şi câteodată este chiar situat atât de aproape încât toate urmările bătăliei victorioase se pot limita la sporirea superiorităţii morale. Ne rămâne de cercetat cum se leagă toate acestea.

În progresia acţiunii militare forţele armate întâmpină continuu elemente care le sporesc şi altele care le diminuează. Totul depinde, așadar, de preponderenţă. Deoarece orice reducere a forţei proprii trebuie considerată ca o creştere a forţei inamice, rezultă de aici, de la sine, că acest dublu flux de creştere şi scădere are loc atât în înaintare cât şi în retragere.

Este suficient să examinăm cea mai importantă cauză a acestei schimbări într-un caz, pentru a le fi lămurit totodată şi pe celalalte.

În înaintare, principalele cauze ale întăririi forţelor noastre sunt:

Pierderea suferită de forţa armată inamică, deoarece este, de obicei, mai mare decât a noastră;

Pierderea pe care inamicul o suferă în forţe armate neanimate, ca magazii, depozite, poduri, etc., pierdere pe care n-o împărţim de fel cu inamicul;

Din clipa în care am călcat pe teritoriul inamic, pierderea de provincii, deci de izvoare ale unor noi forţe armate;

Pentru noi, câştigarea unei părţi din aceste izvoare; cu alte cuvinte, avantajul de a trăi pe contul duşmanului;

Pierderea de către inamic a coeziunii lăuntrice şi a regularităţii mişcării tuturor părţilor;

Aliaţii adversarului îl părăsesc, iar alţii caută alianţa noastră;

Descurajarea adversarului, care face, în parte, să-i cadă armele din mâini.

Cauzele slăbirii forţelor noastre sunt:

Că suntem obligaţi să asediem oraşele sau fortăreţele inamice, să le luăm cu asalt sau să le supraveghem; sau că inamicul făcea înainte de victorie acelaşi lucru, şi în retragere, îşi adună aceste trupe;

Din clipa în care păşim pe teren inamic, natura teatrului de război se schimbă, devine ostilă; trebuie să-l ocupăm, căci ne aparţine numai în măsura în care l-am ocupat, şi totuşi opune peste tot rezistenţă întregii noastre maşini, ceea ce trebuie să ducă, în mod necesar, la slăbirea efectelor ei;

Ne îndepărtăm de resursele noastre, în timp ce inamicul se apropie de ale sale, aceasta provoacă stagnări în înlocuirea forţelor cheltuite;

Pericolul în care se află statul ameninţat cheamă alte puteri în apărarea lui;

Eforturi mai mari ale adversarului, datorită amploarei primejdiei, în schimb o relaxare a eforturilor din partea statului ce învinge.

Toate aceste avantaje şi dezavantaje pot să existe concomitent, să se întâlnească, aşa-zicând, sau să-şi continue drumul în direcţii opuse. Numai ultimele se înfruntă ca adevărate opoziţii, nu pot trece una de alta, se exclud, prin urmare, reciproc. Toate acestea arată cât de felurite pot fi efectele victoriei, după cum îl ameţesc pe adversar sau îl împing la eforturi mai mari.

Vrem să încercăm să caracterizăm fiecare dintre diferitele puncte cu câteva observaţii, pentru început comentariile legate de întărire:

Pierderile forţei armate inamice, după o înfrângere, pot fi cele mai mari în primele momente, iar apoi să scadă zi de zi, până ce ajung într-un punct unde se echilibrează cu ale noastre, pot însă să şi crească zilnic, în progresie ascendentă. Hotărăşte diferenţa de situaţii şi împrejurări; în această privinţă, după spriritul armatei, cel mai important este spiritul guvernului, pentru a nu înceta când ar trebui mai vârtos să înceapă, şi invers.

De asemenea, pierderile inamicului de forţe armate neanimate pot creşte sau descreşte, iar aceasta depinde de amplasarea şi constituirea întâmplătoare a depozitelor sale.

Al treilea avantaj (pierderea provinciilor inamicului) trebuie să crească în mod necesar pe măsura înaintării, ba se poate spune că va fi luat în considerare abia după ce am înaintat adânc în statul inamic, adică am lăsat în urmă un sfert până la o treime din teritoriile sale.

De asemenea, al patrulea avantaj (traiul de pe urma duşmanului) trebuie să crească odată cu înaintarea. Dar despre aceste două avantaje din urmă este de observat că influenţa lor asupra forţelor armate angrenate în luptă se face rareori simţită repede, că ele acţionează abia încet şi ocolit, că, deci, de dragul lor nu trebuie prea tare forțată situația, adică nu trebuie intrat intr-o situaţie periculoasă.

Al cincilea avantaj (pierderea coeziunii inamicului), iarăşi, intră în considerare atunci când înaintarea noastră a fost importantă, iar forma ţării inamice dacă permite să desparţi de masivul principal câteva provincii, acestea de obicei, se atrofiază rapid şi pierd în putere.

Ultimele două avantaje, al șașelea și al șaptelea, adică pierderea alianţelor şi capitularea inamicului, sunt, cel puţin probabil, să crească odată cu înaintarea, până la un punct final când deznodământul se produce.

Să trecem acum la cauzele de slăbire:

Asedierea, luarea cu asalt şi blocarea fortăreţelor sau oraşelor vor creşte, în majoritatea cazurilor, odată cu înaintarea. Această slăbire acţionează atât de puternic asupra stadiului momentan al forţelor armatei încât, în această privinţă, poate întrece uşor toate avantajele.

A doua cauză, instalarea unui teatru de război în ţara inamică, creşte în mod necesar odată cu înaintarea şi este mai puternică decât prima, dacă nu pentru situaţia momentană a forţelor armate, cu atât mai mult pentru situaţia lor pe durată.

Numai acele părţi din ţara inamică pe care le-am ocupat le putem considera teatrul nostru de război, adică cele în care am lăsat fie mici detaşamente în câmp deschis, ori, ici colo, garnizoane în oraşele mai importante sau în localităţile de etapă; oricât ar fi de mici aceste garnizoane lăsate de noi în urmă, tot slăbesc considerabil forţele noastre armate. Dar asta este încă cel mai mic lucru.

Fiecare armată are flancuri strategice, este vorba de teritoriul ce se întinde de ambele părţi ale liniilor ei de comunicaţii; deoarece le are şi armata inamică, slăbiciunea acestor părţi nu este sensibilă. Aceasta, însă, numai în propria ţară; de cum ne aflăm în ţara inamică, slăbiciunea acestor părţi devine sensibilă, pentru că la o linie foarte lungă, puţin sau deloc apărată, chiar cea mai neînsemnată acţiune promite un rezultat oarecare, iar asemenea acţiuni se pot ivi peste tot într-un teritoriu ostil. Cu cât se înaintează mai adânc, cu atât mai lungi devin aceste flancuri şi pericolul rezultat din ele creşte în proporţie tot mai mare; deoarece nu numai că ele sunt greu de acoperit, ci spiritul de iniţiativă al inamicului este provocat de liniile de comunicaţii lungi şi neapărate, iar consecinţele pe care le poate avea pierderea lor în caz de retragere sunt dintre cele mai serioase.

Toate acestea contribuie să adauge armatei ce înaintează cu fiecare pas o greutate în plus, astfel încât, dacă nu a pornit cu o superioritate neobişnuită, se vede treptat tot mai limitată în planurile sale, tot mai slăbită în forţa ei de izbire şi, până la urmă, se simte nesigură şi îngrijorată în situaţia ei.

A treia cauză, distanţa faţă de izvorul din care forţele armate ce slăbesc continuu trebuie, tot continuu, completate, creşte odată cu înaintarea. O armată cuceritoare seamănă, în acestă privinţă, cu lumina unei lămpi; cu cât scade uleiul în rezervor şi se depărtează de focar, cu atât scade lumina, până ce la urmă se stinge.

Desigur că bogăţia provinciilor cucerite poate diminua simţitor acest rău, dar nu-l poate niciodată înlătura cu totul, pentru că sunt multe ce trebuie să le obţii de acasă, îndeosebi oamenii, şi pentru că, în generalitatea cazurilor, drumurile ţării inamice nu sunt atât de rapide şi de sigure ca cele din propria ţară, deoarece pentru o necesitate apărută pe neaşteptate nu se poate găsi ajutor atât de repede, iar nici neînţelegerile şi greşelile de tot felul nu pot fi atât de curând descoperite şi remediate.

Dacă suveranul nu-şi comandă personal armata, cum a devenit uzul în ultimele războaie, dacă nu mai este aproape de ea, din aceasta rezultă încă un nou dezavantaj foarte mare, provocat de pierderea de timp cu întrebatul şi răspunsul, pentru că cele mai largi împuterniciri ale unui Înalt Comandant nu pot acoperi larga sferă a activităţii sale.

Schimbarea legăturilor politice – dacă modificările pe care le provoacă victoria sunt de aşa natură încât îi vor fi dezavantajoase învingătorului, probabil că vor sta în proporţie directă cu progresele sale, aceeaşi fiind situaţia dacă i-ar fi avantajoase. Aici totul depinde de legăturile politice existente, de interese, obiceiuri, tendinţe, de suverani, miniştri, favoriţi, metrese, etc. În general, se poate spune doar că, dacă este învins un stat mai mare, care are aliaţi mici, aceştia de obicei îl părăsesc curând, iar atunci învingătorul devine mai puternic cu fiecare lovitură; dacă însă statul învins este mai mic, e mult mai probabil să i se ivească apărători, dacă este ameninţat în existenţa sa, iar alţii care au contribuit la zdruncinarea lui vor întoarce foaia, dacă vor socoti că s-a mers prea departe.

Rezistenţa mai mare provocată de inamic – uneori îi cad inamicului armele din mâini de spaimă şi uluială, alteori îl cuprinde un entuziasm extraordinar – toată lumea aleargă la arme şi rezistenţa este mult mai puternică după prima înfrângere decât înaintea ei. Caracterul poporului şi al guvernului, natura ţării, legăturile ei politice sunt elemente din care trebuie dedusă ipoteza probabilă. Cât de infinit diferite fac numai aceste ultime două puncte toate acele planuri care, într-un caz şi în celălalt, trebuie şi este îngăduit să fie făcute în război! În timp ce unul pierde cea mai bună ocazie din timorare şi aşa-zisă procedare metodică, altul intră la apă până peste urechi şi arată după aceea uluit şi mirat, ca unul scos din baltă.

Mai trebuie să pomenim aici relaxarea ce intervine adesea la învingător acasă, când pericolul a fost îndepărtat, în timp ce, dimpotrivă, ar fi nevoie de eforturi mai mari pentru a consolida victoria. Dacă se aruncă o privire de ansamblu asupra acestor diferite principii contrare, rezultă fără îndoială că folosirea victoriei, înaintarea în războiul ofensiv diminuează, în generalitatea cazurilor, superioritatea cu care atacatorul a început, ori pe care a dobândit-o prin victorie.

Aici trebuie, în mod necesar, să ni se pună întrebarea – dacă aşa stau lucrurile, oare ce-l împinge pe învingător înainte, pe calea victoriei, la continuarea ofensivei? Şi se mai poate numi asta într-adevăr o folosire a victoriei? Nu ar fi mai bine să se oprească acolo unde n-a avut loc încă nici o diminuare a superiorităţii obţinute?

La aceasta trebuie bineînţeles răspuns: superioritatea forţelor armate nu este scopul, ci mijlocul. Scopul este fie să-l zdrobeşti pe inamic, fie să-i iei măcar o parte din teritoriile sale, pentru a ajunge astfel într-o poziţie avantajată, într-adevăr nu în ce priveşte starea momentană a forţelor armate, ci pentru starea războiului şi a păcii. Chiar dacă vrem să-l zdrobim cu totul pe adversar, trebuie să acceptăm situaţia că fiecare pas al nostru înainte ne diminuează superioritatea, nerezultând de aici, în mod necesar, că ea ar trebui să ajungă la zero înainte de prăbuşirea inamicului; prăbuşirea sa poate avea loc înainte şi, chiar dacă această prăbuşire s-ar putea obţine numai cu ultimul minim de superioritate, tot ar fi o greşeală de a nu-l fi folosit în acest scop.

Superioritatea avută sau dobândită în război este deci numai mijlocul, nu scopul, şi trebuie să fie folosită pentru atingerea acestuia. Dar trebuie cunoscut punctul până la care se poate merge, pentru a nu-l depăşi, culegând, în loc de noi avantaje, doar ruşine.

Acest punct culminant al victoriei se va întâlni şi în continuare, în toate războaiele în care zdrobirea adversarului nu poate constitui obiectivul războiului, şi aşa vor fi întotdeauna majoritatea războaielor. Aşadar, obiectivul firesc al tuturor planurilor de campanie este punctul de cotitură în care atacul trece în apărare.

Depăşirea acestui obiectiv însă nu este, cumva, numai o încordare inutilă de forţe, care nu mai oferă vreun succes, ci chiar o încordare dăunătoare, care provoacă riposte, iar, după o experienţă absolut generală, aceste riposte au întotdeauna efecte disproporţionate. Fenomenul acesta este atât de general, pare atât de firesc şi de înţeles sufletului omenesc, încât nu ne putem lipsi de a-l enunţa amănunţit. În toate cazurile, principalele cauze sunt lipsa de organizare în ţara abia cucerită şi puternicul contrast provocat în conştiinţe de o pierdere importantă faţă de noul succes aşteptat. Forţele morale, încurajarea pe de o parte, care creşte adesea până la bravadă, demoralizarea de cealaltă parte, încep să joace aici, de obicei, un rol neobişnuit de activ. Pierderile în retragere devin prin aceasta mai mari şi, de regulă, mulţumeşti cerului dacă scapi cu restituirea celor cucerite, fără să suferi pierderi în propriile teritorii.

Aici trebuie înlăturată o aparentă contradicţie, ce pare să rezulte din cele de mai sus.

Într-adevăr s-ar putea crede că superioritatea, mai există atâta vreme cât continuă progresia atacului, şi deoarece apărarea, care intervine la sfârşitul înaintării victorioase, este o formă mai puternică a războiului decât atacul, ar fi şi mai mic riscul să devii pe neaşteptate cel mai slab.

Totuşi aşa este şi, dacă cercetăm istoria, trebuie să recunoaştem că, adesea, cea mai mare primejdie a unei schimbări nefericite apare anume în clipa în care atacul încetează şi devine apărare. Să cercetăm cauza acestui fapt.

Superioritatea pe care am atribuit-o formei defensive a războiului rezidă în:

Folosirea terenului;

Posesiunea unui teatru de război organizat;

Sprijinul poporului;

Avantajul de a-l aştepta pe inamic.

Este evident că nu întotdeauna aceste principii vor exista şi vor fi eficace în egală măsură; în consecinţă, o apărare nu va fi întotdeauna egală cu alta, aşadar, apărarea nu va avea întotdeauna aceeaşi superioritate asupra atacului.

Dacă, într-adevăr, echilibrul închipuit în care se desfăşoară adesea, fără rezultat, campanii întregi, pentru că cel ce ar trebui să acţioneze nu are fermitatea necesară, împrejurare în care noi găsim avantajul aşteptării – dacă acest echilibru este tulburat de un act ofensiv, dacă interesul inamicului este lezat, voinţa lui este împinsă la acţiune, probabilitatea ca el să rămână într-o nehotărâre pasivă se reduce foarte mult.

O apărare organizată pe teritoriul inamic are un caracter mult mai provocator decât una organizată acasă; i se imprimă oarecum principiul ofensiv şi, prin aceasta, natura ei slăbeşte.

Este aşadar, limpede că apărarea împletită într-o întreprindere ofensivă este slăbită în toate principiile sale esenţiale şi deci, nu va mai avea superioritatea ce-i revenea din capul locului asupra atacului.

După cum nici o campanie de apărare nu este compusă numai din elemente defensive, tot astfel nici o campanie ofensivă nu constă numai din elemente ofensive, întrucât, în afară de scurtele perioade intermediare ale fiecărei campanii, în care ambele armate se află în defensivă, orice atac ce nu ajunge până la pace trebuie să se termine, în mod necesar, cu o apărare.

În felul acesta, apărarea însăşi contribuie la slăbirea atacului. Asta este atât de puţin o vană subtilitate încât considerăm, dimpotrivă, că principalul dezavantaj al atacului este de a fi puşi de acesta, ulterior, în situaţia unei apărări cu totul dezavantajoase.

Şi astfel se explică, deci, cum deosebirea, existentă iniţial între forţa formei de război ofensive şi cea a formei defensive, devine treptat tot mai mică. Vrem numai să mai arătăm cum poate dispărea cu totul şi cum, pentru scurt timp, se poate transforma într-o mărime contrară.

Dacă ni se permite să recurgem la o noţiune de sprijin din natură, vom putea să ne exprimăm mai succint.

Această noţiune este timpul de care în lumea materială orice forţă are nevoie pentru a se manifesta. O forţă ce ar fi suficientă pentru a opri un corp în mişcare, dacă ar fi folosită încet şi treptat, va fi depăşită de el, dacă lipseşte timpul. Această lege a lumii materiale este o imagine excelentă pentru multe fenomene ale vieţii noastre lăuntrice. Dacă ne-am pornit o dată pe o anumită direcţie de gândire, orice motiv, suficient în sine, nu mai este în stare să provoace o schimbare sau o oprire. Este nevoie de timp, de linişte, de impresii durabile asupra conştiinţei. Aşa este şi în război. Dacă sufletul a adoptat o anumită direcţie, înainte spre obiectiv sau înapoi spre un port salvator, se întâmplă cu uşurinţă ca motivele ce-l obligă pe unul să se oprească, ce-l îndreptăţesc pe celălalt să continue înaintarea, să nu fie lesne resimţite în toată puterea lor şi, deoarece, între timp acţiunea continuă, în fluxul mişcării se trece, fără să se bage de seamă, peste linia de echilibru, peste linia de culminaţie; ba chiar se poate întâmpla ca atacatorului, sprijinit de forţele morale care se află îndeosebi în atac, înaintarea să-i fie, în ciuda sleirii forţelor, mai puţin grea decât oprirea în loc, ca şi cailor ce trag o povară la deal.

Prin aceasta credem că am arătat cum, fără contradicţie, atacatorul poate trece de acel punct care, în momentul opririi şi al apărării, îi mai poate promite succese, adică echilibrul. Este așadar important să se stabilească într-o manieră corectă acest punct la planificarea campaniei, atât pentru atacator, ca să nu întreprindă nimic peste posibilităţile sale, cu alte cuvinte să nu facă datorii, cât şi pentru apărător, ca să distingă şi să folosească această eventuală greşeală a atacatorului.

Dacă aruncăm o privire înapoi asupra tuturor obiectivelor pe care un Înalt Comandant trebuie să le aibă în vedere când ia această hotărâre, şi ne amintim că direcţia şi valoarea celor mai importante dintre ele trebuie s-o evalueze, într-un cuvânt: trebuie s-o ghicească numai printr-o vedere de ansamblu asupra multor altor condiţii apropiate şi depărtate – că trebuie să ghicească dacă după prima lovitură armata inamică va scoate la iveală un sâmbure mai solid, o densitate tot mai mare sau, dimpotrivă, se va preface în pulbere; – că trebuie să ghicească cât va fi de mare slăbirea şi paralizia pe care o va provoca, în gospodăria de război a inamicului, secarea anumitor resurse, întreruperea anumitor legături; – că trebuie să ghicească dacă inamicul va cădea leşinat de durerea rănilor sale ori, dimpotrivă, va fi exasperat de mânie, ca un taur rănit; – că trebuie să ghicească dacă celelalte puteri vor fi speriate sau indignate, dacă şi ce alianţe politice se vor face sau se vor desface; – dacă ne mai gândim că toate astea şi încă multe altele trebuie să le nimerească prin fineţea judecăţii sale, aşa cum nimereşte arcașul ţinta, trebuie să recunoaştem că un asemenea act al spiritului uman nu este puţin lucru. Judecăţii i se oferă o mie de căi greşite, care se pierd într-o direcţie sau alta; şi ceea ce nu fac mulţimea, încâlcirea şi multiplicitatea obiectelor, fac riscul şi răspunderea.

Şi astfel se întâmplă că marea majoritatea a Înalţilor Comandanţi preferă să rămână mult în urma ţintei, decât să ajungă prea aproape de ea, şi că un curaj splendind şi un spirit foarte întreprinzător trec deseori dincolo de ea şi, așadar, nu-şi ating scopul.

Numai cel ce înfăptuieşte cu mijloace mărunte lucruri mari –

se dovedeşte ţintaşul iscusit.

*

Când, din punctele unde s-a constituit, o armată porneşte la o acţiune, fie atacarea inamicului şi a teatrului său de război, fie ocuparea de poziţii la graniţele propriului teatru de război, ea rămâne într-o dependenţă necesară de acele surse de aprovizionare şi trebuie să menţină legătura cu acestea, căci ele sunt condiţia existenţei şi duratei sale. Această dependenţă creşte în intensitate şi întindere proporţional cu mărimea armatei. Nu este, însă, întotdeauna nici necesar, nici posibil ca armata să rămână în contact cu întreaga ţară, ajunge să rămână în contact doar cu acea parte aflată chiar în spatele ei şi, așadar, acoperită de poziţia sa. În această parte a ţării se fac apoi, pe măsura necesităţilor, anumite stocuri şi se iau măsuri pentru expedierea regulată a forţelor de completare. Această parte a ţării este, deci, baza armatei şi a tuturor acţiunilor sale, iar armata trebuie să fie considerată, împreună cu baza sa, un întreg.

Dar şi o porţiune a ţării inamice poate constitui baza unei armate sau măcar face parte din ea, căci, atunci când o armată a înaintat pe teritoriul inamic, o mulţime de nevoi sunt satisfăcute din zona cucerită a acestuia. Condiţia este, însă, în acest caz, să fii cu adevărat stăpân al teritoriului respectiv, adică sigur de îndeplinirea ordinelor date. Această siguranţă trece, însă, rareori de măsura în care teama locuitorilor poate fi menţinută prin mici garnizoane şi detaşamente mobile, purtate dintr-un loc într-altul, procedeu ce are, de obicei, limitele sale. Consecinţa este că zona ţării străine de unde se pot scoate bunuri necesare de toate felurile este foarte limitată, în raport cu nevoile armatei şi, frecvent, insuficientă; aşadar, propria ţară trebuie să dea foarte mult şi, în consecinţă, acea parte a ţării care se află în spatele armatei trebuie să fie considerată ca o parte necesară a bazei.

Nevoile unei armate trebuie distinse în două categorii: acelea pe care le satisface orice teritoriu agricol şi altele, ce nu pot fi acoperite decât din sursele constituirii ei. Primele sunt mai cu seamă mijloacele de întreţinere, ultimele, mijloacele de completare. Primele le poate da şi ţara inamică, ultimele, de regulă, numai propria ţară, de exemplu oameni, arme şi, de cele mai multe ori, muniţii. Dacă există în cazuri izolate şi excepţii de la această distincţie, ele sunt rare şi neînsemnate, iar distincţia rămâne foarte importantă şi dovedeşte din nou că legătura cu propria ţară este indispensabilă.

Stocurile de alimente se păstrează cel mai adesea în localităţi deschise, atât în ţara inamică, cât şi în cea proprie, pentru că nu există atâtea localităţi fortificate câte ar fi necesare pentru a prelua cea mai mare parte a acestor stocuri, rapid consumabile, necesare ba ici, ba colo, şi pentru că pierderea lor ar fi mai uşor de înlocuit. În schimb, stocurile de completare, deci de arme, muniţii şi obiecte de echipament, în apropierea teatrului de război, nu se depozitează uşor în localităţi deschise, ci se preferă să fie aduse de la distanţe mai mari; în ţara inamică, însă, nu se depozitează decât în locuri fortificate. Şi această împrejurare face ca importanţa bazelor să fie determinată mai mult de stocurile de completare decât de cele alimentare.

Cu cât mai multe mijloace din ambele clase sunt colectate în mari depozite, înainte de a fi întrebuinţate, cu cât mai mult, diferitele izvoare se varsă în mari rezervoare, cu atât mai vîrtos acestea pot fi considerate ca reprezentând toată ţara şi noţiunea de bază se va referi, mai cu seamă, la aceste mari centre de stocare; dar nu se va merge niciodată atât de departe încât ele singure să poată fi luate drept bază.

Dacă izvoarele completării şi alimentării sunt foarte bogate, adică teritoriile sunt întinse şi bogate, dacă stocurile sunt adunate în mari depozite, pentru a fi rapid utilizabile, dacă sunt asigurate într-un fel sau altul, dacă sunt situate aproape de armată şi legate de aceasta prin şosele bune, dacă se întind mult în spatele armetei sau o şi înconjoară în parte, rezultă pentru armată mai multă energie şi o mai mare libertate de mişcări. S-a dorit să se prindă într-o singură noţiune aceste avantaje ale poziţiei unei armate, folosindu-se expresia de mărime a bazei de operaţii. Prin raportul dintre această bază şi ţelul acţiunilor, prin unghiul pe care extremităţile ei îl formează cu acest ţel, considerat ca punct, s-a dorit să se exprime întreaga sumă a avantajelor şi dezavantajelor ce decurg pentru o armată din situaţia şi natura acestor surse de alimentare şi completare; sare însă în ochi că această eleganţă geometrică este o jucărie, întemeiată pe un şir de substituţii, care toate au trebuit făcute pe socoteala adevărului.

Baza unei armate constă din următoarele elemente: resursele regiunii, depozitele de provizii organizate în diferite puncte şi teritoriul din care aceste provizii se adună. Aceste trei elemente sunt despărţite în spaţiu, nu pot fi reduse la vreo unitate şi cu atât mai puţin pot fi reprezentate de o linie, care să înfăţişeze lărgimea bazei, linie trasă în majoritatea cazurilor cu totul arbitrar, de la o fortăreaţă la alta sau de la o capitală de provincie la alta, ori gândită de-a lungul frontierei politice a ţării.

Nici nu poate fi stabilit un raport determinant între aceste trei elemente, pentru că, în realitate, natura lor este mai mult sau mai puţin amestecată. Într-un caz împrejurimile dau felurite mijloace de completare, care altfel se obişnuieşte să fie aduse de foarte departe, în alt caz eşti obligat să aduci chiar şi alimentele de la distanţe foarte mari.

Urmarea a fost că toate concluziile obținute din mărimea bazei de operaţii şi a unghiurilor de operaţii, precum şi întreaga teorie a conducerii războiului întemeiată pe ele, nu s-au bucurat niciodată de cea mai mică atenţie în războiul adevărat, iar în lumea ideilor au provocat doar tendinţe greşite. Baza raţionametului fiind însă justă şi numai judecăţile întemeiate pe ea greşite, acest punct de vedere va reapărea uşor şi frecvent.

Credem că trebui să ne oprim la a recunoaşte, în general, infuenţa bazei asupra acţiunilor militare, ca şi în cel fel anume baza poate fi puternică sau slabă; dar afirmăm că nu există un mijloc de a reduce această influenţă la câteva noţiuni apte de a servi ca reguli utilizabile, ci că trebuie avute în vedere concomitent, în fiecare caz aparte, toate elementele pomenite mai sus.

Odată luate măsurile organizatorice pentru completare şi hrănirea armatei într-o anumită zonă şi o anumită direcţie, chiar şi în propria ţară, numai această zonă trebuie considerată baza armatei şi, deoarece o schimbare a acesteia comportă întotdeauna cheltuială de timp şi forţă, nici în propria ţară o armată nu-şi poate schimba baza de pe o zi pe alta, motiv pentru care ea este mai mult sau mai puţin îngrădită în ce priveşte direcţia acţiunilor sale. Dacă, deci, la acţiuni în ţara inamică, s-ar vrea să se considere ca bază toată graniţa naţională proprie faţă de aceasta, lucrul ar putea fi desigur valabil în mod general, în sensul că peste tot ar putea fi instalate depozite, dar nu ar fi valabil pentru fiecare moment anume, pentru că depozitele nu vor fi instalate peste tot.

Am spus că dependenţa faţă de bază creşte în intensitate şi întindere proporţional cu mărimea armatei, ceea ce este în sine de înţeles. Armata se aseamănă cu un copac; îşi trage puterea vieţii din solul pe care creşte; dacă este mic, doar un copăcel, poate fi uşor transplantat, ceea ce devine însă tot mai greu pe măsură ce creşte. Şi un mic detaşament are legăturile sale vitale, dar prinde uşor rădăcină unde se află, ceea ce nu e cazul pentru o mare armată. Dacă este vorba, deci, de influenţa bazei asupra acţiunilor militare, noţiunile sunt funcţii ale valorilor indicate de mărimea armatei.

În plus este în natura lucrurilor ca, pentru nevoile imediate, aprovizionarea să fie mai importantă, iar pentru condiţiile existenţei generale ale armatei pe perioade mai lungi să fie mai importantă completarea, pentru că cea din urmă curge numai din anumite izvoare, în timp ce prima poate fi procurată în multe feluri; aceasta contribuie, de asemenea, să determine şi mai precis influenţa pe care baza o va avea asupra acţiunilor militare.

Oricât de mare ar fi însă această influenţă, nu este îngăduit să se uite că ea face parte din cele ce au nevoie de mult timp până să exercite un efect hotărâtor, ca atare se pune întotdeauna întrebarea ce se poate întâmpla în acest timp. Valoarea bazei de operaţii va fi, deci, rareori decisivă, din capul locului, la alegerea unei acţiuni militare, în afară doar de cazul când cerem imposibilul. Simpla dificultate care se poate naşte în această privinţă trebuie să fie confruntată şi comparată cu celelalte mijloace eficiente; adesea aceste obstacole dispar în faţa forţei victoriilor hotărâtoare.

*

Şoselele care duc înapoi, de la poziţia unei armate la acele puncte din spate în care se strâng, în principal, sursele ei de aprovizionare şi de completare, şi pe care armata şi le alege, în toate cazurile normale, spre punctul ei de retragere, au o dublă semnificaţie: întâi sunt linii de comunicaţii pentru continua alimentare a forţei armatei, iar apoi sunt căi de retragere.

Am spus anterior că o armată, independent de faptul că în actualul mod de aprovizionare se hrăneşte în principal din teritoriul pe care staţionează, trebuie totuşi considerată, împreună cu baza ei, ca un întreg. Furnituri de tot felul, transporturi de muniţii, detaşamente circulând încoace şi încolo, posturi şi curieri, spitale şi depozite, rezerve de muniţii, autorităţi administrative acoperă continuu aceste şosele, valoarea lor totală fiind de o importanţă hotărâtoare pentru armată.

Nu este deci voie ca aceste căi vitale să fie întrerupte permanent, nici nu trebuie să fie prea lungi şi prea dificile, pentru că pe căile lungi se pierde întotdeauna ceva din forţă, ceea ce va avea drept consecinţă o stare morbidă a armatei.

În a doua semnificaţie, şi anume de căi de retragere, ele constituie, în sensul propriu, spatele strategic al armatei.

În ambele lor semnificaţii, valoarea acestor şosele depinde de lungimea, numărul şi poziţia lor, adică de direcţia lor generală şi direcţia lor în preajma armatei, de calitatea lor stradală, dificultatea terenului, situaţia şi atitudinea locuitorilor şi, în fine, de acoperirea şoselelor prin fortificaţii sau obstacole naturale.

Dar nu toate şoselele şi căile care duc de la poziţia unei armate la izvoarele vieţii şi forţei sale fac parte din liniile de comunicaţii propriu-zise.

Fireşte că toate pot fi folosite în acest scop şi considerate ca un sprijin al sistemului căilor de comunicaţii, dar sistemul se limitează la şoselele anume organizate în acest scop. Pot fi considerate, adevărate linii de comunicaţii numai şoselele pe care armata a organizat depozitele, spitalele, etapele, releurile de poştă, şi-a numit comandanţii, şi-a amplasat jandarmii şi garnizoanele. Dar aici apare o diferenţă foarte importantă, adesea trecută cu vederea, între propria armată şi cea inamică. Armata aflată în propria ei ţară va avea şi ea, ce-i drept, liniile sale de comunicaţii organizate, dar nu este neapărat limitată la ele şi, la nevoie, poate renunţa la ele şi alege orice altă şosea care mai există, deoarece este pretutindeni acasă, peste tot are autorităţile sale şi o întâmpină bunăvoinţa. Dacă alte şosele sunt mai puţin bune şi potrivite pentru nevoile sale, alegerea totuşi nu este imposibilă, aşadar, dacă armata s-ar vedea învăluită şi obligată să procedeze la o întoarcere de front, tot nu va socoti operaţia imposibilă. Armata aflată în ţara inamică, dimpotrivă, nu poate considera, de regulă, ca linii de comunicaţii decât şoselele pe care chiar ea a înaintat, iar de aici rezultă o mare deosebire în consecinţe, provenită din cauze mici, cel puţin aparent neînsemnate. Înaintând în ţara inamică, armata ia, în cursul înaintării sale şi sub protecţia sa, măsuri organizatorice esenţiale în vederea organizării unor căi de comunicaţie, prezenţa apăsătoare a trupelor inspirând teamă şi spaimă, poate da acestor măsuri, în ochii locuitorilor, caracterul unei necesităţi inexorabile, poate chiar să-i convingă să le considere ca o atenuare a relelor inerente în general războiului. Mici garnizoane, amplasate din loc în loc pe măsura înaintării, sprijină şi menţin întregul. Dacă, dimpotrivă, armata ar vrea să trimită comisari, comandanţi de etapă, jandarmi, posturi de poliţie şi alt aparat de ordine pe o şosea izolată, pe care aceasta n-a trecut, locuitorii ar considera aceste măsuri ca o povară, de care ar putea prea bine să rămână scutiţi şi, în afară de cazul în care cele mai decisive înfrângeri şi nenorociri au aruncat ţara inamică într-o stare de panică, delegaţii armatei, trataţi cu ostilitate, vor fi alungaţi cu capetele sparte.

Va fi necesară, deci, înainte de toate, instalarea de garnizoane pentru a supune noua şosea, garnizoane mai importante în aceste cazuri decât în cele obişnuite, rămânând totuşi primejdia ca locuitorii să vrea să încerce să li se opună.

Într-un cuvânt: înaintând în ţara inamică, armata este lipsită de toate instrumentele necesare pentru a obţine ascultare; ea trebuie mai întâi să-şi instaleze administraţia sa, şi anume prin autoritatea armelor, ceea ce nu va fi posibil peste tot, nici fără sacrificii şi dificultăţi, nici imediat. Rezultă de aici că, într-o ţară inamică, o armată poate sări mult mai puţin decât în propria ţară, în care aceasta este oricum posibil, de la o bază la alta, prin schimbarea sistemului căilor de comunicaţii. Rezultă de aici, în general, o mai mare limitare în mişcări şi o mai mare sensibilitate faţă de învăluire.

Dar alegerea şi organizarea căilor de comunicaţii sunt legate de o mulţime de condiţii, care le limitează. Nu numai că vor trebui să folosească şosele importante, dar căile de comunicaţii vor fi în multe privinţe cu atât mai bune cu cât şoselele vor fi mai largi, cu cât vor atinge oraşe mai populate şi mai avute, cu cât numărul localităţilor fortificate ce le păzesc este mai mare. Şi fluviile, excelente căi de apă, şi iarăşi podurile, ca puncte de trecere, pot hotărî aici multe. Prin aceasta, deci, poziţia căilor de comunicaţii şi, în consecinţă, calea pe care o ia o armată în atac, nu rămân decât până la un anumit punct la libera alegere, poziţia mai precisă fiind legată de condiţiile geografice.

Toate cele pomenite mai sus, luate laolaltă, fac puternică sau slabă legătura unei armate cu baza ei, iar acest rezultat, comparat cu cel al armatei inamice în aceeaşi privinţă, hotărăşte care din cei doi beligeranţi va fi mai curând în stare să-i taie celuilalt linia de comunicaţie sau chiar retragerea, adică, în expresia tehnică obişnuită, să-l întoarcă. Făcând abstracţie de superioritatea fizică şi morală, numai acela o va face cu succes ale cărui linii de comunicaţie sunt superioare celor inamice, pentru că, altfel, celălalt se asigură mai repede, întorcându-l la rândul său.

Din pricina dublei funcţii a şoselelor, această învăluire poate avea şi un dublu scop: fie că liniile de comunicaţie trebuie perturbate sau întrerupte, pentru ca armata să se ofilească şi să piară cu încetul, fiind astfel obligată să se retragă, fie că se intenţionează să i se împiedice chiar retragerea.

La primul scop este de observat că o întrerupere momentană va fi rar sensibilă în actualul mod de aprovizionare, că, dimpotrivă întreruperea ar trebui să dureze un oarecare timp pentru a compensa, prin cantitatea pagubelor, mica lor importanţă. Un singur atac de flanc, care într-o anumită perioadă putea fi o lovitură hotărâtoare, în condiţiile sistemului de aprovizionare, când mişună sute de transporturi cu alimente, nu va avea acum nici un efect, oricât de bine ar reuşi; căci acest atac ar putea cel mult intercepta un transport, ceea ce ar provoca o lipsă parţială, dar n-ar face necesară retragerea. Urmarea este că operaţiile de flanc, în acest caz, întotdeauna au fost mai la modă în cărţi decât în viaţă, apar acum şi mai nepractice şi se poate spune că le mai fac periculoase numai liniile de comunicaţii foarte lungiîn condiţii nefavorabile.

Mijloacele disponibile pentru scurtarea şi asigurarea unor căi de comunicaţii lungi sunt extrem de modeste. Cucerirea unui număr de fortificaţii în apropierea poziţiilor ocupate şi pe şoselele ce duc înapoi, sau, dacă nu se află fortăreţe pe teritoriu, fortificarea unor localităţi potrivite, atitudinea binevoitoare faţă de localnici, respectarea strictă a disciplinei pe şoseaua militară, o poliţie bună pe teritoriu, repararea continuă a drumurilor sunt singurele mijloace care pot reduce răul, dar, bineînţeles nu-l pot înlătura cu totul. De altfel ce s-a spus cu prilejul întreţinerii drumurilor pe care armatele le preferă, trebuie aplicat în mod deosebit căilor de comunicaţie. Arterele cele mai mari, care trec prin oraşele cele mai bogate, prin provinciile cele mai fertile, sunt cele mai bune căi de comunicaţii; ele merită să fie preferate, chiar dacă impun ocoluri mari, şi vor determina de cele mai multe ori dispunerea armatei.

*

Cuvântul dominare are în arta războiului un farmec special şi, în fapt, acestui element îi aparţine o parte foarte mare, poate cea mai mare, a influenţelor pe care terenul le exercită asupra folosirii forţelor armate. Aici îşi au rădăcina câteva din noţiunile fundamentale ale erudiţiei militare, cum sunt poziţia dominantă, poziţii cheie, manevre strategice şi altele. Vrem să examinăm obiectul pe cât posibil de riguros, fără a cădea în prolixitatea unei disertaţii, şi să punem în evidenţă adevărul şi falsul, realul şi exagerarea.

Orice aplicare a forţei fizice de jos în sus este mai grea decât invers, în consecinţă tot astfel trebuie să fie în cazul luptei, şi trei cauze se fac evidente. În primul rând, orice înălţime trebuie considerată ca un obstacol la acces; al doilea, deşi tirul nu ajunge de sus vădit mai departe, se nimereşte, ţinând seama de toate relaţiile geometrice, sensibil mai bine decât invers; al treilea, înălţimea oferă avantajul unei vederi de ansamblu mai bune. Dar avantajele tactice enumerate trebuie să mai reapară în strategie, deoarece în strategie se mărşăluieşte şi se observă, ca şi în tactică; dacă poziţia mai înaltă este un obstacol de acces pentru cel ce află mai jos, acesta este un avantaj strategic, iar mai buna vedere de ansamblu, rezultată dintr-o poziţie mai înaltă, este un alt avantaj pe care strategia îl poate dobândi din această situaţie.

Din aceste elemente se compune forţa dominării, a stăpânirii de la înălţime, din aceste izvoare decurge sentimentul superiorităţii şi siguranţei pentru cel ce se află pe o margine de munte şi-şi vede inamicul dedesubt, precum şi sentimentul de slăbiciune şi îngrijorare pentru cel aflat jos. Poate că această impresie de ansamblu este chiar mai puternică decât ar trebui să fie, pentru că avantajele dominării sunt mai sensibile pentru simţuri decât împrejurările ce le modifică; poate că depăşeşte, așadar, realitatea şi, în acest caz, efectul imaginaţiei trebuie considerat ca un nou element prin care efectul dominării este întărit.

Este adevărat că avantajul mişcării mai uşoare nu este absolut şi nu aparţine întotdeauna celui aflat pe poziţia mai înaltă; el nu este absolut decât dacă adversarul vrea să ajungă la el; în schimb, nu este dacă o vale mare desparte cei doi adversari, avantajul fiind chiar al celui aflat în poziţie mai joasă atunci când adversarii vor să se întâlnească în câmpie. Tot astfel şi vederea de ansamblu îşi are marile ei limitări: o regiune foarte împădurită în vale şi, câteodată, însăşi masa muntelui pe care ne aflăm ne-o pot interzice. Sunt nenumărate cazurile în care se caută degeaba pe teren presupusele avantaje ale poziţiei dominante alese după hartă, încât adesea face impresia că ne vedem doar încurcaţi în toate dezavantajele opuse. Toate aceste restricţii şi condiţii, însă, nu anulează superioritatea pe care cel situat mai sus o are, atât în apărare, cât şi în atac.

Din cele trei avantaje strategice ale dominării, forţa strategică mai mare, accesul dificil şi buna vedere de ansamblu, primele două sunt de aşa fel încât, de fapt, numai apărătorul se bucură de ele, căci doar cel ce stă pe loc le poate folosi, iar celălalt nu le poate duce cu sine în mişcarea sa; al treilea avantaj, însă, poate fi deopotrivă folosit de atacator cât şi de apărător.

De aici rezultă cât de importantă este poziţia dominantă pentru apărător şi, deoarece o asemenea poziţie se obţine în mod categoric numai la munte, s-ar putea deduce de aici un avantaj important al poziţiilor de munte pentru cel aflat în apărare.

Trebuie în general făcută distincţia, dacă este vorba numai de dominarea unui singur punct, de pildă a unei poziţii: în acest caz avantajele strategice se contopesc în mare măsură în singurul avantaj tactic, acela al unei bătălii avantajoase. Dacă ne închipuim, însă, un teritoriu important, de pildă o întreagă provincie, ca un plan înclinat, ca panta unei lungi cumpene a apelor, atunci avantajele strategice sporesc, deoarece astfel se beneficiază de acest avantaj al dominării nu numai la combinarea forţelor într-o singură luptă, ci şi la combinarea mai multor lupte între ele. Aşa se întâmplă cu apărarea.

Pentru atac, rezultă aproximativ aceleaşi avantaje din poziţia dominantă ca şi pentru apărare; aceasta fiindcă atacul strategic nu constă dintr-un singur act, ca cel tactic. Înaintarea lui nu are nimic din mersul continuu al unui mecanism de ceasornic, ci se desfăşoară în marşuri distincte, cu pauze mai lungi sau mai scurte, iar la orice oprire, atacatorul se află, ca şi apărătorul, în defensivă.

Din avantajul unei vederi de ansamblu rezultă, atât pentru atac, cât şi pentru apărare, o anumită eficacitate a poziţiei dominante, la care ne vom mai referi; este vorba de uşurinţa de a acţiona cu detaşamente răzleţe. Pentru că avantajele pe care le obţine ansamblul din poziţia dominantă le obţine întocmai şi fiecare detaşament; cu alte cuvinte, un detaşament răzleţ, mare sau mic, este mai puternic decât ar fi fără acest avantaj şi se poate îndrăzni dispunerea lui cu mai puţin risc, decât fără o poziţie dominantă.

Dacă, în relaţiile noastre cu adversarul, situaţia dominantă se combină cu alte avantaje geografice, dacă el se vede şi din alte motive limitat în mişcările sale, de exemplu datorită apropierii unui mare fluviu, atunci dezavantajele poziţiei sale pot deveni cu totul hotărâtoare, astfel că va căuta să se retragă cât mai repede. Nici o armată nu este în stare să se menţină în valea unui râu mare, dacă nu stăpâneşte creasta muntoasă care o domină.

Astfel poziţia dominantă poate deveni dominare efectivă şi realitatea acestei idei nu poate fi nicicum negată. Dar aceasta nu împiedică faptul că expresiile dominarea regiunii, acoperirea poziţiei, cheia ţării, etc., în măsura în care se întemeiează pe natura unei poziţii mai înalte sau mai joase, sunt de cele mai multe ori nuci goale, lipsite de un miez sănătos.

Pentru a pigmenta aspectele, chipurile vulgare ale combinaţiilor militare, s-a preferat să se recurgă la aceste elemente nobile ale teoriei. Ele sunt tema preferată a soldaţilor savanţi, bagheta magică a ucenicilor strategiei, şi toată deşertăciunea acestui joc intelectual, toată contradicţia adusă de experienţă n-a ajuns să-i convingă pe autori şi cititori că aici turnau apa în butoiul spart al danaidelor. Condiţiile au fost luate drept lucrul în sine, instrumentul drept mână. Ocuparea unei astfel de regiuni sau poziţii este privită ca o manifestare de forţă, ca o lovitură, iar regiunea sau poziţia însăşi ca o mărime reală, în timp ce ea nu este decât o ridicare a braţului şi acesta doar un instrment, o calitate ce nu se poate realiza decât într-un obiect, un simplu semn de plus sau minus, căruia îi mai lipseşte mărimea. Această lovitură, acest obiect, această mărime este lupta victorioasă, numai ea contează cu adevărat, cu ea trebuie socotit, pe ea trebuie s-o avem mereu în vedere, atât la analizele din cărţi, cât şi în acţiunea pe câmpul de luptă.

Dacă, deci, numai numărul şi ponderea luptelor victorioase sunt hotărâtoare, este limpede că trebuie luat întâi în considerare raportul dintre cele două armate şi dintre conducătorii lor, iar rolul pe care-l joacă influenţa terenului nu poate fi decât subordonat.

*

Făcând în întregime abstracţie de mijloacele de subzistenţă, care constituie un cu totul alt aspect al chestiunii, regiunea şi terenul sunt într-un raport strâns şi nelipsit cu acţiunea militară; este vorba de o influenţă foarte hotărâtoare asupra luptei, atât în ce priveşte desfăşurarea, cât şi pregătirea şi folosirea ei. Din acest punct de vedere, adică în întreaga accepţiune a expresiei în limba franceză terrain, avem de examinat aici aspectele legate de regiune şi teren.

Acţiunea lor se situează în cea mai mare parte în domeniul tacticii, rezultatele însă apar în strategie; o luptă în munţi este, şi în ce priveşte consecinţele, cu totul altceva decât o luptă în câmpie. Regiunea şi terenul influenţează acţiunea prin caracterul lor general. Regiunea şi terenul influenţează acţiunea militară prin trei proprietăţi şi anume: ca obstacol de acces, ca obstacol de vedere şi ca acoperire contra acţiunii focului inamic. Toate celelalte se reduc la aceste trei proprietăţi. Incontestabil, acest întreit efect al terenului are tendinţa să facă acţiunea militară mai felurită, mai complexă şi mai tehnică, căci iată trei mărimi în plus care participă la combinaţie.

Noţiunea unei câmpii perfect plane şi perfect descoperite, adică a unui teren care să nu exercite nici o influenţă, nu există decât pentru detaşamente foarte mici, ba chiar şi la acestea numai pentru un moment dat. Pentru detaşamente mai mari şi durate mai lungi, obiectele terenului intervin în acţiune, iar la armate întregi, chiar în cursul unei perioade scurte, cum ar fi cea a bătăliei, lipsa oricărei influenţe a terenului este aproape de neînchipuit.

Această influenţă există, drept urmare, practic întotdeauna, dar este, fireşte, mai puternică sau mai slabă, după natura terenului.

Dacă vom ţine seama de ansamblul fenomenelor, vom afla că, în esenţă, o regiune se îndepărtează în trei feluri de noţiunea de câmpie deschisă degajată: întâi prin configuraţia terenului, deci prin ridicături şi depresiuni ale lui, apoi prin păduri, bălţi şi lacuri, ca fenomene naturale şi, în sfârşit, prin efectele agriculturii. În toate trei direcţiile creşte influenţa regiunii asupra acţiunii militare. Dacă urmărim aceste direcţii pe o anumită distanţă, distingem terenul muntos, cel puţin cultivat, acoperit cu păduri şi bălţi, şi cel foarte cultivat. În toate trei cazurile terenul contribuie, deci, ca războiul să devină mai complicat şi mai tehnic.

În ce priveşte culturile, bineînţeles că nu toate tipurile acţionează în acelaşi fel; este o diferenţă între terenul degajat şi, spre exemplu, un teren străbătut de multe şanţuri, garduri vii şi diguri, este acoperit de căsuţe izolate şi tufişuri mărunte.

Cel mai uşor va fi deci de purtat războiul într-o regiune plană şi mjilociu cultivată. Aceasta este, însă, valabil numai la modul cel mai general şi dacă facem cu totul abstracţie de folosirea obstacolelor terenului de către apărare.

Fiecare din cele trei tipuri de teren acţionează, ca atare, în mod întreit: ca obstacol al accesului, al uşurinţei de observare, ca acoperire, fiecare în felul său.

Într-un teritoriu împădurit predomină obstacolul observării, într-unul muntos cel al accesului, în zone foarte cultivate cele două obstacole există la un nivel mediu.

Cum teritoriul bogat în păduri sustrage, oarecum, mişcărilor o mare parte din teren, deoarece, în afară de dificultăţile accesului, lipsa completă a posibilităţilor de observare împiedică folosirea tuturor mijloacelor de pătrundere, aceasta, pe de o parte, simplifică acţiunea, iar pe de altă parte o complică. Într-o asemenea regiune este dificil să-ţi concentrezi în luptă toate forţele, totuşi nu are loc o divizare atât de mare cum se obişnuieşte în regiunile muntoase sau în cele foarte accidentate. Cu alte cuvinte, în asemenea regiuni divizarea este mai inevitabilă, dar nu atât de mare. În zona de munte, obstacolul accesului este precumpănitor şi eficace într-un dublu mod, şi anume prin aceea că nu se poate trece peste tot, iar acolo unde se poate, mişcările sunt mai lente şi impun eforturi mai mari. De aceea elanul oricăror mişcări este mult diminuat în regiunile muntoase şi orice operaţie cere mai mult timp. Dar terenul muntos mai are, faţă de celelalte, şi particularitatea că un punct îl domină pe altul. Observăm că această particularitate determină marea divizare a forţelor în regiunea muntoasă, căci aici punctele sunt importante nu numai prin natura lor, ci şi prin influenţa ce o exercită asupra altor puncte.

Când tind spre extrem, toate trei felurile de regiune şi teren au ca efect, cum am mai arătat altundeva, diminuarea influenţei Înaltului Comandant asupra rezultatului, în aceeaşi măsură în care fac să iasă mai mult în relief forţele subordonaţilor, până la soldatul de rând. Cu cât este mai mare divizarea, cu cât mai dificilă vederea de ansamblu, în cu atât mai mare măsură fiecare luptător angrenat în acţiune răspunde de sine însuşi; aceasta este de înţeles. Este adevărat că, în condiţiile unei divizări mai mari, ale varietăţii şi multilateralităţii acţiunii, influenţa inteligenţei în general trebuie să sporească şi Înaltul Comandant însuşi va avea prilej să-şi arate în mai mare măsură perspicacitatea. Dar trebuie să repetăm şi aici, ceea ce am mai spus înainte, că în război suma diverselor rezultate este mai hotărâtoare decât forma în care se leagă între ele. Dacă împingem aceste considerații până la limita extremă şi vrem să ne închipuim o armată răspândită într-un lung şir de trăgători, în care fiecare soldat îşi duce propria lui mică bătălie cu natura, suma victoriilor individuale importă mai mult decât forma coeziunii lor; aceasta pentru că eficacitatea unor combinaţii bune nu poate porni decât de la rezultate pozitive, nicidecum de la unele negative. Deci, în acest caz curajul, abilitatea şi spiritul fiecăruia vor hotărî totul. Numai când armatele sunt de aceeaşi valoare sau particularităţile ambelor se compensează, talentul şi clarviziunea Înaltului Comandant pot redeveni decisive. În cazul războiului popular, în care cel puţin moralul fiecărui luptător este întotdeauna foarte ridicat, chiar dacă abilitatea şi curajul nu ar fi la acelaşi nivel, îşi află superioritatea în condiţiile unei mari dispersări a forţelor şi, implicit, ale unui teren foarte accidentat. Ele se pot afirma însă numai pe un asemenea teren, pentru că, de obicei, unei astfel de forţe armate îi lipsesc toate calităţile şi virtuţile indispensabile, chiar şi în condiţiile concentrării unor detaşamente de mărime mijlocie.

Şi natura forţei armate se eşalonează numai treptat de la o extremă la cealaltă, pentru că situaţia apărării propriei ţări conferă unei armate, fie chiar în întregime permanentă, o trăsătură identitară, făcând-o astfel să se preteze mai bine la acţiuni dispersate.

Cu cât, însă, o armată este mai lipsită de aceste calităţi şi condiţii, cu cât ele apar mai puternic la adversar, cu atât ea se va teme mai mult de lupta dispersată şi va evita mai mult zonele accidentate. Numai că îi este rar permis să aleagă evitarea unei zone accidentate; nimeni nu-şi poate alege teatrul de război dintre mai multe mostre, ca pe o marfă, şi de aceea vedem de cele mai multe ori cum armate pe care, prin natura lor, le avantajează reunirea maselor mari, îşi mobilizează toată ştiinţa ca să impună, pe cât posibil, acest sistem împotriva naturii terenului. Pentru aceasta trebuie să se expună altor neajunsuri, ca de exemplu unei aprovizionări dificile şi insuficiente, unor cazări proaste, unor atacuri numeroase din toate direcţiile în cursul luptei, căci paguba renunţării complete la avantajele specifice ar fi mult mai mare.

Amândouă tendinţele opuse, spre concentrarea şi dispersarea forţelor armate, se manifestă în măsura în care naturile acestor forţe armate înclină într-un sens sau în altul; chiar în cazurile extreme, însă, unul nu-şi poate ţine mereu toate forţele reunite, iar celălalt nu poate aştepta succesul numai de la eficacitatea lor dispersată.

Pe lângă influenţa pe care regiunea şi terenul o exercită asupra structurii generale şi îndeosebi politice a forţelor armate, influenţa exercitată asupra raportului dintre arme este cea mai importantă.

Incontestabilă, însă, este superioritatea categorică a infanteriei asupra celorlalte arme în orice teren dificil şi, deci, afirmaţia că pe un astfel de teren numărul infanteriei poate depăşi sensibil proporţia obişnuită.

*

Subzistenţa a dobândit în războaiele recente o importanţă mult mai mare şi anume din două cauze: întâi pentru că armatele actuale sunt, în general, mult mai mari decât cele din vechime; a doua cauză este, însă, mult mai importantă şi mai specifică perioadei actuale. Ea constă într-o mai mare coerenţă internă a războaielor de azi. Această evoluţie manifestată în constituirea şi continua completare a forţelor armate, a avut loc şi în ce priveşte subzistenţa armatelor. Aşadar cabinetul, tezaurul, s-au constituit ca izvoare ale subzistenţei armatei iar statului i-a fost încredinţată menţinerea forţelor armate ca pe o sarcină proprie ori altfel ar trăi pe contul populaţiei; astfel subzistenţa a devenit treaba stăpânirii iar ca urmare a acestor costuri, forţele armate trebuiau să rămână mereu în prezenţa sau proximitatea imediată, cel mult ulterioară, a inamicului. Urmarea a fost că, în acest fel, războiul a devenit într-adevăr mai regulat, mai continuu, mai subordonat scopului specific, adică politic; însă soldatul, hrănit cu o sărmană bucată de pâine, se clatină adesea ca o umbră şi nici o perspectivă a unei sorţi mai bune nu-l poate consola în momentele lipsă.

Cel care vrea să considere hrana soldatului drept o chestiune secundară şi gândeşte doar ce a săvârşit Frederic cel Mare cu soldaţi astfel hrăniţi nu priveşte chestiunea cu toată obiectivitatea. O fi puterea de a îndura lipsuri una dintre cele mai frumoase virtuţi ostăşeşti şi fără ea nu există în armată cu adevărat spirit războinic, dar această lipsă trebuie să fie trecătoare, impusă prin forţa împrejurărilor şi ale necesităţilor. În acest caz lipsa diminuează întotdeauna fizic şi moral puterea individului.

Când Revoluţia franceză a readus în scenă ideea unei armate naționale, mijloacele guvernelor s-au dovedit insuficiente, iar întregul sistem rezultând din limitarea acestor mijloace şi care îşi găsea, la rândul său, siguranţa în această limitare, s-a prăbuşit – iar odată cu întregul s-a prăbuşit şi partea sistemului de care vorbim, anume sistemul subzistenţei sau al logisticii. Fără să se sinchisească mult de magazii, gândind şi mai puţin încă la organizarea acestui mecanism complicat de ceasornic care mişcă diferitele secţiuni ale sistemului de transport militar, conducătorii revoluţiei trimiteau soldaţii în campanie, îşi împingeau generalii în bătălii, hrăneau, întăreau, animau, exacerbau totul, procurând cele necesare prin rechiziţii, tâlhărie şi jaf.

Între aceste extreme, războiul lui Bonaparte şi cel împotriva lui au rămas la mijloc, adică au folosit din fiecare tip de mijloace ceea ce le convenea, şi aşa va fi desigur şi în viitor.

Şi în sistemul mai recent de subzistenţă a trupelor, adică de folosire a tuturor resurselor teritoriului, fără să ne pese cui aparţin, există patru căi diferite:

Hrănirea de către gazde sau de către localitate, ceea ce este acelaşi lucru

Considerând că într-o localitate, chiar dacă se compune, ca oraşele mari, numai din consumatori, tot trebuie să existe producători de alimente şi stocuri pentru mai multe zile, reiese că şi oraşul cel mai populat va fi în stare să hrănească timp de o zi aproximativ atâta trupă cartiruită, câtă populaţie are, iar dacă numărul celor cartiruiţi este mult mai mic – pe mai multe zile, fără să fie necesare măsuri deosebite. Aceasta dă, la oraşe importante, un rezultat cu totul suficient, deoarece o masă importantă de trupe poate fi hrănită într-un punct.

În oraşe mici, şi mai cu seamă la sate, rezultatul ar fi insuficient; deoarece o populaţie de 3000-4000 de oameni pe milă pătrată (1 milă terestră = 1.609,344 m), care ar fi deja foarte considerabilă, n-ar asigura decât hrănirea a 3000-4000 de ostaşi; ceea ce la trupe numeroase ar impune o aşezare atât de dispersată, încât celelalte condiţii cu greu ar mai putea fi îndeplinite.

La ţară însă, şi în oraşele mici, cantitatea de alimente esenţiale în război este mult mai mare; provizia de pâine a unui gospodar ajunge, în mod obişnuit, pentru familia sa, una peste alta, pe 8-14 zile; carnea poate fi procurată zilnic, legume se găsesc de obicei suficiente până la recolta viitoare. De aceea, în cantonamente ce nu au mai fost ocupate nu e greu să se hrănească trei sau patru zile o trupă de 3 sau 4 ori mai numeroasă decât populaţia, ceea ce iarăşi ar fi un rezultat suficient. După aceste calcule, o coloană de 30.000 de oameni ar avea nevoie, în cazul că nu poate fi folosit pentru cantonament şi vreun oraş mai mare, la o populaţie de 2000-3000 de suflete pe milă pătrată, de un spaţiu de cca. 4 mile pătrate, ceea ce ar da o extindere laterală de 2 mile. Deci, o armată de 90.000 de oameni, care poate avea cam 75.000 de combatanţi, dacă ar înainta pe trei coloane, în cazul că pe această lăţime s-ar afla trei şosele, nu ar trebui să ocupe decât o lăţime de 6 mile.

Dacă, într-un asemenea cantonament se succed la intervale scurte mai multe coloane, autorităţile locale vor trebui să procure alimentele, care însă abia vor acoperi nevoile pentru câteva zile sau chiar numai pentru una. Aşadar, chiar dacă prima coloană de 90.000 de oameni ar fi urmată de alta, numărând tot atâţia, o zi mai târziu, nici aceştia n-ar suferi încă lipsuri, ceea ce dă deja cifra considerabilă de 150.000 de combatanţi.

Concluzia acestei privire sumare este deci că într-o ţară cu populaţie de densitate medie, şi anume de 2000-3000 de suflete pe milă pătrată, se va putea asigura întreţinerea completă de către locuitori şi comune a unei armate de 150.000 de combatanţi pentru o zi, cel mult două, în condiţiile unei dispersări mici, care nu exclude participarea la o bătălie comună, ceea ce înseamnă că o asemenea armată poate fi întreţinută într-un marş neîntrerupt, fără magazii sau alte pregătiri.

Dacă împrejurările nu sunt atât de favorabile, populaţia nu este atât de deasă sau se compune mai mult din meseriaşi decât din ţărani, pământul este prost, teritoriul a fost deja exploatat în mai multe rânduri, bineînţeles că posibilităţile vor fi mai reduse, însă se constată că prin dispersarea forţelor chiar şi în împrejurări nefavorabile, acest mod de întreţinere continuă să rămână posibil, cu condiţia neîncetatei deplasări.

Îndată ce intervine, însă, o oprire de mai multe zile, ar trebui să apară lipsurile dacă nu s-ar lua măsuri. Acestea constau în elemente de organizare de care nu se poate lipsi azi nici o armată mai importantă. Primul este un tren de echipaje afectat trupelor, care pot astfel duce cu ele pâine sau făină, etc., ca parte esenţială a alimentaţiei, pe trei până la patru zile; dacă se mai adaugă la aceasta cele trei-patru zile de merinde pe care soldatul le poartă asupra sa, tot se ajunge la asigurarea unei întreţineri minime de opt zile. Celălalt este un comisariat competent, care, în orice moment de oprire, aduce alimente din regiuni îndepărtate, astfel încât să se poată oricând suplini sistemul de aprovizionare din cantonamente.

Aprovizionarea prin rechiziţii făcute de trupe

Când un singur batalion ajunge într-o tabără, aceasta poate fi în orice caz în preajma câtorva sate, care pot fi obligate să-i procure alimente; atunci aprovizionarea n-ar fi esenţial diferită de cea din cazul precedent. Dacă însă, cum se petrec de obicei, masa de trupe care trebuie să tabere într-un punct este mult mai importantă, nu rămâne decât ca, pentru o unitate mai mare, de pildă o brigadă sau o divizie, necesarul să fie rechiziţionat la comun din anumite zone şi, după aceea, împărţit pe subunităţi.

Se vede imediat că, în felul acesta, nu se poate asigura niciodată aprovizionarea unor armate importante. Produsul acestor rechiziţii va fi mult mai mic decât dacă trupele ar fi fost cantonate în zonele respective; căci acolo unde 30-40 de soldaţi intră în casa ţăranului vor şti, la nevoie, să-i rechiziţioneze tot; pe când un ofiţer trimis cu câţiva oameni să rechiziţioneze alimente n-are nici timpul, nici mijloacele să caute toate stocurile, adesea nu va avea nici mijloace de transport corespunzătoare; nu va fi deci în stare să aducă decât o mică parte a alimentelor existente. Pe de altă parte, în tabere, trupe sunt în asemenea măsură comasate într-un punct, încât zonele din care ar putea fi rechiziţionate alimente la repezeală sunt prea neînsemnate faţă de nevoi. Este derizoriu ca 30.000 de oameni să rechiziţioneze alimentele pe o rază de o milă (1 mila terestră = 1.609,344 m), adică pe o suprafaţă de 3-4 mile pătrate. Şi totuşi nu vor putea face nici asta decât rareori, pentru că majoritatea satelor apropiate vor fi ocupate de subunităţi proprii, care nu vor permite să se scoată nimic din sat. În sfârşit prin acest procedeu se risipeşte cel mai mult, pentru că unii sunt aprovizionaţi peste măsură, multe alimente se prăpădesc, pe când alţii suferă lipsuri, etc.

În concluzie aprovizionarea prin asemenea rechiziţii nu se poate face cu succes decât pentru unităţi nu prea mari, cum ar fi o divizie de 8000 – 10.000 de oameni, dar şi în acest caz nu va fi acceptată decât ca un rău necesar.

Această metodă este de obicei inevitabilă la toate detaşamentele aflate nemijlocit în faţa inamicului, ca avangarda şi avanposturile, în cazul mişcării înainte, pentru că acestea ajung în punctul în care nu s-au putut face nici un fel de pregătiri şi, totodată, sunt, de obicei, prea depărtate de proviziile acumulate pentru restul armatei; se mai practică de corpurile mobile, care trebuie să-şi poarte singure de grijă; în fine, în toate cazurile când nu a fost timp sau nu s-a dispus de mijloace pentru alt gen de aprovizionare.

Cu cât trupele sunt mai bine organizate în vederea unor rechiziţii reglementate, cu cât timpul şi împrejurările îngăduie să se treacă la acest gen de aprovizionare, cu atât mai bun va fi rezultatul. Dar de cele mai multe ori lipseşte timpul, căci ceea ce trupele îşi procură direct le parvine mult mai repede.

Prin rechiziţii reglementate

Acesta este, indiscutabil, modul cel mai simplu şi mai eficace de aprovizionare, care a şi constituit baza tuturor războaielor mai recente.

Acest mod de aprovizionare se distinge de cel discutat anterior îndeosebi prin colaborarea cu autorităţile locale. Proviziile nu mai trebuie luate cu forţa de oriunde se găsesc, ci sunt livrate în bună regulă, pe baza unei repartizări rezonabile a sarcinilor. Această repartizare nu o pot face decât autorităţile regiunii.

Aici totul depinde de timp. Cu cât se dispune de mai mult timp, cu atât repartizarea sarcinilor va fi mai uniformă, mai puţin apăsătoare şi cu atât mai regulate livrările. Se poate chiar recurge şi la cumpărări cu bani numerar. În toate mişcările de pătrundere într-o regiune ce nu a intrat încă în posesia noastră, rămâne foarte puţin timp disponibil pentru asemenea măsuri organizatorice; de obicei, numai acea zi cu care avangarda precede, de regulă, armata. Prin ea se transmit atunci autorităţilor locale cerinţe, câte porţii şi câte raţii să pregătească în cutare localităţi. Deoarece, altfel, aprovizionarea nu poate fi asigurată decât din preajmă, adică de pe o rază de câteva mile în jurul punctului hotărâtor, acumulările făcute în grabă nu vor fi nici pe departe suficiente în cazul unor armate importante, dacă armata nu şi-ar aduce cu ea necesarul pe câteva zile. Este treaba comisariatelor să gospodărească cele obţinute şi să nu le distribuie decât trupelor ce n-au nimic. Se înţelege de la sine că astfel sugerăm doar proporţiile, căci intervin multe împrejurări ce le limitează, dintre care cea mai importantă este că regiunea din care armata tocmai vine nu poate participa la livrări în aceeaşi măsură ca celelalte.

Forţa executivă a unor detaşamente trimise veghează, alături de funcţionarii locali, ca aprovizionările prevăzute să fie efectiv livrate, cel puţin în cea mai mare parte. O influenţă şi mai mare o au teama de răspundere, pedepse şi maltratări, care apasă în asemenea cazuri, ca o presiune generală, asupra întregii populaţii.

De altfel nu intenţionăm să descriem în amănunte organizarea, întregul mecanism al sistemului comisariatelor şi al aprovizionării, noi urmărim doar rezultatul.

Acest rezultat, care decurge din aplicarea bunului simţ la împrejurările generale şi a fost confirmat de experienţa războaielor, este, drept urmare, că şi armata cea mai mare, dacă duce cu sine alimente pe câteva zile, poate fi hrănită fără grijă prin asemenea rechiziţii, care încep abia în momentul sosirii ei, întâi chiar în zona respectivă, iar apoi se extind în cercuri tot mai largi, fiind impuse de la niveluri tot mai înalte. Acest mijloc nu are altă limită decât epuizarea, sărăcirea şi distrugerea ţării. Deoarece, însă, într-o staţionare mai lungă, dispoziţiile de rechiziţii ajung să fie date de cele mai înalte autorităţi ale ţării, şi acestea vor face fireşte totul pentru a distribui sarcina cât mai uniform posibil prin a reduce, prin cumpărături, povara livrărilor.

Nici un alt sistem nu dă asemenea rezultate, atât în ce priveşte energia ducerii războiului, cât şi în ce priveşte mobilitatea şi flexibilitatea acestuia. Deoarece, în primele săptămâni, de obicei nu se ivesc dificultăţi majore, în orice direcţie s-ar îndrepta armata, iar după aceea depozitele o pot ajuta, se poate cu drept cuvânt spune că, în acest fel, prin rechiziţii – războiul a dobândit cea mai mare libertate. Desigur, într-o direcţie dificultăţile pot fi mai mari decât în alta, şi aceasta poate cântări în luarea hotărârilor, dar niciodată nu se va întâmpina o imposibilitate absolută şi niciodată grija subzistenţei nu va impune hotărârea.

Subzistenţa din depozite

Aici apare fireşte întrebarea: va determina războiul sistemul de aprovizionare sau, invers, sistemul de aprovizionare va determina războiul?

Răspundem: mai întâi, sistemul de aprovizionare va determina războiul în măsura în care celelalte condiţii de care el depinde o vor permite; acolo, însă, unde acestea încep să opună prea multă rezistenţă, războiul va avea repercusiuni asupra sistemului de aprovizionare şi, în acest caz, deci, îl va determina.

Aşadar războaiele vor începe întotdeauna cu sistemul rechiziţiilor; cât vrea să facă un guvern sau altul, pentru a completa rechiziţia cu o organizare artificială, ca să-şi menajeze mai mult propria ţară, etc., rămâne de văzut; prea multe nu se vor face, pentru că, în asemenea momente eşti obligat mereu să te ocupi de nevoile cele mai urgente, iar un sistem artificial de aprovizionare nu se mai numără printre ele.

Dacă un război, însă, nu este atât de decisiv în rezultatele sale, nici mişcările sale nu cuprind spaţii atât de vaste, cum ar trebui să fie, de fapt, după natura sa, sistemul rechiziţiilor va începe să sleiască în asemenea măsură teritoriul, încât ori trebuie încheiată pacea, ori trebuie luate măsuri organizatorice pentru degajarea teritoriului şi întreţinerea armatei independent de teritoriu.

Dar, orice mod de aprovizionare s-ar alege, este firesc că el va funcţiona mai uşor în regiuni bogate şi populate, decât în cele sărace şi cu populaţie rară. Aici trebuie ţinut seama şi de densitatea populaţiei, ceea ce ţine de dubla relaţie pe care populaţia o are cu alimentele existente pe un teritoriu; întâi, că de unde se consumă mult trebuie să existe şi stocuri multe, al doilea, că, de regulă, o populaţie mai mare corespunde unei producţii mai mari. De aici fac bineînţeles excepţie zonele locuite de muncitori de fabrică, îndeosebi dacă se află, ceea ce nu este rar, în văi de munte, înconjurate de teren nefertil. În general, însă, este mult mai uşor să asiguri nevoile unei armate într-o ţară populată decât într-una cu puţină populaţie. 500 de mile pătrate pe care trăiesc 500.000 de oameni, oricât de rodnic ar fi pământul, nu vor suporta atât de uşor o armată de 100.000 de oameni, ca 500 de mile pătrate pe care trăiesc 2 milioane de locuitori. La aceasta se adaugă faptul că, în ţări foarte populate, şoselele şi căile de apă sunt mai frecvente şi mai bune, mijloacele de transport mai multe, legăturile comerciale mai uşoare şi mai sigure.

În consecinţă, războiul se instalează de preferinţă pe şoselele principale, în oraşele populate, în văile bogate ale marilor fluvii sau de-a lungul coastelor cu vie circulaţie maritimă.

De aici rezultă limpede influenţa generală pe care subzistenţa unei armate o poate avea asupra direcţiei şi formei operaţiilor, asupra alegerii teatrului de război şi a liniilor de comunicaţii.

Cât de departe poate merge această influenţă, ce valoare se poate atribui, în calcul, dificultăţilor sau facilităţilor subzistenţei, depinde fireşte de modul în care trebuie dus războiul. Dacă se duce în spiritul său specific, adică cu nestăvilita sa forţă naturală, cu setea şi nevoia sa de luptă şi decizie, atunci subzistenţa armatei este o chestiune importantă, dar subordonată; dacă, însă, intervine o situaţie de echilibru, în care armatele mărşăluiesc încoace şi încolo mulţi ani, în aceeaşi provincie (exerciţii, aplicaţii), aprovizionarea devine de multe ori esenţialul, intendentul devine Înalt Comandant, iar conducerea războiului o administrare a furgonetelor.

Astfel există nenumărate campanii în care nu s-a întâmplat nimic, scopul a fost ratat, forţele irosite în van şi totul se scuză cu lipsa de alimente; Bonaparte, dimpotrivă, obişnuia să spună: Qu’on ne me parle pas de vivres! („să nu mi se vorbească de provizii!”).

De altfel cu lipsurile, lucrurile se petrec în război ca şi cu eforturile fizice şi cu primejdia; exigenţele Înaltului Comandant faţă de armata sa nu sunt limitate de linii precise; un caracter puternic pretinde mai mult decât unul sentimental-molatic, iar capacitatea armatei variază după cum călirea, spiritul războinic, încrederea şi dragostea faţă de Înaltul Comandant, sau entuziasmul pentru cauza patriei, sprijină voinţa şi puterile soldatului. Dar s-ar putea stabili ca principiu: lipsurile şi mizeria, oricât ar fi de grave, trebuie văzute întotdeauna ca situaţii trecătoare ce trebuie să ducă la o aprovizionare bogată şi chiar, din când în când, un belşug.

Există ceva mai mişcător decât gândul la atâtea mii de soldaţi, care, prost îmbrăcaţi, încărcaţi cu o raniţă de 15-20 de kg, se târăsc cu greu zile întregi, în marşuri, pe orice drum, pe orice vreme, riscându-şi neîncetat sănătatea şi viaţa, şi în schimb se pot sătura cu pâine uscată? Cine ştie ce frecvent se întâmplă asta în război, abia înţelege cum de nu-l părăsesc mai des pe soldat voinţa şi puterile şi cum simpla orientare a concepţiei este în stare, prin efectul ei persistent, să provoace şi să sprijine în om asemenea eforturi.

Drept urmare cel ce impune soldatului mari lipsuri, pentru că scopuri mari o cer, va avea în vedere, din sentimente sau din înţelepciune, şi despăgubirea cu care îi este dator, în schimb, în alt moment.

*

Acum trebuie să ne mai gândim la diferenţa care există, cu privire la subzistenţă, între atac şi apărare.

Apărarea este în situaţia de a folosi, în tot cursul actului de apărare, pregătirile ce le-a făcut pentru aprovizionare. Celui aflat în apărare, nu-i va lipsi decât cu greu strictul necesar; aceasta este adevărat îndeosebi în propria ţară, dar rămâne valabil şi pe teritoriul inamic. Atacul se îndepărtează, însă, de sursele sale de sprijin şi trebuie, cât durează înaintarea sa, şi chiar în prima săptămână după ce s-a oprit, să-şi procure necesarul de pe o zi pe alta, ceea ce reuşeşte rareori fără lipsuri şi dificultăţi.

De două ori această dificultate poate deveni maximă. O dată în înaintare, înainte de decizie; atunci proviziile apărătorului mai sunt toate în mâinile sale, iar atacatorul a trebuie să le lase pe ale lui în urmă. El este obligat să-şi concentreze trupele şi nu poate ocupa un spaţiu mare, nici vehiculele de aprovizionare nu-l mai pot urma de îndată ce încep mişcările bătăliei. Dacă în acest moment nu au şi fost făcute pregătiri bune, se poate uşor întâmpla ca, înainte de bătălia decisivă, trupele să îndure câteva zile de lipsuri şi mizerie, ceea ce oricum nu-i mijlocul de a o duce bine în bătălie.

A doua oară lipsa apare mai ales la sfârşitul înaintării victorioase, când căile de comunicaţii încep să devină prea lungi, mai cu seamă dacă războiul este dus într-o ţară săracă, slab populată, poate şi ostilă.

Deseori urmările acestei dificultăţi au fost că strălucirea cele mai splendide victorii s-a stins, forţele au slăbit, retragerea a devenit necesară şi apoi, treptat, au apărut toate simptomele unei adevărate înfrângeri.

*

Am arătat până acum, ce este, în genere, apărarea: nu este decât o formă mai puternică a războiului, prin care se urmăreşte cucerirea victoriei, pentru a trece, după obţinerea superiorităţii, la atac, adică la scopul pozitiv al războiului.

Chiar dacă intenţia războiului este simpla menţinere a situaţiei existente, totuşi simpla respingere a unei lovituri este ceva contrar noţiunii de război, pentru că, indiscutabil, războiul nu constă în suportare pasivă. Dacă apărătorul a dobândit un avantaj important, atunci apărarea şi-a făcut datoria şi el trebuie, la adăpostul acestui avantaj, să întoarcă lovitura, dacă nu vrea să se expună unei pieiri sigure. Înţelepciunea cere să baţi fierul cât e cald, să foloseşti superioritatea dobândită pentru a preveni un al doilea atac.

Cum, când şi unde să intervină această ripostă este bineînţeles o chestiune supusă multor altor condiţii. Aici ne oprim la afirmaţia că această trecere la ripostă trebuie gândită ca o tendinţă a apărării, deci ca o parte componentă esenţială a acesteia şi că, peste tot unde victoria dobândită prin forma defensivă nu este utilizată în gospodăria războiului, se face o greşeală prin nefolosirea oportunităţii câştigate.

O trecere rapidă, puternică la atac – scânteietoarea spadă a răzbunării – este cel mai strălucit punct al apărării; cine nu se gândeşte de îndată la acesta sau, mai mult, cine nu-l include îndată în noţiunea de apărare, aceluia nu-i va părea niciodată logică superioritatea apărării, el se va gândi mereu numai la mijloacele care depind, însă, nu de modul de a strânge nodul, ci de modul de a-l desface. Apoi se mai face o confuzie nedorită dacă prin ofensivă se înţelege întotdeauna un atac prin surprindere iar apărarea nu ne sugerează decât necaz şi haos.

Fireşte cuceritorul ia hotărârea de a porni războiul înaintea nevinovatului apărător şi, dacă ştie să-şi ţină secrete măsurile, îl va putea ataca pe acesta mai mult sau mai puţin prin surprindere, dar aceasta este ceva cu totul străin războiului, căci lucrurile nu ar trebui să se întâmple aşa. Războiul există mai mult pentru apărător decât pentru cuceritor, deoarece abia încălcarea teritoriului a provocat apărare şi, prin aceasta, războiul. Cuceritorul este întotdeauna iubitor de pace; el ar fi bucuros să între paşnic de tot în statul nostru; pentru ca să n-o poată face, însă, noi trebuie să vrem războiul şi să-l pregătim, ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: tocmai cei slabi, nevoiţi să se apere, trebuie să fie întotdeauna înarmaţi şi să nu fie luaţi prin suprindere; aşa cere arta războiului.

De altfel prioritatea în apariţia pe teatrul de război depinde în majoritatea cazurilor de cu totul alte chestiuni decât de intenţia de atac sau apărare, acestea, deci, nu sunt cauza, ci adesea rezultatul. Cel care încheie mai repede pregătirile trece, dacă avantajele atacului prin suprindere sunt suficient de mari, din aceste motive la atac, iar cel care le încheie mai târziu nu poate compensa dezavantajele datorate întârzierii decât prin avantajele apărării.

Totodată trebuie recunoscut întotdeauna ca un avantaj practic al atacului posibilitatea de a folosi în acel mod frumos, apreciat, faptul de a fi gata mai devreme; acest avantaj general nu este, însă, o necesitate esenţială în fiecare caz particular.

Dacă, în consecinţă, ne facem o imagine a apărării aşa cum trebuie să fie, aceasta comportă:

Pregătirea cât mai avansată a tuturor mijloacelor.

O armată călită pentru război.

Un Înalt Comandant care-şi aşteaptă inamicul, nu dintr-o stânjenită nesiguranţă, cu teamă, ci în mod deliberat, cu un spirit calm.

Oraşe ce nu se tem de asedii.

Un popor sănătos, care nu se teme de adversar, mai mult decât este temut de el.

Cu asemenea atribute, desigur că apărarea va mai juca faţă de atac un rol mai mare, iar atacul nu va mai apărea infailibil, ca în vaga închipuire a celor care, când e vorba de atac, se gândesc numai la curaj, la puterea voinţei şi mişcare, iar când e vorba de apărare, numai le neputinţă şi paralizie.

*

Am arătat, anterior, cum apărarea are o superioritate firească în folosirea acelor elemente care determină, în afară de mărimea absolută şi de valoarea forţelor armate, succesul tactic şi cel strategic. Este vorba de avantajul terenului, surprinderea, atacul din mai multe direcţii, sprijinul teatrului de război, sprijinul poporului, folosirea de mari forţe morale. Socotim util să mai examinăm o dată aici dimensiunile acelor mijloace care îi stau în mod deosebit la dispoziţie apărătorului şi care trebuie considerate, oarecum, ca diferite tipuri de coloane ce-i susţin edificiul.

În unele situaţii războiul popular a fost folosit şi în afara țării, pentru atacarea teritoriului inamic şi nu poate fi negat că organizarea sa, în anumite state, se prezintă astfel încât trebuie considerată aproape ca o parte componentă a armatei regulate, adică fără să aparțină numai apărării. În această doctrină găsim întotdeauna ideea unei participări extraordinaremai mult sau mai puţin voluntare a întregului popor, cu forţa sa fizică, averea și devotamentul său.

Cu cât organizarea se va îndepărta de acest model, cu atât oastea astfel pusă pe picioare va fi, de fapt, o armată permanentă sub alt nume, cu atât va avea mai mult avantajele acesteia, dar în schimb cu atât va fi lipsit de avantajele războiului popular, adică ale unui rezervor de forţe mult mai mare, mai puţin precis, mult mai uşor de sporit prin apeluri la spiritul de sacrificiu și onoare. În aceste aspecte stă esenţa organizării milițiilor revoluționare și cetelor înarmate; liniile organizării acestei metodologii trebuie să lase loc liber participării întregului popor, dacă nu, sperând altceva de la miliții, se aleargă după o umbră.

Nici nu poate fi însă trecută cu vederea strânsa înrudire dintre această natură a războiului popular cu noţiunea de apărare şi, deci, tot nu se poate ignora că un asemenea război va aparţine mai mult apărării decât atacului şi că va evidenția, îndeosebi în apărare, acele efecte care îi asigură superioritatea asupra atacului.

În privinţa oraşelor, sprijinul atacatorului se limitează la acele localităţi din preajma graniţei şi este doar un ajutor slab; pentru apărător, acest sprijin se întinde mai adânc în teritoriu, antrenează, deci, în acţiune mai multe localităţi, iar însăşi această acţiune este de o intensitate incomparabil mai mare. Un oraş transformat în fortăreaţă care provoacă un adevărat asediu şi îl rezistă, atârnă desigur mai greu în balanţa războiului decât unul prin ale cărui lucrări se îndepărtează doar ideea cuceririi acelui punct, deci nu reţine şi nu distruge cu adevărat forţe inamice.

Deşi influenţa asupra războiului a unui singur locuitor al teatrului de război nu este, în cele mai multe cazuri, mai detectabilă decât participarea unei picături de apă în întregul fluviu, totuşi, chiar în cazurile în care nu este vorba doar de o simplă insurecţie populară, influenţa de ansamblu pe care locuitorii ţării o au asupra războiului nu este de loc nesesizabilă. Totul merge mai uşor în propria ţară, presupunând că starea de spirit a supuşilor nu este ostilă. Inamicul obţine toate prestaţiile, mari sau mici, numai sub ameninţarea deschisă a violenţei; aceasta trebuie asigurată de forţele armate şi îl costă multe forţe şi eforturi. Apărătorul le obţine pe toate acestea, chiar dacă nu de-a dreptul voluntar, ca în cazul unui val de entuziasm, cel puţin pe calea bătătorită, a supunerii faţă de autoritate, devenită pentru locuitori o a doua natură şi activată de cu totul alte mijloace, mult mai ocolite, de timorare şi presiune, ce nu pornesc de la armată.

Dar şi participarea voluntară, izvorâtă dintr-un adevărat ataşament, este în toate cazurile foarte importantă, în măsura în care nu lipseşte niciodată din situaţiile care cer sacrificii. Vrem să subliniem numai una din aceste situaţii, de mare importanţă pentru conducerea războiului și anume informaţia. Nu ne referim la ştirile speciale mari, importante, obţinute prin spionaj, ci la masa fără număr a contactelor mărunte cu incertitudinea din viaţa zilnică a armatei, în care buna înţelegere cu locuitorii le conferă, în general, superioritate apărătorilor.

Cea mai mică patrulă, orice pichet sau santinelă, orice ofiţer trimis în misiune recurg, în majoritatea cazurilor, la localnici pentru a obţine toate informaţiile necesare despre duşman şi prieten.

Dacă trecem acum de la aceste relaţii generale, ce nu lipsesc niciodată, la cazurile deosebite, în care ţara însăşi începe să ia parte la luptă, până la treapta cea mai înaltă, unde, ţara însăşi duce, în esenţă, acea luptă printr-un război popular, se înţelege că nu mai avem de-a face cu o simplă creştere a sprijinului popular, ci că se naşte cu adevărat o forţă nouă, şi că astfel se poate afirma: înarmarea poporului este un mijloc distinct al apărării.

În fine, mai putem să-i pomenim pe aliaţi, ca ultim sprijin al apărătorului. La cei obişnuiţi, pe care îi are şi atacatorul, nu ne putem bineînţeles referi, ci la cei care sunt esenţial interesaţi în menţinerea existenţei unei ţări. Într-adevăr dacă cercetăm mozaicul de state ale lumii de azi, apare în mod incontestabil că interesele mari şi mici ale statelor şi popoarelor se încrucişează în modul cel mai complicat şi mai schimbător. Fiecare asemenea punct de încrucişare constituie un nod ce consolidează ţesătura, deoarece în el năzuinţa unuia este compensată de năzuinţa celuilalt; toate aceste noduri contribuie vădit la o coeziune mai mare sau mai mică a întregului, iar această coeziune trebuie parţial învinsă la fiecare schimbare. Astfel relaţiile generale reciproce ale tuturor statelor servesc mai curând să-i menţină ansamblului forma sa, decât să provoace schimbări, ceea ce înseamnă că, în general, acea tendinţă există.

Aşa credem că trebuie să fie înţeleasă ideea unui echilibru politic şi, în acest sens, echilibrul se va naşte peste tot de la sine, acolo unde mai multe state civilizate ajung într-o legătură complexă și dinamică.

Cât de eficace este această tendinţă a intereselor generale, de menţinere a situaţiei existente, este altă întrebare; oricum, se pot imagina schimbări în relaţiile reciproce dintre unele state, care să sporească această eficacitate a ansamblului, iar altele care s-o diminueze. În primul caz avem de-a face cu năzuinţe de a dezvolta echilibrul politic şi, deoarece ele prezintă aceeaşi tendinţă cu interesele generale, vor şi avea majoritatea acestor interese de partea lor. În celălalt caz, însă, intervin abateri, activităţi excesive ale unor părţi care afectează echilibrul; că ele se pot întâmpla într-un ansamblu cu o coeziune atât de slabă, cum este mulţimea statelor mari şi mici, nu este de mirare, de vreme ce se ivesc şi în ansamblul organic, atât de minunat ordonat, al întregii naturi vii.

Dacă ni se arată cazuri în istorie în care state izolate au putut provoca modificări importante numai în folos propriu, fără ca ansamblul să fi încercat măcar să le împiedice, sau chiar cazuri în care un stat a fost în stare să se ridice singur peste celelalte, încât a devenit aproape stăpân absolut al ansamblului – noi răspundem: prin aceasta nu se dovedește că tendinţa intereselor generale, de menţinere a situaţiei existente n-ar acţiona, ci doar că, în acel moment, eficacitatea măsurilor n-a fost destul de mare; năzuinţa spre o ţintă este altceva decât mişcarea spre aceasta.

Afirmăm deci: tendinţa echilibrului este menţinerea stării existente, iar în acest caz, este adevărat, presupunem că în ansamblu există linişte, adică echilibrul; căci acolo unde această linişte este deja perturbată, unde a şi apărut o tensiune, acolo, într-adevăr, tendinţa echilibrului poate fi orientată spre schimbare. Dacă, însă, considerăm natura echilibrului, adică aceea de a se menține, această schimbare nu poate afecta întotdeauna decât puţine state, ca atare niciodată majoritatea lor. Este aşadar sigur că statele văd acest echilibru asigurat şi reprezentat de interesele generale ale tuturor şi, de asemenea, că fiecare stat în parte, care nu se află deja într-o stare de tensiune cu ansamblul, va avea mai multe interese de partea menținerii echilibrului decât împotrivă.

Cine râde de toate aceste consideraţii enunțate până acum, ca de vise utopice, râde pe socoteala adevărului filosofic.

Dacă această înțelegere ne permite să distingem relaţiile în care elementele esenţiale ale lucrurilor se află între ele, ar fi desigur nesăbuit să vrem să deducem de aici legi după care ar putea fi rezolvat fiecare caz în parte, cu neglijarea tuturor tulburărilor întâmplătoare.

Cel care însă, după expresia unui mare scriitor, nu se ridică deasupra anecdotei, ci construieşte întreaga istorie din acest material, începând peste tot cu cazul cel mai individual, cu punctele culminante ale evenimentelor şi nu coboară decât întâmplător în adâncime, adică nu ajunge niciodată la relaţiile generale ce domnesc profund în adâncuri, nu va putea pretinde ca părerea lui să fie vreodată valabilă pentru mai mult decât cazul în speţă, iar ceea ce reprezintă filosofia pentru generalitatea cazurilor îi va apărea, fireşte, ca un vis.

Dacă n-ar fi această tendinţă generală spre linişte şi menţinere a ceea ce există, atunci nicicând n-ar putea subzista timp mai îndelungat, unele lângă altele, un număr de state civilizate, ele ar trebui în mod necesar să se contopească într-unul singur.

Aşadar credem că am demonstrat că, în genere, un apărător poate conta mai mult pe ajutor exterior decât atacatorul; va putea conta pe el cu atât mai sigur cu cât existenţa sa este mai importantă pentru toate celelalte state, adică cu cât mai sănătoasă este starea sa politică şi militară.

Elementele enumerate aici ca mijloace specifice ale apărării nu vor sta la dispoziţia fiecărei apărări, asta se înţelege de la sine, vor lipsi când unele, când altele, dar toate laolaltă aparţin noţiunii generale de apărare.

*

Este într-adevăr foarte firesc şi necesar ca regulile apărării să se întemeieze pe regulile atacului, iar regulile atacului să se întemeieze pe cele ale apărării, numai că unul din doi trebuie să mai aibă un al treilea punct, dacă tot şirul de noţiuni este să aibă un început, adică să devină posibil. Prima întrebare priveşte așadar acest punct.

Dacă reflectăm filosofic asupra apariţiei războiului, conceptul propriu-zis de război nu apare odată cu atacul, pentru că acesta are ca scop absolut nu atât lupta, cât luarea în posesiune, ci apare abia odată cu apărarea, căci aceasta are ca scop nemijlocit lupta, pentru că a te apăra şi a lupta sunt, evident, una și aceeași. Apărarea este orientată numai în funcţie de atac, deci îl presupune în mod necesar, atacul însă nu este orientat în funcţie de apărare, ci în funcţie de altceva, şi anume de luarea în posesie, deci nu presupune în mod necesar apărarea.

Este, deci, firesc ca cel care, primul, aduce în acţiune elementul războiului, din al cărui punct de vedere sunt mai întâi gândite cele două părţi, şi anume apărătorul, să şi formuleze primele legi ale războiului. Aici nu este vorba de un caz anume, ci de cazul general, abstract, pe care şi-l imaginează teoria pentru determinarea drumului ei.

Ştim astfel, acum, unde trebuie căutat punctul fix în afara acţiunii reciproce a atacului şi apărării, anume la apărare.

Dacă această deducţie este justă, trebuie să existe pentru apărător motive ce determină comportarea sa, chiar dacă nu ştie încă nimic despre ce va face atacatorul; şi aceste motive determinate trebuie să cuprindă un dispozitiv al mijloacelor sale de luptă. Invers, pentru atacator, atâta vreme cât n-ar cunoaşte nimic despre adversarul său, n-ar trebui să existe nici motive determinante ale procedurii sale, care să conţină şi o folosire a mijloacelor de luptă. El ar trebui să nu poată face nimic decât să le ia cu sine, adică să le ia în posesie, prin intermediul unei armate. Şi aşa şi este în fapt, căci a crea mijloace de luptă încă nu înseamnă a le folosi, iar atacatorul, care le ia cu sine în presupunerea, foarte generală, că va avea nevoie de ele, şi care, în loc de a lua în posesie ţara prin comisari şi proclamaţii, o face prin armată, de fapt, încă nu se dedă măcar la un act pozitiv de război. Apărătorul, însă, care nu-şi concentrează numai mijloacele sale de luptă, ci le şi dispune aşa cum vrea să ducă lupta, acela exercită, primul, o activitate care se potriveşte într-adevăr cu noţiunea de război.

A doua întrebare sună astfel: de ce natură pot fi, în teorie, motivele determinante, care să poată fi formulate întâi pentru apărare, înainte să se fi gândit ceva despre atac? Bineînţeles, este înaintarea atacatorului pentru luarea în posesie, care este gândită în afara războiului, dar oferă punctul de sprijin pentru primele mişcări ale acţiunii războinice. Apărarea trebuie să împiedice această înaintare, ea trebuie, deci, gândită în raport cu ţara şi astfel apar primele şi cele mai generale determinări ale apărării. Odată ele stabilite, atacul li se aplică şi, din considerarea mijloacelor pe care le foloseşte acesta, rezultă noi principii ale apărării. Astfel s-a instalat acţiunea reciprocă, pe care teoria o poate urmări în continuare, cât timp găseşte că noile rezultate obţinute merită să fie cercetate.

Această analiză a fost necesară pentru a da ceva mai multă claritate şi tărie tuturor consideraţiilor noastre anterioare; analiză destinată numeroşilor elevi ai strategiei care au tratat până acum cu prea multă uşurinţă aceste lucruri.

Un gând despre „Mësimet

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s