الرسالة الحادية عشرة

١١

*

Jurisprudența islamică, așa cum este definită în prezent, este alcătuită din patru izvoare principale întrebuințate în elaborarea verdictelor religioase. Fundația ideologică infailibilă a șariei este, bineînțeles, Sfântul Coran, care deține o autoritate supremă și asupra căruia nu există divergențe doctrinare, însă, celelalte izvoare au un statut asemănător între ele și au fost, sunt și vor fi, subiectul unor diferențe de opinie, chiar dacă valoarea lor juridică nu este contestată. Totuși, în privința izvoarelor juridice alternative, adică derivate din lucrările și consensul savanților, există felurite clivaje ideatice. Unii juriști privilegiază anumite izvoare și le acordă întâietate asupra celorlalte existând diferențe majore în privința modului în care spețele sunt analizate și judecate. Datorită frecventelor comparații critice între izvoare și aplicării distincte a metodologiei juridice de către învățați au apărut, în timp, o varietate de școli de jurisprudență, fiecare cu o interpretare și o logică juridică proprie.

Divergența doctrinară principală în lumea islamică este aceea dintre grupul sunit și cel șiit. Originea acestui clivaj este o dispută religioasă de sorginte politică. Pe măsură ce distanța ideologică dintre cele două facțiuni s-a mărit, separarea ideilor și practicilor s-a amplificat în toate aspectele și la toate nivelurile. Așadar, conform versiunii șiite, lui Ali bin Abi Talib i-a fost oferit califatul la moartea celui de-al doilea calif, Umar bin al-Khattab, cu condiția ca Ali să conducă lumea islamică în acord cu preceptele juridice stabilite de primii califi, adică Abu Bakr și Umar. Ali a refuzat insistând să conducă după o judecată proprie iar Uthman bin Affan, prin acceptarea acestei condiții, a devenit calif. Șiiții consideră că Imamul Jafar as-Sadiq este autorul jurisprudenței islamice a imamatului sau fiqhul autentic. Concepția șiită despre Imam, adică liderul suprem spiritual, este diferită de percepția sunită și constituie granița doctrinară dintre cele două sisteme juridice.

Un studiu amănunțit poate indica și prezenta clivajele apărute în jurisprudență.

În privința Coranului:

Nu există divergențe referitoare la autoritatea textului coranic acesta fiind sursa principală și originală a șariei, dar, există unele divergențe care se regăsesc în exegeza coranică (tafsir). Tafsirul sunit se limitează la o intepretare ortodoxă și tradițională ancorată în colecțiile de relatări (ahadis). Conform șiiților exegeza coranică necesită intepretare alegorică (tawil). Aceștia citesc și analizează textul dar îl înțeleg și percep doar prin intermediul unei cunoașteri ezoterice inspirate de știința profetică a Imamului.

În privința Ahadis:

Suniții acceptă toate relatările validate ca fiind autentice, nu doar cele ale Ahlul Bayt (casei profetice), precum și tradițiile altor companioni sau contemporani ai Profetului ﷺ.

Șiiții acceptă sunna, ca izvor de drept secundar Coranului, dar dețin o interpretare proprie a hadisurilor și resping acele relatări care nu aparțin liniei fatimide și descendenților săi. Conform acestei abordări isnadul (lanțul de relatare) unui hadis este autentic doar dacă aparține Ahlul Bayt.

În privința Ijmaa:

Suniții acceptă ijmaa-ul-ummat (principiile formulate prin consensul companionilor în timpul celor patru califi) și conferă acestor verdicte o autoritate juridică.

Șiiții resping autoritatea primilor trei califi și implicit legile formulate de aceștia, similar, doctrina șiită respinge ijmaa ca izvor de drept.

În privința Qiyas:

Școlile sunite oferă un loc important metodei qiyas, pe când doctrina șiită consideră metoda ca fiind de o importanță periferică. Șiiții duodecimani (ithna-ashari), totuși, îngăduie qiyas în scopul formulării unor răspunsuri ajutătoare la anumite dileme juridice.

În privința Ijtihad:

Ijtihad reprezintă un efort intelectual depus în scopul raționării unei judecăți corecte asupra unei spețe juridice; un mujtahid este o persoană eligibilă pentru ijtihad, adică pentru argumentarea unui raționament juridic elaborat în urma consultării celor patru izvoare de drept, Coran, ahadis, ijmaa și qiyas.

Suniții atribuie calificările necesare unui mujtahid doar nivelului de învățătură și reputației personale a juristului în cauză; un mujtahid trebuie să dețină o cunoaștere temeinică a dreptului islamic în domeniul principiilor jurisprudenței (usul) și ramurilor științifice (faru), să fie musulman și să fie stăpânit de o minte echilibrată și lucidă. Majoritatea grupurilor sunite contemporane insistă asupra unei anumite loialități doctrinare față de o viziune sectară specifică.

Abu Daud relatează că Maaz, fiul lui Jabal, a istorisit că Trimisul lui Allah ﷺ înainte să-l numească în funcția de cadiu al Yemenului, l-a întrebat cum va judeca și interpreta legea. Maaz i-a răspuns că va decide conform poruncilor Coranului. Trimisul lui Allah ﷺ l-a întrebat cum va judeca atunci când nu va găsi un temei în Coran iar el i-a răspuns că va decide conform tradiției profetice. Trimisul lui Allah ﷺ l-a întrebat, apoi, ce va face dacă nu va găsi nici o relatare corespunzătoare. Maaz i-a răspuns că va încerca să descopere verdictul corect după o judecată deplină conform înțelepciunii sale personale. Trimisul lui Allah ﷺ i-a aprobat răspunsul și a exclamat: „Slavă lui Allah care i-a oferit înțelepciunea celui trimis de Profet și care este mulțumitoare pentru Allah și Trimis!”

Allama Waheed-ud-Zaman, traducătorul lucrării Sunan a lui Abu Daud a adăugat astfel: „este clar că nu există un scop anume pentru ijtihad în acele chestiuni poruncite de Coran și Sunna. Dacă nu există o călăuzire în aceste izvoare atunci judecata se va efectua conform ijmaa a companionilor Profetului ﷺ. În absența unui consens rezultat din ijmaa juristul să caute călăuzirea în faptele și spusele celor patru califi și savanți, precum Abdullah bin Umer, Abdullah bin Abbas și Abdullah bin Masud. Dacă nu există o călăuzire posibilă în aceste izvoare, juristul să judece în conformitate cu opinia proprie, cu condiția ca acesta să dețină cunoașterea Cărții Sfinte și Sunnei profetice. În cazul în care opinia sa personală este insuficientă, poate accepta opinia oricăror învățați sau imami, adică Malik, Abu Hanifa, Shafi’i și Ahmad bin Hanbal.”

Anumite note au fost adăugate acestui comentariu de către Maulana Subhan Mehmood, conform viziunii ahle-Hadith, în dezacord cu opinia enunțată. El susține că: „hanafiții sunt muqallid și nu pot acționa conform opiniei personale” iar „ijmaa a savanților a închis poarta ijtihadului în secolul 4 Hijri”. Metoda ijtihad, analizată în contextul relatării lui Maaz este, în opinia ahle-Hadith, o contravenție doctrinară.

Dacă relatările profetice sunt un mijloc de călăuzire pentru musulmani până în Ziua de Apoi, cum se poate justifica îndepărtarea de acele principii care asigură flexibilitate în actul juridic în raport cu diversitatea obiceiurilor și cutumelor existente în comunitatea islamică? cum pot fi analizate spețele în timp și spațiu și care este posibilitatea, în viitor, a rezolvării problemelor existențiale ale musulmanilor fără astfel de principii? Era industrială, atomică și spațială au creat și vor crea, în continuare, dileme juridice care nu au fost și era imposibil să fie luate în considerare de Abu Hanifa și alții pe care musulmanii hanafiți, spre exemplu, îi urmează; așadar, este limpede că toate aceste probleme nu pot fi decise în absența metodei ijtihad.

Un mujtahid deține, drept urmare, puterea de a decide în chestiuni juridice prin exercițiul judecății personale. Deși nu există o interdicție anume pentru recunoașterea unui jurist ca și mujtahid, statutul juriștilor, succesul și influența lor în societate, de-a lungul vremurilor, a scăzut treptat până când nu li s-a mai permis exercitarea unei judecăți bazate pe opinia proprie. Jurisprudența sunită i-a împărțit în mai multe categorii administrative, în funcție de rolul deținut în comunitate, și i-a încadrat în categoria savanților, iar funcția de mujtahid a fost marginalizată. Școlile sunite de jurisprudență nu au mai recunoscut oficial un mujtahid după Ibn Hanbal.

Savanții acestor școli au dezvoltat, în timp, un sistem de jurisprudență propriu elaborat de fondatorii doctrinelor în cauză. Astfel a fost introdusă doctrina taqlid. Taqlid înseamnă „urmare” sau „imitare” și implică însușirea verdictelor unui învățat sau școli de jurisprudență fără înțelegerea sau dezbaterea respectivelor opinii. Cei care „imită” sunt denumiți muqallid și urmează doar părerile învățaților recunoscuți de școlile de jurisprudență ca fiind savanți acceptați. Musulmanii „ghair muqallid” (noncoformiști) sunt cei care, indiferent de nivelul lor de cunoaștere, nu acceptă preceptele și uzuanțele unei secte anume. Această împărțire ideologică a credincioșilor se manifestă proeminent în verdictele școlii shafi’i, dar, opinii similare sunt prezente în toate școlile sunite, inclusiv hanafi. Diferențele doctrinare dintre școli sunt nesemnificative, toți suniții se pot ruga într-o adunare a celorlalți. Școlile sunite, prin consens, au hotărât că epoca ijtihadului s-a încheiat.

De cealaltă parte a frontierei ideologice, doctrina imamatului, pentru șiiți, a conferit un alt statut pentru mujtahid. Este doar Imamul cel care poate oferi o interpretare corectă a verdictelor religioase și să dețină, în același timp, autoritate juridică supremă. Deoarece Imamul este în ocultație și ascuns, un mujtahid își derivă autoritatea de la Imam iar cunoașterea și înțelepciunea unui savant, oricât de important, sunt irelevante dacă nu sunt întrebuințate în slujba și în numele Imamului; doar atunci respectivul jurist poate deveni mujtahid al Imamului.

Dezvoltarea legii islamice, printre suniți, a condus la formarea unui număr de școli de jurisprudență conduse de savanți care au obținut titlul de imami, fondatori ai dreptului islamic, cu rangul de mujtahid. Nu toate școlile au supraviețuit trecerii ireversibile a timpului. Patru școli sunite s-au menținut și au ajuns cunoscute după numele juriștilor care le-au fondat doctrinele. În etapa inițială de formare nu existau diferențe de opinie între școli. Divergențele au apărut ulterior în practica juridică și implementarea, în detalii, a metodologiilor personale ale savanților.

Școala Hanafi este cea mai importantă dintre cele patru școli fiind cunoscută după numele fondatorului său: Abu Hanifa an-Nauman ibn Sabit (699-767), un renumit jurist, învățat și filosof al lumii islamice. Acesta s-a născut în timpul califului omeiad Abdul Malik și a murit la 18 ani după ce abbasizii au preluat puterea. El a fost elevul Imamului șiit Jafar as-Sadiq. Abu Hanifa deținea o impresionantă cunoaștere a relatărilor profetice și, deși le-a studiat în profunzime, a stabilit autenticitatea unui număr restrâns de relatări invalidând multe dintre acestea. În acest scop el a întrebuințat un complex algoritm de autentificare a hadisurilor prin aplicarea unei metodologii de cercetare deosebit de riguroasă. Acesta a utilizat în verdictele sale doar 18 relatări pe care le-a considerat complet autentice dintr-un număr de câteva zeci de mii aflate în circulație. Abu Hanifa s-a bazat foarte mult pe qiyas; datorită lui analogia a căpătat importanță ca practică juridică iar metodologia și sistemul său de interpretare au devenit, mai târziu, instrumente eficiente în elaborarea verdictelor religioase. El a întrebuințat și perfecționat metoda qiyas întrucât știința hadisului nu era, în acea perioadă, dezvoltată.  Abu Hanifa a extins aplicabilitatea ijmaa. Unii savanți întrebuințau ijmaa, ca izvor de drept, doar din spețele unde exista un consens anterior al companionilor Profetului ﷺ însă efortul intelectual al lui Abu Hanifa a dus la validarea și a ijmaa ulterioare ale tabi’in. Abu Hanifa a dezvoltat și metoda numită istehsan care este o doctrină de aplicare contextuală a legii indiferent de regulile stabilite prin qiyas. Prin această metodologie teoria juridică a islamului s-a modificat pentru a fi în acord cu circumstanțele particulare ale spețelor. Abu Hanifa a evitat o abordare mult prea literală a textelor ținând cont, în raționamentele lui, de logică. În timpul vieții sale au fost stabilite și recunoscute două mari școli de jurisprudență, una în Irak și cealaltă în Hijaz. Școala irakiană a întâlnit opoziția școlii medinite condusă de Malik care i-a reproșat că „slăbește Sunna prin qiyas” întrucât metoda era folosită extensiv de către Abu Hanifa în argumentația verdictelor religioase. Nici o operă care să îi aparțină personal lui Abu Hanifa nu a supraviețuit istoriei în afara unei colecții de relatări profetice numite Masnad-ul-Imam Abu Hanifa, însă, activitatea de transcriere și validare a hadisurilor realizată de un comitet de savanți, organizat de Abu Hanifa însuși, a dus la alcătuirea unor importante norme de jurisprudență și, implicit, a avansat știința dreptului islamic. Abu Hanifa a construit un set de reguli menit să acopere întreaga problematică juridică a șariei. Printre discipolii săi se numără și doi bine-cunoscuți savanți, Abu Yusuf (731-798) și Imam Muhammad (749-802). Abu Yusuf a ocupat funcția de mare cadiu al Bagdadului pentru o lungă vreme în timpul califului Haroon Rashid. Școala hanafită a dobândit o mare răspândire datorită influenței lui Abu Yusuf iar eforturile sale intelectuale au extins numărul de relatări profetice considerate autentice. Un alt discipol important al lui Abu Hanifa este Imam Zafar, ale cărui opinii au fost preluate în toată lumea islamică, în special în Turcia, Siria, Egipt și Afganistan și nordul Indiei; la ora actuală, la nivel global, aproape jumătate din musulmani urmează verdictele religioase ale școlii hanafi.

Școala Maliki este numită după fondatorul acesteia pe numele său Malik Ibn Anas (713-795). Acesta s-a născut și a murit în Medina fiind în legătură directă cu mediul profetic. Principala sa lucrare se numește al-Muwwatta, o colecție de circa trei sute de relatări profetice. Malik a trăit în centrul spiritual al relatărilor profetice, Medina sau Darul Sunna, în compania ultimului companion direct al Profetului ﷺ, Sabil ibn Saad. Malik nu era, totuși, un savant rigid sau tradițional, raționamentul său fiind logic și practic. Malik nu a anulat sau discreditat analogia însă a privilegiat ijmaa asupra qiyas. Acesta a dezvoltat preceptele ijmaa cu deosebită precizie și atenție pentru detalii. Datorită lui Malik, autoritatea juridică a ijmaa a căpătat amploare ca izvor de drept. El a introdus metoda numită istidlal, o deducție juridică asemănătoare qiyas însă elaborată într-un scop diferit; Malik a introdus și doctrina istislah. Această școală de jurisprudență este urmată în Africa de Nord și Spania, spre exemplu, maurii și berberii sunt malikiți.

Școala Shafi’i este cunoscută după numele fondatorului său Muhammad bin Idris as-Shafi’i (767-820). Acesta a fost un elev al lui Malik și Imam Muhammad. Shafi’i provenea din obârșia lui Abdul Muttalib și implicit din descendența tribului Quraiș. Acesta a examinat numeroase relatări profetice într-o manieră critică. Shafi’i a scris un tratat de jurisprudență și a investigat metodele juridice ale dreptului islamic fiind considerat fondatorul principiilor jurisprudenței (usul). El s-a bazat pe ahadis mai mult decăt Hanafi dar mai puțin decât Malik și a oferit, în interpretarea sa, un rol important atât qiyas cât și ijmaa. Shafi’i a oferit o mai mare atenție hadisurilor și a luat asupra sa datoria de corectare a relatărilor eronate și reconciliere a relatărilor contradictorii în loc să le invalideze. Shafi’i a oferit un scop mai amplu pentru ijmaa; deși mai exigent în privința ijmaa decât Malik, consensul shurei deținea, în viziunea sa, o deplină autoritate juridică. Datorită eforturilor intelectuale ale lui Shafi’i ijmaa a obținut statutul de izvor de drept. El a utilizat analogia ca instrument esențial în practica juridică, însă, modul său de întrebuințare a qiyas era diferit de cel al lui Abu Hanifa. Shafi’i a respins și condamnat metodele istehsan a hanafiților și istislah a malikiților. Această școală de jurisprudență este a doua ca importanță după cea hanafită. Operele sale de căpătâi sunt Sunan și Musnad ale lui Shafi’i care constituie veritabile lucrări științifice în subiectul dreptului islamic. Școala shafi’ită este urmată de musulmanii care trăiesc în Ceylon, Java, sudul Indiei, nordul Africii precum și unele regiuni de coastă ale Arabiei.

Școala Hanbali este a patra dintre școlile de jurisprudență sunite fiind cunoscută după numele lui Abu Abdullah Ahmad Ibn Hanbal (780-855). El a studiat ca elev al lui Shafi’i. Intenția sa nu a fost aceea de a organiza o școală de jurisprudență însă discipolii săi, după moartea lui, au elaborat principiile unei astfel de doctrine. Unii hanbaliți au fost persecutați, la început, însă, în secolul 6 Hijri, școala Hanbali a fost recunoscută ca doctrină oficială. Ibn Hanbal era un savant rigid care a interzis qiyas și a plasat ijmaa în constrângeri ideologice foarte înguste. Adepții acestei școli se găsesc în centrul Arabiei, Hadramut și Oman.

Începând cu secolul 7 Hijri a luat ființă un consens pentru recunoașterea celor patru școli, deși, de-a lungul timpului, și alte școli sunite au existat însă, treptat, au fost asimilate de cele patru sau au dispărut. Una dintre aceste doctrine de scurtă durată a fost școala unui anume Auzai din Siria; acesta nu era savant și se baza doar pe relatări profetice istorisite prin grai. Un alt exemplu este cel al școlii lui Tabri, un renumit exeget al Coranului. O altă școală este cea fondată de un anume Daub ibn Ali. Acesta s-a născut la scurt timp după moartea lui Shafi’i și a fost școlit ca jurist shafi’it. Școala sa recunoștea Coranul și Sunna dar le acorda doar o înțelegere aparentă (zahir) și respingea interpretarea alegorică. Aceasta a fost preluată de Daud Zahiri care a dus mai departe curentul de gândire, doctrina sa fiind cunoscută ca școala zahirită. Aceștia recunosc doar ijmaa a companionilor și interpretează textul coranic și ahadisul literal. Zahiriții au respins qiyas ca sursă de lege și i-au acordat numai statutul de dalil (dovadă). Aceștia au mai respins și principiul taqlid. Școala a existat timp de un secol dar nu a fost niciodată recunoscută ca școală de jurisprudență eligibilă pentru a deține autoritate juridică. În afară de acestea au mai existat și alte doctrine, mai mult sau mai puțin izolate, spre exemplu, doctrina lui Muhammad Ibn Abdul Wahab, liderul unei secte sunite din secolul XVIII. Wahabiții argumentează că interpretarea lor este singura doctrină islamică autentică, iar adepții acesteia, muwahidin (monoteiști puri), îi condamnă pe cei care nu le împart crezurile și îi numesc mushrikin (politeiști). Ibn Abdul Wahab intenționa, prin radicalismul interpretării sale puritane, reîntoarcerea musulmanilor la vremurile de glorie ale islamului din timpul Profetului ﷺ. Wahabiții condamnau, în mod special, pelerinajele la mormintele sfinților, inclusiv al Profetului ﷺ, pe care le considerau acte de idolatrie. Aceștia au ajuns astfel să distrugă multe morminte și case de rugăciune. Wahabiții respingeau foarte multe hadisuri pe care le considerau neautentice, dar acceptau colecțiile de relatări ale lui Bukhari și Muslim. Wahabiții sunt considerați de celelalte școli sunite ca fiind „ghair muqallid” adică nonconformiști. Doctrina wahabită se mai numește și ahle-Hadith. Aceștia acceptă doar ijmaa a companionilor și au retrâns qiyas la dileme triviale.

Dacă aceasta este situația ramurii sunite, în cazul șiit divergențele politico-religioase în privința imamatului au dus la formarea unor grupuri distincte, fiecare cu interpretarea sa, deși diferențele dintre acestea sunt nesemnificative fiind concentrate doar asupra unor detalii în practica religioasă. Fragmentarea grupurilor șiite se datorează, așadar, nu doctrinei, ci recunoașterii unor descendenți diferiți ai lui Ali ca Imami așa cum ilustrează următorul tabel:

Cea mai importantă școală șiită este cea duodecimană, care îi urmează pe cei 12 imami, adică cei 14 neprihăniți (ma’sumin), într-o descendență continuă prin Musa al-Kazim. Ultimul imam, Muhammad al-Mahdi, numit și Muhammad al-Muntazar, a dispărut în anul 260 Hijri în circumstanțe misterioase. Șiiții consideră că al-Mahdi este Imamul ascuns aflat în ocultație (ghaib) care va fi adus înapoi la un timp predestinat pentru a reîntregi autoritatea profetică. Imamul, conform doctrinei imamatului, este divin în esență.

Șiiți se împart ideologic în două mari școli de jurisprudență: akhbari și usuli. Școala akhbari aderă la principiile religioase stabilite de Imam iar școala usuli îngăduie exercițiul qiyas în chestiunile juridice.

Grupul duodeciman constituie cea mai răspândită doctrină șiită fiind religie de stat în Persia. Liderul suprem al Iranului este considerat, în Iran, ca fiind locum tenens (locțiitorul și reprezentantul) Imamului ascuns până la apariția sa.

Ismailiții sunt o sectă care nu a acceptat, după moartea celui de-al șaselea imam, Jafar as-Sadiq, imamatul lui Musa al-Kazim. Ei i-au urmat opinia lui Abdullah ibn Maymum de a îl recunoaște pe Ismail, fratele mai în vârstă al lui Musa al-Kazim, ca fiind al șaptelea Imam. Aceștia s-au numit ismailiți sau septimani (sabiya) și, ca atare, acordă o importanță numerologică cifrei șapte, fiind șapte grade de inițiere în doctrina lor. Ismailiții s-au scindat în secolul XI în alte două grupuri, răsăritean și apusean, datorită unor divergențe doctrinare. Ismailiții apuseni au susținut că Imamul este ascuns dar nu nemuritor și poate fi recunoscut de cei inițiați și înălțați (da’i) pe când Ismailiții răsăriteni au continuat să îi acorde Imamului esență divină. Există diferențe de opinie și între alte grupuri ismailite precum druzii sau alawiții. Ismailiții pot fi întâlniți în Persia, Siria, India și unele regiuni din Arabia.

Zaidiții sunt o sectă care, după moartea lui Ali Zainul Abidin (Husayn ibn Ali), l-a recunoscut pe Zaid ca fiind Imam și nu pe fratele său Muhammad al-Baqir. Aceștia se diferențiază de celelalte grupări șiite deoarece nu cred în Imamul ascuns iar crezurile lor sunt mai apropiate de cele sunite. Zaidiții nu îngăduie mut’a sau căsătoria temporară. Deși aceștia recunosc întâietatea lui Ali la califat, nu îi resping pe Abu Bakr și Umar. Această sectă este răspândită în nordul Persiei și sudul Arabiei.

Există și alte grupări islamice considerate a fi influențate de șiism însă divergențele lor față de doctrina șiită sunt atât de mari încât sunt considerate grupuri independente. Un astfel de grup este secta mutazilită, fondată de Wasil bin Ata. Această școală de gândire a produs numeroși învățați distinși precum Zamakshari, un faimos exeget al Coranului. Mutaziliții neagă predestinarea și consideră liberul arbitru ca fiind o certitudine existențială. Aceștia neagă eternitatea Coranului și nu susțin că originea sa este necreată, în sensul că a fost creat pe pământ și nu pogorât din ceruri (lauful mahfuz) iar poruncile divine sunt rezultatul dezvoltării individuale și colective a comunității islamice. Mutaziliții au oferit științei și logicii o pondere mai amplă în religie, au anulat multe relatări profetice sau le-au respins ca fiind apocrife pe motivul că nu sunt conforme cu rațiunea. Doctrinele mutazilite au atins un apogeu al răspândirii în perioada abbasidă când au fost integrate în sistemul juridic. Școala mutazilită a încetat să existe ca structură organizată deși crezurile și învățătura au persistat. Altă grupare cunoscută este cea a lui Sheikh Ahmad Ahsai (1753-1826). Acesta a fondat o doctrină șiită care aderă la cultul Imamului ascuns și îi proclamă iminenta întoarcere. O altă sectă este cea fondată de Ali Muhammad din Shiraz. Acesta s-a numit pe sine o emanație a Conștiinței Universale fiind considerat o poartă (bab) de comunicare cu Imamul ascuns.

Model:

Se întreabă: Care va fi judecata (textul de lege) emisă de curte dacă părțile implicate sunt discipoli ai unor școli de jurisprudență divergente?

Se răspunde: Nu poate exista un dezacord doctrinar în chestiuni fundamentale asupra cărora atât Coranul cât și Sunna sunt de acord; similar, ijmaa este obligatorie pentru toți dacă nu există o ijmaa sau prevedere doctrinară care modifică sau abrogă respectiva hotărâre, caz în care argumentația prin ijmaa este anulată; pentru qiyas și istidlal, este la nivelul curții să adopte oricare din opiniile savanților și juriștilor, bineînțeles conform calificării că aceștia posedă cunoașterea necesară formulării lor și dacă nu există prevederi în doctrina părților implicate care să anuleze principiile invocate.

Se răspunde: ijtihad, în textul legii, în forma hotărârii, așa cum autoritățile stabilesc, așa cum este definit de reformiștii contemporani, deține autoritate juridică în curțile de judecată și nu le este îngăduit părților implicate să fie exceptate de efectele verdictului curții în temeiul unor conflicte doctrinare existente între școlile de jurisprudență.