أبواب الخلود

*

١

A strigat Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ oamenilor în Mina:

O, voi, oameni !

Învăţaţi din sfatul pe care Allah l-a dat robilor Săi când i-a mustrat pe rabini spunând: „Oare rabinii şi învăţaţii lor nu-i opresc de la rostirea vorbelor păcătoase şi de la mâncarea celor oprite? Ce mare rău săvârşesc!” (5:63)

Şi Allah spune: „Blestemaţi au fost aceia dintre fiii lui Israel care nu au crezut, prin ce au spus David şi Iisus, fiul Mariei, şi asta pentru că s-au răzvrătit şi au călcat poruncile, nu s-au oprit unii pe alţii de la fărădelegile pe care le-au săvârşit.” (5:78-79)

Allah le-a reproşat faptul că ei i-au văzut cu ochii lor pe asupritori comiţând ticăloşii, dar nu i-au oprit din cauza favorurilor pe care le-au primit de la aceştia sau din cauza fricii de a fi persecutaţi.

Allah a revelat: „Ci nu vă temeţi de oameni, ci temeţi-vă de Mine.” (5:44)

Şi El spune: „Dreptcredincioşii şi dreptcredincioasele îşi sunt aliaţi unii altora. Ei poruncesc ceea ce este cuvenit, opresc de la ceea ce este neîngăduit, împlinesc Rugăciunea, aduc Dania şi se supun lui Allah şi Trimisului Său. Cu aceştia Allah va fi îndurător, căci Allah este puternic şi înţelept.” (9:71)

Allah menţionează datoria de a prescrie binele şi de a interzice răul înaintea tuturor celorlalte datorii, pentru că El ştie că, dacă aceasta este practicată şi implementată în societate, toate celelalte obligaţii, grele sau uşoare, vor fi şi ele implementate.

Motivul pentru aceasta este că a prescrie binele şi a interzice răul înseamnă a chema oamenii la islam, dar şi a te opune în faţa nedreptăţii, a rezista şi a lupta împotriva asupritorilor, a te strădui pentru a te asigura că averea publică şi prăzile de război să fie distribuite în conformitate cu legile drepte ale islamului şi că taxele să fie colectate şi percepute în mod drept.

O, voi învăţaţilor!

care sunteţi glorificaţi,

şi vă bucuraţi de o reputaţie bună datorită învăţăturii voastre!

Voi aţi dobândit renume în societate datorită hotărârilor voastre bune. Este din cauza lui Allah că oamenii vă venerează şi vă respectă, astfel încât chiar şi cei puternici vă ştiu de frică, iar cei slabi vă cinstesc, iar cei asupra cărora nu aveţi autoritate vă acordă favoruri pe care nu şi le acordă nici lor înşişi. Când oamenii nu primesc ceea ce li se cuvine, ei caută intervenţia voastră şi vă plimbaţi pe străzi cu fala regilor şi a prinţilor.

Nu aţi câştigat tot acest respect şi prestigiu datorită speranţelor că voi veţi implementa legile lui Allah, chiar dacă, de cele mai multe ori, aţi eşuat să faceţi asta? Nu v-aţi luat în serios datoriile de conducători. Aţi neglijat drepturile asupriţilor şi celor de jos, dar v-aţi realizat ceea ce aţi considerat voi că sunt drepturile voastre personale. Nu v-aţi cheltuit banii voştri şi nu v-aţi riscat vieţile voastre de dragul Celui Care v-a dat viaţă, nici nu aţi luptat împotriva altor grupuri sau triburi de dragul lui Allah. Cu toate acestea doriţi şi consideraţi că vi se cuvine ca El să vă ofere Paradisul, compania Profetului صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ şi să vă protejeze de pedeapsa din viaţa de apoi. Mi-e teamă că furia Lui se va coborî asupra voastră, întrucât este prin puterea şi gloria Sa că aţi obţinut un rang înalt. Nu arătaţi respect faţă de cei care Îl cunosc pe Allah cu adevărat, în timp ce voi înşivă vă bucuraţi de respect între creaturile lui Allah, datorită Lui.

Mă tem pentru voi şi din alt motiv: voi vedeţi legile promulgate de Allah abuzate şi călcate în picioare şi totuşi nu vă îngrijoraţi, dar când vine vorba de legile promulgate de străbunii voştri, deveniţi foarte deranjaţi şi tulburaţi, chiar numai dacă acestea sunt călcate în parte, pe când promisiunile pe care le-aţi făcut Profetului صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ vă sunt complet indiferente.

Orbii, muţii şi invalizii sunt lipsiţi de protecţie pretutindeni în oraşe şi nu li se arată nici un fel de milă. Dar voi nu vă purtaţi în conformitate cu funcţia şi rangul vostru, nici nu-i sprijiniţi pe cei care o fac. Vă cumpăraţi siguranţa prin măguliri, linguşiri şi prin compromisuri de la puterile opresive care conduc.

Toate acestea v-au fost interzise de către Allah, Cel care, mai mult decât atât, v-a poruncit să vă opriţi unii pe alţii de la practicarea lor, dar voi nu acordaţi atenţie acestui fapt.

Nenorocirea care s-a abătut asupra voastră este mai mare decât nenorocirile altora, pentru că rangul şi statutul de ulema (învăţat) v-a fost luat. Administrarea ţării şi emiterea decretelor şi ordonanţelor ar trebui să fie încredinţată acelor învăţaţi religioşi care păzesc legile privitoare la cele interzise şi cele permise. Vi s-a anulat statutul din cauza faptului că aţi abandonat adevărul şi aveţi păreri diferite cu privire la natura sunnei, în ciuda argumentelor clare.

٢

Prinţul martirilor عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a continuat să strige oamenilor adunaţi în Mina:

Dacă aţi avea răbdarea să înduraţi greutăţile şi nenorocirile de dragul lui Allah, atunci vi s-ar încredinţa vouă autoritatea. Dar voi aţi permis asupritorilor să ajungă la guvernare, astfel că ei administrează (treburile obştii) făcând apel la despotism şi abuzuri, practica lor consecventă fiind aceea de a-şi satisface poftele. Ceea ce le-a permis să obţină controlul conducerii a fost faptul că voi aţi fugit, temându-vă de moarte, şi dragostea voastră pentru această viaţă, viaţă care oricum vă va părăsi în cele din urmă. Drept consecinţă a acestei mentalităţi aţi încredinţat masele de oameni lipsiţi de apărare în ghearele asupritorilor. În timp ce unii se ploconesc ca nişte sclavi sub jugul asupritorilor, iar alţii au fost puşi în faţa nevoilor şi sărăciei, guvernanţii conduc potrivit capriciilor lor, agonisind ticăloşii şi dezonoare pentru ei înşişi, prin imoralitatea lor, urmând sfaturile celor răi şi arătând neruşinare faţă de Allah. Unul din purtătorii lor de cuvânt se urcă la amvon în fiecare oraş. Ţara este neajutorată în faţa lor, iar mâinile lor apucă tot ce vor. Oamenii sunt sclavii lor, fiind fără putere de apărare. Unul dintre guvernatori este un dictator înnăscut, răuvoitor şi ranchiunos; altul refuză să-L recunoască pe Allah şi Ziua Învierii. Societatea este în ghearele unui asupritor viclean ai cărui strângători de taxe sunt opresivi şi ai cărui guvernatori nu au nici un fel de milă pentru credincioşii pe care îi conduc. Allah este Acela care va judeca disputa dintre noi şi care va da verdictul decisiv.

Dumnezeule ! Tu ştii că tot ce am făcut nu a fost insuflat de rivalitatea pentru putere, nici pentru a căuta bogăţia şi avuţia, ci a fost pentru a demonstra oamenilor principiile şi valorile religiei Tale, pentru a reforma legile teritoriului Tău, pentru a proteja şi asigura drepturile de netăgăduit ale slujitorilor Tăi asupriţi şi pentru a acţiona în conformitate cu obligaţiile mele. Tu ai stabilit normele, legile şi ordonanţele pe care le-ai poruncit!

Aşadar, învăţători ai religiei, trebuie să ne ajutaţi să atingem această ţintă, să ne recăştigăm drepturile de la acele puteri care au considerat că pot să vă nedreptăţească şi care au încercat să stingă lumina aprinsă de Profet صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ

Allah ne este de ajuns, în El ne sprijinim, la El ne întoarcem.

٣

Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a aflat despre planurile lui Iezid de a-l ucide în timpul pelerinajului. De aceea a decis să efectueze Umra (pelerinajul cel mic) şi nu Hajj (pelerinajul complet), părăsind Mecca pe 8 Dhul Hijja, anul 60 h, îndreptându-se spre Kufa.

Vărul său, Abdullah, fiul lui Abbas, l-a rugat să aştepte avertizându-l:

– Ai putea fi ucis, iar oamenii Irakului nu sunt de încredere. Cel puţin îndreaptă-te altundeva, de exemplu, spre Yemen, unde tatăl tău are susţinători.

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a răspuns:

– Vărule, ştiu că eşti sincer, dar m-am hotărât să fac această călătorie.

Ibn Abbas i-a spus:

– Atunci nu-ţi lua copiii şi familia cu tine. Mi-e teamă că te vor vedea murind.

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a răspuns:

– Pe Allah, ei nu mă vor părăsi ! Dacă mă părăsesc, vor fi victime ale oricui nu-i va fi milă de ei.

٤

Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a poposit la Al-Sifah în drumul său spre Kufa. Aici l-a întâlnit pe Al-Farazdah, fiul lui Ghalib, un poet faimos al vremii. Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ l-a întrebat pe acesta ce ştie despre atitudinea oamenilor de acolo (din Irak).

Al-Farazdah a răspuns:

– Inimile lor sunt cu tine, săbiile lor sunt cu omeiazii, iar destinaţia finală e hotărâtă în ceruri.

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a răspuns:

– Adevăr ai grăit, totul este în mâinile lui Allah. El face ceea ce vrea El, iar noi cerem ajutor numai de la El.

Mai târziu a aflat că toate drumurile care duceau spre Kufa erau blocate şi păzite de gărzile duşmanilor.

٥

Următorul popas a fost la al-Hajir. Aici Imamul a scris un mesaj pentru Muslim, fiul lui Aqil, pe care i l-a dat lui Qays, fiul lui Mashar al-Saydawi, să-l ducă la Kufa.

În mesaj scria:

O, oameni ai Kufei, am primit scrisoarea de la Muslim, fiul lui Aqil, în care se spunea că v-aţi adunat spre a ne ajuta să ne cerem drepturile. Îl rog pe Atotputernicul Allah să vă răsplătească pentru această faptă. Din acest motiv am părăsit Mecca joi, 8 Dhul Hijja. Când primiţi acest mesaj rămâneţi uniţi până când ajung în Kufa peste câteva zile.

Când Qays, fiul lui Mashar al-Saydawi, a ajuns la Al-Quddisiyyah, armata lui Ubaydullah, fiul lui Zaid, l-a încolţit. Când au încercat să îl percheziţioneze, el a rupt scrisoarea. A fost adus la castelul guvernatorului din Kufa iar Ubaydullah l-a întrebat:

– De ce ai rupt mesajul?

Qays a răspuns:

– Ca să nu afli ce era scris în el.

Ubaydullah i-a spus:

– Trebuie să-mi spui ce era în mesaj.

Qays a reuzat dar Ubaydullah l-a bruscat zicând:

– Trebuie să mergi la amvon şi să-l blestemi pe Husayn, pe fratele lui şi pe tatăl lui. Altfel te voi tăia în bucăţi.

Qays a mers la amvon şi l-a binecuvântat pe emirul credincioşilor Ali, pe Imamii Hasan şi Husayn, (عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ) apoi a spus:

– Oameni buni, sunt trimis de Husayn !

În rumoarea făcută le-a dezvăluit unde era Imamul spunându-le:

– Duceţi-vă şi ajutaţi-l !

Peste câteva momente Ubaydullah a dat ordin ca acesta să fie aruncat de pe acoperişul castelului.

٦

Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a poposit şi la Zurud. Mulți oameni s-au adunat crezând că, dacă Husayn, care era nepotul Profetului صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ se împotriveşte lui Iezid, întreaga lume musulmană îl va sprijini în demersul său, iar cauza acestuia va învinge şi vor obţine astfel o parte din prăzile de război. Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a atenţionat însă la fiecare pas că gândirea lor era complet greşită și acest lucru nu se va întâmpla niciodată iar scopul său nu era începerea unui război fratricid ci corectarea nedreptăţilor şi redobândirea drepturilor.

Totuşi ei l-au însoţit pe Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ până în momentul în care veştile referitoare la uciderea lui Muslim, fiul lui Aqil, şi a gazdei acestuia din Kufa, Hani, fiul lui Urwa, au ajuns la Imam.

În momentul în care aceste veşti au ajuns la Imam, oamenii au început să-l părăsească în număr mare.

٧

Poposind la Şaraf, Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ le-a spus fiilor săi să încarce rezervele caravanei cu apă şi să ia mai multă apă decât aveau nevoie.

Unul dintre însoţitorii săi a exclamat la un moment dat:

– Allah este Cel mare!

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ l-a întrebat de ce a strigat astfel.

– Văd palmieri în depărtare, a răspuns acesta.

– Dar nu sunt palmieri pe aproape în acest deşert, au spus alţii miraţi.

Când au privit mai atent, au văzut suliţe şi cai.

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a spus:

– Până aici ne-a fost! Este vreun adăpost în împrejurimi?

I-au spus că este un loc numit Dhu-Hasm iar Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ şi-a aşezat tabăra acolo.

În jurul prânzului, o armată de o mie de soldaţi, sub conducerea unui comandat destoinic, Hurr, fiul lui al-Riyahi, a sosit cu ordinele lui Ubaydullah, fiul lui Ziyad, de a-l împiedica pe Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ să se întoarcă la Medina sau de a-l prinde şi aduce la Kufa. În tabăra padișahului se terminaseră proviziile de apă iar soldații aproape că mureau de sete de pe urma marşului forţat.

Când Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a văzut că armata lui Hurr, fiul lui al-Riyahi, era însetată, le-a cerut însoţitorilor săi să le dea acestora apă din proviziile caravanei sale. Ei le-au dat apă soldaţilor şi animalelor acestora, cu excepţia unei cămile a cărui stăpân nu ştia cum să-şi adape animalul. Acest călăreţ neexperimentat a venit la Imam iar Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a spus în dialectul hijazi: slăbeşte legăturile din jurul gâtului cămilei; însă în dialectul din acea zonă porunca înseamnă: slăbeşte gâtul burdufului cu apă. Soldatul a desfăcut burduful cu apă iar apa s-a vărsat pe jos. Atunci, fără a se înfuria, Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ l-a învăţat, în văzul tuturor, cum se adapă o cămilă.

Apoi a spus:

– Nu am venit aici decât după ce am primit toate scrisorile de la voi în care este scris că sunteți fără căpetenie şi că aveţi nevoie de ajutorul meu pentru a vă călăuzi. Dacă aceasta este încă dorinţa voastră, daţi-mi ceva care să arate că sunteţi sinceri în promisiunile voastre, iar dacă nu mă vreţi, mă voi întoarce de unde am venit.

Soldaţii au rămas tăcuţi, nimeni nu a spus nimic. Apoi Hajjam fiul lui Masraq a făcut chemarea la rugăciune pentru ‘asr.

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a spus lui Hurr:

– Tu eşti comandantul armatei tale. Du-te şi roagă-te împreună cu oamenii tăi !

Hurr a răspuns:

– Nu. Ne vom ruga cu tine.

Astfel Hurr, împreună cu toţi oştenii săi, s-au rugat în spatele Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ.

După rugăciune, Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ li s-a adresat:

– O, oameni buni, temeţi-vă de Allah, găsiţi adevărul şi urmaţi-l! Noi suntem membri ai casei Profetului صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ. Noi merităm încredere mai mult decât cei care săvârşesc nedreptatea. Dacă nu ne aveţi pe plac sau dacă ne ignoraţi drepturile, sau dacă v-aţi răzgândit cu privire la ce ne-aţi scris înainte, atunci voi pleca de la voi.

Hurr a spus:

– Ce am scris? Nu ştiu despre ce scrisori vorbeşti.

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ l-a rugat atunci pe unul dintre însoţitorii săi să aducă cei doi saci cu scrisori.

Hurr a spus:

– Eu nu sunt unul din cei care ţi-au scris. Mi s-a ordonat să nu te las până ce nu te aduc în Kufa la Ubaydullah, fiul lui Ziyad.

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a exclamat:

– Moartea va veni înainte de asta ! Ce vrei de la noi?

Hurr a răspuns:

– Alege un drum care să nu ducă nici la Kufa, nici la Medina, până ce îi scriu lui Ubaydullah şi până ce voi afla care sunt ordinele lui. Fie ca Allah să mă elibereze de această năpastă ! Jur că dacă ridici sabia, vei fi ucis !

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ l-a înfruntat:

– Mă ameninţi cu moartea ? Mă vei ucide ? Astfel îl ajuţi pe nepotul Trimisului lui Allah?

Când Hurr a auzit aceste cuvinte l-a lăsat pe Imam, întrucât nu dorea o confruntare cu acesta.

٨

Caravana lui Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ şi-a continuat drumul spre o destinaţie necunoscută, în timp ce armata lui Hurr, fiul lui al-Riyahi, o urmărea din spate. Când caravana s-a apropiat de Ninive, un sol al lui Ubaydullah ibn Ziyad a adus un mesaj pentru Hurr.

Hurr, fiul lui al-Riyahi a venit la Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ pentru a-i citi mesajul în care scria:

Fii dur cu Husayn. După ce îmi citeşti scrisoarea, nu-l lăsa să-şi aşeze tabăra decât în deşert, unde nu este apă şi nici o cetate.

La auzul acestor cuvinte Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a spus:

– Atunci lasă-ne să mergem la Ninive sau Ghadariyyah sau Shufayyah.

– Nu pot să fac asta, pentru că solul mă spionează, a răspuns Hurr.

Zuhayr, fiul lui Qayn, a spus:

– O, tu, nepot al Profetului, este mai uşor să-i ucidem pe aceşti oameni acum decât să luptăm cu întăririle care vor fi trimise mai târziu. Să începem lupta şi să terminăm cum ei. Mai târziu vor veni oameni cu care nu vom fi capabili să luptăm.

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a răspuns:

– Nu voi începe lupta.

Zuhayr a spus:

– Este un sat aici, pe lângă Eufrat, care are fotăreaţă.

Să mergem acolo!

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a întrebat:

– Cum se numeşte?

– Se numeşte ‘Aqr (tăietura), a răspuns acesta.

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a spus:

– Caut adăpost la Allah de ‘Aqr.

Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a cerut apoi lui Hurr să-l lase să meargă puţin mai departe. Acesta a fost de acord, după care caravana a înaintat, cu trupele lui Hurr în urmă, până în locul numit Karbala.

Caravana Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a ajuns la Karbala pe 2 Muharram, anul 61 Hijri.

Ibn Ziyad din Kufa a primit veştile că Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ scapă de sub controlul lui Hurr şi că şi-a aşezat tabăra lângă Eufrat în locul numit al-Qama.

Pe 3 Muharram, Ubaydullah ibn Ziyad a trimis o armată de 4000 de ostaşi condusă de Umar, fiul lui Saad Abi Waqqas, pentru a-l determina pe Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ să i se predea lui Iezid.

Când acesta a refuzat să se predea, Umar, fiul lui Saad, a cerut întăriri.

Ubaydullah, fiul lui Ziyad, le-a ordonat tuturor bărbaţilor din Kufa să se alăture armatei sale şi să lupte împotriva lui Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ. Oricine refuza era ameninţat cu pedeapsa capitală. Cel care aducea capul lui Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ urma să primească o mare recompensă şi să i se ofere funcţia de guvernator al provinciei al-Ray.

Regiment după regiment oamenii au început să sosească pe câmpia de la Karbala, Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ fiind forţat să-şi mute tabăra de pe malul râului Eufrat în interiorul deşertului arzător.

٩

Fratele lui Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ, Abbas, s-a împotrivit acestei cereri a inamicului, invocând faptul că ei au ocupat primii malul râului şi este dreptul nepotului Trimisului lui Allah صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ de a rămâne acolo unde şi-a aşezat tabăra prima dată.

Răspunsul lui Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a fost:

– Frate Abbas, să nu iniţiem noi vărsarea de sânge. Lasă-i să ocupe ce loc doresc. Ei pretind că-l urmează pe bunicul meu (Profetul صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ). Lasă-i să se bucure de confort. Vom suferi noi pentru ei, fiind departe de apă. Când Allah este cu noi (aproape), ce contează că Eufratul este departe?

Pentru a evita vărsarea de sânge, Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ şi-a mutat tabăra la câţiva kilometri în interiorul deşertului. De asemenea, el nu a vrut ca oamenii să creadă că lupta de la Karbala s-a dat pentru apă. Dacă el ar fi rămas în Medina şi ar fi fost ucis acolo, oamenii s-ar fi întrebat: de ce nu a emigrat la Mecca pentru a se adăposti? Dacă s-ar fi dus la Ka`ba şi ar fi fost ucis acolo s-ar fi spus: de ce nu a părăsit locul sfânt pentu a împiedica vărsarea de sânge în marele sanctuar?

Drept urmare Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a părăsit Mecca în ajunul pelerinajului.

Dacă s-ar fi dus la Kufa, s-ar fi speculat motivul intrării în oraşul în care emisarul lui, Muslim, fusese ucis, fiind conştient de situaţia de acolo. Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a evitat aşadar intrarea în Kufa beneficiind de şansa acordată de Hurr.

Iar acum, când potrivnicii au devenit cruzi şi agresivi, Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a evitat vărsarea de sânge, mutându-şi tabăra în interiorul deşertului, lăsând duşmanului malul râului Eufrat.

١٠

După sosirea întăririlor trimise de Iezid, tabăra lui Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ him a fost înconjurată, iar fiul lui Saad, comandantul trupelor omeiade, a cerut din nou ca Imamul să-şi prezinte jurământul de credinţă faţă de Iezid.

– Dacă-ţi depui jurământul de credinţă faţă de Iezid, totul va fi bine pentru tine şi ţi se vor acorda orice privilegii şi beneficii vei dori. Altfel se va încheia cu un masacru, în care tu şi cei dragi ţie vor fi ucişi aici.

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a refuzat să depună jurământul răspunzând:

– Spune-i lui Iezid să-i ademenească prin bunăstare lumească pe cei care caută lumea aceasta. Eu sunt Imamul, reprezentantul Profetului صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ şi nu mă voi înclina niciodată în faţa celui care nu crede în Allah şi care a încălcat cuvântul Său, prin cuvintele şi faptele lui, şi care a împrăştiat fărădelege pe pământ. Lasă să mă lovească nenorocirea, pe mine şi pe cei dragi mie, dar voia lui Allah trebuie să se împlinească.

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ declara astfel inamicilor săi că va întâmpina orice necaz cu bucurie, însă nu va renunţa niciodată la adevăr pentru minciună.

În cele din urmă, pe 7 Muharram anul 61 Hijri, comandantul armatei lui Iezid a primit ordin să izoleze tabăra Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ, astfel încât acesta să nu poată avea acces la nici o sursă de apă şi să nu permită ca nici măcar o picătură de apă să ajungă la el. Condiţia în care se afla tabăra Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a devenit greu de descris în cuvinte, în mijlocul deşertului arzător, sub soarele dogoritor al Arabiei. Faptul că apa nu era disponibilă, lipsa hranei, imposibilitatea de a hrăni copiii, plânsetele bebeluşilor care voiau laptele pe care săracele mame nu-l puteau oferi, ele însele suferind de sete ucigătoare, toate aceste lucruri au provocat extenuare. E foarte greu pentru orice minte omenească să-şi închipuie cum a putut familia Profetului صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ să îndure suferințele cu atâta răbdare şi tărie morală.

În această situaţie Hurr şi-a amintit cât de amabil a fost imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ atunci când el a avut nevoie de apă şi i-a cerut lui Umar, fiul lui Saad, să ofere apă măcar copiilor din tabăra Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ. Umar, fiul lui Saad, nu a arătat însă nici un fel de milă. Cu toate acestea, Abbas, fratele Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ, Leul lui Allah, cum era supranumit datorită curajului său, a reuşit în timpul nopţii să se strecoare în tabăra duşmanului şi să facă rost de apă, fiind astfel numit şi Saqqa (cel care poartă apă).

Deşi accesul la apă a fost blocat pentru trei zile şi trei nopţi, totuşi au reuşit să obţină puţină apă, inclusiv în noaptea de Aşura, când au îndeplinit chiar și abluțiunea.

Pe 9 Muharram, un ultimatuum i-a fost trimis Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ din partea lui Umar, fiul lui Saad, prin care era avertizat că dacă nu îi jură credință lui Iezid, va fi ucis. Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ l-a trimis pe fratele său, Abbas, cu un mesaj în care cerea să i se permită să-şi petreacă o ultimă noapte în rugăciune, cerere la început refuzată, dar, în cele din urmă acceptată. Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a trimis apoi un mesaj lui Umar, fiul lui Saad, prin care propunea următoarele:

Lasă-mă să plec şi voi părăsi imperiul musulman împreună cu întreaga mea familie şi cu copiii şi voi trăi într-unul din teritoriile neislamice. Voi pleca în Yemen sau în Iran sau în îndepărtata Indie.

Umar a răspuns printr-o scrisoare:

Asta nu se poate.

Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a întrebat:

Vei permite măcar să luăm nişte apă pentru femeile fără ajutor şi pentru bebeluşii nevinovaţi care mor de sete în tabăra mea?

Umar a răspuns:

Mai întâi depune jurământul de credinţă după care poţi lua apă din râu.

În cele din urmă Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a scris:

Umar, fiu al lui Saad, de ce distrugi Casa Profetului ? Chiar dacă mi s-ar da lumea întreagă să guvernez peste ea, niciodată nu m-aş înclina în faţa unui tiran.

١١

Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a făcut tot posibilul pentru a evita vărsarea de sânge, dar, orice propunere de pace a fost respinsă, insistându-se ca el să se predea lui Iezid.

Padişahul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a decis apoi să lupte împotriva puterii răului, să lupte pentru adevăr şi să sacrifice totul pe calea lui Allah, demonstrând omenirii de ce fel de statornicie, curaj, răbdare şi tărie morală trebuie să dea dovadă cei care-L iubesc pe Allah, pentru a apăra adevărul în cele mai grele suferinţe.

Eşti de acord ca bătălia de mâine să se dea în confruntări de câte doi, o persoană din fiecare tabără? i-a scris padişahul lui Umar.

Acesta a răspuns afirmativ dar nu avea să-şi ţină cuvântul. În cele din urmă, pe 9 Muharram, după rugăciunea de seară, emirul dreptcredincioşilor عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a adunat pe cei rămaşi în tabăra sa, adresându-li-se:

– Sunteţi cu toţii liberi, companionii mei, membrii familiei mele, fiii mei şi nepoţii mei, fiecare este liber să plece fără să fie răspunzător pentru nimic. Vă eliberez de jurământul pe care l-aţi depus faţă de mine şi vă absolv de acesta, puteţi pleca şi vă scutesc de îndatorirea voastră. Ei nu au nimic împotriva altcuiva decât a mea. Să nu vă simţiţi vinovaţi; noaptea este întunecată. Profitaţi de întunericul nopţii şi plecaţi. Fiecare să ia de mână pe cineva din casa mea. Lăsaţi-mă pe mine să-mi urmez destinul şi salvaţi-vă pe voi înşivă. Ei nu vă vor opri.

La sfârşitul cuvântării sale, Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ l-a rugat pe fratele său, Abbas, să stingă lampa din cort, încât cei care vor să plece să o poată face în întuneric, fără să le fie ruşine că sunt văzuţi de Imam cum îl părăsesc. Toţi cei care l-au însoţit din Mecca, mânaţi de speranţele lor deşarte că se vor îmbogăţi în urma acestei bătălii, au început să se retragă în grupuri, iar când lampa a fost din nou aprinsă, după un timp, numai câţiva mai rămăseseră, în număr de 72:

O, tu, urmaş al Profetului! ce vom spune oamenilor? Că l-am abandonat pe Imamul nostru, pe fiul fiicei Profetului, fără să lansăm măcar o săgeată pentru el sau fără să scoatem măcar o sabie pentru el? Pe Allah, nu!

O, tu, urmaş al Profetului, nu te vom părăsi până la moarte şi permite-ne să avem parte de aceeaşi soartă ca şi tine, pentru că viaţa fără tine nu are sens. Ce răspuns vom da Profetului în Ziua Învierii? Ce se va întâmpla cu loialitatea, cu omenia, cu dragostea şi cu ataşamentul faţă de el? au spus cei rămaşi.

Zainab, sora imamului Husayn, le-a spus fiilor ei:

Copiii mei, mâine va fi o bătălie şi nu pot să vă cer să luptaţi, pentru că sunteţi prea tineri, dar dacă i se întâmplă ceva imamului Husayn, în timp ce voi sunteţi încă în viaţă, voi fi copleşită de ruşine.

iar ei i-au răspuns:

Mamă, avem sângele lui Ali şi Jafar în venele noastre. Bunicii noştri au fost luptători a căror faimă va fi mereu amintită. Credeţi că-i vom face de ruşine? Mai mult decât atât, suntem ucenicii unchiului Abbas.

Mamă, dacă ne permiţi, şi dacă nu ne opreşti să luptăm, vom merge pe câmpul de luptă şi le vom arăta duşmanilor islamului cât de curajos pot să lupte musulmanii. Tot ce vrem de la tine este să ne promiţi că nu vei plânge după noi. Sufletele noastre nu se vor odihni niciodată în pace dacă vei plânge după noi.

١٢

Abbas, neînfricatul leu, a fost alături de Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ mereu, de la plecarea sa din Medina, fiind atât de devotat faţă de acesta, încât atunci când unchiul său, Şimr, fiul lui Zil-Jawshan, al doilea comandant al armatei lui Iezid, a venit în tabăra imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ întrebând:

– Unde sunt nepoţii mei, Abbas, Abdullah, Jafar şi Uthman?

Abbas a refuzat să răspundă. Numai după ce Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a spus:

– Răspunde-i, pentru că, deşi este un om nemernic, este totuşi una dintre rudele tale!

Abbas l-a întrebat ce doreşte.

– O, nepoţilor, l-am rugat pe Ubaydullah, fiul lui Ziyad, să vă acorde protecţia. De ce vreţi să muriţi împreună cu Husayn? De ce nu vă alăturaţi forţelor puternicului Iezid?

Abbas i-a răspuns:

– Fie ca mânia lui Allah să cadă asupra ta şi asupra propunerii tale! Cum îndrăzneşti şi ne sfătuieşti să-l părăsim pe imamul Husayn şi să ne aliem cu coruptul şi rău-călăuzitul Iezid?

١٣

În dimineaţa zilei de 10 Muharram, după rugăciunea de dimineaţă, Umar, fiul lui Saad, a condus atacul împotriva Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ, poziţionându-i pe Amr, fiul lui al-Haj al-Zubaidi, în regimentul din partea dreaptă a armatei, iar pe Şimr, fiul lui Zil-Jawshan, în regimentul din partea stângă. Conducerea infanteriei i-a fost încredinţată fiului lui Rubay, iar stindardul i-a fost încredinţat sclavului Durayd.

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ şi-a organizat mica armată formată din cei 72 de ostaşi în trei flancuri, încredinţând conducerea flancului din dreapta lui Zuhayr, fiul lui al-Qayn, iar conducerea flancului din stânga lui Habib, fiul lui Mouzaher. Stindardul i-a fost încredinţat fratelui său, Abbas.

Apoi Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ împreună cu câţiva companioni s-au apropiat de armata inamică, iar Burayr, fiul lui Khudar al-Hamadani, s-a adresat soldaților:

– Temeţi-vă de Allah ! Familia Profetului Muhammad este acum în mâinile voastre, iar aceia sunt copiii, copilele şi femeile casei sale.

Ce aveţi de spus?

Răspunsul a fost:

– Vrem să-i prindem şi să-l lăsăm pe Ubaydullah, fiul lui Ziyad, să decidă în privința lor.

Burayr a răspuns:

– Nu acceptaţi să se întoarcă de unde au venit? Dezastrul să se abată asupra voastră, cetăţeni ai Kufei! Aţi uitat toate scrisorile şi jurămintele de credinţă făcute în faţa lui Allah? Voi aţi invitat familia Profetului ! Fie ca Allah să vă pedepsească în Ziua de Apoi !

– Nu ştim despre ce vorbeşti, au răspuns; după care au început să lanseze săgeţi.

Văzând acestea, Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ li s-a adresat el insuşi:

– Locuitori ai Kufei, amintiţi-vă chipul meu şi vedeţi cine sunt, apoi treziţi-vă! Întrebaţi-vă dacă este drept să mă ucideţi şi să distrugeţi onoarea femeilor din casa mea. Nu sunt eu fiul fiicei Profetului vostru? Nu sunt eu fiul succesorului acestuia, Imamul Ali, verişorul Profetului şi primul care a crezut în revelaţia sa de la Allah? Nu este Hamza, căpetenia martirilor, unchiul tatălui meu? Nu aţi auzit cuvintele pe care Profetul mi le-a spus, că eu, împreună cu fratele meu, suntem căpeteniile tinerilor din Rai? Aveţi ceva să-mi reproşaţi în legătură cu vreo persoană ucisă de mine, sau în legătură cu bani luaţi pe nedrept de mine, sau în legătură cu vreo pedeapsă pentru rănile cuiva?

Răspunsul a fost tăcerea.

– În numele lui Allah, mă cunoaşteţi? a strigat Imamul.

– Da, este nepotul Profetului, au răspuns ei.

A continuat Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ:

– Ştiţi că Muhammad este bunicul meu?

Ştiţi că Ali, fiul lui Abu Talib, este tatăl meu?

Ştiţi că Fatima, fiica Profetului, este mama mea?

Ştiţi că Khadija, fiica lui Khuwayled, prima femeie care a crezut în islam, este bunica mea?

Ştiţi că aceasta este sabia Profetului?

Nu este turbanul pe care îl port turbanul Profetului?

Vai de voi!

Aţi strigat după ajutor, iar noi ne-am grăbit să venim, dar voi v-aţi întors sabia credinţei împotriva noastră. V-aţi aliat cu duşmanii voştri, fără ca aceştia să vă fi oferit nici un fel de dreptate sau speranţă. Fie ca soarta voastră să fie la fel de tragică precum faptele voastre! Ne-aţi părăsit în mijlocul luptei şi aţi alergat după plăcerile acestei vieţi!

١٤

Umar, fiul lui Saad, a început să se teamă că această cuvântare a Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ ar putea să-i facă pe oameni să se răzgândească şi i-a ordonat sclavului său, Durayd, să ridice stindardul:

– O, Durayd, fii martor în faţa prinţului că eu am fost primul care a luptat împotriva lui Husayn!

Şi el a fost într-adevăr primul care a lansat săgeata împotriva taberei lui Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ

١٥

În amiaza zilei de 10 Muharram, Hurr şi-a chemat fiul şi i-a spus:

– Suntem pierduţi şi ne aflăm pe drumul spre Iad. Încă mai este timp. Am decis să mă alătur lui Husayn şi să-i cer iertare. Vrei să mă însoţeşti sau rămâi unde eşti?

Fiul a fost de acord cu tatăl, iar slujitorul lui Hurr i-a însoţit. Hurr împreună cu fiul acestuia şi cu slujitorul său credincios au plecat către tabăra lui Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ apropiindu-se încet de Imam.

Al-Mouhajer, fiul lui Awss, l-a întrebat:

– Ce vrei să faci ? Vrei să lupţi cu Husayn ?

Hurr a început să tremure şi Mouhajer i-a spus în continuare:

Îmi stârneşti îndoieli. Jur pe Allah că nu te-am văzut aşa în nici o situaţie, iar dacă cineva m-ar fi întrebat cine este cel mai curajos om din Kufa, nu aş fi ales niciodată pe altcineva în afară de tine. Dar ce s-a întâmplat cu tine astăzi?

– Pentru numele lui Allah, trebuie să aleg între Rai şi Iad şi nu voi alege niciodată altceva decât Raiul, chiar dacă ar fi să fiu tăiat în bucăţi şi ars.

Hurr s-a înfăţişat în faţa imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ cu lacrimi în ochi, cerându-i iertare:

– O, Imamul meu, îmi pare atât de rău că te-am forţat să vii la Karbala ! Te rog, permite-mi să lupt alături de tine. Aş fi onorat dacă mi-ai permite să-mi dau viaţa înainte ca cineva dintre voi să fie ucis. Mi-am adus fiul pentru a se jertfi alături de mine, apărându-i pe fiii tăi.

Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a primit acest jurământ al lui Hurr cu mare emoţie, iar atunci când lupta a început, Hurr a fost primul care s-a avântat în bătălie, fiind ucis după ce s-a luptat cu mare curaj şi a doborât cam patruzeci de duşmani. Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ s-a grăbit către acesta, găsindu-l cu o rană mare la cap şi sângerând puternic. Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ şi-a luat eşarfa, care aparţinuse mamei sale, Fatima, سَلَامُ ٱللَّٰهِ عَلَيْها, şi i-a bandajat rana, curăţându-i ochii de sânge.

Hurr l-a întrebat pe Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ:

– M-am descurcat bine ? Eşti mulţumit ?

Ultimele cuvinte pe care acesta le-a auzit au fost cuvintele Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ:

– Mama ta a făcut alegerea corectă atunci când te-a numit cel liber (hurr).

١٦

Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ împreună cu fratele său, Abbas, şi cu fiul său, Ali Akbar, aduceau trupurile companionilor săi înapoi în tabără după ce aceştia erau doborâţi. Femeile din tabăra Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ jeleau aceşti ostaşi viteji ca şi cum ar fi aparţinut familiei lor, întrucât familiile celor căzuţi în luptă erau departe. Cortul unde erau depuşi martirii devenise un adevărat cavou, adăpostind cincizeci de companioni ai imamului.

Wahab, fiul lui Abdullah al-Kalby, era un creştin proaspăt căsătorit, fiind însoţit de mireasa şi de mama lui. Fiecare dintre ei şi-a depus mărturia de credinţă acceptând islamul în drum spre Karbala.

În timpul luptei mama lui Wahab i-a spus acestuia:

– Fiule, du-te şi ajută-l pe nepotul Trimisului lui Allah !

Acesta nu a ezitat nici o clipă să lupte, chiar dacă mireasa lui a încercat să-l înduplece:

– Pentru numele lui Allah, de abia ne-am căsătorit şi nu aş suporta nici măcar să mă gândesc la moartea ta.

Wahab a doborât 19 cavaleri şi 20 de pedestraşi, după care degetele i-au fost tăiate.

În acel moment soţia sa, purtând un par, l-a încurajat spunând:

– Luptă de dragul femeilor din casa Trimisului lui Allah !

Wahab a încercat să o facă să se întoarcă în tabără, dar aceasta i-a răspuns:

Nu mă voi întoarce niciodată până ce nu voi muri împreună cu tine.

Wahab a întrebat-o:

– Ce s-a întâmplat ? Cu ceva timp în urmă erai împotriva faptului că lupt, iar acum mă îndemni la luptă?

– Wahab, am renunţat la viaţă când l-am auzit pe Husayn strigând: O Allah, cât de puţine sunt resursele mele ! Am fost lăsat singur ! este cineva care să ne ajute? Vocea sa mi-a sfâşiat inima; a răspuns soţia lui Wahab.

În cele din urmă Wahab l-a rugat pe Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ să o convingă să se întoarcă în tabăra femeilor.

– Fie ca Allah să te răsplătească şi să aibă milă de tine, întoarce-te la celelalte femei! a rugat-o Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ pe aceasta.

Ea s-a întors, iar Wahab a continuat lupta până când a fost doborât.

Duşmanii l-au decapitat pe Wahab şi i-au aruncat capul lângă cortul soţiei sale.

Soţia sa a ieşit din cort şi a început să şteargă faţa lui Wahab de sânge şi praf. Şimr a văzut-o şi i-a ordonat sclavului său să o ţintească cu săgeata.

Aceasta a căzut secerată lângă capul soţului, fiind prima femeie ucisă în tabăra imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ.

١٧

Spre amiază cum soarele devenise mai arzător iar căldura mai intensă, copiii au început să plângă de sete. Deşi câţiva companioni s-au apropiat de Eufrat pentru a lua apă, aceştia nu au reuşit fiind opriţi de duşman.

Cum sosise timpul pentru rugăciune, Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ l-a rugat pe Hajjaj să recite chemarea la rugăciune (adhan) şi i-a rugat pe inamici să oprească lupta până va încheia rugăciunea. Dar al-Hosein, fiul lui Numeir, nu a acceptat. Atunci Habib, fiul lui Mouzaher, l-a atacat şi l-a pus pe fugă doar pentru a fi salvat de camarazii săi.

Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ le-a spus lui Zuhayr, fiul lui Qain, şi lui Sa’id, fiul lui Abdullah, să stea în faţa lui şi să-l protejeze cât timp se roagă împreună cu ceilalţi companioni ai săi. În mijlocul luptei, în ziua de Aşura, Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a oferit rugăciunea în grabă datorită apropierii de un duşman ce nu arăta respect nici măcar pentru actele de adorare. La sfârşitul rugăciunii, cei doi companioni care stătuseră de strajă au fost doborâţi de ploaia de săgeţi.

După aceasta toţi companionii săi au fost doborâţi, unul câte unul, Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ rămânând singur cu cei din familia sa, mai exact cu fiii lui Ali, fiii lui Jafar, fiii lui Aqil şi ai lui Hasan împreună cu ai săi fii. Primul dintre aceştia care s-a avântat în luptă a fost Abdullah, fiul lui Aqil, care a luptat până ce a fost ucis. Aun şi Muhammad erau cei doi fii ai lui Zainab, sora imamului Husayn, care aveau zece şi respectiv nouă ani. Copiii au simţit că venise momentul de a intra şi ei în luptă, de aceea i-au cerut permisiunea mamei lor. Zainab a mers la Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ, spunându-i:

– Husayn, în lupta de la Siffin, Abbas avea numai zece ani. Când a văzut pe cineva care încerca să te atace, s-a repezit pe câmpul de luptă şi l-a doborât. Îţi aminteşti cât de mândru a fost tatăl nostru, Ali? Astăzi vreau să fiu şi eu mândră de fiii mei. Vreau să-i văd apărând islamul. Îmi vei acorda acest privilegiu?

Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a răspuns:

– Draga mea soră, niciodată nu mi-ai cerut nimic, cum pot să te refuz acum?

apoi, întorcându-se către Aun şi Muhammad, le-a spus:

– Mergeţi, fiii mei şi fiţi curajoşi. În curând vă voi însoţi pe drumul spre Rai.

Cei doi băieţi au intrat în luptă, iar la un moment dat Umar, fiul lui Saad, a întrebat:

– Cine sunt aceşti copii? Luptă precum Ali bin Abi Talib!

Când i s-a spus cine erau, a poruncit ostaşilor să-i înconjoare şi să-i omoare.

La câteva minute după aceea, Aun a căzut de pe cal, urmat de Muhammad. Abbas, împreună cu Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ, s-au grăbit spre câmpul de luptă întorcându-se cu trupurile lor. Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ s-a îndreptat spre cortul lui Zainab găsind-o în prosternare şi rugându-se:

– O , Allah, te rog acceptă acest sacrificiu ! Inima îmi este plină de mândrie pentru că cei doi copii ai mei şi-au dat viaţa pentru religia Ta!

١٨

Qasim era cel mai tânăr dintre copiii Imamului Hasan عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ, fiind născut în anul 47 Hijri, cu trei ani înainte ca tatăl său să fie martirizat. Când Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ se pregătea să părăsească Medina în luna Rajab, anul 60 Hijri, mama sa, Farwa, l-a rugat pe Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ să o ia pe ea şi pe Qasim cu el. Băiatul, deşi avea numai 13 ani, învăţase arta mânuirii sabiei de la Abbas şi Ali Akbar, precum verişorii săi Aun şi Muhammad. După ce Aun şi Muhammad au căzut în luptă, Qasim a cerut şi el permisiunea de a lupta. Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ l-a refuzat de două ori spunându-i că este mic şi este singurul fiu al mamei sale, dar, după multe insistenţe i-a permis totuşi să lupte. Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a aşezat pe cap turbanul tatălui său, Imamul Hasan عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ, şi l-a ajutat să urce pe cal.

Despre Qasim se spune că era foarte frumos iar inamicii când l-au văzut, s-au întrebat:

– Cum putem să ucidem pe cineva a cărui faţă străluceşte precum luna ?

Qasim a reuşit să doboare câţiva inamici în lupta individuală după care a fost înconjurat din toate părţile şi lovit.

Căzând de pe cal, copilul a strigat:

– O, unchiule !

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ s-a grăbit spre el, l-a luat în braţe şi i-a spus:

– Nepotule, pe numele lui Allah, este foarte greu pentru unchiul tău că îl chemi iar el nu poate să răspundă sau îţi răspunde fără să poată face nimic pentru tine !

În acel moment Qasim a părăsit această lume.

١٩

De multe ori Abbas l-a rugat pe Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ să-i permită să lupte.

De fiecare dată, însă, Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a răspuns:

– Abbas, tu eşti căpitanul armatei mele, eşti purtătorul stindardului meu!

Atunci însă Sekina (numită şi Ruqayya), fiica în vârstă de patru ani a lui Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ, a venit cu un burduf gol de apă adresându-se unchiului ei:

– Îmi este sete, unchiule Abbas!

Abbas i-a cerut permisiunea Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ de a aduce apă pentru Sekina. Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a dat voie să plece după care Abbas a luat burduful pentru apă, l-a pus pe stindard şi l-a îmbrăţişat pe Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ.

Imamul i-a spus:

– Frate vreau un dar de la tine, vreau sabia ta.

Abbas i-a dat sabia şi a plecat înarmat doar cu o suliţă şi purtând stindardul.

Prin vitejia sa a reuşit să se strecoare pe malul Eufratului, doborându-i pe cei care au încercat să-l oprească. A umplut burduful, după care a luat apă în palmele sale, însă, după un moment de ezitare, a aruncat apa, fără să bea. A agăţat astfel recipientul plin cu apă pe stindard şi a călărit înapoi în tabăra sa.

Pe drumul înapoi Abbas a vorbit pentru sine:

– O, suflet al lui Abu-l-Fadl, nu-mi doresc să trăiesc după Husayn! Vei gusta din apa rece, în timp ce Husayn stă acolo însetat, lângă corturi, fiind cât pe ce să bea din cupa morţii? Aceasta nu este calea credinţei mele, nici a celui care stăruie în convingerile sale şi în adevăr!

În acel moment Umar, fiul lui Saad, a strigat:

– Nu lăsaţi ca acea apă să ajungă în tabăra lui Husayn ! şi o urmărire a început.

În goana înapoi şi profitând de o clipă de neatenţie, un ostaş, căţărat într-un copac pe lângă care a trecut Abbas, a reuşit să îl surprindă pe călăreţ ieşindu-i în faţă şi tăindu-i cu sabia braţul în care ţinea stindardul. Atunci Abbas a apucat flamura cu celălalt braţ însă un alt ostaş l-a lovit în umărul stâng retezându-i şi acel braţ. Atunci Abbas a apucat steagul de care atârna burduful cu apă, între dinţi. O săgeată totuşi loveşte burduful, iar apa începe să se reverse, odată cu ea risipindu-se şi speranţele lui Abbas de a se mai întoarce cu apa în tabără.

Înconjurat din toate părţile, acesta s-a prăbuşit de pe cal în văzul tuturor, strigând:

– Salutările mele, ţie! o, emir al dreptcredincioşilor!

Sekina s-a rugat:

– O Allah, nu-i lăsa să-l ucidă pe unchiul Abbas! Nu am să mai cer niciodată apă ! şi înfricoşată a fugit în cort la mama sa.

Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ s-a îndreptat spre Abbas, găsindu-l zăcând la pământ, cu ambele braţe retezate şi cu o săgeată în ochiul drept, în timp ce sângele îi acoperea ochiul stâng.

Imediat ce Abbas a simţit prezenţa Imamului, i-a spus:

– Emirule ! De ce te-ai deranjat să vii? Te rog întoarce-te şi ai grijă de Sekina !

– Dragul meu frate, toată viaţa m-ai slujit pe mine şi pe copiii mei. Pot să fac ceva pentru tine acum, în acest ultim moment al vieţii tale?

Abbas a răspuns:

– O, padişahule, te rog să-mi cureţi ochiul de sânge pentru a-ţi vedea chipul cel drag înainte de a muri!

Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a curăţat sângele, apoi Abbas a spus:

– Stăpâne, te rog să nu-mi duci trupul în tabără, pentru că nu vreau ca Sekina să mă vadă în această stare!

Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ l-a sărutat pe frunte şi i-a spus:

– O, Abbas, vreau şi eu să-ţi cer ceva. Niciodată nu te-am auzit strigându-mă: frate; aş vrea să te aud numindu-mă astfel măcar o singură dată.

Abbas i-a rostit atunci cu o ultimă suflare:

– Frate …

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a spus:

– O Abbas, scumpul meu frate, ce ţi-au făcut? Cine a mai rămas acum să lupte de partea mea?!

După aceasta, Abbas, fiul în vârstă de 34 de ani al Imamului Ali عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ, şi-a dat duhul. Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a luat burduful cu apă al Sekinei şi stindardul, aducându-le în tabără. Ajuns la cortul lui Zainab, i-a dat acesteia stindardul şi s-a aşezat în tăcere, fără să mai poată rosti nici un cuvânt.

٢٠

După Abbas, a venit rândul lui Ali Akbar, fiul în vârstă de 18 ani al Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ, să lupte.

Tobele din armata inamică se puteau auzi din ce în ce mai tare. Ali Akbar (Ali mare) era supranumit şi Ahmad-e Thani (al doilea Muhammad), datorită asemănării sale izbitoare cu Trimisul lui Allah صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ. La plecarea sa, Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a spus:

– Doamne, îl trimit să lupte pe calea Ta pe cel care seamănă cel mai mult cu Profetul Muhammad صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ; de oricâte ori doream să aruncăm o privire la chipul celui care a plecat dintre noi (chipul Profetului صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ), priveam la chipul acestui tânăr; Doamne! Husayn are un singur Ali Akbar, iar acesta este trimis să se sacrifice pe calea Ta; dacă aş fi avut mai mulţi fii ca el, i-aş fi oferit pe toţi pe calea Ta!

Când Ali Akbar şi-a făcut apariţia pe câmpul de luptă, inamicii au fost atât de impresionaţi de asemănarea sa izbitoare cu Profetul صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ, încât cei care îl întâlniseră se întrebau dacă nu e chiar Trimisul lui Allah صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ însuşi, întors în această lume să-l apere pe nepotul său, Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ. Ali Akbar s-a adresat gloatelor, reamintindu-le că tatăl său este Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ şi nepotul Profetului صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ

Umar, fiul lui Saad, le-a strigat soldaţilor săi să nu-l asculte pe băiat şi le-a ordonat să-l atace fără milă. În cele din urmă, după ce se avântă în luptă, Ali Akbar se prăbuşeşte cu o rană mortală la piept. Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ s-a grăbit spre el găsindu-l rănit şi sângerând peste măsură.

Ali Akbar se stingea din viaţă în braţele tatălui său, care atunci a exclamat:

– Doamne, va fi suficient pentru Husayn al tău dacă vei accepta acest sacrificiu şi dacă vei fi mulţumit cu acest preţ umil!?

٢١

Aflat pe câmpul de luptă, singur, în mijlocul inamicilor, Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a auzit chemarea lui Zainab سَلَامُ ٱللَّٰهِ عَلَيْها. Întors în tabăra sa şi intrând în cortul lui Zainab سَلَامُ ٱللَّٰهِ عَلَيْها, Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ l-a găsit pe fiul său, Ali Asghar (Ali mic), în vârstă de numai şase luni, stingându-se din cauza setei în leagănul său. Mama acestuia, Rabab, nu putea să-l ajute cu nimic, nemaiavând nicio picătură de lapte din cauza deshidratării. Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ l-a luat în braţe şi i-a spus mamei sale că-l va arăta duşmanilor, poate aceştia vor avea milă de prunc şi-i vor da nişte apă.

– O, oameni buni, dacă în opinia voastră Husayn este vinovat de vreun păcat sau de vreo crimă, acest bebeluş inocent nu v-a rănit cu nimic ! Nici măcar nu poate vorbi, nu a spus nimic împotriva voastră sau a prințului vostru din Damasc. Îi veţi potoli setea cu câteva picături de apă? Dacă mă suspectaţi că cer apă pentru mine însumi, în numele lui, îl voi lăsa aici, dacă vreţi. Voi pleca încet şi puteţi să mi-l daţi înapoi, după ce îi veţi potoli setea.

Umar, fiul lui Saad, temându-se că oamenii săi se vor revolta şi vor trece de partea lui Husayn, i-a poruncit unei brute fără inimă, pe nume Hurmula, să intervină. Acesta a lansat o săgeată ce a străpuns braţul imamului oprindu-se în gâtul bebeluşului, stropindu-l pe faţă pe Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ.

Ali Asghar murise şi el în braţele tatălui său.

Imamul s-a întors cu pruncul în tabără, pregătindu-se şi adunându-şi ultimele puteri pentru a o întâlni pe Rabab, mama bebeluşului. Când Rabab a văzut faţa stropită de sânge a lui Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ, a întrebat:

– Ce i-au făcut fiului meu? I-au dat măcar o picătură de apă înainte să-l ucidă?

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a răspuns:

– Am insistat să-i dea apă, dar în loc de asta l-au udat cu sânge.

Rabab l-a rugat pe Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ să-l înmormânteze pe Ali Asghar cu ale sale mâini. Acesta a săpat o groapă în nisipul fierbinte al deşertului, folosindu-şi sabia, spunând:

– Atotputernice Allah, fii martorul meu că mi-am făcut datoria până la sfârşit!

٢٢

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ le-a spus celor două surori ale sale, lui Zainab şi lui Kulthum:

– Tabăra noastră va fi jefuită şi incendiată. După ce voi fi ucis, va începe şirul necazurilor voastre. Capetele vă vor fi dezvelite de văluri. Aveţi grijă, dragele mele surori, să nu vă pierdeţi răbdarea în nici o suferinţă. Duşmanii vă vor lua prizoniere şi vă vor purta pe străzile Kufei şi ale Damascului. Aceasta va fi o perioadă foarte grea pentru voi. Să nu vă pierdeţi speranţa! Va trebui să fiţi curajoase! Să suportaţi orice nenorocire pe calea lui Allah cu răbdare şi cu tărie de caracter. Dragi surori, să nu lăsaţi ca tot ceea ce am realizat cu atâta răbdare să fie distrus prin nerăbdarea voastră! Transmiteţi salutări oamenilor mei şi spuneţi-le să-şi aducă aminte de setea noastră de fiecare dată când vor bea apă!

După aceea Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a rugat-o pe Zainab să-i aducă o haină veche, întrucât ştia că duşmanii săi sunt inumani şi-i vor lua hainele ca pradă de război şi nu dorea ca trupul său să rămână gol după ce va fi ucis.

– Las văduvele şi orfanii în grija ta. Draga mea soră, te rog să ai grijă de Sekina mea în mod deosebit, ea nu a fost niciodata despărţită de mine, nici măcar pentru o zi. Te rog, dragă soră, ca atunci când veţi avea apă, să-i dai ei prima dată să bea; ea nu a mai cerut apă de când a murit unchiul ei Abbas.

Sekina a venit la Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ şi l-a întrebat:

– Tată, când Muslim, fiul lui Aqil, a devenit martir, tu i-ai îmbrăţişat fiica orfană şi ai mângâiat-o pe cap. Dacă tu pleci şi eu rămân orfană, cine îmi va mângâia capul?

Luptându-se cu lacrimile, Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a spus:

– Sekina, fiica mea, te rog, nu plânge, pentru că, după ce plec, vei vărsa multe lacrimi. Cât sunt încă aici, în viaţă, nu-mi pârjoli inima cu lacrimile tale.

Apoi i-a sărutat obrajii,

ştiind că aceiaşi obraji vor fi pălmuiţi de mâinile crude ale oamenilor lui Iezid.

٢٣

Ali Zainul Abidin, supranumit şi Sajjad, cel mai în vârstă fiu al Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ zăcea în patul său fiind bolnav. Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a încredinţat datoria imamatului (desemnându-l ca succesor după el), sfătuindu-l să respecte cel mai înalt nivel al răbdării şi tăriei morale în faţa oricărei agresiuni sau asupriri ce avea să vină asupra sa şi asupra celor dragi lui şi niciodată să nu se înfurie sau să blesteme pe nimeni.

٢٤

Apoi s-a ridicat prinţul martirilor şi s-a aruncat în luptă.

٢٥

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ, rămas singur şi înconjurat de duşmani, sângerând din cauza rănilor numeroase, a făcut o ultimă invitaţie la omenie, chemându-i pe vrăjmaşi să i se alieze pe calea lui Allah în scopul său, strigând:

– Este cineva care să ne ajute?!

Apoi a vorbit:

– Este vreun apărător care să îndepărteze duşmanul de lângă corturile familiei Trimisului lui Allah?!

Când nu a primit nici un răspuns din partea miilor de ostaşi ce-l înconjurau, a spus:

– Mă auziţi? Nu este nici măcar un musulman printre voi?

Nici de această dată nu a primit vreun un răspuns din partea lor.

– De ce vreţi să mă omorâţi?

Am comis eu vreun păcat sau vreo crimă?

Am jefuit eu pe cineva?

M-am băgat eu în treburile cuiva ?

Nimeni nu a răspuns.

– Atunci de ce mă ucideţi?

Ce răspuns veţi da lui Allah şi Profetului în Ziua Judecăţii? Mi-aţi ucis toţi companionii, copiii, fraţii chiar şi bebeluşul meu! Acum vă spun să plecaţi, voi emigra în Yemen sau în Iran sau chiar în îndepărtata Indie, nu vă pătaţi mâinile cu sângele meu, care este sângele Trimisului lui Allah însuşi, nu veţi fi salvaţi! Pentru binele vostru vă spun, nu-mi vărsaţi sângele şi salvaţi-vă pe voi înşivă!

Propunerea a fost o ultimă şansă oferită lor pentru a se salva de mânia lui Allah.

Umar, fiul lui Saad, văzând că oamenii se tulbură de cele auzite, a poruncit alor săi:

– Nu vă lăsaţi păcăliţi de cuvintele lui Husayn, atacaţi-l acum !

O ploaie de săgeţi a fost aruncată peste Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ.

Acesta s-a avântat în câmpul de luptă precum un tigru spunând:

– Dacă sunteţi hotărâţi să luptaţi împotriva mea atunci sunt gata de luptă.

Priviţi cum luptă nepotul Trimisului lui Allah !

Priviţi cum luptă fiul lui Ali şi al Fatimei !

Chiar şi după trei zile de foamete şi sete nu mi-e frică să mor!

Pentru mine moartea este mai bună decât capitularea!

Umar, fiul lui Saad, şi-a trimis cei mai curajoşi luptători să se bată cu Husayn, în timp ce el însuşi privea de departe curajul cu care lupta padişahul, în ciuda tuturor suferinţelor îndurate. Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ şi-a ales locul de luptă aproape de corturile femeilor din două motive; pentru ca duşmanii să nu atace aceste corturi cât timp el era încă în viaţă şi pentru ca membrii familiei sale să ştie că el este încă viu, să-i poată auzi vocea.

După fiecare atac Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ rostea:

– Nu există putere sau forţă care să înlăture ceea ce provine de la Allah, Preaînaltul, Atotputernicul !

Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ le spusese femeilor să nu iasă din corturi cât timp este în viaţă şi să nu rostească nimic rău care le-ar putea diminua răsplata de la Allah. Le-a mai spus că vor găsi eliberare, iar sfârşitul tuturor necazurilor va fi unul bun şi că Allah îi va pedepsi pe duşmani. În mijlocul nenorocirilor de nedescris, al durerii şi al tristeţii, Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a rămas mereu atent la poruncile lui Allah şi supus Lui, nedorind să părăsească această lume nici măcar cu o singură rugăciune lipsă.

El şi-a pus sabia înapoi în teacă pentru a se pregăti de rugăciunea Asr şoptind:

„Suflete ostoit! Întoarce-te la Domnul tău, mulţumit şi dând mulţumire!

Intră dimpreună cu robii Mei! Intră în Raiul Meu!” (89:27-30)

٢٦

Când Umar, fiul lui Saad, l-a văzut pe Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ în prosternare, s-a înfuriat teribil şi le-a poruncit oamenilor săi să îi dea lovitura finală în forţă, cu săgeţi, cu pietre şi cu săbiile.

Unul dintre cei care s-au apropiat de Imam pentru a-l decapita a afirmat:

– Când m-am apropiat de Husayn, fiul lui Ali, mi-am aţintit privirea asupra sa iar lumina şi luciul feţei sale mi-au captat atenţia, într-atât că mi-am uitat intenţia de a-l ucide.

Un altul care s-a repezit pentru a-l spinteca a spus:

– M-am dus spre Husayn să-l omor însă lumina feţei lui şi frumuseţea sa care inspira evlavie m-au distras de la gândul ucigaş şi am dat înapoi.

într-o altă versiune:

Văzându-l pe padişah în rugăciune alt soldat, care a venit să-l ucidă, a spus:

– Într-adevăr m-am dus să îi tai capul lui Husayn, fiul lui Ali, însă lumina privirii sale mi-a distras atenţia şi nu am mai putut să-l omor.

Mai mulţi au încercat să-l decapiteze dar atunci când se apropiau de el, îl auzeau pe Imam rugându-se astfel:

– O, Prea Milostive Domn al universului, acceptă sacrifiul umil al lui Husayn !

O, Allah, O, Allah !

Auzind această ultimă rugăciune, oamenii au început să se dea în lături, alţii speriaţi, din rândurile din spate, începând să fugă.

Văzând acestea, Umar, fiul lui Saad, le-a poruncit furios să îl execute pe Imam, atunci unul dintre ostaşi i-a spus:

– O, căpetenie, oamenilor le este teamă.

٢٧

Observând cum soldaţii lui dădeau semne că vor să se retragă, Umar, fiul lui Saad, îi porunceşte brutei numite Şimr să avanseze către padişah, să închidă ochii şi fără a-l privi să-l execute cu sânge rece.

Şi fapta a fost comisă întocmai.

Pe vremea aceea caii arabi erau dresaţi pentru câmpul de luptă, având o reacţie specială când stăpânul lor era ucis. Membrii familiei lui Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ aşteptau în corturi, când calul său, numit Zul Jinah, a apărut nechezând cu şaua răsturnată. Atunci femeile şi copiii s-au adunat în jurul calului şi au început să-l jelească pe Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ. Zeineb a alergat la fiul Imamului Husayn, Zayn al-Abidin, să-i spună ce s-a întâmplat. Din tabăra duşmanilor au început să se audă tobele bătând de bucurie, sărbătorind victoria.

O victorie falsă, ipocrită,

câştigată de o armată de câteva mii,

contra uneia de 72 de luptători curajosi,

ce au murit flămânzi şi însetaţi.

În ziua de Aşura, după fatidica rugăciune de Asr, Umar, fiul lui Saad, a primit o scrisoare de la Ubaydullah, fiul lui Ziyad, guvernatorul Kufei, în care acesta cerea ca trupul Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ să fie călcat în picioare de copitele cailor, lucru pe care l-au făcut. La apusul soarelui, ostaşii s-au repezit în tabăra Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ în căutarea prăzilor de război, jefuind fiecare cort, smulgându-i oricărei fete sau femei vălul. Fiicele Fatimei سَلَامُ ٱللَّٰهِ عَلَيْها au fost lăsate cu capetele descoperite. Cerceii Sekinei i-au fost smulşi din urechi, rupându-i lobii urechii, iar ea a fost pălmuită când a încercat să-şi protejeze vălul. Fiecare cort a fost incendiat.

Zainab, îndurerată şi extenuată, l-a întrebat pe Imamul Zayn al-Abidin عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ:

– Acum tu eşti imamul nostru, spune-ne ce să facem, să stăm în corturi şi să ardem sau să ieşim fără acoperămintele noastre?

Imamul Zayn al-Abidin عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a spus că este datoria lor religioasă de a încerca să-şi salveze viaţa.

Zainab a strâns pe toată lumea şi au ieşit afară.

Humayd, fiul lui Muslim, ne descrie cum a asistat o fetiţă la scena masacrului.

El a relatat:

– Am alergat după ea, am luat-o de mână, am stins focul ce-i curpinsese rochiţa; i-am şters urechile de sânge.

Ea m-a privit şi mi-a spus:

– Pari un om bun, eşti musulman?

I-am spus că sunt.

Ea s-a gândit puţin, după care mi-a spus:

– Poţi, te rog, să-mi arăţi drumul spre Najaf?

Am întrebat-o:

– De ce vrei să mergi la Najaf la ora şi în starea asta?

Mi-a răspuns:

– Vreau să merg şi să mă plâng bunicului meu, Ali, fiul lui Abu Talib, despre felul cum mi-au ucis tatăl!

Dându-mi seama că este Sekina, fiica lui Husayn, am dus-o înapoi la mătuşa sa, Zainab.

٢٨

Umar, fiul lui Saad, i-a cerut văduvei lui Hurr să ia nişte apă şi ceva de mâncare pentru femeile şi copiii din tabăra învinsă. Când aceasta s-a apropiat de locul unde se odihneau aceştia, Zainab سَلَامُ ٱللَّٰهِ عَلَيْها a recunoscut-o, s-a ridicat şi a întâmpinat-o, prezentându-i condoleanţele sale pentru moartea lui Hurr. Acest gest din partea lui Zainab, care ea însăşi suferise atât de mult şi pierduse atâtea fiinţe dragi, purtând o durere atât de mare în inima sa, este o lecţie de etică islamică pe care nu ar trebui să o uităm niciodată. Când Zainab سَلَامُ ٱللَّٰهِ عَلَيْها a văzut pâinea şi apa, a început să plângă. Imamul Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ şi vitejii săi ostaşi au murit flămânzi şi însetaţi, iar acum, aceiaşi oameni care i-au ucis, le aduceau pâine şi apă văduvelor şi orfanilor lăsaţi. Zainab şi-a adus aminte de cuvintele Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ, care-i spusese să-i dea Sekinei apă prima dată.

Când Sekina a auzit cuvântul: apă; a întrebat:

– S-a întors unchiul Abbas?

Când i s-a spus că văduva lui Hurr le adusese apa, i-a mulţumit acesteia, după care a întrebat:

– Voi toţi aţi băut apă?

Zainab a clătinat din cap în semn că nu.

Sekina a întrebat-o:

– Atunci de îmi spuneţi să beau apă?

Zainab i-a răspuns:

– Pentru că tu, draga mea, eşti cea mai mică.

– Nu, Ali Asghar este cel mai mic, a spus fetiţa.

Sekina a luat vasul de apă şi s-a îndreptat spre locul unde era îngropat Ali Asghar spunând:

– Şi ţie micuţule, şi ţie !

În timpul nopţii, Zainab şi Kulthum făceau cu rândul de strajă, pentru a se asigura că Imamul Zayn al-Abidin عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ şi copiii nu erau atacaţi. La un moment dat Zainab a observat că Sekina a dispărut. Alarmată a început să o caute. În cele din urmă a găsit-o pe câmpul de luptă, dormind adânc, îmbrăţişând trupul decapitat al tatălui ei.

٢٩

A doua zi au fost luaţi în captivitate şi duşi spre Kufa. Li s-a dat să încalece cămile fără şa, precum infractorilor obişnuiţi, iar fiul lui Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a fost încătuşat la mâini şi la picioare, iar la gât i s-a pus un jug ghimpat din fier, fiind obligat să meargă pe jos, pe nisipul fierbinte, în ciuda stării precare de sănătate.

Caravana a trecut prin mijlocul câmpului de luptă, unde zăceau trupurile martirilor, fără giulgiu, amestecate în sânge şi praf. În fruntea caravanei soldaţii purtau capetele Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ şi ale celor dragi lui urcate în vârful suliţelor. Dacă cineva dintre prizonieri se plângea de ceva, era lovit, astfel că la intrarea în Kufa, trupurile lor erau deja pline de vânătăi. Unii dintre copii au murit pe drum, iar trupurile lor au fost părăsite în deşert.

Caravana a ajuns în Kufa, la curtea lui Ubaydullah, fiul lui Ziyad, pe 12 Muharram, anul 61 Hijri.

٣٠

Guvernatorul Kufei dăduse ordin ca străzile să fie decorate, acestea fiind ticsite de oameni, unii dintre ei batjocorind prizonierii, alţii întorcându-şi privirile la vederea capului Imamului Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ şi simţindu-se vinovaţi că au permis să se întâmple aşa ceva tocmai lui, cel care era totdeauna gata să-i ajute atunci când aveau nevoie.

Zainab سَلَامُ ٱللَّٰهِ عَلَيْها s-a adresat mulţimii:

– Ştiţi pe cine a ucis guvernatorul vostru? Noi suntem nepoţii Profetului vostru, Muhammad. Când guvernatorul i-a ucis pe cei dragi Profetului, cerurile au plâns, iar pământul s-a cutremurat. Voi unde eraţi atunci?

Unii oameni, dându-şi seama de greşeală, au început să plângă de ruşine. Umar, fiul lui Saad, s-a grăbit să ajungă cu caravana în interiorul curţii, observând efectul vorbelor lui Zainab. Când Ubaydullah, fiul lui Ziyad, l-a văzut pe Imamul Zayn al-Abidin عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ în palatul său, a ordonat imediat ca acesta să fie omorât.

Zainab سَلَامُ ٱللَّٰهِ عَلَيْها s-a aşezat în faţa sa spunând:

– Va trebui să mă ucizi pe mine mai întâi. Cum îndrăzneşti să stai pe acest tron care nu-ţi aparţine de drept şi să ne insulţi? Ascultă, fiu al lui Ziyad, noi suntem nepoţii Profetului, ar trebui să-ţi fie ruşine! Tu susţii că urmezi învăţăturile Profetului, cu toate acestea, ai făcut totul ca să-i distrugi familia!

Din ce în ce mai mulţi oameni începeau să-şi dea seama că Zainab سَلَامُ ٱللَّٰهِ عَلَيْها spune adevărul. Ubaydullah, fiul lui Ziyad, a dat ordin ca prizonierii să fie întemniţaţi. În acelaşi timp, le-a spus brutelor Şimr şi Khooli, care erau conducătorii caravanei, să se pregătească pentru a-i duce pe prizonieri la Damasc, înainte ca aceştia să mai aibă şansa de a vorbi în public. Caravana a plecat spre Siria pe 13 Muharram. Pe drum au existat unele ciocniri între forţele lui Iezid şi susţinători ai familiei Profetului صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ, grupuri apărute încă din ziua de Aşura când padişahul a fost executat.

٣١

Iezid bin Mu’awwiyah bin Abu Sufyan bin Abd aş-Şams a declarat ziua sosirii lor, zi de sărbătoare. Cărţile de istorie relatează că pe 21 Rabii al-awwal, în anul 61 Hijri, într-o zi de miercuri, caravana a intrat în Damasc.

Aşteptând venirea prinşilor de la Karbala, prinţul omeiad, aşezat pe tronul său, lovea cu o nuia capul lui Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ ce era aşezat pe o tăviţă în faţa lui, invocându-şi strămoşii ce fuseseră ucişi de musulmani în bătălia de la Badr, să fie martori la răzbunarea sa asupra familiei Profetului صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ.

٣٢

La curtea din Damasc a prinţului omeiad, Zainab bint Ali سَلَامُ ٱللَّٰهِ عَلَيْها, alături de cei puţini care mai rămăseseră din familia Profetului صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ a vorbit în faţa oamenilor cu mare tristeţe:

– Sfârşitul celor care-au făcut rău a fost rău, „căci ei au socotit semnele lui Allah minciuni şi le-au luat în derâdere” (30:10), o, Iezid, crezi că luându-ne ostatici şi purtându-ne dintr-un loc în altul, umilindu-ne, crezi că prin asta ne ruşinezi în faţa lui Allah şi vei câştiga respect pentru tine însuţi? Acest succes aparent este rezultatul grandorii şi al puterii tale şi al statutului tău foarte înalt de care eşti mândru. Crezi că ai cucerit lumea întreagă şi că treburile-ţi sunt aranjate, iar noi suntem sub controlul tău. Şi uiţi că Allah a spus „cei care şi-au vândut credinţa pe tăgadă cu nimic nu-L vor păgubi pe Allah, ci ei, de o osândă dureroasă vor avea parte.” (3:177)

În curtea palatului s-a făcut o linişte adâncă.

Zainab سَلَامُ ٱللَّٰهِ عَلَيْها i-a amintit apoi lui Iezid că bunica acestuia şi strămoşii săi au intrat în islam numai după ce Mecca a căzut în mâinile musulmanilor. Din moment ce Mecca a fost luată fără război sau vărsare de sânge, întreaga populaţie ar fi putut fi considerată prizonierii Profetului صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ dar acesta, în mila sa, le-a spus: vă eliberez de lanţurile sclaviei, sunteţi liberi!

Zainab سَلَامُ ٱللَّٰهِ عَلَيْها a vrut ca Iezid să-şi aducă aminte că strămoşii săi au fost prizonieri eliberaţi de bunicul ei, Muhammad.

– Este drept, fiu al unor sclavi eliberaţi, să ai grijă de vălurile doamnelor şi ale concubinelor tale, în timp ce fiicele Trimisului lui Allah sunt ţinute prizoniere? Le-ai insultat luându-le vălurile, ai expus feţele lor privirilor duşmanilor dintr-un oraş într-altul. Aceste doamne sunt lipsite de apărătorii lor.

Fără a se lăsa intimidată de privirea ameninţătoare a prinţului, Zainab bint Ali سَلَامُ ٱللَّٰهِ عَلَيْها i-a menţionat lui Iezid faptul că bunica acestuia, Hind, soţia lui Abu Sufyan, i-a ordonat sclavului ei african după bătălia de la Uhud să-i spintece corpul lui Hamza, unchiul Profetului صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ, spre a-i mânca ficatul pentru a-şi potoli mânia cauzată de moartea tatălui şi a fratelui ei adusă de musulmani în bătălia de la Badr.

– Dar bineînţeles cum putem să pretindem protecţie din partea celui care muşcă din inima credincioşilor şi al cărui trup a crescut pe sângele martirilor?

Iezid vorbi în timp ce lovea cu nuieluşa un stativ pe care erau dinţii lui Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ:

– Îmi doresc ca strămoşii mei să mă vadă astăzi şi să mă felicite şi să se roage ca mâna mea să nu slăbească niciodată!

Nepoata lui Muhammad سَلَامُ ٱللَّٰهِ عَلَيْها îl înfruntă spunând:

– Îi invoci pe strămoşii tăi, sperând că aceştia îţi vor răspunde. Vei fi pus alături de ei şi atunci vei regreta şi-ţi vei dori ca limba să-ţi fi fost mută şi să nu fi spus ceea ce ai spus. Pe Allah! o, Iezid, prin uciderea lui Husayn nu ţi-ai distrus decât propria piele şi propriul trup. Vei fi adus în faţa Profetului cu crimele vărsării de sânge a descendenţilor săi şi umilirii familiei sale.

٣٣

Între timp un bărbat sirian şi-a exprimat dorinţa de a o lua pe Sekina ca sclavă.

Zainab سَلَامُ ٱللَّٰهِ عَلَيْها a ripostat spunând:

– O, Iezid, ţi-ai pierdut orice simţ al ruşinii? Vrei să le faci sclave pe nepoatele lui Muhammad?

Prinţul omeiad strigă furios:

– Eu sunt cel puternic. Allah este mulţumit de victoria mea. El ţi-a umilit familia şi a cauzat moartea fratelui tău, Husayn.

Fiica lui Ali سَلَامُ ٱللَّٰهِ عَلَيْها răspunse:

– Crezi că Allah este Cel care te-a făcut să comiţi aceste crime oribile? Îl acuzi pe Allah pentru moartea nepotului Profetului? Nu, Iezid, tu eşti cel care a cauzat toate aceste suferinţe. Crezi că ucigându-l pe nepotul Profetului ai câştigat bătălia? Nu, Iezid, nu ai câştigat. Fratele meu, Husayn, este cel care a câştigat, prin vărsarea sângelui său la Kerbala, asigurându-se că oameni răi ca tine nu vor fi lăsaţi să distrugă islamul!

Victoria nu este a ta!

Victoria este a lui Husayn!

Victoria este cu siguranţă a islamului!

٣٤

Certurile din curtea palatului aduseră din ce în ce mai mulţi oameni până când întregul alai se mută în moschee unde confruntarea dintre rudele rămase ale Profetului صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ şi prinţul omeiad continuă:

Iezid s-a întors către Ali ibn Husayn, singurul descendent rămas, spunându-i:

– Ei bine, tu cine crezi că este câştigătorul acestui război?

Imamul Zaynul Abidin عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a răspuns:

– Iezid, victoria poate aparţine doar celor care sunt pe calea corectă. Uită-te la tine şi apoi uită-te la tatăl meu, Husayn. Tatăl meu, care ai poruncit să fie ucis cu atâta brutalitate, a fost nepotul Profetului; Iezid tu eşti nepotul lui Abu Sufyan, care a fost duşmanul Trimisului lui Allah صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ şi al islamului, exact ca tine.

Iezid a chemat în grabă un orator să vorbească la amvon împotriva strămoşilor Imamului Zaynul Abidin عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ. Când acesta şi-a încheiat discursul, Ali al-Sajjad s-a ridicat şi, după ce l-a slăvit pe Allah Atotputernicul şi a transmis salutul de pace Profetului Muhammad صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ a spus:

– Oameni buni! Cei care mă cunosc, mă ştiu, iar cei care nu mă cunosc, să mă recunoască! Sunt fiul Meccăi şi al Minei. Sunt fiul Safei şi al Marwei. Sunt fiul celui care a fost înălţat şi care s-a ridicat atât de sus, încât a ajuns dincolo de înălţimile la care se află Sidratul Muntaha. El a fost adus atât de aproape de Domnul său, la o distanţă de două măsuri sau chiar mai puţin. Sunt fiul celui din spatele căruia s-au rugat îngerii din ceruri în perechi. Sunt fiul celui ucis pe nedrept. Sunt fiul celui decapitat. Sunt fiul celui căruia nu i s-a dat apă până la ultima sa răsuflare. Sunt fiul celui care s-a rostogolit în propriul sânge în nisipurile de la Karbala. Sunt fiul celui al cărui turban şi mantie au fost jefuite. Sunt fiul celui care a fost plâns de îngerii din ceruri. Sunt fiul celui al cărui cap a fost pus în vârful suliţei şi adus ca dar. Sunt fiul celui ale cărui femei (din familia sa) au fost luate prizoniere şi purtate din Irak până în Siria!

Vorbind în continuare, Imamul a strigat oamenilor:

– Oameni buni! Lăudat fie Allah, Cel care ne-a încercat şi care ne-a dăruit ştiinţa bunei călăuziri, a dreptăţii şi a evlaviei şi care a dat semnul devierii de la credinţă duşmanilor noştri. Atotputernicul Allah ne-a acordat şase privilegii nouă, celor care suntem ai Casei Profetului: cunoaşterea, puterea de a îndura, curajul, generozitatea, dragostea şi respectul pentru noi în inimile credincioşilor.

Când Iezid a observat că oamenii care ascultau cuvântarea se agită, a poruncit muezinului să recite chemarea la rugăciune, pentru a nu scăpa situaţia de sub control. Când Iezid a rostit mărturisirea de credinţă cu privire la Profet (aşhadu anna Muhammadan rasulullah), Ali ibn Husayn a mers către el şi l-a înfruntat în faţa tuturor spunând:

– O, Iezid, spune-mi dacă Muhammad a fost bunicul tău sau al meu? Dacă spui că a fost bunicul tău, atunci eşti un mincinos, iar dacă spui că a fost bunicul meu, atunci de ce l-ai ucis pe tatăl meu şi le-ai luat captive pe femeile neamului nostru?

După aceasta imamul a coborât printre oameni spunând:

– O, voi, oameni!

Iar cum oamenii îl priveau a proclamat:

– Este cineva printre voi al cărui tată sau bunic să fi fost Trimisul lui Allah?

În acel moment audienţa a izbucnit în plâns.

٣٥

După confruntarea din palat avută cu rudele Profetului, Iezid a poruncit ca prizonierii să fie duşi în închisoare.

După ce uşile temniţei au fost închise, aceştia au început să se roage, mulţumindu-i lui Allah. Temniţa era atât de întunecată, încât nu se putea cunoaşte din interior dacă afară e zi sau noapte. Zilele erau atât de toride, că de abia se putea respira, iar nopţile erau atât de reci, că degetele Sekinei se învineţeau. Nu li s-a dat nimic pe ce să doarmă, fiind nevoiţi să se odihnească pe podeaua dezgolită. În cele din urmă, fiica lui Husayn s-a stins din viaţă în închisoarea siriană, iar Zaynul Abidin عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ i-a săpat un mormânt într-un colţ al celulei. După moartea Sekinei, oameni şi soldaţi deopotrivă au început să să neliniştească în privinţa stării captivilor, având în vedere timpul îndelungat şi condiţiile precare ale detenţiei.

În urma nemulţumirilor aduse de oameni Iezid a înţeles că poate pierde sprijinul popular dacă menţine familia Profetului صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ închisă, ca atare a poruncit îndepărtarea lor din temniţe.

În ziua eliberării prinşilor, Iezid i-a spus Imamului Ali ibn Husayn صَلَّى ٱللَّٰهُ عَلَيْهِ وَآلِهِ وَسَلَّمَ că sunt liberi să plece şi i-a oferit oricât aur ar fi dorit. Zainab سَلَامُ ٱللَّٰهِ عَلَيْها i-a răspuns la această ofertă spunând:

– O, Iezid, nu ne-ai rănit destul? Vrei ca prin această propunere să ne insulţi şi mai mult? Acţiunile tale pot fi judecate doar de Allah. Lui va trebui să Îi dai socoteală şi Profetului pentru tot ce ai făcut. Tot ceea ce vrem sunt capetele martirilor noştri şi bunurile de care ne-au jefuit oamenii tăi. Ei mi-au luat vălul care-mi fusese dăruit de mama mea. Au luat până şi hainele pătate de sânge ale fratelui meu. Au luat chiar şi cerceii Sekinei, care-i fuseseră oferiți de către tatăl ei!

Nu Iezid! nu este nimic care să poată înlocui cele pierdute!

Iezid nu a răspuns, nici nu a returnat lucrurile cerute de Zainab, în schimb i-a lăsat să plece.

Ali ibn Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ împreună cu femeile şi copiii au mai rămas câteva zile în Siria, după care s-au întors la Medina oprindu-se pe drum la Karbala pentru a vizita mormintele martirilor.

٣٦

Nu se cunosc mai multe detalii ale detenţiei lor în temniţele omeiade, însă, povestea cumplită aşternută pe câmpia de la Karbala, pe 10 octombrie 680, rămâne pentru omenire dovada celui mai înalt spirit de sacrificiu în slujba adevărului şi a dreptăţii:

întruchipat pentru eternitate în căpetenia martirilor din Paradis,

Husayn bin Ali bin Abi Talib.

٣٧

Se relatează că Ali ibn Husayn عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ a rămas surprins văzând-o pe mătuşa sa, Zainab, oferind rugăciunile obligatorii şezând:

– Mătuşă, tu nu ofereai nici măcar rugăciunile suplimentare în poziţie şezândă, iar astăzi le oferi pe cele obligatorii şezând?

– Dragul meu, în închisoare mâncarea şi apa erau atât de insuficiente, încât obişnuiam să le-o dau copiilor. Din cauza înfometării neîncetate am devenit atât de moleşită că nu mă mai pot ruga stând dreaptă.

٣٨

Trei ani după evenimentele de la Karbala, un beduin pe nume Numan, a venit la Medina şi l-a vizitat pe Zaynul Abidin عَلَيْهِ ٱلصَّلَاةُ وَٱلسَّلَامُ, întrebându-l care a fost cel mai greu moment din tot ce s-a întâmplat la Karbala şi în timpul detenţiei care a urmat în Kufa şi la Damasc.

Imamul a răspuns:

– Siria, Siria, Siria! acolo am trăit mai rău ca animalele, mereu încătuşaţi!

٣٩

Se mai relatează că Imamul Sajjad (Ali ibn Husayn) izbucnea adesea în lacrimi când vedea apă, amintindu-şi de setea martirilor de la Karbala, iar când vedea pe cineva sacrificând o oaie sau o capră, îl întreba pe cel care o sacrifica dacă i-a dat mai întâi să bea animalului.

٤٠

Atunci când a fost întrebat până când va continua să-i plângă pe martiri,

Imamul a răspuns:

– O, slujitor al lui Allah, Profetul Iacob a avut doisprezece fii şi numai unul i-a fost luat, iar el a plâns atât de mult, încât i s-au albit ochii, i-a cărunţit părul şi i s-a încovoiat spatele, chiar dacă fiul său, Iusuf, era încă în viaţă. Eu, însă, mi-am văzut tatăl, fratele şi şaptesprezece membri ai familiei Trimisului lui Allah nimiciţi lângă mine.

Cum ar putea tristeţea mea să mai înceteze?