الرسالة الخامسة

٥

*

Prima criză majoră în istoria islamului s-a iscat pe fondul neînțelegerilor apărute cu privire la succesiunea lui Muhammad ﷺ, tulburări care au condus la apariția unei diviziuni religioase și ideologice între musulmani. Aceștia s-au scindat în două mari grupuri, numite, în general, șiiți și suniți. Imediat după moartea lui Muhammad ﷺ în anul 632, patru facțiuni au revendicat autoritatea profetică: credincioșii care au emigrat alături de Profet ﷺ în Medina, numiți muhajirini, cei care l-au invitat pe Muhammad ﷺ în Medina și au sprijinit cauza islamică, numiți ansari, meccanii tribului Quraiș care se convertiseră la islam după cucerirea Meccăi, și Ashab-al-nass-wal-tayin, adică cei care susțineau legitimitatea viceregenței profetice, susținătorii lui Ali.

Citește mai multe aici:

Pe măsură ce ostilitatea celor implicați în dilema succesiunii a escaladat, primele două facțiuni, alcătuite din primii convertiți și companionii dintâi ai Profetului ﷺ, s-au adunat într-un singur grup având intenția de a nu dezbina comunitatea islamică. Deși au existat tensiuni între aceștia și meccani cu privire la cine să le fie lider, în urma consultărilor au hotărât să îi jure credință lui Abu Bakr, tatăl Aișei, văduva Profetului, și să îl declare pe acesta calif și succesor. El a fost recunoscut în noua calitate de toate grupurile (ce aveau să fie numite sunite) cu excepția ultimei facțiuni care a refuzat să îi jure credință. Ali era vărul și ginerele lui Muhmamad ﷺ iar facțiunea lui susținea că Muhammad ﷺ însuși l-a numit pe Ali ca locțiitor al său în mai multe rânduri în timpul vieții sale. Conform revendicării acestui grup (ce avea să fie numit șiit) conducerea musulmanilor era atribuită, prin hotărâre divină, numai descendenților direcți ai lui Muhammad ﷺ, adică Ahlul Bayt sau „oamenii casei” profetice.

Lecturează:

Dar și:

Cât și:

Întrucât Ali era soțul fiicei lui Muhammad, Fatima, dreptul succesiunii, conform acestor precepte, era rezervat descendenței fatimide în excluderea soțiilor Profetului ﷺ.

Termenul „șiia” înseamnă partid, facțiune. Partida lui Ali, shiat-e-Ali, l-au numit pe acesta succesorul lui Muhammad ﷺ în funcția de lider suprem al statului islamic, în dezacord cu decizia majorității, dizolvând astfel principiul shurei, consiliul comunității, ca metodă de alegere a liderului musulmanilor. Această acțiune a dus la formarea unui clivaj ideologic major între cele două facțiuni cu privire la succesiunea lui Muhammad ﷺ și principiile autorității profetice.

În concepția doctrinară elaborată de șiiți: imperativele lumești, necesitățile economice, tradițiile și cutumele sociale ale stăpânirii sunt secundare autorității profetice divine iar califul, devenit Imam, este atât liderul suprem al statului cât și reprezentantul legii cerești pe pământ fiind ales prin Drept Divin și nu printr-un proces electoral sau consultativ. Imamul deținea, în afara cunoașterii legii islamice, o știință ezoterică (tawil) a doctrinelor profetice ale islamului, revelată Profetului Muhammad ﷺ și conferită lui Ali care, la rândul său, a conferit-o succesorilor săi. În accepțiunea acestor principii ale imamatului, sistem devenit o rază de lumină izvorâtă din soarele profeției, liderul sunit, ales de shură, s-a transformat într-un uzurpator deoarece interpretarea finală a legii și autoritatea profetică îi aparțineau doar Imamului; conform acestei viziuni șiiții cred că Imamul epocii (Imam-e-Zaman) se află în ocultație și se va arăta în lume la un timp anume predestinat de Allah.

Vezi mai multe aici:

De cealaltă parte a baricadei ideilor, majoritarii suniți susțineau că titlul de calif îndeplinește mai degrabă rolul unei căpetenii politice temporare și respingeau ideea unui lider suprem religios; califatul nu era o chestiune de succesiune ereditară cu implicații religioase și, ca atare, putea fi determinată prin alegeri și deliberări. Așa cum vechii șeici ai arabilor erau numiți de consiliile tribale prin consultări directe, indiferent de o anumită descendență, suniții s-au poziționat în favoarea perpetuării acestui model și statut pentru natura autorității conducătorului islamic. Conform interpretării sunnite: liderul musulmanilor, oricare ar fi fost persoana aleasă de shură, poartă titlul de calif și este succesorul Profetului ﷺ. Califul sunit era mai degrabă un lider politic decât unul spiritual, nu era precum un suveran religios iar sistemul islamic, în viziunea lor, nu deținea un caracter teocratic. Statutul și limitele autorității sale erau, drept urmare, determinate de voința majorității și opinia publică generală a comunității. El nu avea, la nivel teoretic, puterea de a interpreta legea islamică deși, în practică, nu putea fi împiedicat să ia parte la elaborarea legislației islamice și să influențeze procesul. În calitate de Imam putea doar conduce rugăciunile iar valența religioasă a funcției era aceea de administrator sau protector al treburilor comunității. Succesiunea lui Muhammad ﷺ însemna pentru suniți doar o succesiune a puterii statului și nu a autorității profetice. Liderul sunit era conducătorul musulmanilor dar în același timp era supus jurisdicției shurei. El trebuia să fie calificat pentru a fi ales în această funcție și putea continua în exercițiul puterii doar dacă era dovedit apt de către shură. Această dispută juridico-ideologică a fost prima divergență reală între musulmani și a condus, în cele din urmă, la schisma comunității.

Astfel Abu Bakr a devenit succesorul lui Muhammad ﷺ prin alegerea shurei și a fost urmat, după moartea lui, în anul 634 e.n., de Umar, care a fost numit calif la propunerea lui Abu Bakr. Umar a fost asasinat în anul 644 și după el a urmat Uthman care era propunerea quraișilor; la rândul său Uthman a fost ucis în anul 656. Divergențele cu facțiunea șiită au continuat iar susținătorii lui Ali au refuzat să jure credință celor trei califi. După moartea lui Uthman, într-o atmosferă deosebit de tensionată, Ali a fost numit calif deși Muawiya, fiul lui Abu Sufyan, a revendicat controlul politic asupra unor regiuni din califat. Ali atunci a semnat un tratat cu Muawiya prin care i-a acordat acestuia din urmă dreptul de a stăpâni asupra Egiptului și Siriei cu condiția ca celelalte părți ale teritoriului islamic să rămână sub controlul lui Ali. În anul 661 Ali a fost asasinat de un anume Ibn Mulgham în moscheea din Kufa. Acesta a fost succedat de fiul său Hasan care a abdicat în favoarea lui Muawiya din Damasc, cu condiția păstrării trezoreriei din Kufa și a altor drepturi politice în califat. Hasan a murit în anul 680 în condiții suspecte, fiind bănuit că a fost otrăvit la instigarea lui Yazid, fiul lui Muawiya. Fratele lui Hasan, celălalt fiul al lui Ali, Husain, nu a recunoscut autoritatea lui Yazid și a inițiat o revoltă împotriva lui fiind ucis pe câmpia de la Kerbala în circumstanțe tragice.

Descoperă sacrificiul de la Kerbala în această serie de 18 episoade:

https://alternativaislamica.wordpress.com/category/2015-2020/ecouri-din-kerbala/

Lupta de putere dintre Kufa și Damasc a condus, pe cale de consecință, la o ruptură politică în comunitatea musulmană, facțiunea șiită îi recunoștea pe Ali, Hasan și Husayn ca fiind imami și califi dar nu îi accepta pe Abu Bakr, Umar și Uthman, în timp ce facțiunea sunită îl accepta pe Ali, cât și pe ceilalți, însă respingea imamatul profetic.

Citește:

Istoria islamică, așadar, îi consemnează pe cei patru califi, numiți khulafa-ur-rashidun sau califii drept-călăuziți. Se poate afirma că divergențele apărute încă din vremea lui Abu Bakr au continuat să crească până ce au culminat cu uciderea lu Husain la Kerbala când separarea a devenit permanentă. Șiiți au fondat un califat rival numit califatul fatimid în Egipt, părți din Yemen și Africa de Nord în timp ce omeiazii au continuat să domnească în restul teritoriului.

Înțelege de ce:

Muawiya, fiul lui Abu Sufyan, era din aceeași familie cu Uthman fiind vărul lui; acesta și fiul său, Yazid, dețineau funcții importante încă din primele zile ale califatului. Uthman este cel care l-a numit pe Muawiya în funcția de guvernator al Siriei. În anul 661 după acordul politic încheiat cu Hasan, Muawiya s-a numit calif și a fost succedat, în ciuda unei opoziții considerabile, de fiul său Yazid. Muawiya a fondat dinastia care avea să fie numită omeiazii din Damasc. Expansiunea islamică a continuat în afara granițelor Arabiei iar sub domnia lor primele școli de jurisprudență au fost stabilite. Dinastia omeiadă a transformat modelul politic islamic într-o formulă de conducere personală, guvenarea acestora fiind marcată de subiectivism, corupție și încercarea de a influența și controla arbitrar puterea politică. Omeiazii au fost primii care au introdus ideea stabilirii unor canoane de interpretare a islamului (madhab) conform unor verdicte religioase emise de școlile de jurisprudență. Califatul, arc peste timp, a fost asumat de abbasizi prin detronarea omeiazilor. Ibn Abbas a fost proclamat calif în moscheea din Kufa în anul 749. Abbasizii au relocat capitala imperiului islamic la Bagdad. În timpul conducerii abbaside puterea islamului a ajuns la apogeu și subiectul legii islamice a fost studiat temeinic iar un sistem juridic și norme de jurisprudență specifice au fost elaborate. Imperiul abbasid a fost devastat de invazia mongolă din anul 1258. Familia imperială s-a retras în Egipt unde au fost proclamați califi dar au rămas fără putere și fără influență într-o lume islamică fragmentată și aflată în haos. Această situație a continuat până ce ultimul calif abbasid Mutawakkil, care a murit în 1538, a abdicat în favoarea sultanului Selim I în anul 1517. Sultanii otomani și-au asumat titlul de calif pe care l-au păstrat până la abolirea sistemului politic al califatului, în anul 1924, de naționaliștii turci conduși de Mustafa Kemal Pasha.

Se poate afirma, în urma acestei schițe istorice, că modelul politic al califatului sunit a trecut prin numeroase vicisitudini de-a lungul istoriei. S-a transformat într-un fel de dictatură personală în timpul omeiazilor iar sub stăpânirea abbasizilor a devenit o monarhie pe alocuri despotică. După primul secol al erei islamice instituția califatului a devenit o tradiție monarhică iar modalitatea succederii în funcția de conducător al lumii islamice s-a adaptat cutumelor vremurilor, conceptul Imamatului fiind marginalizat. Majoritatea trăsăturilor socio-politico-economice ale statului islamic original fondat în Medina de Trimisul lui Allah ﷺ au fost adaptate la condițiile istorice și prelucrate în funcție de valențele politice ale stăpânirilor care au preluat stindardul islamic iar preceptele califatului au trecut prin diverse etape de metamorfoză până ce sistemul său, per-ansamblu, a fost abolit în 1924.

Urmărește aceste filme pentru o imagine completă:

2 gânduri despre „الرسالة الخامسة

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s