Ultimii imami

***

Imamul epocii şi ocultaţia

Atmosfera în care Muhmmad al-Taqi, Ali al-Naqi şi Hasan al-Askari () au trăit a fost una asemăntoare vremurilor anterioare ale prigonirii casei profetice.

După martiriul lui Ali al-Rida , califul abbasid al-Ma’mun a căutat, din nou, alte metode, în afară de cele violente, pentru a asigura legitimitatea conducerii abbaside în faţa musulmanilor prin unirea familiei sale cu cea a clanului Banu Fatimah. Astfel l-a invitat pe Muhammad al-Taqi, unicul fiu al lui Ali al-Rida , în Bagdad, căutând mijlocirea unei căsătorii între fiica lui şi fiul lui Ali al-Rida . Prin această uniune al-Ma’mun urmărea, de fapt, să asigure recunoaşterea casei abbaside ca fiind conducătorii de drept ai califatului profetic în acelaşi timp cu menţinerea unui control strict al Ahlul Bayt, de această dată, prin legături de familie.

Timpul a trecut iar capitala califatului islamic s-a mutat la Samarra. Împrejurările ostile s-au menţinut pentru Ali al-Naqi şi Hasan al-Askari în perioada imamatului lor. Deşi făceau parte din familia califului abbasid, aceştia erau, în fapt, prizonierii lui.

Perioada celor trei evlavioşi imami a durat 57 de ani. Numărul musulmanilor care îi urmau şi care locuiau în Iran, Irak şi Siria, la momentul respectiv, era considerabil şi atingea câteva sute de mii, printre aceştia figurând o mulţime de învăţaţi ai tradiţiei casei profetice. În ciuda accederii în familia abbasidă şi autorităţii de care dispuneau, tradiţiile transmise de cei trei imami sunt foarte puţine. De altfel şi durata vieţii lor a fost scurtă întrucât nici unul nu a acceptat legiferarea conducerii abbaside în pofida tuturor încercărilor de a îi convinge. Al nouălea, al zecelea, şi al unsprezecelea imam au fost martirizaţi când aveau 25, 40 respectiv 27 de ani. Toate aceste aspecte servesc drept mărturie limpede a faptului că manipularea, supravegherea şi diversiunile potrivnicilor Ahlul Bayt au fost amplu folosite în timpul vieţii lor şi că cei trei glorioşi imami au fost împiedicați să-şi îndeplinească sarcinile în mod liber. Cu toate acestea, prin sacrificiul acestora, hadisurile autentice privind principiile fundamentale ale credinţei islamice şi ale casei profetice au supravieţuit.

Muhammad al-Mahdi

Imamul epocii

În cursul epocii lui Hasan al-Askari , abbasizii, în virtutea eşecului de a-şi însuşi autoritatea casei profetice, au hotărât ca prin toate mijloacele şi căile posibile, să-l asasineze pe urmaşul imamului într-o încercare de a pune capăt, pentru totdeauna, problemei imamatului Ahlul Bayt.

Din considerente întemeiate, naşterea lui al-Mahdi, fiul lui Hasan al-Askari a fost ţinută în secret. Până la vârsta de 6 ani, timp în care cinstitul său părinte i-a fost alături, imamul Mahdi a fost ferit de ochii lumii şi nimeni nu l-a putut vedea cu excepţia câtorva musulmani credincioşi.

După martiriul lui Hasan al-Askari, imamul Mahdi a intrat, prin porunca lui Allah, în ocultaţia mică, un labirit spiritual în care doar cei devotaţi erau primiţi, la finalul căruia imamul răspundea întrebărilor musulmanilor prin mijlocirea a patru reprezentanţi ai acestuia, care, doar prin credinţa lor remarcabilă în Allah şi Trimis reuşeau să atingă acest rang.

Imamul a intrat ulterior în ocultaţia mare pe o perioadă nelimitată, până în vremea când, din porunca lui Allah, se va întoarce să unească lumea islamică aflată în haos şi dezbinare de pe urma abaterii de la principiile casei profetice.

https://alternativaislamica.wordpress.com/2019/10/09/unirea-lumii-islamice/

Un mare număr de tradiţii ale Profetului şi ale imamilor, privitoare la Mahdi şi circumstanţele apariţiei sale au fost transmise până în zilele noastre. De asemenea numeroşi învăţaţi l-au întâlnit pe imam în timpul vieţii cinstitelui său părinte şi au cunoscut personalitatea sa fără asemănare primind buna vestire a imamatului său.

https://alternativaislamica.wordpress.com/2019/10/02/imamii-neprihaniti/

***

Concluzionând din istoria imamilor devine limpede că ei erau lideri realişti, adepţi ai adevărului şi obişnuiau să îndemne oamenii la înţelepciune şi stăruirea întru adevăr; nu s-au dat înapoi de la vreun sacrificiu de sine şi nu ţineau cont de vreo slăbiciune personală în această privinţă. Cu alte cuvinte au încercat să ridice şi să împlinească societatea omenească şi pe membrii acesteia aşa cum era stipulat în tradiţia profetică. Au dorit, de asemenea, să vadă oamenii înzestraţi cu o seamă de idei şi cu o credinţă stăruitoare, fără să fie dominaţi de barbarie sau de o serie de concepţii superstiţioase. Au dorit să îi vadă pe oameni deprinşi cu un caracter aparte, fără necinstirea purităţii umane prin înclinaţii animalice. Imamii au intenţionat să-i determine pe oameni să valorifice zestrea omenească, pentru sporirea bunăstării în avantajul omenirii. În acest fel, imamii nu au fost lideri care au urmărit doar propriul belşug, ci, mai degrabă, au fost aceia care și-au asumat întru totul misiunea profetică de păstorire a omenirii. Imamii sunt cei care au căutat a fi binevoitori faţă de oameni dorind ca ceilalţi să facă acelaşi lucru; mai exact, au năzuit ca fiecare om să își dorească pentru aproapele lui nimic mai mult decât ceea ce își dorește pentru el însuși.

Un atare simţ al realităţii şi ataşament faţă de adevăr s-a datorat faptului că aceşti oameni iluştri au aflat însemnătatea îndatoririi omeneşti universale a binelui şi a altor responsabilităţi secundare, care sunt prelungirile dragostei, şi au fost înzestraţi cu simţul devotamentului şi sacrificiului de sine. De dragul acestei raţiuni autentice nu au ezitat în a-şi oferi vieţile şi averile pentru cauza adevărului. Au tăiat rădăcina oricărei tendinţe de a genera reavoinţă. Ei nu au râvnit la modul de viaţă şi bunurile altora şi erau mâhniţi când asistau la egosim şi avariţie. Nu au spus neadevăruri, nici nu au calomniat pe alţi oameni, nici nu au necinstit onoarea şi prestigiul altora.

Ei sunt într-adevăr moştenitorii casei profetice şi călăuzele luminii.