Noua zidire

= XXXII =

***

Noua societate ia fiinţă

Trimisul lui Allah a sosit în Medina într-o zi de vineri, pe 12 Rabi al-Awwal, 1 d.H., adică pe 27 septembrie 622 e.n., şi a locuit temporar la parterul casei lui Abu Ayyub.

Prima sarcină pe care Profetul a preluat-o la sosirea în Medina a fost construirea unei moschei chiar pe locul unde îngenunchiase cămila sa iar pământul respectiv, care aparţinea unor doi orfani, a fost cumpărat. Însuşi Profetul a contribuit la construirea acestei moschei cărând chirpici şi piatră în timp ce recita:

O, Allah! Nu există nici o strălucire decât cea a Vieţii de Apoi, Te implor să-i ierţi pe emigranţi şi pe ajutoare.

Pământul a fost curăţat de buruieni şi tufişuri, de palmieri şi gunoaie, mormintele politeiştilor au fost săpate şi nivelate, iar de jur-împrejur au fost plantaţi palmieri. Pe atunci, Qibla (direcţia spre care musulmanii se roagă) a fost orientată spre Ierusalim şi au fost ridicaţi doi piloni care să susţină tavanul. Moscheea era de formă pătrată, cu latura de aproximativ 90 de metri, orientată spre nord şi având trei porţi, câte una pe fiecare dintre celelalte trei laturi. În apropiere, camerele rezervate pentru Profet şi familia sa au fost construite din piatră şi chirpici cu acoperiş din frunze de palmier. La nord de moschee a fost rezervat un loc pentru musulmanii care nu aveau nici casă, nici familie. În această etapă timpurie a erei post-hegiriene a fost iniţiată, pentru prima oară, chemarea la rugăciune (azan). Moscheea nu era doar un loc unde se făceau rugăciuni ci o şcoală islamică unde musulmanii erau instruiţi în spiritul islamului şi al doctrinelor sale. Aceasta servea ca loc de adunare unde se mediau conflictele vremurilor. Era sediul de unde se administrau toate treburile musulmanilor şi se ţineau, în acest sens, consilii consultative şi administrative.

După ce s-a construit moscheea, Profetul şi-a îndreptat atenţia spre sudarea legăturilor de fraternitate şi înţelegere reciprocă între musulmanii din Medina: ajutoarele (al-Ansar) şi emigranţii (al-Muhajirun). O mulţime de 90 de oameni, dintre care jumătate erau emigranţi, iar cealaltă jumătate ajutoare, s-a adunat în casa lui Anas bin Malik, unde Profetul a dat spiritului de fraternitate binecuvântarea sa. Atunci când un om murea, proprietăţile sale erau moştenite de persoana care fusese desemnată fratele său în credinţă. Această practică a continuat până când în preajma bătăliei de la Badr a fost revelat următorul verset, iar regula moştenirii a putut să-şi urmeze cursul normal:

„… cei care sunt legaţi prin rudenie au întâietate unii faţă de alţii… 8:75

Frăţia în credinţă, pentru a-l cita pe Muhammad al-Ghazali, subordona orice diferenţă de rasă şi rudenie şi sprijinea preceptul islamic conform căruia nici unul nu este superior celuilalt decât în baza credinţei şi a fricii de Allah. Profetul a ataşat acestei fraternităţi un contract valid.

Atmosfera de fraternitate şi simţământul de camaraderie au creat un spirit altruist, adânc implementat în inimile adepţilor islamului şi a generat rezultate benefice şi înălţătoare. De exemplu, Sa’d bin ar-Rabi, unul dintre ajutoare, a spus fratelui său în credinţă, Abd ar-Rahman bin Auf:

„Eu sunt cel mai bogat dintre ajutoare. Sunt bucuros să-mi împart averea pe jumătate cu tine. Am două soţii, sunt gata să divorţez de una, şi, după ce îi expiră iddah (perioada de timp pentru care o femeie divorţată trebuie să stea necăsătorită) poţi să te însori cu ea”. Abdur Rahman bin Auf însă nu era pregătit să accepte nimic: nici avere, nici casă. Atunci l-a binecuvântat pe fratele său şi i-a spus: „Te rog să mă îndrumi spre negoţ ca să pot face avere cu propriile mele mâini”. Astfel, el a prosperat prin propria sa muncă şi în scurt timp s-a căsătorit.

Ajutoarele erau extrem de generoase cu fraţii lor în credinţă. Abu Huraira a relatat că ei l-au abordat odată pe Profet întrebându-l dacă livezile lor de palmieri ar trebui împărţite în mod egal între musulmanii din Medina şi fraţii lor din Mecca. Profetul s-a abţinut să lucreze livezile împreună cu ajutoarele iar recolta să fie împărţită doar între ei, ca atare o parte din recoltă urma să rămână şi emigranţilor. Asemenea exemple indică spiritul de sacrificiu, altruismul şi cordialitatea din partea ajutoarelor şi, de asemenea, sentimentul de apreciere, recunoştinţă şi respect de sine pe care îl nutreau emigranţii faţă de aceştia. Ei primeau doar atât cât le era necesar pentru a duce un trai rezonabil iar restul îl ofereau fraţilor în islam. Această politică de fraternitate şi înţelegere reciprocă a fost atât de înţeleaptă şi oportună încât multe probleme au fost rezolvate de la sine.

O cartă a alianţei islamice

Aşa cum Profetul stabilise un cod al fraternităţii printre credincioşi, tot aşa de preocupat era să pună bazele unor relaţii de prietenie între musulmani şi triburile non-islamice ale Arabiei. El a stabilit un tratat ce avea ca scop eliminarea ranchiunii preislamice şi a conflictelor intertribale. Trimisul lui Allah a fost suficient de meticulos încât să nu lase loc de greșeli ce ar putea permite tradiţiilor preislamice să facă diverse insinuări sau să abuzeze noua ambianţă ce se dorea a fi instaurată.

Astfel, Trimisul lui Allah  a emis următorul act:

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător. Acesta este un document de la Muhammad, Trimisul lui Allah, referitor la emigranţi şi la ajutoare, precum şi la cei care i-au urmat şi au luptat împreună cu ei.

1. Ei constituie o singură comunitate care-i exclude pe ceilalţi oameni (de altă credinţă).
2. Emigranţii quraişi să se unească şi să plătească tribut între ei şi să-şi răscumpere onorabil prizonierii. Toate triburile de ajutoare să se unească aşa cum erau la început şi fiecare secţiune a lor să plătească o răscumpărare pentru prizonierii respectivi.
3. Credincioşii să nu lase pe nici unul dintre necredincioşi să scape fără a plăti banii de răscumpărare sau tributul în natură.
4. Orice musulman cu frică de Allah să se declare împotriva oricui se revoltă sau caută să semene duşmănie şi ură, chiar dacă acesta ar fi fiul său.
5. Un dreptcredincios să nu ucidă un alt dreptcredincios, nici să nu sprijine un necredincios împotriva unui credincios.
6. Protecţia lui Allah este unică şi este egal acordată celor mai umili dintre credincioşi.
7. Credincioşii să se sprijine reciproc.
8. Aceia dintre evrei care urmează calea Adevărului să primească ajutor şi sprijin, să nu fie răniţi şi nici un duşman să nu fie ajutat împotriva lor.
9. Pacea credincioşilor este indisolubilă. Să nu se facă pace separată când credincioşii luptă pe calea lui Allah. Condiţiile trebuie să fie cinstite şi echitabile pentru toţi.
10. Nu este legal ca un credincios care se ţine de ceea ce este scris în acest document şi crede în Allah şi în Ziua Judecăţii să ajute un criminal sau să-i acorde adăpost. Cei care-i tăinuiesc şi le acordă ajutor vor avea parte de blestemul şi mânia lui Allah în Ziua Învierii. Apărarea acestora nu este acceptată.
11. Oricând aveţi diferende într-o anumită problemă, aceasta trebuie adusă în faţa lui Allah şi a Trimisului.
12. Uciderea unui credincios în mod deliberat şi fără motiv întemeiat atrage după sine uciderea asasinului dacă garantul nu găseşte altă variantă.

Doar prin înţelepciune şi pricepere a reuşit Profetul să înalţe pilonii noii societăţi islamice. Fără îndoială această lucrare a lăsat urme puternice în mentalul colectiv al musulmanilor virtuoşi. El îi educa în lumina preceptelor islamice, le sfinţea sufletele, îi îndemna să respecte dreptatea şi manierele demne de laudă şi era preocupat să le insufle etica prieteniei, gloriei, onoarei, credinţei şi, mai ales, a supunerii faţă de Allah şi faţă de Trimisul Său.

Trimisul lui Allah a fost întrebat de un om: care este cea mai de seamă virtute în islam?

Profetul i-a răspuns:

Să oferi hrană şi să-i saluţi atât pe cei pe care-i cunoşti cât şi pe cei pe care nu-i cunoşti.

Abdullah bin Salam a spus:

Când Profetul a sosit în Medina am mers să-l vizitez şi mi-am dat imediat seama după înfăţişarea lui că niciodată n-ar putea minţi. Primul lucru pe care el l-a spus a fost: Răspundeţi la salutul păcii (as-salamu-aleikum), oferiţi hrană celui nevoiaş, menţineţi relaţiile de rudenie, rugaţi-vă noaptea când oamenii dorm şi atunci veţi intra liniştiţi în Grădină (Paradisul).

Iar Trimisul lui Allah  a mai spus:

Musulman este acela în vorba şi mâna căruia musulmanii se află în siguranţă.

Nimeni dintre voi nu crede cu adevărat până când nu ajunge să-i dorească fratelui său ceea ce-şi doreşte sieşi.

Nu va intra în Paradis acela al cărui vecin nu se află la adăpost de purtarea sa răutăcioasă.

Un musulman este fratele altui musulman, nici nu-l oprimă, nici nu-l dezamăgeşte. Allah va îndepărta una dintre pedepsele din Ziua Judecăţii de oricine va îndepărta necazul lumesc de un credincios. Oricine apără un musulman va fi apărat de Allah în Ziua Învierii.

Să insulţi un musulman este o nelegiuire iar să lupţi împotriva lui înseamnă necredinţă.

Să îndepărtezi din calea unui musulman ceva vătămător înseamnă milostenie.

Milostenia stinge păcatele aşa cum apa stinge focul.

Nu este un credincios adevărat cel care se duce la culcare cu burta plină ştiind că vecinul său este flămând.

Arată-te milos cu semenii tăi pe pământ şi Allah va avea milă de tine în ceruri.

Teme-te de Foc făcând milostenie măcar cu cea mai mică parte dintr-o curmală, iar, dacă nu ai nici atât, cu o vorbă bună.

Orice musulman îmbracă un musulman fără haine va fi îmbrăcat de Allah cu un veşmânt în Paradis. Orice musulman hrăneşte un alt musulman flămând va fi hrănit de Allah din roadele Raiului. Orice musulman oferă apă unui musulman însetat va fi lăsat de Allah să bea din „Nectarul Pecetluit”.

Citeşte şi alte relatări profetice aici:

https://alternativaislamica.wordpress.com/category/relatari-profetice/

El îi mai îndemna pe credincioşi să facă milostenii, amintindu-le de virtuţiile după care tânjesc inimile spunând:

Credincioşii sunt precum corpul omenesc. Atunci când ochiul este în agonie, întregul corp resimte durerea, iar când capul te doare, suferă tot corpul. Legăturile de fraternitate dintre doi musulmani sunt precum părţile unei case, una se întăreşte pentru a o susţine pe cealaltă.

Să nu fii răutăcios cu un musulman, să nu fii invidios pe alţi musulmani, să nu fii împotriva unui musulman şi să nu-l părăseşti. O, voi, sclavi ai lui Allah! Purtaţi-vă ca fraţii unii cu alţii. Nu este permis unui musulman să-l părăsească în supărare pe fratele său mai mult decât trei zile.

Profetul promova de asemenea obiceiul de a cerşi numai atunci când era absolut necesar. Le vorbea mult companionilor săi despre merite, virtuţi cât şi de răsplata divină a respectării credinţei şi ritualurilor prescrise. El le prezenta întotdeauna dovezi certe pentru a-i lega mental şi spiritual de revelaţia ce-i fusese trimisă şi îi punea la curent cu îndatoririle şi responsabilităţile pe care chemarea islamică le implica şi sublinia în acelaşi timp exigenţele acestei misiuni.

Acesta era modul lui de a le ridica moralul până la cota cea mai înaltă şi de a-i insufla cu valori şi idealuri nobile astfel încât ei să devină modele de virtute, demne de urmat pentru generaţiile ce aveau să vină.

Abdullah bin Mas’ud a spus odată:

„Dacă vreţi să urmaţi un bun exemplu, atunci puteţi cerceta tradiţia generaţiilor trecute, deoarece în ziua de azi se poate cădea cu uşurinţă victimă dezbinării (ei s-ar putea lesne clătina în credinţă). Urmaţi exemplele companionilor lui Muhammad . Ei au fost cei mai buni din acest popor, cei mai credincioşi, cei mai învăţaţi şi cei mai modeşti. Allah i-a ales să-l însoţească pe Profet . De aceea, este necesar să ajungeţi să le cunoaşteţi virtuţile, să urmaţi calea lor cinstită şi să adoptaţi pe cât puteţi obiceiurile lor. Ei au fost întotdeauna pe calea cea dreaptă. Mai este apoi Trimisul lui Allah  simbolul perfecţiunii, talentului, virtuţilor, manierelor nobile şi faptelor sale demne de laudă – îl îndreptăţesc să ocupe cel mai înalt loc în inimile noastre, devenind idealul după care tânjeşte sufletul nostru. Abia dacă rostea un cuvânt şi companionii săi se şi grăbeau să-l asculte şi să se comporte precum spunea.”

Acestea era atributele şi calităţile în virtutea cărora Profetul a construit noua societate islamică, cea mai minunată şi mai onorabilă cunoscută vreodată în istorie. Pe acest fundament el s-a străduit să rezolve vechile dileme existenţiale şi a dat mai târziu omenirii şansa de a-şi duce un trai liniştit întru credinţă după o lungă şi obositoare călătorie în întuneric. O asemenea nobilă morală stă la baza perfecţionării unei noi societăţi, imune la fluctuaţiile timpului şi suficient de puternică pentru a schimba întregul curs al umanităţii.

Un pact de cooperare şi neagresiune cu evreii

Imediat după emigrarea către Medina şi după ce s-a asigurat că pilonii noii comunităţi islamice fuseseră ridicaţi pe un fundament de unitate administrativă, politică şi ideologică, Profetul a început să stabilească legături clar definite cu cei de altă religie. Toate aceste eforturi erau depuse pentru a asigura pacea, securitatea şi prosperitatea întregii omeniri, în general, şi pentru a introduce un spirit de echilibru şi armonie în regiunea controlată de musulmani. Geografic cei mai apropiaţi de Medina erau evreii. În interiorul comunităţii evreieşti aceştia nutreau o inamiciţie din prejudecăți rasiale faţă de musulmani dar nu se constituiau, faţă de ei, ca inamici vădiţi. Profetul a hotărât să semneze cu evreii un tratat ce le oferea libertate deplină în credinţă şi avere fără a urma o politică severă faţă de aceştia.

 Cele mai importante dispoziţii ale pactului erau următoarele:

1. Evreii din neamul Auf constituie o singură comunitate alături de credincioşi. Evreii vor practica propria lor religie, iar musulmanii pe a lor. Această dispoziţie trebuie respectată şi de evreii din alte neamuri.
2. Evreii vor fi responsabili pentru cheltuielile lor iar musulmanii pentru ale lor.
3. Dacă acest pact va fi atacat, fiecare grup va veni în ajutorul celuilalt.
4. Fiecare grup să se consulte cu celălalt. Legătura mutuală să fie fondată pe dreptate.
5. Nici unul dintre grupuri să nu comită greşeli care să-l prejudicieze pe celălalt.
6. Grupul nedreptăţit să fie ajutat.
7. Evreii să contribuie la război cât timp sunt atacaţi.
8. Medina va rămâne sacră şi inviolabilă pentru toţi cei care urmează acest tratat.
9. Dacă între semnatarii acestui tratat apare vreo neînţelegere, atunci Allah Preaînaltul şi Trimisul Său să medieze disputa.
10. Semnatarii acestui tratat îi vor boicota comercial pe quraişi, abţinându-se, de asemenea, să le acorde vreun sprijin.
11. Fiecare va contribui la apărarea Medinei în cazul unui atac străin în zona ei de referinţă.
12. Acest tratat nu-l va apăra pe grupul care a păcătuit sau a fost nelegiuit.

După ratificarea acestui tratat, Medina şi suburbiile ei s-au transformat într-un veritabil stat islamic, cu capitala la Medina, iar conducătorul acestui regat al cerului a devenit Muhammad . Medina era o adevărată capitală islamică, deoarece autoritatea era deţinută în principal de musulmani. Pentru a extinde zona păcii şi securităţii, Profetul a început să intre în tratate similare şi cu alte triburi arabe care trăiau în vecinătatea teritoriului deţinut de musulmani.

***

= VA URMA =