Ja’far şi Musa al-Kazim

***

Ja’far al-Sadiq

Vremurile în care imamul Ja’far  a trăit s-au prezentat ca fiind prielnice dezvoltării învăţăturii casei profetice şi răspândirii doctrinelor islamice. Acest climat propice se datora propovăduirii de către Muhammad al-Baqir  a tradiţiilor profetice autentice şi propagării eficiente a credinţei prin intermediul oamenilor instruiţi în şcoala sa. În virtutea acestui efort neobosit de educaţie, oamenii au conştientizat necesitatea şcolii de jurisprudenţă a imamilor în raport cu învăţăturile islamice şi cunoaşterea tradiţiei casei profetice.

După ce conducerea omeiazilor a fost răsturnată pe fondul luptelor de putere existente la acea dată, iar ocârmurirea abasizilor se contura în ascensiune, aceştia au încercat să pară binevoitori faţă de Ahlul Bayt folosind ca pretext persecuţia casei profetice şi sângele vărsat al martirilor de la Kerbala cu scopul de a-şi împlini ţelurile politice şi de a submina guvernarea omeiazilor.

Imamul Ja’far  a găsit astfel momentul ideal pentru a se dedica predării şi răspândirii diferitelor ramuri ale cunoaşterii. Savanţi, învăţaţi şi oameni de ştiinţă veneau de pretutindeni în casa imamului unde luau parte la cercuri ştiinţifice ale cunoaşterii religioase cât şi laice. Aceştia adresau întrebări fundamentale în chestiuni legate de ştiinţe, precepte morale, vieţile profeţilor, istoria religiei, învăţătură islamică şi răspândirea credinţei autentice, îmbogăţind astfel nenumărate ramuri ale cunoaşterii şi ştiinţei. Imamul a purtat discuţii cu oameni proveniţi din diverse straturi sociale şi a polemizat cu tot felul de persoane şi secte şi a instruit ucenici în toate ştiinţele. Au fost alcătuite sute de cărţi ce conţin tradiţiile şi cuvântările doctrinale ale imamului.

Folosind prilejul acestei scurte perioade binevenite în atmosfera înăbuşitoare a epocii, Ja’far al-Sadiq a format şi instruit o mulţime de învăţaţi iscusiţi. Pe lângă bunul său renume imamul a lăsat multe comori ale ştiinţelor şi pregătirii în domeniul culturii islamice. Peste 4000 de învăţaţi au profitat de uriaşa cunoaştere şi înţelepciune a imamului. Ja’far al-Sadiq a poruncit ucenicilor să consemneze prelegerile şi să păstreze scrierile sale. El a spus:

„Va veni o vreme când va domni neorânduiala şi multe dintre aceste lucrări vor fi nimicite. Atunci veţi avea nevoie de aceste cărţi şi scrieri iar ele vă vor fi de ajutor în calitate de referinţe doctrinare unice ale musulmanilor.”

Pe acest considerent ucenicii imamului obişnuiau să poarte cu ei condei şi călimară şi să noteze orice auzeau în casa lui. Imamul şi-a trăit viaţa şcolind în permanenţă toţi oamenii pe care îi întâlnea, în taină sau în văzul lumii, şi a pus la dispoziţia tuturor, fără a cere nimic în schimb, tezaurul cunoaşterii sale nesfârşite. Comentariile şi îndrumările sale valoroase au eliminat incultura acelor vremuri, restabilind printre oameni islamul adevărat al Trimisului lui Allah . Astfel el este cunoscut drept întemeietorul jurisprudenţei islamice a şcolii jafarite.

Citeşte mai multe aici:

https://www.al-islam.org/articles/imam-jafar-al-sadiqs-contribution-sciences-hasnain-mohamedali

***

Musa al-Kazim

După înfrângerea omeiazilor şi asumarea puterii califatului, abasizii au pornit o serie de negocieri cu clanul Banu Fatimah pentru ca aceştia să le recunoască autoritatea politico-religioasă asupra statului islamic; însă cererea lor a fost refuzată. Drept urmare abasizii ca şi omeiazii mai înainte au pornit o campanie de nimicire a casei profetice. Au decapitat un grup important de învăţaţi, au îngropat de vii ucenici şi au zidit oameni în pereţi sau sub temeliile clădirilor. Bandele abaside au dat foc casei lui Ja’far şi l-au ameninţat de câteva ori să plece în exil. Astfel în ultimele zile ale celui de-al şaselea imam, s-a revenit la practica taqiyyah. Pentru că imamul se afla sub strictă supraveghere, el nu întâlnea pe nimeni, cu excepţia câtorva şiiţi preferaţi de el. În cele din urmă, Ja’far al-Sadiq a fost otrăvit şi martirizat de al-Mansur, al doilea calif al abasizilor.

Aşadar în timpul imamatului celui de-al şaptelea imam, Musa al-Kazim , asuprirea tiranilor a revenit în toată forţa arătându-se mai crudă şi opresivă cu fiecare zi.

În pofida unei atmosfere de taqiyyah, al şaptelea imam a continuat să răspândească cunoaşterea islamică şi a propagat un mare număr de tradiţii autentice pe care le-a pus la dispoziţia musulmanilor. În acelaşi timp Musa al-Kazim  şi-a asumat rolul de a păstra şi ascunde cărţile care existau de încercările frecvente ale abasizilor de a le incendia sau distruge pentru totdeauna. Datorită condiţiilor existente, în cele mai multe tradiţii transmise de imam, acesta era menţionat doar ca fiind un „învăţător” sau „virtuos închinător al lui Allah”, fără ca numele său să apară în mod explicit.

Această perioadă de noi ostilităţi faţă de tradiţia imamilor a îndepărtat şi mai mult principiile conducerii profetice de modelul politic al variilor stăpâniri arabe care s-au succedat la cârma califatului islamic.

Imamul Musa al-Kazim a fost contemporanul a patru califi abbasizi, al-Mansur, al-Hadi, al-Mahdi şi Harun – şi a constituit ţinta persecuţiei lor. Spre finalul vieţii, din porunca lui Harun, a fost întemniţat şi mutat dintr-o închisoare în alta ani la rândul până când, în cele din urmă, a fost otrăvit şi martirizat în temniţă.