Jurăminte

= XXVII =

***

Al doilea jurământ de la Aqaba

În anul următor, al 13-lea an al profeţiei, adică în iunie 622 e.n., pe durata sezonului de pelerinaj, peste 70 de noi musulmani din Medina au venit în urma politeiştilor pentru a înfăptui ritualul de pelerinaj la Mecca.

Cea mai frecventă întrebare ce se contura în discuţiile lor era:

Oare n-ar fi timpul să-l apărăm pe Muhammad  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) în loc să-l lăsăm în părăsire, uitat şi poticnindu-se pe colinele din Mecca?

La scurtă vreme după sosire ei au luat clandestin legătura cu Profetul  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ), într-o noapte de pe la mijlocul zilelor Taşriq (zilele de 11, 12, 13 Dhul-Hijja), undeva pe o colină lângă Aqaba, loc ce servise ca punct de întâlnire şi cu un an în urmă.

Unul dintre conducătorii ajutoarelor medinite, Ka’b bin Malik al-Ansar, a făcut un rezumat al întâlnirii istorice care a schimbat întregul curs al luptei dintre islam şi păgânism spunând:

„Am pornit în pelerinaj şi am aranjat o întâlnire în mijlocul Zilelor Taşriq. Am fost însoţiţi de o personalitate şi de un notabil al nostru, Abdullah bin Amr bin Haram, care era încă politeist. I-am dezvăluit intenţia noastră de a ne întâlni cu Muhammad  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) şi l-am îndemnat să intre în rândurile noastre şi să părăsească politeismul, altfel va servi ca lemn pentru focul iadului în viaţa de Apoi. El a îmbrăţişat islamul pe dată şi a fost martor la importanta întâlnire de la Aqaba. În noaptea aceea am dormit cu oamenii din taberele noastre. După o bucată de timp, am început să plecăm pe furiş şi ne-am întâlnit pe o colină din apropiere. Eram şaptezeci şi trei de bărbaţi şi două femei, Nusaiba, fata lui Ka’b, din neamul Najjar şi Asma, fata lui Amr, din neamul Salama. L-am aşteptat pe Trimisul lui Allah. Muhammad a venit însoţit de unchiul său, Abbas bin Abdul Muttalib, care, deşi nu era musulman, ne-a rugat stăruitor să nu-l îndepărtăm pe nepotul său de protecţia rudelor sale dacă nu eram pe deplin pregătiţi să-l apărăm, fie şi cu riscul propriilor noastre vieţi.”

Abbas a fost primul care a luat cuvântul:

„O, voi oameni din Khazraj, ştiţi cu toţii care este poziţia lui Muhammad printre noi. Noi l-am apărat de poporul nostru cât de mult am putut. El este onorat şi respectat printre oamenii săi şi refuză să facă parte dintr-o altă adunare decât a voastră. Deci dacă voi credeţi că atunci când îl veţi invita în oraşul vostru vă veţi putea ţine promisiunea şi îl veţi putea apăra împotriva duşmanilor, atunci purtaţi-vă povara pe care v-aţi asumat-o. Însă, dacă aveţi de gând să-l predaţi şi să-l trădaţi după ce l-aţi luat cu voi, atunci mai bine părăsiţi-l acum, fiindcă este respectat şi bine apărat şi în propriul său oraş.”

Ka’b a răspuns:

„Am ascultat ce ai avut de spus, acum însă, o, Trimis al lui Allah, este rândul tău să vorbeşti şi să ceri de la noi orice jurământ vrei, faţă de Domnul tău şi faţă de tine.”

A fost o atitudine deschisă care vădea hotărârea desăvârşită, curajul şi credinţa profundă în sensul preluării grelei responsabilităţi şi al suportării consecinţelor pe care le implică. Atunci Trimisul lui Allah  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) a propovăduit credinţa în islam şi jurământul a fost făcut. Ahmad, cu acordul lui Jabir, a relatat că ajutoarele medinite l-au întrebat pe Profet  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) care sunt principiile asupra cărora ei trebuiau să depună jurământ.

Profetul  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) a răspuns:

Trebuie:

  1. Să ascultaţi şi să vă supuneţi
  2. Să dăruiţi şi când aveţi mult şi când aveţi puţin.
  3. Să faceţi bine şi să alungaţi răul.
  4. În slujba lui Allah, să nu vă temeţi de nimeni.
  5. Să mă susţineţi atunci când vă cer ajutorul, să mă ocrotiţi aşa cum vă ocrotiţi pe voi înşivă, pe soţiile şi pe copiii voştri. Şi dacă veţi respecta aceste precepte, Paradisul va fi al vostru.

În altă versiune relatată de Ka’b este menţionat că Profetul  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) a luat cuvântul, a recitat câteva versete din Coran, i-a chemat pe oameni la Allah, i-a îndemnat să intre în rândurile islamului şi a încheiat, spunând:

Vă implor să mă ocrotiţi aşa cum vă ocrotiţi femeile şi copiii voştri.

Atunci al-Bara bin Ma’rur l-a luat de mână şi a spus:

„O, da! Jurăm pe Allah care te-a trimis ca profet întru Adevăr că te vom ocroti aşa cum ne ocrotim femeile şi copiii. Ai încredere în noi, o, Trimis al lui Allah! Pe Allah, suntem luptători adevăraţi şi poţi conta pe noi în război. Este o trăsătură pe care am moştenit-o de la străbunii noştri.”

Atunci Abu Haitham al-Taihan a intervenit şi a spus:

„O, Profet al lui Allah! Între noi şi evrei există acorduri pe care ar trebui atunci să le desfacem. Dacă Allah îţi va da putere şi victorie, putem oare spera că nu ne vei părăsi, alăturându-te poporului tău (tribul Quraiş)?”

Profetul  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) a răspuns zâmbind:

Nu, asta nu se va întâmpla niciodată. Sângele vostru va fi şi sângele meu. Atât în viaţă cât şi în moarte voi fi cu voi şi voi veţi fi cu mine. Voi lupta cu cine luptaţi voi şi voi face pace cu cei cu care faceţi voi pace.

După ce negocierile referitoare la condiţiile de loialitate s-au încheiat şi toată adunarea a hotărât în mod unanim să le valideze, doi bărbaţi din prima generaţie de convertiţi, care îmbrăţişaseră islamul în al 11-lea şi al 12-lea an al profeţiei, s-au ridicat în picioare pentru a-i informa şi pe ceilalţi despre importantul pas pe care aveau să-l facă. În acest fel urmau să-şi depună jurământul, fiind pe deplin conştienţi de întreaga responsabilitate pe care şi-au asumat-o, şi, prin urmare, să aibă puterea de sacrificiu de care se cuvenea să dea dovadă.

Abbas bin Ubada bin Nadla remarca în acest context:

„O, voi oameni din Khazraj! Cunoaşteţi semnificaţia pactului pe care îl încheiaţi cu acest om? Voi promiteţi de fapt că veţi lupta împotriva tuturor, fără excepţie. Dacă vă temeţi că averea voastră va fi pusă la mijloc sau că vieţile notabililor voştri vor fi periclitate, atunci părăsiţi-l acum, căci, de veţi face acest lucru după jurământ, va fi umilitor pentru voi, atât în această lume cât şi în lumea ce va să vină. Însă dacă voi credeţi că puteţi duce la bun sfârşit ceea ce aţi fost chemaţi să faceţi, în ciuda pierderii de vieţi preţioase şi de averi, atunci asumaţi-vă această grea responsabilitate şi, jur pe Allah, de aici vă va veni binele atât în această viaţă, cât şi în cea de Apoi.”

Ei au răspuns:

„Noi am luat deja în considerare posibilitatea pierderii averilor noastre şi uciderea notabililor noştri şi, totuşi, îi jurăm credinţă. Dar care va fi răsplata noastră dacă respectăm toate condiţiile acestui pact?”

Profetul  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) a răspuns atunci:

Paradisul vă aşteaptă!

Ei l-au rugat să-şi întindă mâna şi ei toţi şi-au întins mâinile şi au jurat. Abia atunci As’ad bin Zurara şi-a dat seama de ce erau oamenii gata să se sacrifice pentru cauza lui Allah.

Jabir a spus:

„Când am început jurământul de credinţă faţă de Profet, As’ad bin Zurara s-a ridict şi a ţinut un scurt discurs: O, popor din Yathrib, nu te grăbi! Nu am ajuns la capătul drumului doar având credinţa profundă că el este Trimisul lui Allah. Deja ştim că, dacă îl urmăm pe el, trebuie să ne separăm de arabii păgâni, chiar şi cu preţul vieţii noastre. Dacă insistaţi pe această cale, menţineţi-vă pe ea şi răsplata voastră este în Mâna lui Allah. Dacă însă vă simţiţi cuprinşi de frică, renunţaţi chiar acum şi veţi putea avea o mai mare justificare în faţa lui Allah.”

În ceea ce le priveşte pe cele două femei, jurământul a fost făcut doar verbal întrucât Profetul  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) n-a strâns niciodată mâna unei femei străine.

Trimisul lui Allah  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) a cerut atunci grupului să numească 12 reprezentanţi care vor predica islamul oamenilor din Medina şi care vor prelua responsabilitatea practicării mărturiilor făcute în acest jurământ, învăţându-i în acelaşi timp pe bărbaţii din propriile triburi cum să procedeze pe calea răspândirii islamului. Au fost aleşi nouă reprezentanţi din tribul Khazraj şi anume: As’ad bin Zurara bin Ads, Sa’d bin Ar-Rabi bin Amr, Abdullah bin Rawaha bin Tha’laba, Rafi bin Malik bin al-Ajlan, al-Bara bin Ma’rur bin Sakhr, Abdullah bin Amr bin Haram, Ubada bin as-Samit bin Qais, Sa’d bin Ubada bin Dulaim şi al-Munzir bin Amr bin Khunais, şi încă trei din tribul al-Aus: Usaid bin Hudair bin Sammak, Sa’d bin Khaithama bin al-Harith şi Rifa’a bin Abdul Munzir bin Zubair. Încă o dată, cei 12 bărbaţi au jurat să servească drept chezăşie intereselor poporului lor, aşa cum au făcut şi discipolii lui Iisus (pacea fie asupra sa), în timp ce Profetul  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) va servi drept chezăşie pentru întreg poporul său, adică pentru toţi musulmanii.

Într-un fel sau altul vestea acestor întâlniri secrete în deşert cu mediniţii a ieşit la iveală. Profetul  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) a ştiut imediat că acela care a răspândit această veste era un anumit ticălos ce locuia în Aqaba, care descoperise întâlnirea lor şi a ameninţat că îşi va încheia conturile cu Muhammad  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) cât de curând posibil. Auzind acestea Abbas bin Nadla a spus:

„Pe Allah care te-a trimis întru Adevăr, suntem destul de puternici ca să-i trecem pe oamenii din Mina prin săbiile noastre chiar mâine, dacă aşa doreşti.”

Profetul  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) a spus:

Nu ni s-a poruncit să urmăm această cale. Acum înapoiaţi-vă la taberele voastre.

Ei s-au dus la culcare şi au dormit până dimineaţa.

De îndată ce quraişii au aflat despre acest tratat, din toate părţile a început o agitaţie dătătoare de necazuri. Ei şi-au dat seama că o astfel de loialitate poate avea ramificaţii extinse cu un impact direct asupra vieţilor şi averilor lor. În ziua următoare o delegaţie compusă din căpetenii şi criminali înrăiţi din Mecca a pornit spre tabăra mediniţilor pentru a protesta vehement împotriva acestui tratat.

Ei li s-au adresat acestora, spunând:

„O, oameni din Khazraj! A ajuns la urechile noastre că aţi venit aici să încheiaţi o înţelegere cu acest om (Muhammad) şi să-l scoateţi afară din Mecca. Pe Allah, într-adevăr, dispreţuim orice fel de luptă între noi şi voi.”

Politeiştii din Medina neştiind nimic despre jurământul secret, au început să jure răspunzând cu bună credinţă că nimic din ceea ce auziseră ei nu era adevărat. Abdullah bin Ubai bin Salul, un politeist medinit, a respins acuzaţiile lor şi le-a declarat nule şi neavenite, pretinzând că oamenii săi nu ar face nimic fără ca el să le poruncească.

În orice caz musulmanii mediniţi au păstrat tăcerea. Ei nici nu au negat, nici nu au confirmat ceea ce se spunea. Şefii tribului Quraiş păreau aproape convinşi de argumentele prezentate de politeişti şi s-au întors acasă nemulţumiţi. Totuşi nu s-au resemnat în totalitate doar prin cuvintele pe care le auziseră. Ei au început să cerceteze cele mai mici amănunte şi să urmărească orice veşti, până când au ajuns, fără nici o îndoială, la concluzia că pactul avusese într-adevăr loc, însă acest luru s-a întâmplat după ce pelerinii mediniţi părăsiseră deja Mecca. Într-un acces de furie idolatrii i-au urmărit pe pelerini, nereuşind însă să prindă pe nici unul dintre ei cu excepţia lui Sa’d bin Ubada. Acesta a fost supus la torturi inimaginabile dar mai târziu al-Mut’im bin Udai şi Harith bin Harb bin Omayya cu care avea legături negustoreşti l-au salvat.

Acesta este povestea celui de-al doilea jurământ de la Aqaba cunoscut mai târziu ca marele jurământ de la Aqaba, desfăşurat într-o ambianţă marcată de iubire, loialitate şi sprijin reciproc între credincioşii mediniţi şi musulmanii meccani neajutoraţi. Acest nou spirit de afecţiune, fraternitate şi cooperare n-ar putea fi atribuit niciodată unui impuls de moment, ci, dimpotrivă, el a fost născut dintr-o convingere bine înrădăcinată în unicitatea lui Allah, profeţia lui Muhammad  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) şi revelaţia divină. Credinţa era atât de bine ancorată în sufletele lor încât a rămas nevătămată chiar şi în urma nedreptăţilor şi agresiunilor la care au fost supuşi. Credinţa lor putea face minuni atât sub aspectul practic al acţiunii cât şi în procesul ideologic.

Credinţa a constituit un instrument real cu ajutorul căruia musulmanii au înregistrat realizări fără precedent în analele istoriei. Avem, de asemenea, convingerea că generaţiile viitoare vor resimţi întotdeauna lipsa acelor mari realizări câştigate de primele generaţii de musulmani.

***

= VA URMA =

Un gând despre „Jurăminte

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s