Malpraxis

Îndrumarea Profetului  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) în ceea ce priveşte căutarea de compensaţii de la cei care nu sunt calificaţi pentru a practica medicina

Abu Daud, An-Nasa’i şi Ibn Majah au relatat că Trimisul lui Allah  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) a spus:

Cei care practică tibb, însă nu au cunoştinţele necesare acestei profesii sunt răspunzători pentru acţiunile lor.

Acest hadis are trei înţelesuri – din perspectivă lingvistică, religioasă şi medicală. Cuvântul tibb aduce după sine ideea pregătirii pentru un anumit scop; de asemenea, implică noţiunea de excelenţă; în consecinţă se referă şi la alte profesii în afară de cea de doctor. Ne putem referi la o persoană cu apelativul tabib  (doctor) atunci când respectivul este expert într-un anumit domeniu. Prin urmare competenţa într-un domeniu poate fi numită tibb.

Din perspectivă religioasă cuvântul denotă practicile de tămăduire implicit de vrăjitorie.

În Sahihan se relatează că Aişa a spus:

Atunci când i s-au făcut vrăji Trimisului lui Allah  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ), doi îngeri stăteau alături de el, unul aproape de cap şi celălalt la picioarele lui, iar unul dintre ei a întrebat:

Ce s-a întâmplat cu el?

Iar celălalt înger a zis: Este matbub (atins de magie).

Primul înger a întrebat: Cine a făcut tibb (lucrare) asupra lui?

Cel de-al doilea înger a răspuns: Cutare evreu.

Abu Ubaid a spus că aceia asupra cărora s-a aruncat o vrajă se numesc matbub, cu sensul de: atinşi de magie.

Înţelesul medical, totuşi, este cel predominant, cuvântul tabib se referă la o persoană care are cunoştinţe în domeniul medicinii, toate tipurile de ştiinţe medicale fiind incluse în această categorie.

Înţelepciunea acestei relatări profetice este aceea că doctorului incompetent i se cere să plătească pentru greşelile sale, deoarece a practicat o profesie fără a fi calificat pentru aceasta şi apoi le-a provocat rău oamenilor pe care, de fapt, i-a înşelat. Prin urmare acei medici care nu sunt calificaţi pentru această profesie sunt responsabili pentru orice atingeri aduse sănătăţii pacienţilor.

Al-Khattabi a spus: Nu există nici o diferenţă de opinie (între învăţaţi) cu privire la verdictul potrivit căruia cel care tratează un bolnav şi îi provoacă o vătămare este responsabil pentru faptele sale din punct de vedere financiar. Cei care se implică într-o profesie a cărei ştiinţă nu o stăpânesc sunt agresori. Deci atunci când acţiunile lor conduc la o vătămare, agresorii trebuie să plătească pentru aceasta, din punct de vedere financiar, nu fizic, din moment ce persoana bolnavă a permis unor astfel de ignoranţi să o trateze.

Există cinci feluri de doctori:

Medicul expert, care nu încalcă nici unul din drepturile profesiei sale şi se comportă într-un mod responsabil. Când o astfel de persoană se ocupă de un suferind, în cadrul unui act permis atât de religie, cât şi de bolnav, şi comite o greşeală, el nu va fi făcut responsabil. De exemplu, atunci când un doctor priceput în meseria sa practică circumcizia asupra unui băiat, în circumstanţe favorabile, însă organul suferă vreo vătămare, din alte cauze, doctorul nu va fi făcut responsabil pentru această eroare.

O a doua categorie îi cuprinde pe acei doctori ignoranţi care tratează o persoană suferindă şi îi aduc o vătămare. În cazul în care cel care a suferit vătămarea avea cunoştinţă despre faptul că doctorul nu era cunoscător, dar totuşi i-a permis să îi administreze tratamentul, atunci nu va putea cere nici o compensaţie. Acest verdict nu contrazice hadisul pe care l-am menţionat la începutul capitolului. Cuvintele hadisului indică faptul că cei care trebuie să plătească pentru greşelile lor trebuie să fi înşelat bolnavul şi să îl fi determinat să creadă că sunt doctori pricepuţi. Dacă cel suferind crede că o anumită persoană este un doctor bun şi îi permite să îl trateze, se impune ca medicul să îi ofere compensaţii celui afectat pentru orice vătămare i-ar fi provocat. Atunci când un presupus doctor prescrie un medicament pentru cel bolnav, iar acesta din urmă îşi administrează leacul crezând că doctorul i l-a prescris bazându-se pe cunoştinţele sale, iar leacul îi aduce vreo vătămare, se vor cere compensaţii.

Cea de-a treia categorie cuprinde doctorii experţi cărora li s-a acordat permisiunea de a trata o persoană, însă au comis o greşeală şi au vătămat un alt organ sănătos (nu ne referim la organul care făcea obiectul tratamentului); în această situaţie trebuie plătite compensaţii, pentru că avem de-a face cu o agresiune realizată în urma unei greşeli. Diferenţele de opinie dintre învăţaţii musulmani au ridicat următoarea întrebare: Făptuitorul de malpraxis va plăti compensaţia din propriul său buzunar sau din trezoreria islamică?

Există două opinii cu privire la acest aspect:

Dacă doctorul nu este musulman atunci va plăti compensaţia din banii săi, dar dacă doctorul este musulman, unii învăţaţi susţin că este datoria legiuitorului islamic de a acorda compensaţia în numele medicului acuzat.

Din cea de-a patra categorie face parte doctorul priceput care îi prescrie bolnavului un medicament nepotrivit iar acesta moare în urma administrării acestuia. Şi asupra acestui subiect există două opinii: unii susţin că trezoreria islamic trebuie să plătească respectiva compensaţie, în timp ce adepţii celeilalte opinii cer ca plata să fie efectuată din fondurile proprii ale doctorului.

Din cea de-a cincea categorie face parte doctorul învăţat care a amputat un organ unei persoane bolnave psihic sau unui copil, fără a avea permisiunea de a face acest lucru, sau care a practicat o circumcizie asupra unui băiat fără permisiunea părinţilor lui iar organul acestuia a suferit o vătămare. Unii învăţaţi susţin că doctorului i se cere să plătească compensaţia deoarece nu avusese permisiunea de a opera. Dacă tutorele sau părintele i-a permis doctorului să facă operaţia, acestuia nu i se va cere să plătească pentru greşeala sa. Este posibil ca doctorul care operează, fără a avea acordul pentru operaţie, să nu plătească vreo compensaţie, deoarece el intenţionase să facă un bine şi nu este răspunzător pentru vătămarea produsă.

Relatarea profetică de la începutul acestui capitol menţionează acte medicale cum ar fi: prescrierea de leacuri, aplicarea de substanţe, actele medicale clasice, practicarea circumciziei, extragerea de sânge şi realizarea de incizii, sudarea oaselor rupte, cauterizarea şi administrarea de injecţii, medicina veterinară, etc.

Doctorul priceput realizează următorii paşi atunci când tratează orice tip de boală:

  1. Stabileşte diagnosticul afecţiunii.
  2. Identifică toate cauzele ce au provocat afecţiunea.
  3. Examinează bolnavul pentru a decide dacă organismul său este capabil să lupte cu boala sau este mai slab decât aceasta. Dacă pacientul este suficient de puternic pentru a rezista, doctorul nu trebuie să îi prescrie medicamente.
  4. Examinează starea şi condiţia pacientului.
  5. Examinează schimbările care intervin în starea pacientului.
  6. Examinează vârsta bolnavului.
  7. Analizează obiceiurile bolnavului şi obişnuinţele acestuia.
  8. Investighează care au fost afecţiunile sezoniere.
  9. Ia în considerare locul de naştere al bolnavului.
  10. Ia în considerare condiţiile atmosferice din perioada contractării bolii.
  11. Identifică medicamentele eficiente şi adecvate ce pot fi administrate.
  12. Examinează eficienţa medicamentului şi modul corect de dozare.
  13. Doctorul nu intenţionează doar să vindece afecţiunea, ci, de asemenea, să o prevină – ceea ce este şi mai important. Dacă tratamentul pentru vindecarea unei afecţiuni ar putea conduce la o suferinţă şi mai mare, doctorul ar trebui să permită ca afecţiunea curentă să rămână cantonată în corp şi să încerce să o amelioreze. De exemplu, unele probleme care ţin de orificiile venelor se tratează prin incizie sau prin secţionare, dar un astfel de tratament ar putea conduce la alte suferinţe acute.
  14. Alegerea şi prescrierea celui mai simplu leac în cadrul tratamentului, adică a unui leac menit să garanteze vindecarea. Spre exemplu, doctorul nu trebuie să prescrie medicamente fără a face o investigaţie referitoare la opţiunile de a trata pacientul prin intermediul unei diete. Nu ar trebui să prescrie mai multe leacuri sau medicamente complexe fără să ia în considerare opţiunile reprezentate de leacurile mai simple. Un semn care atestă faptul că doctorul este priceput constă în prescrierea consumării unor alimente care pot înlocui medicamentele; el trebuie să ia în considerare, în primul rând, leacurile simple, nu pe cele complexe.
  15. Doctorul examinează posibilitatea de a trata afecţiunea. Dacă află că nu este posibil să o trateze, se cuvine să îşi economisească energia şi să îşi salveze reputaţia, să evite în a cădea pradă propriei sale lăcomii şi să nu pretindă că poate trata ceea ce este incurabil.

Dacă boala este vindecabilă, doctorul va examina posibilitatea de a vindeca complet pacientul sau, cel puţin, de a face boala mai suportabilă. Dacă în urma investigaţiilor află că nu poate nici să vindece, nici să micşoreze intensitatea bolii, trebuie să caute soluţii prin care să oprească agravarea suferinţei. În acest caz leacul trebuie administrat cu scopul de a întări puterea organismului şi de a opri evoluţia bolii.

  1. Doctorul nu ar trebui să extragă substanţele toxice înainte ca acestea să se fi stabilizat şi maturat.
  2. Este bine ca medicul să deţină cunoştinţe referitoare la suferinţele inimii şi ale sufletului, precum şi în ceea ce priveşte gama de opţiuni eficiente în tratarea acestora, deoarece stările şi sentimentele inimii produc efecte asupra trupului. Din acest motiv afirmăm că doctorul care este expert în afecţiunile inimii, pe lângă cunoştinţele sale cu privire la bolile care afectează corpul, este un medic desăvârşit. Pe de altă parte acela care nu are cunoştinţe cu privire la suferinţele inimii dar cunoaşte ceea ce ţine de corp, este un doctor doar-pe-jumătate. Cel care nu examinează starea inimii pacientului şi nu îl încurajează să îşi întărească sufletul şi corpul prin fapte bune, cum ar fi caritatea, interesul de a se apropia de Allah şi de a accede la o viaţă veşnică, fericită, acela nu este doctor. Se poate afirma, mai degrabă, că este un fals medic. De fapt cele mai bune leacuri constau în a face fapte bune, acte de caritate, pomenindu-L pe Allah şi implorându-L, căutând ajutorul Lui, invocându-I numele cu căinţă sinceră. Astfel de fapte bune au într-adevăr un profund efect asupra vindecării afecţiunilor, un efect mai puternic decât cel al leacurilor comune, oferindu-i celui suferind credinţa în aceste remedii divine.
  3. Îngăduinţa şi blândeţea manifestate faţă de bolnav sunt aspecte importante, doctorul trebuie să se poarte cu răbdare, ca şi cum bolnavul ar fi un copil, abordându-l cu tact.
  4. Doctorul trebuie să exploateze diversitatea de leacuri medicale şi spirituale, folosindu-şi în acelaşi timp imaginaţia.
  5. Tratamentul pe care îl prescrie se cuvine a fi centrat pe cele şase principii care reprezintă fundamentul profesiei sale. Pentru început doctorul trebuie să păstreze starea de sănătate a pacientului iar ulterior să încerce să recupereze sănătatea pierdută. Al treilea aspect se referă la vindecarea afecţiunii. În al patrulea rând trebuie cel puţin să diminueze intensitatea bolii. Al cincilea element priveşte ignorarea unui rău de dimensiuni mai mici şi tratarea răului mai mare. Iar în al şaselea rând ar trebui să ignore binele mai mic, cu scopul de a obţine o stare de bine mai însemnată. Ştiinţa medicală este centrată pe aceste şase principii de bază, iar acel medic care nu se bazează pe acestea nu a atins încă excelenţa în medicină.

Bolnavul trece prin patru stadii:

Începutul

Stadiul intens

Stadiul de estompare

Sfârşitul perioadei de boală

Din moment ce persoana bolnavă trece prin aceste patru etape, doctorul o va examina pe fiecare în mod separat şi va aplica tratamentul adecvat. De exemplu, dacă doctorul consideră că este momentul extragerii substanţelor dăunătoare ce au fost maturate, el va proceda în acest sens. Dacă acest lucru nu este posibil atunci când boala s-a declanşat, mai ales dacă a intrat deja în progresie sau dacă organismul este slăbit, ori condiţiile nu sunt prielnice, doctorul nu trebuie să continue acest pas. Dacă el ignoră acest avertisment, organismul va fi ocupat să proceseze tratamentul instituit şi nu se va concentra asupra luptei cu boala. Este ca şi cum i s-ar cere unui soldat care nu poate face altceva decât să îşi păzească poziţia să iasă din defensivă şi să atace. În acest stadiu doctorul se va preocupa doar de păstrarea forţei organismului. Atunci când evoluţia bolii a fost stopată, doctorul va demara tratarea cauzelor bolii. Este chiar mai bine ca acest proces să aibă loc când boala începe să se retragă şi este aproape de sfârşit. Această situaţie este similară cu aceea în care inamicul a început să îşi piardă puterea iar capacităţile sale se apropie de sfârşit; în aceste condiţii capturarea sa devine mult mai uşoară. Atunci când duşmanul dă bir cu fugiţii este mai uşor de prins. Este cunoscut faptul că puterea duşmanului se află la nivelul maxim în momentul în care iniţiază atacul; aceasta fiind şi raportul dintre medicină şi organismul suferind. Doctorul priceput foloseşte cel mai uşor leac la început iar apoi trece la medicaţia mai puternică, în afară de situaţia în care se teme că puterea organismului să nu sece dacă nu foloseşte de la început cea mai puternică medicaţie. Doctorul iscusit nu utilizează aceeaşi medicaţie într-un mod care i-ar permite corpului să se obişnuiască cu aceasta şi să o facă să îşi piardă astfel eficienţa. Am menţionat deja faptul că doctorul trebuie să ia mai întâi în considerare posibilitatea de a prescrie o dietă înainte de a trece la adminstrarea de medicamente. Dacă doctorul nu este sigur cu privire la natura bolii, nu trebuie să dea un tratament medicamentos înainte de a fi convins de corectitudinea diagnosticului său. Nu există nici un rău în administrarea unei medicaţii care nu are efecte secundare sau repercusiuni negative.

Atunci când organismul este atacat de mai multe boli, doctorul începe cu administrarea unei medicament care poate să îndeplinească trei condiţii: să trateze boala care ar putea conduce şi la vindecarea altor suferinţe; de exemplu, atunci când se confruntă cu un edem (o umflătură) şi un ulcer, începe prin a trata ulcerul.

A doua condiţie ce trebuie îndeplinită se referă la acordarea întâietăţii acelei boli care le-a cauzat pe celelalte. De exemplu, dacă doctorul se confruntă cu o embolie (obstrucţionarea unei artere provoactă de un conglomerat produs din sânge îngroşat, desprins dintr-o parte a sistemului circulator şi deplasat în altă arie) şi febra cauzată de o infecţie, trebuie să înceapă cu prima sursă a bolii.

A treia condiţie se referă la cazul în care una din cele două boli este mai gravă decât cealaltă; atunci doctorul va începe cu suferinţa acută dar totodată va examina modul în care progreseasză celelalte boli.

Atunci când organismul este atacat atât de boală, cât şi de o suferinţă care se manifestă  doar prin simptome, doctorul începe prin a trata boala, în cazul în care afecţiunea simptomatică nu este mai puternică. Dacă poate să înlocuiască tratamentele medicale prin diete, post sau repaus, este mai bine să procedeze astfel.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s