Întrebarea 4

= Şabestari =

Grădina Tainei

گل سان رز

***

4

Zi-mi cine e drumeţul la drum acum pornit?

Cui i se poate spune că-i om desăvârşit?

Răspuns

313

Mă-ntrebi: „Cine-i drumeţul mergând tot înainte?”

E cel care-şi cunoaşte deplin a lui sorginte.

314

Şi drumeţia-l duce pe vrednicul drumar,

de la ce-i posibil – la ce e necesar.

315

El e drumeţul care, grăbindu-se pe drum,

s-a curăţat pe sine ca flacăra de fum.

316

Întors din drumeţia dintâi, a devenit,

pe-a doua împlinind-o, un om desăvârşit.

***

Rânduiri

317

E bine-ntâi să afli-n ce chip el s-a ivit,

acel menit s-ajungă un om desăvârşit.

318

Ne-nsufleţit apare în pântecul de mamă,

şi-un duh apoi primeşte spre-a-şi da de toate seamă.

319

Ca-n viaţă să se mişte, Cel Sfânt îi dă putinţă

şi-l face-apoi s-ajungă stăpân peste voinţă.

320

Copil fiind, prin simţuri el lumea o cunoaşte,

şi ale lumii-ispite pe urmă-ncep a-l paşte.

321

Când rânduite-s cele aflate despre lume,

le-adună judecata în câte-un tot anume.

322

Se iscă-n el mânia, apar trupeşti dorinţi,

ce zămislesc trufia şi pofta de arginţi.

323

Şi josnice imbolduri atunci şi-arată gheara,

şi el mai rău devine ca diavolul şi fiara.

324

E cea mai joasă treaptă ce-o are dinainte,

opusă întru totul Unicităţii sfinte.

325

Căci multiplicitatea iscată e de faptă,

şi omul către-opusul obârşiei se-ndreaptă.

326

Şi prins dacă rămâne-ntr-o astfel de capcană,

necredincios devine, mai rău ca o lighioană.

327

Dar dacă din cea lume o rază-n el străluce,

sau cugetul o bună dovadă îi aduce,

328

în inimă el simte-ndurarea cea divină,

ce-l face de pe calea-apucată să revină.

329

Divina luminare ori singura dovadă

atuncea îi arată-n ce trebuie să creadă.

331

Cuprins e de căinţă urmaşul lui Adam

şi-ajunge unul dintre aleşii-acestui neam.

332

Şi curăţat de orice înjositoare faptă,

precum profetul Idris spre ceruri se îndreaptă.

333

De rele obiceiuri atunci el se dezvaţă,

şi-asemenea lui Noe îşi mântuie-a sa viaţă.

334

Când a-nţeles că toate se trag din Cel Divin,

ca Abraham se-ncrede în Domnul pe deplin.

335

Când îi ajunge vrerii divine-a-i fi unealtă,

el intră ca şi Moise pe poarta cea mai ’naltă.

336

Şi când se liberează de toată-a sa ştiinţă,

el ca Iisus, în ceruri s-ajungă-are putinţă.

337

Când sinele-şi jertfeşte, de-ndată ce s-a-nfrânt,

lui Mahomed asemeni, se-nalţă spre Cel Sfânt.

338

Şi starea lui din urmă cu-ntâia se uneşte.

Nici un profet sau înger nu i se-asemuieşte.

***

Pilduiri

339

Profetu-i ca un soare iar sfântu-i ca şi luna.

Se întâlnesc când Domnul pe frunţi le-a pus cununa.

340

Străluce profeţia-n a ei desăvârşire.

Sfinţenia-i apare căci nu e-o tăinuire.

341

A sfântului sfinţenie nu trebuie să se vadă.

Profetul şi-o arată şi-o-aduce drept dovadă.

343

Pornind drumeţul de la „Pe-Allah de-L vei iubi”

ajunge la lăcaşul „Allah te va-ndrăgi”.

344

Şi în lăcaşu-acesta de taină, Cel Divin,

iubindu-l, îl absoarbe atuncea pe deplin.

345

El pân-la capăt drumul acest l-a străbătut,

când şi-a unit sfârşitul cu al său început.

346

Desăvârşit e omul ce din desăvârşire

se poartă ca şi sclavul, dând lumii pilduire.

348

De străbătut-a drumul cel fără de prihană,

pe creştet Domnu-i pune-a califului coroană.

349

Mort pentru sine însuşi, el se înveşniceşte

când iarăşi cu-nceputul sfârşitul şi-l uneşte.

350

Din Legile Credinţei îşi ţese-al său veşmânt.

Lăuntrul său devine-atunci Calea spre Cel Sfânt.

351

Pătrunsă de-Adevărul etern e-a sa fiinţă.

Pricepe tot ce se-află-ntre crez şi necredinţă.

352

Doar cu virtuţi înalte-nzestrată e-a sa fire.

Vestit e pentru cele ce ştie şi smerire.

353

Sunt toate-n el. De toate el s-a desprins deplin,

şi-l ţine-ascuns cu totul al Tainei baldachin.

***

Pilduiri

354

Stricat ajunge miezul migdalei de l-ai scos

din coaja lui când el crud e şi apos.

355

Doar când migdala-i coaptă, de ea tu să ai parte,

şi-atuncea scoate-i miezul, dând coaja la o parte.

356

Căci Legea este coaja, – Adevărul este miezul

şi între ele-i Calea spre Domnul. Ăsta-i crezul.

357

A scoate prea devreme-acel miez e o greşeală.

Doar copt, fără de coajă, -i bun miezul de migdală.

358

Iar când drumeţul de la izvorul sfânt se-adapă,

e copt de-acuma miezul şi coaja-i atunci crapă.

359

Străin de lumea-aceasta un alt drumeţ devine,

şi contopit cu Domnul, în ea nu mai revine.

360

Iar alt drumeţ, ce coaja-a păstrat-o, se iveşte

şi-o altă drumeţie pe urmă împlineşte.

361

Din glie şi din apă născut ca un copac,

cu crengi ce peste bolta cerească se desfac,

362

la rându-i zămisleşte alt sâmbure atunci,

ce se-nmulţeşte-n urma divinelor porunci.

363

Şi sâmburele-ajunge apoi iarăşi un copac,

cum punctele-ajung linii şi-n cercuri se prefac.

364

Atuncea când drumeţu-al său drum şi l-a-mplinit,

vezi, punctul său din urmă cu primul s-a unit.

365

El seamănă prea bine cu braţu-unui compas,

ce pleacă iar din punctul din care-un cerc a tras.

366

Şi când sfârşeşte drumul cel fără de prihană,

pe creştet Domnu-i pune-a califului coroană.

368

„Deci care e sfârşitul?” Celor ce-au întrebat,

răspunsu-i: „A te-ntoarce de unde ai plecat”.

***

Rânduiri

369

Vezi, profeţia-avut-a-n Adam a sa ivire.

Prin Mahomed ajuns-a apoi la desăvârşire.

370

Sfinţenia urmat-a tot timpul profeţia,

dar altfel pân-la urmă-mplini-va drumeţia.

371

A ei deplinătate se va vădi-n Mahdi,

şi-a lumii drumeţie prin el se va-mplini.

373

Cum fost-a cu Profetul în strânsă înrudire

el îi v-aduce lumii deplină izbăvire.

374

În lunile-amândouă va deveni imam,

şi drept calif l-avea-vor urmaşii lui Adam.

375

Când soarele îşi smulge din bezna nopţii raza,

apare dimineaţa şi mai târziu amiaza.

376

Apoi rotirea bolţii îi dăruie vederii

amurgul unei zile şi începutul serii.

377

Lumina profeţiei e-un soare preamărit,

ce ba-n Adam sclipit-a, ba-n Moise-a strălucit.

379

Iar fiecare umbră, iscată de-acel soare,

întruchipează treapta credinţei în urcare.

380

De-amiază-avut-a parte al nostru Mahomed,

căci umbrele atuncea deloc nu mai purced.

388

Vezi, fiecărei umbre ce-o iscă răsăritul,

o alta-i corespunde, ce-o naşte asfinţitul.

391

Sfinţenia deplină se va vădi-n Mahdi,

când punctul cel din urmă pe primu-l va-ntâlni.

395

Şi taina Unităţii cine-o pătrunde oare?

Şi ce cunoscătorul să afle e în stare?

***

Răspuns

396

Vezi, tainei Unităţii ajunge să-i dea glas

doar cel care nu face pe drum nici un popas.

397

Suprema Existenţă cunoscătoru-o ştie.

Supremei Existenţe i-aduce mărturie.

398

El nu cunoaşte-o altă existenţă-adevărată.

Decât oricare alta, Ea e cea mai curată.

399

Cum viaţa ta întreagă e doar o buruiană,

grăbeşte-te şi smulge-o! Fii fără de prihană!

400

Şi curăţă prea bine al inimii lăcaş,

să-şi facă îndrăgitul din el al Său sălaş.

401

Când vei pleca din tine, -nlăuntru-ţi va intra,

şi-n tine, făr’ de tine, splendoarea-şi v-arăta.

404

Cât timp mai este omul de viaţă întinat,

cunoaşterea n-ajunge l-al ei izvor curat.

405

Cât timp nu-nlături stăvili ce-nchid al tău făgaş,

lumina-I n-o să intre-n al inimii lăcaş.

406

Aşa cum patru stăvili tu afli-n astă lume,

tot astfel sunt şi patru purificări anume.

407

Întâia-i să te cureţi de-orice dorinţi trupeşti.

A doua de păcate, ispite diavoleşti.

408

A treia-i să te cureţi de-orice urât nărav,

ce-l face pe-om s-ajungă un animal hulpav.

409

A patra-i să te cureţi de tot ce-ai tăinuit.

Aicea drumeţia a-ajuns la-al ei sfârşit.

410

Doar cel ce-n chipul-acesta s-a curăţat deplin,

e vrednic să se roage apoi la Cel Divin.

411

Pân-ce de al tău sine nu te vei lepăda,

cum crezi c-adevărată v-ajunge ruga ta?

412

Dar când a ta esenţă va fi făr-de-amalgam.

v-ajunge a ta rugă „al ochilor balsam”.

413

Şi orice deosebire va fi dispărut

între cel ce cunoaşte şi Cel cunoscut.