Răbdare şi perseverenţă

= XXII =

***

Factori

Este firesc ca oamenii sensibili şi cu fire blândă să mediteze adânc la factorii care au inspirat primilor musulmani acea constanţă şi perseverenţă miraculoase. Este normal să ne mirăm cum au reuşit acei oameni să tolereze persecuţii inumane şi să înfrunte cu dârzenie torturile tiranice. Referitor la aceste întrebări, considerăm înţelept să schiţăm pe scurt aceste motivaţii fundamentale:

Credinţa neclintită în Allah

Primul şi cel mai important factor este, fără îndoială, credinţa neclintită în Allah Cel Unic, cuplată cu un grad minunat de percepere a atributelor Lui. Un om care are această credinţă bine conturată în inima lui va considera aceste dificultăţi previzibile ca pe nişte miraje şi sub nici o formă nu le va compara cu dulceaţa credinţei.

El trimite din cer apă ce curge pe văi după măsura lor şi şuvoiul cară o spumă deasupra, asemănătoare cu spuma a ceea ce focul topeşte pentru făurirea de podoabe şi unelte. Astfel Allah dă pilde despre adevăr şi deşărtăciune. Spuma se risipeşte iar ce foloseşte oamenilor rămâne pe pământ. Astfel dă Allah pildele. 13:17

Alţi factori care derivă din această credinţă sunt:

Un conducător iubit din toată inima

Muhammad , marele conducător al comunităţii musulmane şi al omenirii în general, era un om exemplar, cu maniere perfecte şi atribute nobile. Nimeni nu se putea măsura cu însuşirile sale – nobleţe, cinste, loialitate – unanim recunoscute, veritabile şi necontestate nici chiar de duşmanii săi. Însuşi Abu Jahl, marele duşman al islamului, a spus în nenumărate rânduri:

O, Muhammad, noi nu suntem în măsură să te hulim pe tine, dar nu credem în ceea ce ne-ai adus (islamul).

Se povesteşte că trei oameni din tribul Quraiş au ascultat fiecare separat şi în secret nişte versete din Nobilul Coran. Mai târziu, acest secret a fost descoperit şi unul dintre ei l-a întrebat pe Abu Jahl ce credea despre ceea ce auzise de la Muhammad . El a răspuns:

Noi ne-am luptat cu cei din neamul Abd Munaf pentru onoarea şi mândria de a conduce şi am avut parte de privilegii egale prin competiţie. Apoi ei au început să se laude, spunând că din mijlocul lor s-a ridicat un profet a cărui revelaţie a coborât din ceruri. Jur, că noi nu vom crede în el niciodată.

Aşa că Allah a revelat:

…ei nu te socotesc pe tine mincinos, ci nelegiuiţii tăgăduiesc versetele lui Allah. 6:33

Într-o zi, necredincioşii quraişi l-au necăjit în trei rânduri cu o remarcă răutăcioasă. El a tăcut la început, dar a treia oară le-a spus:

O, trib Quraiş! Pe toţi vă aşteaptă pieirea.

Ei au fost luaţi prin surprindere şi teama le-a umplut inimile într-o asemenea măsură, încât până şi cel mai ostil dintre ei a încercat să-şi ceară în cei mai politicoşi termeni posibili iertare pentru insulta adusă.

Atunci când, în timp ce se prosterna în rugăciune, au aruncat în Profet cu măruntaiele unei cămile, el a invocat mânia lui Allah asupra lor, iar ei au fost cuprinşi de o stare inexplicabilă de îngrijorare, fiind aproape convinşi că vor fi distruşi.

Ubai bin Khalaf ameninţa tot timpul că îl va ucide pe Muhammad . Într-o zi, Profetul a ripostat, spunând că îl va ucide prin Voinţa lui Allah. Când Ubai s-a rănit la gât în ziua de Uhud, şi-a adus aminte cu înspăimântare de cuvintele Profetului şi a spus:

Sunt convins că ar putea să mă omoare chiar şi numai scuipându-mă.

Sa’d bin Mu’adh i-a spus lui Omayya bin Khalaf în Mecca:

L-am auzit într-o zi pe Muhammad spunând că musulmanii cu siguranţă te vor omorî.

Omayya a fost extrem de speriat şi a jurat că nu va mai ieşi niciodată din Mecca. Atunci când Abu Jahl l-a obligat să li se alăture pentru a lupta împotriva Profetului în ziua de Badr, el a cumpărat cele mai bune şi mai agile cămile din Mecca, pentru a-şi putea grăbi cât mai tare fuga. Soţia sa l-a atenţionat să nu părăsească Mecca, amintindu-i cuvintele lui Sa’d, dar el a spus:

Pe Allah, nici nu mă gândesc să merg cu quraişii, mă voi despărţi de ei după o distanţă scurtă.

Oriunde s-ar fi aflat, duşmanii Profetului erau bântuiţi de acelaşi sentiment de spaimă şi de frică. Pe de altă parte, prietenii şi companionii Profetului îl iubeau foarte mult iar el ocupa locul cel mai de cinste în inimile lor. Erau gata oricând să-l apere şi să-i asigure bunăstarea, chiar şi cu riscul vieţii lor. Într-o zi, Abu Bakr bin Abu Quhafa a fost bătut foarte rău de Utba bin Rabi’a, un politeist groaznic. Aproape tot trupul lui sângera şi el se afla în pragul morţii. Totuşi, când oamenii săi, extrem de indignaţi de nenorocirea lui, l-au adus acasă, el a jurat că nu va mai bea sau mânca nimic până când nu-i vor spune că Muhammad se află în siguranţă. Acesta era spiritul de altruism şi sacrificiu ce caracterizau comportamentul primilor tovarăşi ai Profetului .

Simţul responsabilităţii

Primii companioni erau profund conştienţi de imensa responsabilitate ce cădea pe umerii lor. De asemenea, ei erau convinşi că îndeplinirea acelor sarcini era inevitabilă, chiar dacă ea atrăgea persecuţii din partea necredincioşilor, de teama implicaţiilor, a consecinţelor pe care l-ar putea suferi omenirea.

Credinţa nestrămutată în Viaţa de Apoi

Aceasta era piatra de temelie care le întărea simţul responsabilităţii. Exista certitudinea clară, fundamentată în lumina religiei, că se vor trezi din morţi în Ziua Învierii şi vor da socoteală pentru toate faptele lor lumeşti, fie mici, fie mari. Ei erau convinşi că viitorul lor pe lumea cealaltă va depinde în întregime de faptele săvârşite în viaţa de pe pământ şi, în funcţie de aceste fapte, vor intra fie în Grădina Eternă, fie în Iadul cel fără de moarte. Toată viaţa lor alterna între speranţa în mila lui Allah şi frica de pedeapsa Lui. „Şi aceia care dau ce dau cu inimile pline de frică [la gândul că] se vor întoarce la Domnul lor” 23:60. Ei ştiau deja că viaţa lor în această lume, cu toate bucuriile şi durerile ei, nu valora nimic în comparaţie cu Viaţa de Apoi. Asemenea convingeri adânci au născut în ei un sentiment de indiferenţă faţă de toate necazurile şi greutăţile ce îi aşteptau în această viaţă.

Versetele şi capitolele Nobilului Coran erau atractiv, puternic şi succesiv revelate în acea perioadă întunecată şi criptică, sprijinind şi avansând argumentele asupra adevărului şi trăiniciei principiilor islamice în jurul axei cărora se învârtea întreaga chemare a lui Muhammad . Ele au constituit baza sănătoasă pe care avea să fie stabilită cea mai bună şi mai minunată societate de creaţie divină. Versetele coranice au servit, de asemenea, la înălţarea sentimentelor credincioşilor, le-au întărit fiinţa pe Calea răbdării şi a îndurării şi le-au prezentat cele mai limpezi exemple şi cele mai sugestive indicaţii.

„Sau aţi socotit că veţi intra în Rai înainte de a se fi abătut asupra voastră încă asemenea celor [care s-au abătut] asupra acelora care au fost mai înainte de voi? I-au lovit nenorociri şi iar nenorociri şi au fost zgâlţâiţi până într-atât încât au strigat Trimisul şi cei care au crezut împreună cu el: Când vine ajutorul lui Allah? [Răbdare] Ajutorul lui Allah este [cu siguranţă] aproape. 2:214

Oare socotesc oamenii că vor fi lăsaţi [în pace], dacă vor spune noi credem? şi că ei nu vor fi încercaţi? Noi i-am încercat pe cei de dinaintea lor şi Allah îi cunoaşte pe cei care spun adevărul şi îi cunoaşte pe cei care mint (în privinţa credinţei) 29:2-3

Simpla mărturisire verbală a credinţei nu este suficientă. Ea trebuie încercată şi verificată în adevărul crunt al vieţii. Oamenii vor fi supuşi la tot felul de încercări atât în viaţa individuală cât şi în relaţiile cu mediul din jurul lor, pentru a vedea dacă pot rezista în permanenţă şi îl pot pune pe Domnul, mai presus de ei înşişi. Multă durere, tristeţe şi sacrificiu de sine ar putea fi necesare, şi aceasta, nu pentru că ele sunt bune în sine, ci pentru că ne vor purifica la fel ca focul din creuzetul unui aurar care arde zgura.

De asemenea aceste versete au constituit un răspuns incontestabil la declaraţiile false ale necredincioşilor şi un ultimatum clar ce sugera consecinţele groaznice care ar putea surveni în cazul în care persistau în necredinţă. Pe de altă parte, Nobilul Coran conducea musulmanii spre o lume nouă, luminându-i asupra calităţilor acesteia, a frumuseţii şi perfecţiunii dumnezeieşti, a impactului bunătăţii şi al milei, precum şi asupra faptelor prin care pot căuta bucurarea lui Allah. Versetele prezintă implicit mesaje pline de sens ce poartă veşti îmbucurătoare asupra Milei Divine ce conduce spre fericirea eternă în Paradis. În acelaşi timp, versetele înfăţişau sfârşitul tiranilor şi necredincioşilor – ei vor fi aduşi la Judecata Divină şi apoi târâţi în Foc, unde vor gusta din chinurile Iadului.

Prevestire despre reuşită

De când au început să simtă adversităţile vieţii, musulmanii au avut certitudinea că aderarea la islam nu înseamnă implicarea în greutăţi sau săparea propriului mormânt. Ei au fost conştienţi că islamul avea ca scop eliminarea tradiţiei preislamice şi distrugerea sistemului ei nelegiuit. Prevestiri de acest fel erau revelate uneori explicit, iar alteori implicit, într-o manieră relevantă pentru situaţia dată. Când musulmanii au fost forţaţi să suporte constrângeri sau când viaţa lor se afla sub restricţii continue, atunci erau revelate versete care povesteau întâmplări asemănătoare ale unor profeţi şi oameni din trecut, precum şi durerile şi suferinţele pe care aceştia le-au simţit. Versetele conţineau şi indicii sugestive asupra sfârşitului tragic al necredincioşilor meccani, înfăţişând pierzania lor finală, dar, în acelaşi timp, oferind prevestiri credincioşilor şi promiţând adevăraţilor slujitori stăpânirea cu succes a pământului, precum şi victoria Chemării islamice şi a adepţilor ei.

În acest context, am putea exemplifica unele versete referitoare la victoria finală ce va încorona perseverenţa şi răbdarea musulmanilor.

Cuvântul Nostru a fost rostit mai înainte faţă de robii Noştri cei trimişi,

Că vor fi cei victorioşi,

Şi că oştenii Noştri vor fi cei biruitori,

Deci întoarce-te de la ei până la un timp!

Şi priveşte la ei (atunci când îi loveşte pedeapsa), căci atunci, şi ei vor vedea!

Oare vor ei să grăbească pedeapsa Noastră?

Dar când va coborî ea în curtea lor, rea dimineaţă va fi pentru cei preveniţi!

37: 171-177

În acelaşi context, Allah i-a revelat Profetului Său:

Dar mulţimea lor va fi înfrântă şi ei vor întoarce spatele (fugind) 54:45

Va fi pusă pe fugă oştirea celor aliaţi de acolo 38:11

Musulmanii care au emigrat în Abisinia (Etiopia) au auzit următoarele versete:

Acelora care au pribegit pentru Allah, după ce au suferit nedreptate, le vom pregăti (locuinţă) bună în această viaţă, dar răsplata lor în Viaţa de Apoi va fi şi mai mare. Măcar dacă ei ar şti! 16:41

În contextul întâmplării lui Iosif, s-a revelat: În Iosif şi în fraţii săi au fost semne pentru aceia care întreabă 12:7, adică meccanii vor avea aceeaşi soartă – eşec şi capitulare – de care au avut parte şi fraţii lui Iosif.

Cu altă ocazie, Allah vorbeşte despre Mesageri:

Dar cei care nu credeau au zis către trimişii lor: Noi vă vom alunga din ţara noastră, dacă nu vă întoarceţi la religia noastră! Dar Domnul lor le-a revelat: Noi îi vom nimici pe cei nelegiuiţi * Şi vă vom stabili pe voi pe acest pământ, în locul lor! Aceasta pentru aceia care se tem de prezenţa Mea şi se tem de ameninţarea Mea 14: 13-14

În timpul războiului dintre persani şi romani, necredincioşii doreau ca victoria să aparţină primilor, întrucât, la fel ca şi ei, aceştia mărturiseau politeismul, în timp ce musulmanii se rugau pentru victoria bizantinilor, care credeau în Allah, Mesagerii Săi, Cărţile Sale, Revelaţie şi Viaţa de Apoi.

Roma a fost învinsă în acest război de către Persia. După cum am văzut, necredincioşii erau de partea persanilor şi în inima lor sperau că mişcarea islamică, încă tânără şi, la vremea aceea, din punct de vedere numeric slabă şi neajutorată, se va prăbuşi în urma persecuţiilor lor. Ei au interpretat însă greşit adevăratele semne ale timpurilor. Li s-a spus că în curând vor fi dezamăgiţi de calculele lor şi aşa s-a şi întâmplat, atunci când Heraclius şi-a împins campania până în inima Persiei şi quraişii meccani au fost înfrânţi la Badr.

…şi în Ziua aceea, se vor bucura dreptcredincioşii * de ajutorul lui Allah 30:4-5

În timpul forumului Ukaz şi cu astfel de ocazii, Trimisul lui Allah însuşi, nu numai că le oferea lămuriri legate de Grădina cea Veşnică (Raiul), dar le dădea şi veşti despre promisiunile făcute adevăraţilor credincioşi. El le spunea deschis că, dacă mărturiseau cel mai important pilon al islamului, Unicitatea lui Allah, vor prospera şi, cu siguranţă, vor stăpâni întreaga Arabie, supunând Persia.

Khabbab bin al-Aratt l-a îndemnat odată pe Profet să-l invoce pe Allah pentru a-l apăra de adversităţile pe care le suferea din cauza politeiştilor. Faţa Profetului s-a înroşit de mânie şi a răspuns că adevăratul credincios nu trebuie să precipite lucrurile, fiind o obligaţie pentru el să suporte pe cât posibil toate necazurile vieţii, până când religia se va consolida, ceea ce se va întâmpla cu siguranţă, fără a se teme de nimeni în afară de Allah. În acest sens, Profetul s-a referit la perseverenţa pe care trebuiau să o arate musulmanii şi la greutăţile prin care trebuiau să treacă, pentru a pune bazele regatului islamic, unde pacea şi siguranţa vor domni pe tot cuprinsul.

Aceste prevestiri nu erau oferite doar adepţilor lui Muhammad , ci erau de fapt dezvăluite în permanenţă atât credincioşilor, cât şi necredincioşilor. Ori de câte ori cele două părţi se întâlneau, ultimii îi insultau pe cei dintâi şi le spuneau batjocoritor: Iată-i pe stăpânii pământului, care-i vor învinge pe Chosroes şi pe Cezar. Credincioşii, însă, în aşteptarea acelui viitor strălucitor şi divin, perseverau întotdeauna şi răbdau tot felul de persecuţii şi de umilinţe, privindu-le ca pe nişte nori de vară ce se risipesc repede.

În ceea ce-l priveşte pe Profet , el hrănea întotdeauna sufletele adepţilor săi şi le sfinţea cu lumina credinţei, inoculându-le înţelepciunea Coranului şi cultivându-le minţile cu spiritul islamic, care îi înălţa într-o stare de nobilă spiritualitate şi le conferea un grad absolut de liberate faţă de jugul materialismului, precum şi o înaltă morală, suficient de puternică pentru a rezista plăcerilor lumeşti şi pentru a-i conduce de la întuneric, la lumină.

El îi învăţa în permanenţă să fie toleranţi, iertători şi să aibă permanent control asupra propriei fiinţe, pentru a se putea întări în religia lor, a renega patimile şi a se dedica prin credinţa în Allah. I-a învăţat de asemenea să tânjească după Paradis, să studieze ştiinţele în legătura cu credinţa lor, să-şi dea în primul rând lor înşişi socoteală pentru faptele lor, să ţină sub control toate incidentele ce pot provoca mânie şi, în final, să respecte sobrietatea, răbdarea şi gravitatea.

***

= VA URMA =