Refugiu

= XVI =

***

Prima migrare spre Etiopia

Seria de persecuţii a început spre sfârşitul celui de-al patrulea an al Profeţiei, la început mai încet, dar s-a accelerat constant şi s-a înrăutăţit zi de zi şi lună de lună, până când, spre mijlocul celui de-al cincilea an, situaţia s-a agravat atât de tare, încât nu a mai putut fi tolerată şi musulmanii au început să se gândească serios la o soluţie concretă şi realizabilă care să-i scutească de torturile dureroase la care erau supuşi. În acele timpuri întunecate şi pline de disperare a fost revelat capitolul al-Kahf al Coranului, ce conţinea răspunsuri răspicate la întrebările cu care politeiştii din Mecca îi cicăleau continuu pe Profet  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ). În acest capitol al Coranului sunt incluse trei povestiri ce cuprind parabole foarte sugestive pentru adevăraţii credincioşi. Pilda tovarăşilor din peşteră reprezintă o sugestie implicită pentru credincioşi de a părăsi locurile necredinţei şi agresiunii impregnate de pericolul îndepărtării de adevărata religie:

De vă depărtaţi voi de la ei şi de aceia la care ei se închină, afară de Allah, adăpostiţi-vă în peşteră! Domnul vostru vă întinde mila Sa asupra voastră şi vă va orândui lucrurile voastre în linişte şi tihnă 18:16

A doua povestire ne spune despre al-Khidr şi Moise şi conţine referinţe clare şi subtile la vicisitudinile vieţii. Circumstanţele viitoare ale vieţii nu sunt în mod necesar produsele condiţiilor preponderente, ele putând reprezenta, în mod categoric, opusul. În plus, mai este pilda lui Zu-l-Qarnain (cel cu două coarne), puternicul conducător al Apusului şi Răsăritului. Această pildă spune că Allah îi va numi pe adevăraţii Săi slujitori moştenitori peste pământ cu tot ce acesta conţine. Se povesteşte, de asemenea, că Allah trimite din când în când câte un om virtuos pentru a-i apăra pe cei slabi de cei puternici.

Apoi a fost pogorât Capitolul al-Zumar, care se referea direct la migrare şi afirma că pământul este destul de încăpător şi credincioşii nu trebuie să se considere constrânşi de forţele răului şi tiraniei:

Cei care fac bine în această lume vor avea parte de bine. Pământul lui Allah este întins. Cei statornici vor primi răsplata lor fără măsură. 39:10

Profetul  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) aflase deja că Negus, regele Abisiniei, era un conducător cinstit, care nu-şi nedreptăţea supuşii, aşa că a permis unora dintre adepţii lui să caute adăpost în Etiopia.

În luna Regeb a celui de-al cincilea an al Profeţiei, un grup de doisprezece bărbaţi şi patru femei a plecat spre Abisinia. Printre emigranţi se aflau şi Uthman bin Affan şi soţia sa, Ruqayya, fiica Profetului  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ). Referitor la cei doi emigranţi, Profetul  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) a spus: După Avraam şi Lot, ei formează primul grup ce emigrează pentru cauza lui Allah.

Într-o noapte întunecoasă, ei s-au strecurat afară din Mecca şi s-au îndreptat spre mare, unde se aflau două bărci ce navigau întâmplător spre Etiopia, destinaţia lor. Vestea despre plecarea lor a ajuns la urechile Quraişilor, care au şi trimis câţiva oameni în urmărire, dar credincioşii părăsiseră deja Portul Şuaiba şi se îndreptau spre un refugiu sigur, unde au fost primiţi cu căldură şi li s-a oferit ospitalitatea cuvenită.

În luna Ramadan a aceluiaşi an, Profetul  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) a intrat în Sfântul Sanctuar, unde se afla un grup de politeişti Quraiş, printre care unii erau nobili sau bogaţi. El a început brusc să recite capitolul an-Najm. Cuvintele pline de înfricoşare ale lui Allah au coborât pe neaşteptate asupra lor şi ei au înlemnit.

Pentru prima dată, erau zguduiţi de adevărul Revelaţiei. Trucul favorit al acelor oameni doritori de a dezonora Revelaţia fusese nu numai că ei înşişi nu ascultau, ci mai şi vorbeau cu glas tare şi insolent când aceasta era citită, pentru ca nici cei care voiau cu adevărat să asculte, să nu poată auzi. Ei credeau că puteau să înăbuşe vocea lui Allah. De fapt, atrăgeau asupra lor nenorocirea, findcă vocea lui Allah nu poate fi nicicând oprită:

Nu plecaţi urechea la acest Coran, ci faceţi zarvă pentru ca voi să biruiţi! 41:26

Atunci când Cuvintele lui Allah, neînchipuit de fascinante, au venit în contact direct cu inimile lor, au fost vrăjiţi şi au uitat de prezenţele materiale din jurul lor, fiind prinşi într-o stare de atenţie totală faţă de cuvintele divine, în aşa măsură încât, atunci când Profetul  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) a ajuns la finalul furtunos şi înfricoşător: Prosternaţi-vă înaintea lui Allah şi adoraţi-L 53:62, idolatrii, în mod conştient şi cu supunere totală, s-au prosternat cu frică divină şi cu un devotament nepătat. A fost, de fapt, momentul minunat al Adevărului, care a pătruns prin sufletele îndărătnice ale trufaşilor şi batjocoritorilor. Ei au rămas uimiţi când au realizat că vorbele lui Allah le-au cucerit inimile şi au realizat întocmai acel lucru pe care ei încercaseră din răsputeri să-l anihileze şi să-l extermine. Ceilalţi politeişti care nu au fost prezenţi la această scenă i-au certat şi i-au condamnat cu severitate. Ei au început astfel să fabrice minciuni şi să-l calomnieze pe Profet  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ), declarând că el arătase o mare venerare idolilor lor şi le-a atribuit puterea de mijlocire. Toate acestea erau încercări disperate de a găsi o justificare credibilă faptului că se prosternaseră cu toţii în acea zi iar această comportare prostească era în asentiment cu statornicul lor obicei de a spune minciuni şi de a complota.

Veştile despre această întâmplare au fost transmise greşit musulmanilor emigranţi în Abisinia. Ei au fost informaţi că întregul trib Quraiş a îmbrăţişat islamul, hotărând astfel să se întoarcă acasă. Au ajuns la Mecca în luna Şawwal a aceluiaşi an. Când mai aveau doar o oră de mers până la Mecca, realitatea situaţiei a ieşit la iveală. Ei n-au încercat să se ascundă şi nici n-au intrat în secret în oraş, ci au intrat sub tutela unui nobil local. Oricum, din cauza veştilor că musulmanii au fost primiţi cu căldură şi li s-a oferit o bună ospitalitate în Abisinia, politeiştii din Mecca s-au înfuriat teribil şi au început să născocească maltratări şi torturi mai grave şi mai oribile, pe care să le aplice acestora. De aici încolo, Mesagerul lui Allah  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) a considerat absolut necesar să permită pentru a doua oară celor neajutoraţi să caute adăpost în Abisinia. De acestă dată, migraţia nu a fost la fel de uşoară ca prima dată, deoarece Quraişii erau în alertă chiar şi la cele mai mici mişcări ale musulmanilor, care li se păreau cât de cât supecte.

Într-un timp prea scurt încât Quraişii să aibă posibilitatea zădărnicirii încercării de evadare, musulmanii au reuşit să-şi atingă ţelul, însă, la timpul cuvenit. Grupul de emigranţi era format de această dată din opzeci şi trei de bărbaţi şi optsprezece sau nouăsprezece femei. Nu se poate spune cu siguranţă dacă Ammar era sau nu printre ei.

Complotul quraişilor împotriva emigranţilor

Quraişii nu puteau tolera ideea unui refugiu sigur pentru musulmani în Etiopia, aşa încât au trimis doi mesageri pentru a cere extrădarea lor. Aceştia erau Amr bin al-As şi Abdullah bin Abu Rabi’a, înainte ca ei să îmbrăţişeze islamul. Ei au adus cadouri valoroase pentru rege şi cler reuşind să câştige şi câţiva curteni de partea lor.

Trimişii păgâni au pretins că refugiaţii musulmani să fie alungaţi din Etiopia şi daţi în grija lor, pe motiv că îşi abandonaseră religia strămoşilor, iar conducătorul lor predică o religie diferită de a lor şi de cea a regelui.

Regele i-a chemat pe musulmani la curte şi le-a cerut să explice învăţăturile religiei lor. Emigranţii musulmani au hotărât să spună întregul adevăr, indiferent care ar fi fost consecinţele. Ja’far bin Abu Talib s-a ridicat şi a adresat regelui următoarele cuvinte:

O, rege! Am fost împinşi în adâncurile ignoranţei şi ale barbariei. Am adorat idoli, am trăit în necurăţenie, am mâncat mortăciuni şi am vorbit lucruri păcătoase. Am nesocotit orice simţământ de omenie şi îndatoririle ospitalităţii şi bunei vecinătăţi au fost neglijate. Nu cunoşteam altă lege, afară de legea celui mai puternic, când Allah a ridicat dintre noi un om de a cărui naştere, bună-credinţă, cinste şi puritate nu ne îndoiam. El ne-a chemat la Unicitatea lui Allah şi ne-a învăţat să nu-I asociem nimic Lui. Ne-a interzis să mai venerăm idoli şi ne-a poruncit să spunem adevărul, să fim credincioşi îndatoririlor noastre, să fim milostivi şi să respectăm drepturile vecinilor, ale cunoştinţelor şi ale rudelor noastre. Ne-a interzis să vorbim urât despre femei sau să mâncăm hrana orfanilor, ne-a poruncit să ne lepădăm de păcat şi să ne abţinem de la rău, să facem rugăciuni, să dăm de pomană şi să ţinem post. Noi am crezut în el, i-am acceptat învăţăturile şi porunca de a-l venera pe Allah şi de a nu asocia nimic altceva cu El. Am permis ceea ce El a permis şi am interzis ceea ce El a interzis. Din acest motiv poporul nostru s-a ridicat împotriva noastră şi ne-a persecutat pentru a ne face să renunţăm la credinţa în Allah şi să ne întoarcem la idoli şi la alte lucruri necurate. Ne-au torturat şi ne-au bătut până când n-am mai avut nici o siguranţă printre ei şi am venit în ţara ta, unde sperăm că ne vei apăra de tiranie.

Regele a fost foarte impresionat de aceste cuvinte şi a cerut musulmanilor să recite ceva din Revelaţia lui Alah. Ja’far a recitat versetele de deschidere din capitolul Mariam, unde se povesteşte despre naşterea lui Ioan şi a lui Iisus Hristos (pacea fie asupra sa) şi despre cum a fost hrănită Maria, printr-o minune. Şi de acestă dată, regele, împreună cu sfetnicii regatului său, a fost atât de mişcat, încât lacrimile i s-au rostogolit pe obraji şi i-au udat barba.

În acest moment, Negus a exclamat: Se pare că aceste cuvinte ca şi cele care i-au fost revelate lui Iisus sunt raze de lumină care provin de la aceiaşi sursă.

Întorcându-se spre trimişii quraişi abătuţi, el a spus:

Mă tem că nu vă pot înapoia aceşti refugiaţi. În regatul meu, ei sunt liberi să trăiască şi să venereze ce vor, după bunul lor plac.

A doua zi, cei doi mesageri au mers din nou la rege şi au spus că Muhammad şi adepţii săi l-au hulit pe Iisus. Musulmanii au fost chemaţi iarăşi şi întrebaţi ce credeau despre Iisus. Ja’far s-a ridicat din nou şi a răspuns:

Vorbim despre Iisus aşa cum am fost învăţaţi de Profetul nostru. Iisus este slujitorul lui Allah, Trimisul Său, Spiritul şi Cuvântul Său, insuflat în Fecioara Maria.

Regele a remarcat de îndată: Şi noi tot aşa credem. Binecuvântat să fii tu şi binecuvântat să fie Învăţătorul tău.

Atunci s-a întors spre mesagerii încruntaţi şi spre sfetnicii săi şi a spus:

Puteţi să vă frământaţi şi să fumegaţi cât vreţi! Iisus nu este altceva decât ceea ce Ja’far a spus despre el!

După aceasta, el i-a asigurat pe musulmani de întreaga lui protecţie. A înapoiat mesagerilor Quraiş darurile pe care le aduseseră şi le-a dat drumul să plece. Musulmanii au trăit liniştiţi în Abisinia timp de mai mulţi ani, după care s-au întors în Medina.

În acest fel, intenţiile răuvoitoare ale Quraişilor s-au întors asupra lor şi complotul lor a eşuat. Ei au realizat pe deplin că ura pe care o nutreau împotriva musulmanilor nu avea efect decât pe tărâmul Meccăi.

În consecinţă, ei au început să cultive îngrozitoarea idee de a-l reduce, odată pentru totdeauna, la tăcere pe susţinătorul noii Chemări, prin intermediul numeroaselor acte de brutalitate sau chiar prin crimă. Însă, orice mişcare în această direcţie era împiedicată cu încăpăţânare de unchiul Profetului  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ), Abu Talib, prin puternica poziţie socială pe care acesta o deţinea, precum şi prin întreaga protecţie şi sprijinul pe care i le acorda nepotului său. Din această cauză, păgânii din Mecca au decis să-l abordeze pentru a doua oară pe Abu Talib, insistând pe lângă acesta să pună capăt activităţilor nepotului său, care, aşa cum susţineau ei, dacă nu erau controlate, l-ar fi putut implica într-o animozitate gravă. Abu Talib a fost puternic afectat de această ameninţare directă şi de ruptura produsă între sine şi poporul său, precum şi de duşmănia acestora, dar nu-şi putea permite nici să-l părăsească pe Mesager. El a trimis după nepotul său, i-a povestit ce spuseseră oamenii şi i-a zis:

Cruţă-mă şi cruţă-te şi pe tine şi nu mă îngreuna cu o povară pe care nu o pot purta.

Profetul  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) gândindu-se că unchiul său îl va abandona şi nu-l va mai sprijini, a spus:

O, unchiule! Jur pe Allah, că dacă ei mi-ar pune Soarele în mâna dreaptă şi Luna în cea stângă, cerându-mi însă să părăsesc această cauză, eu nu aş părăsi-o până ce Allah nu-mi va arăta calea Sa. Dacă nu, eu îmi voi da viaţa pentru credinţa mea.

Profetul  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) s-a ridicat şi s-a întors, dar unchiul său l-a strigat, spunându-i:

Vino înapoi, nepoate!

Iar când Muhammad  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) a venit, el i-a spus:

Mergi şi propovăduieşte tot ce vrei fiindcă, jur pe Allah că nu te voi abandona niciodată.

Încă o dată quraişii încearcă să trateze cu Abu Talib

După ce au văzut că Trimisul lui Allah  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) era în continuare absorbit de Chemarea lui, quraişii şi-au dat seama că Abu Talib nu-l va părăsi niciodată pe nepotul său, chiar dacă prin asta îşi atrăgea duşmănia lor. Câţiva dintre ei au mers atunci încă o dată să îl vadă, luând cu ei un tânăr, pe nume Amara bin al-Walid bin al-Mughira, şi au spus:

O, Abu Talib! Ţi-am adus un băiat isteţ, încă în floarea tinereţii sale, ca să-l foloseşti pentru mintea şi puterea lui şi să-l consideri ca pe fiul tău, în schimbul nepotului tău care s-a întors împotriva religiei tale, a generat discordie socială, a considerat că trăieşti o viaţă de păcat şi pe care vrem să-l omorâm şi să te eliberăm de necazurile lui fără capăt. Om pentru om.

Abu Talib le-a răspuns: Ăsta chiar că-i un târg necinstit. Voi mi-l daţi pe fiul vostru ca să-l cresc, iar eu să vi-l dau pe fiul meu ca să-l omorâţi? Pe Allah, că-i de necrezut!

Al-Mut’im bin Udai, un membru al delegaţiei, l-a întrerupt, spunând:

Quraişii sunt cinstiţi cu acest târg, pentru că ei doresc să te scape de izvorul acesta de necazuri, dar, după cum văd eu, eşti hotărât să le refuzi serviciile.

Desigur, Abu Talib le-a respins oferta şi i-a sfidat. Sursele istorice nu oferă data exactă a acestor două întâlniri cu Abu Talib. Este foarte posibil însă ca ele să fi avut loc în al şaselea an al Profeţiei, la scurt timp una de alta.

***

= VA URMA =

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s