Chinuri

= XV =

***

Persecuţiile

La începutul celui de-al patrulea an al Chemării, pentru o perioadă de câteva luni, politeiştii şi-au limitat tacticile de hărţuire, numai la cele menţionate în ediţia anterioară. Când şi-au dat seama de inutilitatea acestor proceduri, ei au decis să realizeze o campanie completă de opoziţie. Ei au organizat o adunare generală şi au ales un comitet de 25 de ani dintre notabilii Quraiş, avându-l pe Abu Lahab, unchiul Profetului , ca preşedinte. După îndelungi deliberări, au ajuns la concluzia că trebuiau luate măsuri menite să oprească pe mai multe direcţii puternicul val islamic. Erau hotărâţi să nu precupeţească nici un efort pentru combaterea noii credinţe. Ei au decis să-l calomnieze pe Trimisul lui Allah şi să-i supună pe noii convertiţi la diverse torturi, utilizând toate resursele disponibile. În ceea ce-i priveşte pe noii musulmani, aceste idei erau uşor de pus în practică, ei fiind de fapt slabi. Cât despre Profet , acesta nu era uşor de calomniat, deoarece avea o asemenea gravitate, măreţie şi perfecţiune a caracterului, încât acestea îi reţineau până şi pe duşmanii lui să comită vreun act nebunesc împotriva sa. Îl avea alături, de asemenea, pentru a-l ajuta, pe unchiul său, Abu Talib, care avea o descendenţă nobilă şi un clan ce inspira teamă. Această situaţie reprezenta o sursă de mare îngrijorare pentru necredincioşii care simţeau totuşi că nu mai puteau arăta răbdare sau toleranţă în faţa unei puteri formidabile, care înainta constant spre a le anula practicile religioase şi ale desfiinţa autoritatea.

Însuşi Abu Lahab a luat iniţiativa unei noi serii de persecuţii şi a început să ia în considerare nenumărate modalităţi prin care să-şi exprime acţiunile dăunătoare, ura şi răutatea îndreptate împotriva lui Muhammad . A început obligându-i pe cei doi fii ai săi să divorţeze de nevestele lor, Ruqayya şi Umm Kulthum, fiicele Profetului . S-a bucurat cu răutate de moartea celui de-al doilea fiu al lui, numindu-l: omul separat de vlăstarul său. L-a urmat pe Muhammad pe parcursul pelerinajului şi al predicilor, pentru a-i dezminţi spusele şi a-i instiga pe beduini împotriva sa şi a Chemării sale. Soţia lui, Umm Jamil bint Harb, sora lui Abu Sufyan, a contribuit şi ea la această campanie brutală. Ea a dovedit că nu era mai prejos decât soţul ei în ura şi duşmănia pe care le nutrea faţă de Profet , pentru a-l răni astfel fizic. Era o adevărată harpie, irascibilă şi cu limbaj abuziv, maestră în a ţese intrigi şi în a aţâţa focul discordiei şi al răzvrătirii. A fost pe drept etichetată în Sfântul Coran: cărăuşa de lemn de foc. După ce a primit această veste, ea a mers direct către locul de rugăciune, având în mână pietre pentru a-l lovi pe Profet . Allah cel Mare i-a luat vederea şi ea l-a văzut doar pe Abu Bakr care şedea chiar lângă Profet . Atunci, cu mare impertinenţă, s-a adresat lui Abu Bakr, ameninţând că va zdrobi cu pietre gura lui Muhammad şi a recitat un vers plin de sfidare neruşinată:

Noi nu ne-am supus celui dispreţuit, i-am respins chemarea şi ne-am îndepărtat de religia lui.

După ce ea a plecat, Abu Bakr s-a întors spre Profet şi a cerut lămuriri despre cele întâmplate. Profetul l-a asigurat că ea nu-l văzuse, fiindcă Allah îi întunecase vederea.

Abu Lahab şi familia lui dădeau acele exemple ruşinoase de tortură şi hărţuire, în ciuda legăturii de sânge care-i apropia de Profet , fiind unchiul acestuia şi locuind în case învecinate. De altfel, mai toţi vecinii Profetului încercau să-l defăimeze. Ei au aruncat până şi cu măruntaie de capră în el, în timp ce-şi făcea rugăciunile. El se plângea întotdeauna de acea vecinătate nepotrivită, dar fără nici un rezultat, fiindcă aceştia erau prea orbiţi în nelegiuirea lor.

Al-Bukhari, cu acordul lui Ibn Mas’ud, a povestit că, odată când Profetul se prosterna în timpul rugăciunii la al-Ka’ba, Abu Jahl a cerut tovarăşilor lui să aducă fătul murdar al unei cămile şi să i-l pună pe spate. Uqba bin Abu Mu’ait a fost nefericitul care s-a grăbit să ducă la îndeplinire această faptă ticăloasă. Toţi necredincioşii au început să râdă. Tot atunci s-a întâmplat ca Fatima, fiica Profetului să treacă pe acolo. Ea a luat murdăria de pe spatele tatălui ei. Profetul a chemat mânia lui Allah asupra lor, mai ales asupra lui Abu Jahl, Utba bin Rabi’a, Şaiba bin Rabi’a, al-Walid bin Utba, Omayya bin Khalaf şi Uqba bin Mu’ait. Toţi aceştia au murit în bătălia de la Badr.

Mijloacele de oprimare asupra cărora şefii din Mecca, în special Omayya bin Khalaf, căzuseră de acord în intenţiile lor de a-l defăima pe Profet, erau clevetirea şi provocarea scandalului.

În acest sens, Allah spune:

Vai pentru tot clevetitorul şi defăimătorul 104:1

Uqba bin al-Mu’ait asista odată la o adunare a Profetului şi îl asculta propovăduind islamul. Un prieten apropiat de-al său, Ubai bin Khalaf, a aflat despre acest lucru. El nu putea tolera aceasta, astfel că l-a certat pe Uqba şi i-a poruncit să scuipe obrazul sfânt al Profetului . Acesta a făcut acest lucru fără ruşine. Ubai nu rata nici o ocazie ivită de a-l calomnia pe Profet . A măcinat chiar oase vechi, descompuse şi a suflat praful rezultat pe el. De asemenea, Al-Akhnas bin Şuraique at-Thaqafi ponegrea caracterul Profetului ori de câte ori avea ocazia. Sfântul Coran, cu referire directă la faptele mârşave ale acestui om, i-a tribuit nouă trăsături abominabile:

Nu da ascultare celui care juruieşte întruna şi e vrednic de dispreţ,

Defăimător, care umblă cu clevetiri,

Care împiedică binele, e nelegiuit, păcătos,

Crud, şi, după toate acestea, şi bastard

68:10-13

Aroganţa şi trufia lui Abu Jahl au blocat toate căile care ar fi putut induce fie şi cea mai mică sclipire de credinţă în inima lui:

Însă el nici nu a crezut, nici nu a făcut Rugăciunea 75:31

Mai mult, el a vrut chiar să-i interzică Profetului să intre în Sfântul Sanctuar. Odată, în timp ce Profetul se ruga în încinta Casei Sfinte, Abu Jahl a intrat ameninţător, rostind cuvinte jignitoare. Profetul l-a certat cu asprime, însă Abu Jahl i-a răspuns cu obrăznicie că: el era cel mai puternic în Mecca.

Allah a dezvăluit apoi:

Să-i cheme el pe cei din preajma lui 96:17

Într-o altă versiune a aceluiaşi incident, Profetul l-a luat pe Abu Jahl de gât şi l-a scuturat puternic, spunând:

Vai ţie, vai!

Şi încă odată: Vai ţie, vai!

75:34-35

Abu Jahl n-a ţinut cont de acest reproş şi nici nu şi-a dat seama de faptele sale prosteşti. Dimpotrivă, era hotărât să meargă până la final şi a jurat că-l va arunca pe Muhammad cu faţa în ţărână şi-i va pune piciorul pe grumaz.

Nici n-a apucat să-şi ducă la îndeplinire intenţia mişelească, pentru că de îndată a fost văzut întorcându-se şi apărându-se cu mâinile (ca şi când l-ar fi urmărit ceva groaznic). Camarazii lui l-au întrebat ce se întâmplase. El a spus: Am observat un şanţ de foc arzând şi nişte aripi în zbor. Mai târziu Profetul a explicat: Dacă ar fi continuat, îngerii i-ar fi smuls mădularele, unul câte unul.

Acesta a fost tratamentul umilitor la care a fost supus Profetul , un mare om, respectat de compatrioţii săi şi care-l avea în spate pe unchiul său, Abu Talib, un lider influent care putea să-l sprijine. Dacă aşa stăteau lucrurile cu Trimisul lui Allah , ce să mai spunem despre acei oameni consideraţi slabi, care nu aveau nici un clan care să-i sprijine?

În continuare, vom prezenta detalii referitoare la situaţia lor.

Ori de câte ori Abu Jahl afla despre convertirea la islam a unui om de viţă nobilă, care avea prieteni puternici, începea să-i umilească înţelepciunea şi intelectul şi să-i submineze judecata. Dacă se întâmpla ca acesta să fie negustor, începea să-l ameninţe cu consecinţe cumplite. Dacă noul convertit avea o poziţie umilă, Abu Jahl îl bătea fără milă şi îl supunea la torturi inimaginabile.

Unchiul lui Uthman bin Affan îl înfăşura pe Uthman în frunze de palmier şi aprindea focul sub el.

Când Umm Mus’ab bin Umair a aflat de convertirea fiului ei, ea nu i-a mai dat de mâncare, dându-l apoi afară din casă. El se bucura de o viaţă luxoasă şi uşoară, dar în urma torturilor îndurate, pielea i s-a zbârcit şi a început să arate oribil.

Bilal, sclavul lui Omayya bin Khalaf, a fost bătut până la sânge de stăpânul lui, când acesta a aflat despre convertirea sa la islam.

Uneori i se punea o funie de gât şi era târât de vagabonzi pe străzile şi chiar pe dealurile din Mecca. Alteori era privat mult timp de mâncare şi apă sau era legat fedeleş şi pus să se întindă pe nisipul arzător, cu un bolovan peste el. Multe alte asemenea măsuri au fost luate împotriva sa pentru a-l sili să renunţe. Toate acestea  însă au fost în zadar. El a persistat în credinţa lui privind unicitatea lui Allah. Într-un astfel de moment, s-a întâmplat ca Abu Bakr să treacă pe acolo. Făcându-i-se milă de el, l-a cumpărat şi l-a eliberat de sclavie.

O altă victimă a Quraişilor a fost Ammar bin Yasir, un sclav eliberat din neamul Makhzum. El împreună cu mama şi tatăl său au îmbrăţişat islamul încă din faza incipientă. Au fost forţaţi în mod repetat să se întindă pe nisipul arzător şi au fost grav bătuţi. Uneori, Ammar era împins pe cenuşă fierbinte. Profetul a fost adânc mişcat de atrocităţile la care erau supuşi Ammar şi familia sa. El îi consola întotdeauna şi îşi ridica mâinile în rugăciune, spunând: Fiţi răbdători, voi într-adevăr vă veţi găsi locul în Paradis. Yasir tatăl a murit din cauza torturilor repetate. Sumayya, mama lui Ammar, a fost străpunsă mortal cu suliţa de către Abu Jahl, meritând astfel titlul de prima femeie martiră a islamului. Ammar însuşi a fost supus la diferite metode de tortură şi era ameninţat tot timpul că va suferi şi mai mult dacă nu-l ponegrea pe Muhamamd şi nu îi preamărea pe Al-Lat şi Uzza (idoli ai arabilor). Într-un moment de slăbiciune, el a murmurat un cuvânt desluşit ca retractare, deşi inima lui n-a tremurat niciodată, şi, când s-a întors la Profet acesta l-a consolat pentru durerea lui şi i-a întărit credinţa.

Imediat după aceea a fost revelat următorul verset:

Aceia care nu cred în Allah, după ce au crezut – afară de acela care este silit (să nu creadă), dar inima lui este netulburată întru credinţă. 16:106

Aflah Abu Fakih, un sclav eliberat din neamul Abd Ad-Dar, a fost al treilea dintre aceste victime neajutorate. Tiranii îl legau de picioare cu o funie şi îl târau pe străzile din Mecca.

Khabbab bin al-Aratt a fost şi el o victimă şi de fiecare dată când se ivea o ocazie, era supus la nelegiuri asemănătoare. Politeiştii meccani îi smulgeau părul din cap, îi răsuceau gâtul şi îl forţau să se întindă pe cărbuni încinşi, punându-i, ca să nu fugă, o piatră mare pe piept.

Unii musulmani cu rang şi poziţie au fost înfăşuraţi în piei crude de cămilă şi aruncaţi, iar alţii au fost îmbrăcaţi în armuri şi azvârliţi pe nisipul arzător, în bătaia fierbinte a soarelui Arabiei.

Nici chiar femeile convertite nu erau scutite de astfel de tratamente chinuitoare şi lista este mult prea lungă pentru a le putea menţiona pe toate.

Zanira, An-Nahdiya şi fiica ei, Umm Ubais, precum şi multe altele, au avut parte de persecuţie în mânile asupritorilor, printre aceştia numărându-se şi Omar bin al-Khattab – desigur, înainte de convertirea sa la islam.

Abu Bakr, un om credincios şi bogat, a cumpărat şi a eliberat câteva dintre aceste sclave, aşa cum a făcut şi cu Bilal şi cu Amir bin Fuheira.

Casa al-Arqam

Din cauza acestor persecuţii inumane, Profetul a considerat înţelept să-i sfătuiască pe adepţi săi să-şi ţină secretă convertirea atât în vorbă, cât şi în fapt. De teamă să nu afle Quraişii despre proiectele lui şi să ia astfel măsuri care să-i dejoace planurile, el a hotărât să-i întâlnească în secret pe adepţii lui.

De asemenea, se gândea să evite orice fel de confruntare deschisă cu politeiştii, întrucât într-o fază atât de timpurie a islamului aceasta nu era în interesul Chemării abia născute, vulnerabilă încă şi nematurizată deplin. Odată, în al patrulea an al profeţiei, musulmanii se îndreptau spre colinele din Mecca pentru a se întâlni în secret cu Profetul , însă un grup de politeişti a observat mişcarea lor suspectă şi a început să-i insulte şi să se bată cu ei. Sa’d bin Abu Waqqas a bătut un politeist şi l-a umplut de sânge, înregistrându-se astfel prima vărsare de sânge din istoria islamului.

Pe de altă parte, Profetul îşi declara credinţa islamică şi o propovăduia deschis, cu mare devotament. Pentru bunăstarea generală a noilor convertiţi şi luând în considerare interesul strategic al islamului, el a stabilit, în cel de-al cincilea an al misiunii sale, casa „al-Arqam” din muntele as-Safa drept centru temporar de întâlnire secretă cu adepţii săi. Aici îi învăţa Coranul şi înţelepciunea islamică.

***

= VA URMA =