Părinţii lui Muhammad

= VI =

***

Familia lui Muhammad

Familia Trimisului lui Allah  este numită familia haşemită, după numele bunicului său, Haşim bin Abd Munaf.

Haşim

Aşa cum am menţionat într-o ediţie anterioară, Haşim avea responsabilitatea de a da mâncare şi apă pelerinilor. Aceasta era obligaţia lui, atunci când fiii lui Abd Munaf şi cei ai lui Abd ad-Dar s-au înţeles să împartă sarcinile. Haşim era bogat şi cinstit şi a fost primul care a oferit pelerinilor pâine înmuiată în supă ca dar. Primul să nume era Amr, dar era chemat Haşim, deoarece avea obiceiul de a fărâmiţa pâinea (pentru pelerini). El a fost de asemenea primul care a iniţiat cele două călătorii, de vară şi de iarnă, ale quraişilor. Se povesteşte despre el că a plecat în Siria pentru a face comerţ. În Medina, s-a căsătorit cu Salma, fiica lui Amr din neamul Udai bin An-Najjar. A petrecut ceva timp cu ea în Medina, apoi a plecat din nou spre Siria, în timp ce femeia era gravidă. El a murit în Gaza, Palestina, în anul 497 e.n. Mai târziu, soţia sa a dat naştere lui Abdul-Muttalib, care a fost crescut în casa tatălui ei din Medina şi a fost numit Şaiba din cauza firului de păr alb de pe cap. Nimeni din familia sa din Medina n-a aflat de naşterea acestuia. Haşim a avut patru fii: Asad, Abu Saifi, Nadla şi Abdul-Muttalib şi cinci fiice: Aş-Şifa, Khalida, Da’ida, Ruqia şi Janna.

Abdul-Muttalib

După moartea lui Haşim sarcina de a furniza hrană şi apă pelerinilor a revenit fratelui său, al-Muttalib bin Abd Munaf, care, similar, era generos, cinstit şi demn de încredere. Când Abdul-Muttalib a ajuns la vârsta adolescenţei, unchiul său, al-Muttalib, a aflat despre el şi a mers la Medina pentru a-l aduce la Mecca. Când l-a văzut, ochii i s-au umplut de lacrimi, apoi l-a îmbrăţişat şi l-a urcat pe cămila sa. Băiatul, însă, până nu a obţinut consimţământul mamei, nu a plecat spre Mecca. Al-Muttalib a rugat-o să-i permită băiatului să plece cu el la Mecca, dar ea a refuzat. El a reuşit totuşi s-o convingă, spunându-i:

„Fiul tău merge la Mecca pentru a restabili autoritatea tatălui său şi pentru a locui în vecinătatea Casei Sfinte”.

La Mecca, oamenii s-au mirat când l-au văzut pe Abdul-Muttalib şi au crezut că era sclavul lui Muttalib. Al-Muttalib a spus:

„El este nepotul meu, fiul fratelui meu, Haşim”.

Băiatul a fost crescut în casa lui al-Muttalib, dar, mai târziu, după ce al-Muttalib a murit în Bardman, Yemen, Abdul-Muttalib a preluat conducerea şi a reuşit să menţină prestigiul poporului său şi să-şi întreacă strămoşii prin comportamentul lui onorabil, câştigând astfel dragostea profundă şi înalta stimă a celor din Mecca.

Când al-Muttalib a murit, Naufal a uzurpat drepturile lui Abdul-Muttalib, care a cerut ajutorul tribului Quraiş, dar aceştia n-au vrut să sprijine pe nici unul dintre ei. În consecinţă, el a scris unchilor săi din neamul al-Najjar (fraţii mamei sale) să-i vină în ajutor. Unchiul său, Abu Sa’d bin Udai, fratele mamei sale, a mărşăluit spre Mecca în fruntea a optzeci de călăreţi şi şi-a aşezat tabăra la Abta, în Mecca. Abdul-Muttalib i-a întâmpinat şi i-a rugat să meargă la el acasă, dar Abu Sa’d a spus: „Nu înainte de a-l întâlni pe Naufal”. El l-a găsit pe Naufal şezând împreună cu nişte bătrâni din tribul Quraiş, la umbra Ka’bei. Abu Sa’d şi-a scos sabia şi a spus: „Jur pe Allah că, dacă nu înapoezi nepotului meu ceea ce ai luat de la el, te voi ucide cu această sabie”. Naufal a fost astfel obligat să renunţe la ceea ce uzurpase şi notabilii membri ai tribului Quraiş au fost martori la cuvintele lui. Abu Sa’d a mers atunci acasă la Abdul-Muttalib, unde a stat trei nopţi, a făcut micul pelerinaj şi s-a întors apoi la Medina.

Mai târziu, Naufal s-a aliat cu fiii lui Abd Şams bin Abd Munaf împotriva fiilor lui Haşim. Când tribul Khuza’a a văzut că fiii lui An-Najjar îl sprijină pe Abdul-Muttalib, ei au spus: „El este fiul nostru, aşa cum este şi al vostru. Noi avem mai multe motive să-l ajutăm decât voi”. Mama lui Abd Munaf fusese una dintre ai lor. Ei au mers în Casa an-Nadwa şi s-au aliat cu fiii lui Haşim împotriva lui Naufal şi a fiilor lui Abd Şams. Aceasta a fost o alianţă care, mai târziu, a constituit motivul principal pentru a cuceri Mecca. În timpul vieţii sale, Abdul-Muttalib a fost martor la două evenimente importante: săparea fântânii Zamzam şi invazia Elefantului.

Abdul-Muttalib a primit, în vis, porunca să sape fântâna Zamzam într-un anumit loc. El s-a supus şi a găsit lucrurile pe care cei din tribul Jurhum (din vremea lui Ismael, fiul lui Avraam) le îngropaseră acolo când fuseseră obligaţi să evacueze Mecca. El a găsit săbiile, armurile şi cei doi cerbi de aur. Poarta al-Ka’ba a fost marcată de săbiile de aur şi de cei doi cerbi. Tot atunci a fost instaurată tradiţia alimentării pelerinilor cu apă din Zamzam.

Când din fântâna izvorului Zamzam a început să izvorască apă, tribul Quraiş a avut pretenţia să devină partener în afacere. Abdul-Muttalib le-a refuzat această cerere, motivând că Allah l-a ales doar pe el pentru această onorabilă slujbă. Pentru a încheia disputa, ei au căzut de acord să-l consulte pe ghicitorul celor din neamul Sa’d. În calea lor, Allah le-a arătat semnele Sale, care confirmau prerogativa lui Abdul-Muttalib cu privire la izvorul sacru. În acel moment, Abdul-Muttalib a făcut un jurământ sfânt, spunând că, dacă va avea zece copii, va sacrifica la Ka’ba pe unul dintre ei, când acesta va fi adult.

Al doilea eveniment l-a avut în centrul său pe Abraha as-Saba al-Habaşi, vice-regele abisinian în Yemen. El observase că arabii îşi făceau pelerinajul la al-Ka’ba, aşa că a decis să construiască un mare lăcaş de cult la San’a pentru a atrage pelerinii arabi către acesta, lăsând astfel Mecca de-o parte. Un bărbat din tribul Kinana a înţeles mişcarea şi de aceea, în toiul nopţii, s-a furişat în acest lăcaş şi a mânjit zidul frontal cu excremente. Când Abraha a aflat acest lucru, s-a înfuriat atât de tare, încât a adunat o armată uriaşă, de 60.000 de războinici, pentru a dărâma al-Ka’ba. El a ales pentru sine cel mai mare elefant. Armata sa includea nouă sau treisprezece elefanţi. Ei au mărşăluit până au ajuns într-un loc numit al-Magmas. Acolo el şi-a mobilizat armata, a pregătit elefanţii şi întreaga armată era pregătită să intre în Mecca. Când a ajuns în Valea Muhassar, situată între Muzdalifa şi Mina, elefantul a îngenuncheat şi a refuzat să meargă mai departe. De fiecare dată când îl îndrepta spre nord, sud sau est, elefantul se mişca, însă când îl îndrepta spre vest, către Ka’ba, acesta îngenunchea. În acest timp, Allah a îndreptat spre ei stoluri de păsări care aruncau cu  asupra lor cu bucăţi de lut ars. Aceste păsări semănau foarte mult cu rândunicile şi vrăbiile şi fiecare pasăre căra câte trei pietre: una în cioc şi două în gheare. Pietrele i-au lovit pe oamenii lui Abraha, le-au retezat mădularele şi i-au omorât. O mulţime de soldaţi ai lui Abraha au fost omorâţi în acest fel, iar ceilalţi au fugit la întâmplare şi au murit împrăştiaţi. Abraha însuşi a fost lovit atât de rău încât a fost nevoie să i se amputeze vârfurile degetelor. Când a ajuns la San’a, el se afla într-o stare groaznică şi a şi murit curând.

În ceea ce-i priveşte pe cei din tribul Quraiş, la auzul venirii armatei elefanţilor aceştia au fugit în munţi şi pe dealuri pentru a-şi salva viaţa. După ce duşmanul a fost miraculos pus pe fugă, ei s-au întors acasă, în siguranţă.

Evenimentul elefantului a avut loc în luna Muharram, cu cincizeci sau cincizeci şi cinci de zile înainte de naşterea profetului Muhammad, adică spre sfârşitul lunii februarie, începutul lunii martie, anul 571 e.n. A fost un dar de la Allah pentru profetul Său şi familia acestuia. Ar putea fi considerat, de fapt, ca un favorabil vestitor divin al călăuzirii ce stătea să vină. Prin contrast, Ierusalimul suferea, în acea perioadă, sub povara atrocităţilor duşmanilor lui Allah. Aici putem să amintim de Nabucodonosor, în anul 587 î.e.n., şi de venirea romanilor în anul 70 e.n. însă al-Ka’ba n-a ajuns niciodată în mâna creştinilor, iar Mecca a rămas în întregime populată de politeişti. Veştile despre „evenimentul elefantului” au ajuns până şi în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii civilizate de atunci.

Abisinia menţinea legături strânse cu romanii, în timp ce, de cealaltă parte, persanii erau atenţi la orice schimbare de strategie care se ivea în orizontul socio-politic, drept pentru care au reuşit în scurt timp să ocupe Yemenul.

Evenimentul „invaziei elefantului” a atras atenţia lumii asupra inviolabilităţii Casei lui Allah şi a arătat că această Casă a fost aleasă de Allah pentru sfinţenia locului ridicat de Avraam.

Abdul-Muttalib a avut zece fii: al-Harith, az-Zubair, Abu Talib, Abdullah, Hamza, Abu Lahab, Ghidaq, Maquam, Safar şi al-Abbas.

El a mai avut şase fiice: Umm al-Hakim, Barra, Atika, Safiyya Arua şi Omaima.

Abdullah

Abdullah a fost tatăl profetului Muhammad  iar mama lui Fatima, fiica lui Amr bin A’idh bin Imran bin Makhzum bin Yaqdha bin Murra. Abdullah era cel mai deştept dintre fiii lui Abdul-Muttalib, cast şi cel mai iubit. El a fost de asemenea fiul pe care săgeţile de divinaţie l-au ales să fie sacrificat la al-Ka’ba. Când Abdul-Muttalib a ajuns să aibă zece fii şi aceştia au atins vârsta maturităţii, el le-a dezvăluit secretul jurământului său şi ei au consimţit în tăcere şi cu supunere.

Numele lor au fost scrise pe săgeţi de divinaţie şi înmânate custodelui zeului Hubal. Săgeţile au fost aruncate. Una dintre săgeţi a arătat că acela care trebuia sacrificat era Abdullah. Abdul-Muttalib a dus atunci băiatul la Ka’ba, luând şi un brici pentru a-l sacrifica.

Tribul Quraiş, unchii săi din tribul Makhzum şi fratele său, Abu Talib, au încercat să-l descurajeze în a-şi îndeplini scopul. Ei i-au sugerat să caute o altă divinatoare care să judece circumstanţele. Ea a poruncit ca săgeţile de divinaţie să fie aruncate atât pentru Abdullah, cât şi pentru încă zece cămile. Ea a adăugat ca aruncarea săgeţilor să fie repetată cu încă zece cămile, ori de câte ori săgeata indica: Abdullah. Opera ocultă a fost repetată până cănd numărul cămilelor a ajuns la o sută. În acest moment, săgeata a indicat cămilele, care au fost sacrificate toate în locul fiului său. Cămilele sacrificate au fost lăsate la discreţia oricui, om sau animal. Acest incident a produs o schimbare în ceea ce priveşte „răscumpărarea sângelui”, practică acceptată în mod obişnuit în Arabia. Înainte fusese stabilit un număr de zece cămile, însă, după acest eveniment, numărul lor a crescut la o sută. Un alt lucru care relevă în mod clar cele povestite mai sus este acela că Profetul  a spus odată: „Eu sunt din stirprea celor doi sacrificaţi, adică Ismail şi Abdullah”. Abdul-Muttalib a ales-o pe Amina, fiica lui Wahhab bin Abd Munaf bin Zahra bin Kilab, ca soţie pentru fiul său, Abdullah. Astfel, ea, în lumina acestei obârşii străvechi, a avut o poziţie eminentă, ca nobleţe şi descendenţă. Tatăl ei a fost şeful tribului Zahra, căruia i-a fost atribuită o mare cinste. Ei s-au căsătorit în Mecca şi, la scurt timp după aceea, Abdullah a fost trimis de tatăl său să cumpere curmale din Medina, unde a şi murit.

Într-o altă versiune: Abdullah a plecat în Siria într-o călătorie de comerţ şi a murit în Medina, pe când se întorcea acasă. El a fost îngropat în casa an-Nabigha al-Ju’di. Avea douăzeci şi cinci de ani când a murit. Mulţi istorici afirmă că moartea lui s-a petrecut înainte de naşterea lui Muhammad. Alţii au spus că el a murit la două luni după naşterea Profetului . Abdullah a lăsat o avere foarte mică, şi anume: cinci cămile, câteva oi şi o servitoare, numită Baraka – Umm Aiman, care mai târziu a fost doica Profetului .

***

= VA URMA =