Religia preislamică

= III =

***

Religiile arabilor

Cea mai mare parte a arabilor a consimţit la chemarea lui Ismael mărturisind religia tatălui acestuia, Avraam. Ei L-au slăvit pe Allah, mărturisindu-I Unicitatea şi I-au urmat religia o bună vreme, până când au uitat o parte din ceea ce li se făcuse cunoscut şi L-au asociat pe Allah altor zeităţi. Cu toate acestea, au menţinut unele convingeri fundamentale, cum ar fi ideea de monoteism precum şi alte aspecte ale religiei lui Avraam. Totul urma să se schimbe când o căpetenie a tribului Khuza’a, pe nume Amr bin Luhai, renumit pentru spiritul de dreptate, milostenie, veneraţie şi grijă pentru religie, iubit fără rezerve şi ascultat de cei din tribul său, s-a întors dintr-o călătorie în Siria, unde i-a văzut pe oameni venerând un idol, fenomen pe care el l-a aprobat şi l-a considerat îndreptăţit, din moment ce Siria era lăcaşul mesagerilor şi al scripturilor. Acesta a adus cu el din călătorie un idol, pe Hubal, pe care l-a aşezat în mijlocul Ka’bei, chemându-i pe oameni să-l venereze. Destul de repede, păgânismul s-a răspândit în toată Mecca şi de aici şi în Hijaz, poporul din Mecca având în custodie nu numai Casa Sfântă, ci şi întregul teritoriu sfânt. Astfel, în regiune au fost introduşi o mulţime de idoli cu diferite denumiri.

De pildă, unul dintre idoli, pe nume Manat, era adorat într-un loc cunoscut sub numele de al-Muşallal, în apropiere de Qadid, la Marea Roşie. Altul, al-Lat, la Ta’if, iar un al treilea, al’Uzza, în Valea Nakhla. Politeismul predomina şi numărul idolilor a crescut în tot Hijaz-ul. S-a amintit şi relatarea că Amr bin Luhai, prin ajutorul unui djinn care i-a spus că idolii poporului lui Noe – Uadd, Suua’, Yaguth, Ya’uk şi Nasr – erau îngropaţi în Jedda, a dezgropat un număr de idoli şi i-a adus la Tihama. În perioada pelerinajului, idolii erau împărţiţi între triburi şi duşi acasă. Fiecare trib şi fiecare casă avea idolul său, iar Casa Sfântă era împânzită de astfel de idoli.

Când Profetul  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ) a cucerit Mecca, la Ka’ba au fost găsiţi 360 de idoli. El i-a distrus, i-a înlăturat şi le-a dat foc.

Politeismul şi adorarea idolilor deveniseră trăsături proeminente ale religiei arabilor preislamici, în ciuda pretinsei mărturisiri a religiei lui Avraam.

Tradiţiile şi ceremoniile venerării idolilor au fost create în majoritate de Amr bin Luhai, ele fiind considerate inovaţii binevenite şi nicidecum devieri de la religia lui Avraam.

Iatâ câteva trăsături ale adorării idolilor

  1. Devotamentul faţă de idoli, căutarea refugiului în aclamarea numelui lor, chemarea lor în ajutor în timpurile grele şi implorarea lor pentru împlinirea dorinţelor, sperând că idolii (zei păgâni) vor mijloci la Allah pentru împlinirea dorinţelor oamenilor.
  2. Pelerinajul la idoli, înconjurul lor, îngenuncherea şi închinăciunea în faţa lor.
  3. Încercarea de a stârni bunăvoinţa idolilor prin diferite sacrificii şi jertfe, meţionate în Coran în versetele: „…ca şi vitele junghiate pe pietrele înălţate [idolilor]” (5:3). Allah a mai revelat la 6:121: „şi nu mâncaţi din cel [animalul] asupra căruia nu s-a pomenit numele lui Allah”.
  4. Oferirea anumitor porţii din mâncare, băutură, animale şi cereale, idolilor. Surprinzător porţile erau oferite şi lui Allah, aşezat printre ceilalţi ca fiind zeul lui Ismael, fiul lui Avraam; oamenii găsind, însă, motive de a transfera o parte din porţia lui Allah, idolilor şi niciodată invers. Referitor la acestea, versetele coranice spun: „Ei i-au hotărât lui Allah o parte din recoltele şi din animalele pe care El le-a creat şi au zis: Aceasta este pentru Allah – după pretenţia lor mincinoasă! – iar asta este pentru părtașii noştri! Dar ceea ce a fost pentru părtași nu a ajuns la Allah, pe când ceea ce a fost pentru Allah a ajuns la părtașii lor. Şi cât de prost au judecat ei!” (6:136)
  5. Căutarea bunăvoinţei acestor idoli prin ofrande de cereale şi animale, referitor la care Coranul spune: „Şi au zis zi: Acestea sunt vite şi recolte oprite. Nu mănâncă din ele decât aceia care voim noi – după pretenţia lor mincinoasă! Sunt şi vite ale căror spinări au fost oprite şi vite peste care nu rostesc numele lui Allah, născocind şi punând pe seama Lui” (6:138).
  6. Dedicarea unor animale cum ar fi Bahira, Sa’iba, Uasila şi Hami idolilor, ceea ce înseamnă scutirea acestor animale de la muncile utile, de dragul zeilor păgâni. După spusele renumitului istoric Ibn Ishaq: Bahira, fiica Sa’ibei, o cămilă femelă ce fătase în mod succesiv zece cămile femele, dar nici un mascul, a fost pusă în libertate şi s-a interzis ca ea să fie înjunghiată, împovărată, tunsă de lână sau mulsă, numai oaspeţii putând să bea din laptele ei. După ce li s-au crestat urechile, toate cămilele-femele născute de ea au purtat tot denumirea de Bahira. Uasila era o oaie care fătase în mod succesiv zece femele, din cinci sarcini. Fiecare nou-născut al Uasilei era oferit doar bărbaţilor. Hami era o cămilă-mascul care produsese zece sarcini succesive cu femele şi a fost astfel prohibit în mod similar. Referitor la acestea, versetele Coranului afirmă: „N-a statornicit Allah nimic despre Bahira, nici despre Sa’iba, nici despre Uasila şi nici despre Ham. Însă cei care nu cred au născocit minciuni împotriva lui Allah şi cei mai mulţi dintre ei nu au judecată” (5:103). Allah a mai revelat: „Şi au mai spus ei: Ceea ce se află în pântecul acestor vite este menit numai bărbaţilor noştri şi este oprit soaţelor noastre! Dacă, însă, acesta (se naşte) mort, atunci sunt ei părtaşi.” (6:139)

Există afirmaţii autentice conform cărora asemenea superstiţii au fost inventate pentru prima dată de Amr bin Luhai. Arabii aveau credinţa că aceşti idoli sau zei păgâni îi vor aduce mai aproape de divinitate, îi vor conduce la Creator şi vor mijloci la El, de dragul lor. Referitor la cele de mai sus, Coranul spune: „Noi nu-i adorăm pe ei decât pentru ca ei să ne apropie de Allah” (39:3) şi „Ei adoră în locul lui Allah ceea ce nu le face nici un rău şi nu le aduce lor nici folos şi zic ei: Aceştia sunt mijlocitorii noştri la Allah”. (10:18)

O altă formă de divinizare tradiţională la arabii preislamici era aruncarea „azlam-ului” (săgeţi fără pene, care aveau două semnificaţii diferite: una „da”, iar cealaltă „nu”). Această practică era desfăşurată în cazul unor situaţii serioase cum ar fi: călătoria, căsătoria şi altele similare acestora. Dacă sorţii indicau „da”, procedau ca atare, iar dacă indicau „nu”, amânau pentru anul viitor.

Existau şi alte feluri de „azlam”, care erau aruncate pentru apă, pentru bani ori pentru a arăta „de la tine”, „nu de la tine”, sau „asociere”.

Dacă existau dubii asupra paternităţii recurgeau la idolul Hubal, cu un dar de o sută de cămile pentru cel care arunca săgeţile. Doar săgeţile puteau hotărî atunci tipul legăturii. Dacă săgeata indica „de la tine”, atunci rezulta că pruncul aparţinea tribului; dacă indica „de la alţii”, pruncul era atunci considerat un aliat, iar în cazul în care apărea „asociere”, persoana putea să-şi menţină poziţia, dar fără obârşie sau contract de alianţă.

Acesta semăna foarte mult cu jocul de noroc sau cu practica aruncării săgeţilor cu ajutorul cărora, potrivit acestei tradiţii, obişnuiau să împartă carnea cămilelor pe care le sacrificau.

Nu doar atât, arabii aveau o încredere deplină în veştile ghicitorilor, divinatorilor şi astrologilor. Un ghicitor putea să facă o adevărată afacere din prevestirea evenimentelor viitoare, pretinzând că el cunoaşte secretele personale ale fiecărui om în parte, datorită supuşilor săi, djinnii, care-i comunicau veştile. Unii ghicitori pretindeau că pot descoperi necunoscutul prin intermediul unei puteri dăruite, în timp ce divinatorii se lăudau că pot divulga secretele printr-un proces inductiv, de tip cauză-efect, care-i putea conduce la descoperirea unui bun furat, ascunzătoarea unui hoţ, recuperarea unui animal rătăcit şi multe altele. Astrologul aparţinea de categoria celor care cercetau stelele şi le calculau mişcările pe orbite, prin intermediul cărora puteau prevesti viitorul. A da crezare acestor veşti reprezenta cheia convingerii lor, conferind o semnificaţie specială mişcării anumitor stele, în ceea ce privea căderea ploii.

Credinţa în semne ce puteau prevesti evenimente viitoare era, desigur, larg răspândită printre arabi. Unele zile şi luni, precum şi anumite animale erau considerate de rău augur. Ei mai credeau că sufletul unei persoane ucise ar zbura în sălbăticie şi nu şi-a găsi odihna până când nu ar fi răzbunat.

Superstiţia era de nestăpânit.

Dacă un cerb sau o pasăre eliberate din captivitate se întorcea spre dreapta, lucrul pe care doreau să-l facă în acel loc era considerat sub auspicii bune. În caz contrar, ei deveneau neîncrezători şi amânau ceea ce îşi propuseseră să facă.

Oamenii din perioada preislamică, deşi credeau în superstiţii, reţinuseră totuşi unele tradiţii avraamice, cum ar fi: devotamentul faţă de Sfântul Sanctuar, înconjurarea acestuia, respectarea pelerinajului, şederea pe Muntele Arafa în timpul pelerinajului şi oferirea de sacrificii. Toate acestea erau respectate pe deplin, în ciuda unor inovaţii menite să altereze aceste ritualuri sfinte. Tribul Quraiş, de exemplu, din aroganţă, din spirit de superioritate faţă de alte triburi şi din mândrie pentru că deţinea custodia Casei Sfinte, nu mergea la Arafa împreună cu mulţimea, ci se oprea pentru scurt timp la Muzdalifa. O altă erezie adânc înrădăcinată în tradiţia lor socială le interzicea să mănânce iaurt uscat sau grăsime prăjită, să intre într-un cort făcut din piele de cămilă sau să caute umbra într-o casă care nu era făcută din chirpici, atât timp cât aveau intenţia să facă pelerinaj. De asemenea, dintr-o concepţie împământenită, respingeau pelerinii care nu erau din Mecca şi le refuzau accesul la hrana pe care o aduceau când voiau să facă pelerinajul cel mare sau pelerinajul cel mic. Ei au poruncit pelerinilor care veneau din afara Meccăi să facă ocolul Ka’bei în haine quiraşite. Totuşi, dacă nu şi le puteau permite, bărbaţii trebuiau să facă înconjurul complet dezbrăcaţi, iar femeile fiind acoperite doar cu o bucată de material care să le acopere vintrele. Allah a revelat: „O, fii ai lui Adam! Puneţi-vă veşmintele voastre la toate locurile de Rugăciune”. (7:131)

Dacă bărbaţii sau femeile erau destul de bogaţi pentru a putea face înconjurul Ka’bei în hainele lor, după ocol, ei trebuiau să renunţe la ele pentru totdeauna.

Când locuitorii din Mecca se aflau în starea de pelerinaj, ei nu intrau în casele lor pe uşă, ci prin nişte găuri pe care le scobeau în pereţii din spatele caselor. Ei considerau un asemenea comportament drept o dovadă de pietate. Această practică a fost interzisă de Coran prin versetul: „Evlavia nu stă în a intra în casele voastre prin spatele lor, ci evlavia stă în a fi cu frică de Allah! Şi intraţi în case pe uşile lor! Poate că voi veţi izbândi” (2:189)

Aşa se prezenta viaţa religioasă în Arabia acelor vremuri: politeism, idolatrie şi superstiţie. Astfel, în Arabia îşi puteau croi calea cu uşurinţă iudaismul, creştinismul, magicismul şi sabianismul.

***

Migrarea evreilor din Palestina în Arabia s-a desfăşurat în două etape. Prima a avut loc ca rezultat al presiunii la care erau expuşi evreii, prin distrugerea templului şi luarea ca robi în Babilon la discreţia regelui Nabucodonosor. În anul 587 î.e.n, unii evrei au părăsit Palestina pentru Hijaz şi s-au stabilit în regiunile nordice ale peninsulei Arabe. Cea de-a doua etapă a început cu ocupaţia romană a Palestinei în anul 70 e.n. Aceasta a dat naştere unui puternic val de emigrare a evreilor spre Hijaz, Yathrib şi Khaibar şi, mai ales, spre Taima’. Aici şi-au făcut prozeliţi în numeroase triburi, au construit forturi, castele şi au trăit în sate. Iudaismul a jucat un rol important în viaţa politică preislamică. Când islamul a apărut pe acel teritoriu, existau deja numeroase triburi evreieşti, Khaibar, Al-Mustaliq, An-Nadir, Quiraza şi Qainuqa. Conform unor relatări, triburile evreieşti erau în număr de 20.

În Yemen, iudaismul a fost introdus de As’ad Abu Karb. El a plecat să lupte în Yathrib şi acolo a îmbrăţişat iudaismul, apoi s-a întors, luând cu el doi rabini dintre fiii lui Quraiza pentru a instrui populaţia din Yemen în sprijinul acestei noi religii. Aici, iudaismul a găsit teren fertil pentru a se propaga şi a câştiga noi aderenţi. După moartea sa, fiul său, Yusuf Zu Nawas a preluat puterea atacând comunitatea creştină din Najran poruncindu-le să treacă la iudaism. Când ei au refuzat, el a ordonat să fie săpată o groapă de foc şi toţi creştinii, fără discriminare de sex sau vârstă, să fie aruncaţi şi să fie arşi de vii. După unele estimări, în acel masacru uman au fost ucişi între douăzeci şi patruzeci de mii de creştini.

Creştinismul şi-a făcut apariţia pentru prima dată în Arabia ca urmare a pătrunderii coloniştilor abisinieni (etiopieni) şi romani în această ţară. Forţele etiopiene împreună cu misiunile creştine au pătruns în Yemen ca o reacţie represivă la nedreptăţile lui Zu Nawas şi au început să-şi propage credinţa cu vehemenţă. Ei au construit chiar o biserică numind-o Ka’ba Yemenului, în scopul îndreptării caravenelor arabe de pelerinaj spre Yemen, încercând apoi să demoleze Ka’ba din Mecca, încercare lipsită de succes.

Fimion, un misionar creştin, cunoscut pentru comportamentul său ascetic şi pentru minunile pe care le făcea, a ajuns, de asemenea, în Najran. Aici, el a îndemnat lumea la creştinism şi, datorită cinstei şi devotamentului său adevărat, a reuşit să-i convingă în a îmbrăţişa creştinismul.

Principalele triburi care au îmbrăţişat creştinismul au fost: Ghassan, Taghlib, Tai’ şi unii regi hiariţi, precum şi alte triburi ce locuiau la graniţele imperiului roman.

Magianismul era, de asemenea, popular printre arabii ce trăiau în vecinătatea graniţelor cu Persia, Irak, Bahrain, al-Ahsa’ şi în unele zone de pe coasta Golfului Arabic. Se spune că, în perioada ocupaţiei persane, unii yemeniţi au mărturisit credinţa în magianism.

În ceea ce priveşte sabianismul, săpăturile din Irak au revelat faptul că acesta fusese popular printre kaldanieni, sirieni şi iemeniţi. Odată cu venirea iudaismului şi creştinismului, sabianismul a început să facă loc noilor religii, deşi şi-a menţinut câţiva adepţi apropiaţi magienilor din Irak şi Golful Arabic.

Situaţia religioasă

Astfel era viaţa religioasă a arabilor înainte de venirea islamului. Rolul pe care l-au jucat religiile preponderente a fost atât de mic, încât se poate spune că a fost aproape inexistent. Politeiştii care au falsificat religia lui Avraam erau total îndepărtaţi de preceptele sale, uitând întru totul de bunele obiceiuri ale acestei religii. Ei au căzut în nesupunere, răutate şi au dezvoltat unele superstiţii religioase ciudate, cu un puternic impact asupra vieţii religioase şi socio-politice din întreaga Arabie.

Iudaismul s-a transformat, în Arabia, într-o ipocrizie autoritară şi vindicativă, combinată cu hegemonia unor regiuni fertile. Rabinii au devenit stăpâni incontestabili ai evreilor fiind implicaţi în stăpânirea despotică a comunităţilor, chemându-şi supuşii să dea socoteală fie şi pentru cel mai neînsemnat cuvânt sau pentru cea mai firavă idee. Unica lor ţintă a devenit acumularea averilor şi a puterii, chiar şi cu riscul pierderii religiei sau cu pericolul ateismului şi necredinţei.

În mod similar, creştinismul în Arabia a deschis larg porţile politeismului şi a devenit mult prea greu de înţeles pentru o religie divină. Ca practică religioasă, a creat un fel de amestesc curios al omului cu Dumnezeu. Creştinismul a avut o influenţă limitată asupra arabilor, pentru simplul motiv că era străin stilului lor de viaţă şi nu avea nici cea mai mică legătură cu viaţa lor de zi cu zi.

Oamenii care aparţineau celorlalte religii se asemănau cu politeiştii în ceea ce priveşte înclinaţiile, dogmele, obiceiurile şi tradiţiile lor.

***

= VA URMA =

Un gând despre „Religia preislamică

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s