Politica arabilor preislamici

= II =

***

Autoritatea şi regalitatea la arabi

Dacă vorbim despre arabii preislamici, credem că, pentru a facilita înţelegerea circumstanţelor din perioada apariţiei islamului, este necesar să schiţăm anumite trăsături istorice ce caracterizau autoritatea, regalitatea, sectarismul şi trăsăturile religioase ale arabilor.

Când a răsărit soarele islamului, cârmuitorii Arabiei erau de două feluri: regi încoronaţi, care nu aveau un statut independent, şi şefi de triburi şi clanuri, care se bucurau de aceleaşi puteri şi privilegii ca şi regii încoronaţi, dar erau mult mai independenţi, deşi unii dintre ei afişau o oarecare supunere faţă de aceştia.

Regi încoronaţi erau doar în Yemen, Hira şi în familiile din tribul Ghassan. Toţi ceilalţi stăpânitori ai Arabiei erau neîncoronaţi.

***

Autoritatea în Yemen

Locuitorii din Saba reprezentau una dintre cele mai străvechi naţiuni de arabi puri care au trăit în Yemen. Săpăturile arheologice de la Or au scos la lumină dovezi ale existenţei lor cu 25 de secole înainte erei noastre. Civilizaţia lor era înfloritoare şi dominaţia lor s-a manifestat timp de 11 secole.

Era lor se poate delimita în funcţie de următoarele momente:

Secolele dinainte de anul 650 î.e.n., când regii lor erau numiţi „Makrib Saba”. Capitala lor era Sarua, cunoscută şi sub numele de Khriba, ale cărei ruine se găsesc pe un loc aflat la o zi distanţă de aripa vestică a Ma’rib-ului. În această perioadă, ei au început să construiască „Barajul de la Ma’rib”, care a jucat un rol important în istoria Yemenului. Se spune de asemenea că Saba era atât de puternică, încât avea colonii şi în interiorul şi în exteriorul Arabiei.

Anii 650 – 115 î.e.n.

În această perioadă, ei au renunţat la numele „Makrib” şi şi-au însuşit denumirea de „Regii din Saba”. De asemenea, şi-au transferat capitala de la Sarua la Ma’rib. Ruinele Ma’rib-ului se aflau la o distanţă de circa 28 de km est de San’a.

Anii 115 î.e.n. – 300 e.n.

În acest timp, tribul Himiar a cucerit regatul Saba şi a mutat capitala de la Ma’rib la Redan. Mai târziu, Redan s-a numit Zifar. Ruinele sale se pot vedea încă pe Muntele Mudauuar, în apropierea oraşului Yarim. În această perioadă a început declinul lor. Comerţul s-a degradat într-o mare măsură, mai întâi din cauza dominării nabetanilor în nordul Hijaz-ului şi mai apoi datorită superiorităţii comerţului naval al romanilor, după ce aceştia au cucerit Egiptul, Siria şi nordul Hijaz-ului şi, în ultima instanţă, din cauza ostilităţilor inter-tribale. Datorită celor trei factori mai sus menţionaţi, familiile din Qahtan au fost dezbinate.

Din 300 e.n. – până când islamul s-a instalat în Yemen

Această perioadă a fost una tulbure şi agitată. Numeroasele războaie civile au contribuit la înrobirea poporului yemenit de către străini şi de aici a rezultat pierderea independenţei. În această perioadă, romanii au cucerit Adn şi chiar i-au ajutat pe abisinieni (etiopieni) să ocupe pentru prima dată Yemenul în anul 340 e.n., folosindu-se de conflictul inter-tribal existent dintre Hamdan şi Himiar. Ocupaţia etiopiană a Yemenului a durat până în anul 378 e.n., când Yemenul şi-a recâştigat independenţa.

Mai târziu au început să apară crăpături în Barajul Ma’rib, care au condus la Marea Inundaţie (din 450 sau 451 e.n.) menţionată în nobilul Coran. Acesta a fost un eveniment important, ce a determinat căderea întregii civilizaţii yemenite şi dispersarea naţiunilor ce trăiau în acel teritoriu.

În anul 523 e.n., evreul Zu Naus a condus o campanie puternică împotriva creştinilor din Najran, pentru a-i obliga să treacă la iudaism. Creştinii au refuzat să se convertească şi atunci au fost aruncaţi de vii într-un şanţ adânc unde fusese aprins un foc puternic. În Coran se aminteşte despre această întâmplare: „Blestemaţi să fie cei care au săpat şanţul adânc” (85:4). Această atrocitate a stârnit o mânie puternică în rândurile creştinilor şi mai ales a împăraţilor romani, care nu numai că i-au instigat pe abisinieni (etiopieni) împotriva semiţilor, dar au şi adunat o flotă numeroasă, de 70.000 de războinici cu care au ajutat armata abisiniană (etiopiană) să cucerească Yemenul pentru a doua oară, în anul 525 e.n.  Armata a fost condusă de Eriat, căruia i s-a conferit autoritate asupra Yemenului, poziţie pe care a păstrat-o până când a fost asasinat de unul dintre comandanţii armatei sale, Abraha, care, după reconcilierea cu regele Abisiniei, a preluat autoritatea asupra Yemenului.

Mai târziu a ordonat soldaţilor să demoleze Ka’ba, iar de atunci el şi soldaţii lui au devenit cunoscuţi sub numele de „oamenii elefantului”.

105: 1-5

Nu ai văzut ce a făcut Domnul tău cu oamenii elefantului?

Oare nu a făcut vicleşugul lor o rătăcire?

Oare nu a trimis asupra lor păsări în stoluri,

ce aruncau peste ei pietre din Iad?

Şi astfel i-a făcut aidoma unor paie mâncate?

După aceste evenimente poporul din Yemen, sub conducerea lui Ma’dikarib bin Saif Zu Yazin al-Himiari şi cu ajutorul persanilor, s-a răsculat împotriva invadatorilor abisinieni (etiopieni), şi-a recâştigat independenţa şi s-a proclamat rege. Acesta a fost asasinat de către un etiopian pe care-l folosea în serviciul său personal şi pentru protecţie. Familiei lui Zu Yazin i-a fost astfel răpit dreptul la tron pentru totdeauna. Kisra (Chosroes), regele persan, a numit un conducător persan peste San’a şi a transformat astfel Yemenul în colonie persană. Persanii şi-au menţinut autoritatea în Yemen, până când Badhan, ultimul dintre conducători, a îmbrăţişat islamul în anul 638 e.n., încheindu-se astfel şi dominaţia persană asupra Yemenului.

***

Autoritatea în Hira

Încă de pe vremea când Koroş cel Mare (557 – 529 î.e.n.) a unificat triburile persane, acestea stăpâneau Irakul şi împrejurimile sale. Nimeni nu le-a putut clătina autoritatea, până ce Alexandru Cel Mare l-a învins pe regele Darius I, subjugându-i astfel pe persani în anul 326 î.e.n. Din acest moment, pământurile persane au început să fie divizate şi conduse de regi, numiţi „regii sectelor”, etapă care a durat până în anul 230 e.n. Între timp, qahtanienii au ocupat câteva teritorii irakiene, fiind urmaţi mai târziu de unii adnanieni, care au reuşit să împartă cu aceştia zone ale Mesopotamiei.

Persanii, sub conducerea lui Ardaşir, care a pus bazele statului sasanid în anul 226 e.n., au recâştigat suficientă unitate şi putere pentru a-i putea subjuga pe arabii ce trăiau în vecinătatea regatului lor şi i-au forţat pe cei din tribul Quda’a să plece în Siria, lăsându-i pe locuitorii din Hira şi Anbar sub dominaţie persană.

În timpul lui Ardaşir, Juzaima Aluaddah şi-a exercitat autoritatea asupra Hirei, Rabi’a-ei şi Mudar-ului, precum şi asupra Mesopotamiei. Ardaşir şi-a dat seama că îi era imposibil să-i conducă pe arabi în mod direct şi să-i împiedice să atace graniţele dacă nu îl desemna drept rege pe unul dintre ei, care să se bucure de sprijinul şi puterea propriului trib. De asemenea, a înţeles că-i putea folosi împotriva regelui bizantin, care obişnuiau să-l hărţuiască tot timpul. În acelaşi timp, arabii din Irak îi puteau înfrunta pe arabii din Siria, care erau sub stăpânirea regilor bizantini. În orice caz, el a considerat de cuviinţă să păstreze un batalion persan sub comanda regelui din Hira, pentru a-l putea folosi contra acelor arabi care s-ar fi răsculat împotriva lor.

După moartea lui Juzaima, în jurul anului 268 e.n., Amr bin Udai bin Nasr al-Lakhmi a fost numit rege de către regele persan, Sabur bin Ardaşir. Amr a fost primul dintre regii Lakhmi care a domnit în Hira, până când persanii l-au numit rege pe Qabaz bin Fairuz.

În timpul domniei lui Qabaz, a apărut un personaj cu numele de Mazdak, care propovăduia desfrâul societăţii ca formă de religie. Qabaz şi mulţi dintre supuşii săi au aderat la religia lui Mazdak şi l-au îndemnat chiar pe regele din Hira, Al-Munzir bin Ma’ as-Sama’, să-i urmeze. Când acesta din urmă le-a respins ordinele, din mândrie, Qabaz l-a înlăturat de la putere şi l-a numit în locul său pe Harith bin Amr bin Hajar al-Kindi, care acceptase deja doctrina mazdakiană.

La scurtă vreme după izbânda lui Qabasz, Chosroes (Kisra), care ura filosofia mazdakiană, l-a ucis pe Mazdak şi pe mulţi dintre adepţii acestuia şi l-a reinstaurat pe Munzir pe tronul Hirei, dând poruncă de arestare a lui Harith, care se refugiase însă la tribul al-Kalb, unde îşi va petrece, de altfel, restul zilelor.

Fiii lui Al-Munzir bin Ma’ as-Sama’ s-au menţinut la putere mult timp, până când tronul a fost preluat de an-Nu’man bin al-Munzir. Datorită unei calomnii răspândite de Zaid bin Udai al-Abbadi, regele persan s-a înfuriat pe an-Nu’man şi l-a convocat la palatul său. An-Nu’man a plecat în secret la Hani bin Mas’ud, şeful tribului Şaiban, şi şi-a lăsat averea şi familia sub protecţia acestuia, prezentându-se apoi în faţa regelui persan, care l-a aruncat imediat în închisoare, unde a şi murit. Atunci, Kisra l-a numit rege în Hira pe Eias bin Qubaisa at-Ta’i. Lui Eias i s-a poruncit să-i transmită lui Hani bin Mas’ud să predea averea lui an-Nu’man în mâinile lui Kisra (Chosroes). Şeful arab a refuzat fanatic, astfel încât regele persan a declarat imediat război tribului Şaiban. Şi-a mobilizat trupele şi războinicii aflaţi sub conducerea regelui Eias, spre un loc numit Zi Qar, unde a avut loc o luptă crâncenă, în urma căreia, pentru prima dată în istorie, persanii au suferit o puternică înfrângere din partea arabilor.

Acest eveniment a avut loc la foarte scurt timp de la naşterea profetului Muhammad  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ), la opt luni după instalarea lui Eias bin Qubaisa pe tronul Hirei.

După Eias, în Hira a fost numit un conducător persan, dar în anul 632 e.n., puterea a fost preluată din nou de familia lui Lukhm, iar al-Munzir al Ma’rur a fost numit conducător. Domnia acestuia a durat numai opt luni, până când Khalid bin al-Walid a venit asupra lui cu armata musulmană.

***

Autoritatea în vechea Sirie

În perioada emigrărilor tribale, câteva clanuri Quda’a au ajuns până la graniţele Siriei, unde s-au şi stabilit. Ei aparţineau familiei Sulaih bin Haluan, din a cărei spiţă erau fiii lui Duj’am bin Sulaih, cunoscuţi sub numele de Ad-Duja’ima. Aceste clanuri Quda’a erau folosite de bizantini pentru apărarea graniţelor bizantine atât împotriva arabilor beduini, cât şi împotriva persanilor, şi s-au bucurat de autonomie o perioadă lungă de timp. Unul dintre cei mai cunoscuţi regi ai acestora a fost Ziyad bin Al-Habila.

În orice caz, autoritatea acestora s-a sfârşit prin înfrângerea lor de către ghassanizi, cărora li s-a oferit în semn de recunoştinţă mandatul de autoritate asupra arabilor din Siria. Aceştia şi-au stabilit cartierul general la Dumat al-Jandal, unde au stăpânit până la bătălia de la Yarmuk, în anul 13 d.H.

Ultimul lor rege, Jabala bin al-Aihum, a îmbrăţişat islamul în timpul domniei lui Omar bin Al-Khattab.

***

Autoritatea în Hijaz

Ismail, fiul lui Avraam, a deţinut autoritatea administrării Meccăi, fiind şi custodele Sfântului Sanctuar pe tot parcursul vieţii sale. După moartea sa, la vârsta de 137 de ani, i-au urmat doi dintre fiii săi, Nabet şi Qidar. Mai târziu, conducerea a fost preluată de bunicul lor matern, Mudad bin Amr al-Jurhumi, transferând astfel conducerea Meccăi tribului Jurhum.

Au menţinut în acest mod o poziţie onorifică, întrucât fiilor lui Ismail li s-au conferit foarte puţină autoritate, datorită faptelor vitejeşti ale tatălui lor în timpul construcţiei Sfântului Sanctuar. Ei şi-au menţinut statutul până la declinul tribului Jurhum, instalat cu puţin înainte de urcarea pe tron a lui Nabucodonosor.

Rolul politic al adnanienilor în Mecca a început să crească simţitor, lucru atestat în mod cert de faptul că la prima invazie a lui Nabucodonosor asupra arabilor în Zati’Irq’, conducătorul arabilor nu era din Jurhum.

La a doua invazie a lui Nabucodonosor, în anul 587 î.e.n., adnanienii au fost alungaţi din Yemen, în timp ce Burmia an-Nabi a fugit în vechea Sirie cu Ma’ad. În momentul în care puterea lui Nabucodonosor a mai slăbit, Ma’ad s-a întors la Mecca, unde n-a mai găsit pe nimeni din tribul Jurhum, cu excepţia lui Jurşam bin Jalhama, a cărui fiică, Mu’ana, fusese dată de soţie lui Ma’ad şi care, mai târziu, a avut de la acesta un fiu, pe nume Nizar.

Din cauza condiţiilor de viaţă dificile şi a sărăciei care stăruia în Mecca, tribul Jurhum a început să-i trateze rău pe pelerinii Sfântului Sanctuar şi să abuzeze de fondurile acestuia. Acest fapt a trezit resentimentele şi ura adnanienilor (fiii lui Bakr bin Abd Munaf bin Kinana) care, cu ajutorul tribului Khuza’a ce venise să se stabilească într-o zonă învecinată, i-au chemat pe cei din tribul Marr az-Zahran, i-au invadat pe cei din tribul Jurhum şi i-au alungat din Mecca, începând cu mijlocul secolului al doilea e.n., lăsând astfel conducerea tribului Quda’a.

Când au părăsit Mecca, cei din tribul Jurhum au umplut fântâna Zamzam-ului, au nivelat locul şi au îngropat acolo o mulţime de lucruri. Renumitul istoric Ibn Ishaq afirmă că Amr bin Al-Harith bin Mudad al-Juhumi ar fi îngropat în Zamzam doi cerbi de aur împreună cu Piatra Neagră şi o mulţime de alte bijuterii şi săbii, înainte de fuga lor dureroasă în Yemen.

Se estimează că epoca lui Ismail ar fi durat 20 de secole î.e.n., (ceea ce înseamnă că tribul Jurhum a stat în Mecca 21 de secole).

Odată cu înfrângerea tribului Jurhum, tribul Khuza’a a monopolizat puterea în Mecca. În orice caz, triburile Mudar se bucurau de trei privilegii:

a) Conducerea pelerinilor de la Arafat la Muzdalifa şi apoi de la Mina la Pilonii de Piatră ai al-Aqaba. Acesta era dreptul familiei lui al-Ghauth bin Murra, unul dintre clanurile lui Elias bin Mudar, care se mai numea şi clanul Sofa. Acest privilegiu se referea la faptul că pelerinilor nu le era permis să arunce pietre la al-Aqaba decât după ce unul dintre bărbaţii din clanul Sofa arunca mai întâi. După ce terminau cu aruncatul pietrelor şi voiau să părăsească valea Minei, bărbaţii clanului Sofa se înşiruiau pe cele două laturi ale Aqaba şi nimeni nu-i putea depăşi până când aceştia nu treceau şi eliberau calea pentru pelerini. După ce cei din clanul Sofa au pierit, au fost înlocuiţi de familia lui Sa’d bin Zaid Manat, din tribul Tamim.

b) Al-Ifada (pleacarea spre Mina după Muzdalifa) în dimineaţa sacrificiului. Această responsabilitate revenea familiei lui Aduan.

c) Amânarea lunilor sfinte. Aceasta era responsabilitatea familiei lui Tamim bin Udai din neamul Kinana.

Domnia tribului Khuza’a  în Mecca a durat 300 de ani, perioadă în care adnanienii s-au răspândit în tot Najd-ul, spre graniţele Bahrain-ului şi Irakului, în timp ce micile clanuri Quraiş (Halul, Harum şi câteva familii Kinana) au rămas la graniţele Meccăi. Ei nu s-au bucurat de nici un privilegiu nici în Mecca, nici în Casa Sfântă până la apariţia lui Qusai bin Kilab, al cărui tată se spune că ar fi murit când el era încă prunc şi a cărui mamă se căsătorise ulterior cu Rabi’a bin Haram din tribul Udhra. Rabi’a şi-a dus soţia şi copilul la lăcaşul lui de la graniţele Siriei.

Când Qusai a devenit tânăr bărbat s-a întors la Mecca. Aceasta era condusă de Halil bin Habşa din tribul Khuza’a, care i-a dat-o de soţie lui Qusai pe fiica sa, Hobba. După moartea lui Halil, între Khuza’a şi Quraiş a izbucnit un război, care i-a permis apoi lui Qusai să preia conducerea Meccăi şi a Casei Sfinte.

Motivele acestui război au fost ilustrate în trei versiuni:

Observând răspândirea spiţei sale, dezvoltarea proprietăţii şi înălţarea poziţiei sale după moartea lui Halil, Qusai s-a considerat mai îndreptăţit să-şi asume responsabilitatea de a conduce Mecca şi de a prelua custodia Casei Sfinte, decât tribul Khuza’a şi neamul Bakr. El a argumentat că aceia din tribul Quraiş erau şefii descendenţilor lui Ismail. De aceea, el s-a sfătuit cu câţiva oameni din triburile Quraiş şi Kinana în legătură cu dorinţa sa de a-i evacua pe cei din tribul Khuza’a şi pe cei din neamul Bakr din Mecca. Aceştia au aderat la opinia lui şi l-au sprijinit.

Cei din tribul Khuza’a au pretins că Halil i-a cerut lui Qusai să ţină custodia al-Ka’ba şi să conducă Mecca după moartea sa.

Halil i-a acordat fiicei sale, Hobba, dreptul de a sluji la Ka’ba şi l-a numit pe Abu Ghabşan al-Khuza’i să o reprezinte pretutindeni. La moartea lui Halil, Qusai a cumpărat acest drept în schimbul unui burduf de piele plin cu vin, ceea ce a stârnit nemulţumirea celor din tribul Khuza’a, care au încercat să-l împiedice pe Qusai să obţină custodia Casei Sfinte. Oricum, acesta din urmă, cu ajutorul triburilor Quraiş şi Kinama, a reuşit să preia puterea şi chiar să-i expulzeze complet din Mecca pe cei din tribul Khuza’a.

Oricare ar fi fost adevărul, întreaga afacere a avut ca rezultat deposedarea oamenilor Sofa de drepturile lor menţionate anterior, evacuarea triburilor Khuza’a şi Bakr din Mecca şi transferarea autorităţii asupra Meccăi şi custodia Sfântului Sanctuar lui Qusai. Pe aceste considerente au avut loc războaie aprige între Qusai şi Khuza’a, cu pierderi grave de ambele părţi, reconcilieri şi apoi un arbitraj din partea lui Ya’mur bin Auf din tribul Bakr, a cărui judecată a determinat alegerea lui Qusai la conducerea Meccăi şi i-a conferit dreptul de custode al Casei Sfinte. A fost recunoscută însă iresponsabilitatea lui Qusai pentru vărsarea de sânge a celor din tribul Khuza’a, precum şi pentru impunerea banilor mânjiţi de sânge asupra celor din tribul Khuza’a. Domnia lui Qusai asupra Meccăi şi a Casei Sfinte a început în anul 440 e.n. şi i-a permis acestuia, şi apoi tribului Quraiş, să deţină autoritatea absolută asupra Meccăi şi custodia necondiţionată a Casei Sfinte, unde locuitorii din întreaga Arabie veneau să-şi aducă omagiul.

Qusai şi-a adus neamurile la Mecca şi le-a împărţit-o lor, permiţând astfel Quraişilor să-şi construiască locuinţe acolo.

An-Nus’a, familiile lui Safuan, Aduan şi Murra bin Auf şi-au păstrat aceleaşi drepturi de care se bucurau şi înainte de venirea lui.

O realizare semnificativă atribuită lui Qusai a fost construirea Casei an-Nadua (o casă de consiliu) în partea de nord a moscheei Ka’ba, pentru a servi ca loc de întâlnire pentru Quraişi. Casa însăşi a adus imense beneficii Quraişilor, asigurându-le unitatea de opiniei şi soluţii cordiale la problemele pe care le aveau.

Datorită poziţiei sale de conducător, Qusai s-a bucurat de următoarele privilegii:

Prezidarea întâlnirilor de la casa an-Nadua, unde se ţineau întruniri privind probleme serioase şi unde se anunţau contractele de căsătorie

Stindardul: monopoliza discuţiile legate de declaraţiile de război.

Portarul Ka’bei: el era singurul în măsură să deschidă poarta şi era responsabil de serviciul şi protecţia acestui aşezământ.

Furnizarea apei pentru pelerini: el obişnuia să umple bazinele cu apă îndulcită cu stafide şi curmale pentru a potoli setea pelerinilor.

Hrănirea pelerinilor: pregătirea hranei pentru pelerinii care nu îşi permiteau. Qusai a impus chiar o taxă anuală pe pământ, care se plătea în sezonul de pelerinaj pentru hrană.

Este demn de menţionat că el l-a ales pe Abd Manaf, unul dintre fiii lui, pentru onoruri şi prestigiu, deşi acesta nu era fiul cel mai vârstnic, ci Abd ad-Dar, şi i-a încredinţat responsabilităţi precum cele menţionate anterior. Datorită faptului că acţiunile lui Qusai erau indiscutabile şi ordinele sale inviolabile, moartea sa nu a generat conflicte între fiii săi. Neînţelegeri au apărut mai târziu între nepoţii lui, pentru că imediat după moartea lui Abd Manaf, fiii acestuia au început să se certe cu verii lor – fiii lui Abd ad Dar. Acest lucru ar fi stârnit disensiuni şi lupte în interiorul tribului Quraiş dacă nu ar fi existat un tratat de pace, potrivit căruia atribuţiile să fie redistribuite astfel încât fiii lui Abd Munaf să păstreze serviciile de furnizare a apei şi hrănirea pelerinilor iar fiii lui Abd ad-Dar să păstreze steagul şi serviciul de portar la Ka’ba.

Fiii lui Abd Munaf au tras la sorţi pentru îndatoririle lor, lăsând în consecinţă sarcina furnizării hranei şi a apei pe umerii lui Haşim bin Abd Munaf, după a cărui moarte sarcina a fost preluată de unul dintre fraţii săi, Al-Muttalib bin Abd Munaf, şi, mai apoi, de Abd al-Muttalib bin Haşim, bunicul Profetului  sallallaahu  `alayhi  wa  sallam ( may  Allaah exalt his mention ). Fiii săi au ocupat această poziţie până la apariţia islamului, când îndatorirea a revenit lui Abbas bin Abdul-Muttalib.

Numeroase alte funcţii au fost distribuite celor din tribul Quraiş, pentru stabilirea bazelor unui mini-stat cu oficii şi consilii.

Iată câteva dintre aceste funcţii:

  1. Tragerea la sorţi pentru idoli a fost atribuită fiilor lui Juma.
  2. Înregistrarea ofrandelor şi a sacrificiilor, clarificarea disputelor şi a problemelor importante reveneau fiilor lui Sahm.
  3. Consultanţa revenea fiilor lui Asad.
  4. Administrarea banilor şi a amenzilor aparţinea fiiilor lui Taiim.
  5. Purtătorii stindardului erau fiii lui Omaiia.
  6. Centrul armatei, infanteria şi cavaleria erau în responsabilitatea fiilor lui Makhzum.
  7. Fiii lui Udai aveau funcţia de mediatori externi

***

Autoritatea în întreaga Arabie

Am amintit anterior despre emigrările qahtanienilor şi adnanienilor, precum şi despre divizarea Arabiei între aceste două triburi. Triburile care sălăşluiau în apropierea Hirei erau subordonate regelui arab al Hirei, iar cele care locuiau în semideşertul sirian se aflau sub dominaţia regelui arab ghassanid. Aceasta era o formă de dependenţă mai degrabă formală decât reală. Oricum, cei care locuiau în zonele de deşert din interiorul ţării se bucurau de o autonomie totală.

Aceste triburi aveau, de fapt, conducători aleşi de întregul trib, care erau o administraţie bazată pe solidaritatea tribală şi interesele colective pentru apărarea pământului şi a proprietăţii.

Şefii de trib aveau privilegii dictatoriale similare cu cele ale regilor şi pretindeau ascultare şi supunere atât pe timp de război, cât şi pe timp de pace. Rivalitatea dintre veri pentru autoritate îi determina adesea să se întreacă unul pe altul în întreţinerea oaspeţilor, etalarea generozităţii, înţelepciunii şi spiritului cavaleresc, pentru unicul motiv de a-şi întrece rivalii şi de a-şi câştiga un renume printre oameni, mai ales printre poeţi, care serveau şi ca purtători de cuvânt ai acelor vremuri.

Şefii de trib aveau pretenţii speciale referitoare la prăzile de război. Ei solicitau cam un sfert din pradă, indiferent ce ar fi ales pentru sine sau ar fi găsit pe drumul de întoarcere, putând chiar să-şi revendice pentru sine capturile rămase care nu se puteau împărţi.

***

Situaţia politică

Cele trei regiuni arabe adiacente graniţelor cu străinii au suferit mari pierderi şi au fost puse în poziţie de inferioritate.

Oamenii de acolo erau fie stăpâni sau sclavi, fie conducători sau subordonaţi. Stăpânii, în general străini, aveau toate drepturile, în timp ce sclavii nu aveau decât responsabilităţi pe umeri. Altfel spus, conducerea autocratică arbitrară a condus la încălcarea drepturilor supuşilor, la ignoranţă, opresiune, imoralitate, nedreptate şi la alte diverse neplăceri, transformându-i pe arabi într-un popor care bâjbâia în întuneric şi ignoranţă, asemenea unui pământ fertil care şi-a cedat conducătorilor şi celor aflaţi la putere fructele, spre a le irosi cu extravaganţă, pentru bucuriile, plăcerile, poftele şi dorinţele lor tiranice şi agresive. Triburile care locuiau în apropierea acestor regiuni fluctuau între Siria şi Irak, iar cei care locuiau în interiorul Arabiei erau dezbinaţi şi dominaţi de conflicte tribale, precum şi de dispute rasiale şi religioase.

Ei nu aveau nici un rege care să le susţină independenţa, nici măcar un consilier de la care să primească sfaturi sau pe care să poată conta în timpurile grele.

Conducătorii din Hijaz erau foarte stimaţi şi respectaţi de arabi, fiind consideraţi stăpânii şi servitorii centrului religios al arabilor. Autoritatea în Hijaz era de fapt un amestec de precedenţă seculară, oficială şi comandă religioasă. Ei stăpâneau printre arabi în numele religiei idolatre din Mecca şi au monopolizat întotdeauna custodia Sfântului Sanctuar precum şi a vecinătăţilor sale. Ei se ocupau de interesele pelerinilor la Ka’ba şi aveau obligaţia de a pune în practică legile lui Avraam. Aveau chiar oficii şi departamente reprezentative. Cu toate acestea, erau prea slabi pentru a putea orândui o civilizaţie stabilă şi acest fapt a fost clar evidenţiat în timpul invaziei abisiniene (etiopiene).

***

= VA URMA =

Un gând despre „Politica arabilor preislamici

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s