= Rumi =
36
A fost cândva un rege, ce îşi vădea putinţa
de-a fi stăpân pe ţară şi de-a-ndruma credinţa.
37
Se întâmplă să plece-ntr-o bună zi, călare,
cu-ai săi curteni, spre-a-ncepe apoi o vânătoare,
38
dar întâlnind o sclavă, curmă orice voroave,
şi sufletu-i ajunse-atunci sclavul unei sclave.
39
Ca pasărea-ntr-o cuşcă, -al său duh, făr’ de zăbavă,
din aripi prinse-a bate, şi-o cumpără pe sclavă.
40
Ea-i împlini întocmai apoi orice dorinţă,
dar Soarta-mbolnăvind-o, i-aduse suferinţă.
43
Chemă de-ndată craiul pe vracii mai isteţi,
spunând: „În mâna voastră stau ale noastre vieţi.”
44
„Nu-mi pasă de-a mea viaţă. Ea-i viaţa vieţii mele
şi leacul ce mă poate scăpa de orice rele.”
45
„De-un vraci o lecuieşte pe cea ce-mi dă tărie,
îl las cu el să ducă întreaga-mi vistierie”.
46
Răspunseră-atunci vracii; „Ne punem viaţa-n joc,
şi ale noastre gânduri le strângem la un loc.”
47
„Suntem lecuitorii mulţimilor, din veac,
şi orice suferinţă la noi îşi află leac.”
48
N-au adăugat din fală: „De-o vrea şi Domnul Sfânt.”
Văditu-le-atunci Domnul cât de nevolnici sunt.
51
Cu cât i-au dat bolnavei mai multă îngrijire,
cu atât creştea şi boala cea fără lecuire.
52
Şi trupul ei ajunse precum un fir de pai.
Curgea şuvoi de lacrimi din ochii-acelui crai.
55
Când vracii îşi vădiră a lor nevolnicie,
porni în grabă craiul, desculţ, către geamie.
56
Se aşeză cu faţa înspre oraşul sfânt,
scăldând cu lacrimi preşul, vădind al său frământ.
57
Când din extazul rugii el îşi veni în fire,
‘nălţă spre Domnul numai cuvinte de slăvire:
58
„O, Tu, cel care lesne o lume poţi să dărui
şi afli orice taină, la ce bun să mai stărui?”
59
„Tu, care la restrişte ne eşti un adăpost,
iar rătăcit-am drumul şi nu-i mai aflu rost.”
60
„Ai spus: Chiar dacă taina Eu ţi-o cunosc, deplină,
tu fă-mi-o cunoscută şi scoate-o la lumină.”
61
Când strigătul acesta din sufletu-i zbucni,
Oceanul îndurării Divine răbufni.
62
Şi tot plângând, deodată, de somn el fu curpins,
şi-n vis văzu c-apare-un bătrân cu părul nins.
63
„Veşti bune! Ale tale dorinţe vor fi-mplinite.
Un om veni-va mâine. Chiar eu ţi-l voi trimite.”
64
„E-un vraci îndemânatic, destoinic, plin de zel.
Cinstit să ştii că este. Încrede-te în el!”
65
„În leacul lui înalta Magie – tu s-o vezi,
şi-n firea lui Divina Tărie – tu s-o vezi!”
66
Când se ivi lumina făgăduitei zile,
şi mândrul soare stinse-ale stelelor feştile,
67
stă craiul pe-o terasă, încrezător în vis,
spre a vedea-mplinirea-a ce-n taină-i s-a prezis.
68
Ivitu-s-a atunci omul cu faţa luminoasă,
aşa cum dintre nouri un soare stă să iasă,
69
sau ca o lună nouă, venind din depărtare.
Părea că e şi nu e, precum o arătare.
73
Ceva din chipul celui întrezărit în vis
el regăsi-n obrazul cerescului trimis.
74
El însuşi, nu curtenii, i-aduse un salut
acelui oaspete care venea din Nevăzut.
76
„Tu eşti de fapt Iubitul, nu sclava ce m-aşteaptă.
În lume orice faptă stârnită-i de altă faptă.”
102
Îi povesti pe urmă de boală şi bolnavă,
şi îl conduse lângă fiinţa ei firavă.
103
Cel oaspe-i luă pulsul, privi la faţa-i pală,
şi întrebă ce semne vădise acea boală.
104
El spuse-apoi: „Ce vracii i-au dat aşa-n prostie,
vezi, n-au făcut-o bine, ci tot mai rău să-i fie.”
105
„Ce-ascunde ea-n lăuntru-i ei nu-şi dădură seamă.
Dea Domnul să m-ajute să dreg ce se destramă!”
106
Văzându-i suferinţa, el taina i-o ghici,
dar craiului nimic nu vru a-i povesti.
107
Nu fierea îi iscase-al durerilor duium.
Mireasma unor vreascuri o simţi din al lor fum.
108
Îi înţelese chinul: din inimă venea.
La trup n-avea nimic, dar inima-i bolea.
109
În inimi se vădeşte iubirea pe deplin.
Nu-i chin să fie-asemenea cu-al inimilor chin.
150
Când ţeapa-ţi intră-n talpă, o simţi până-n rărunchi.
Ridici atunci piciorul, îl pui pe un genunchi.
151
şi-i cauţi ţepii vârful cu vârful unui ac.
Lingi locul dacă ţepii nu i-ai venit de hac.
152
Cu greu găseşti o ţeapă în talpă când pătrunde.
Dar ghimpele ce-ţi intră în inimă? Răspunde!
153
De şi-ar vedea cei josnici al inimilor spin,
i-ar mai putea învinge pe oameni vreun chin?
154
Măgarului sub coadă de i se-nfige-o ţeapă,
cum nu ştie s-o smulgă, să salte o să-nceapă.
155
Şi tot sărind, el ţeapa o va simţi mai tare.
Să-şi smulgă ţeapa-n stare-i doar cine minte are.
156
Şi spre-a scăpa de ţeapa ce-i face-atâta rău,
îi va lovi măgarul pe toţi din jurul său.
157
Ştia-acel vraci să smulgă din inimă o ţeapă,
şi trupul pipăindu-l, bolirea s-o priceapă.
158
O puse-atunci pe fată să-şi spună a ei viaţă,
de-a-avut cumva prieteni şi cum erau la faţă.
159
Ea-i povesti de locul în care se născuse,
de oamenii de-acolo şi ce stăpâni avuse.
160
El i-ascultă povestea, dar mai presus de toate,
voia, să-i afle pulsul, să simtă-n ce chip bate,
161
căci pulsul se iuţeşte l-auzul unui nume,
de-l poartă cel pe care-l doreşti mai mult pe lume.
166
Ea-i povesti de viaţa din locuri cunoscute,
dar nu păli şi pulsul nu îi bătu mai iute.
167
Firesc îi bătea pulsul, aşa, ca la comandă,
pân-ce-o-ntrebă anume de dulcea Samarkandă.
168
Roşi, păli, şi pulsul-ncepu a-i bate viu:
iubise-n Samarkanda pe un giuvaergiu.
169
Aşa află deci vraciul ce taină ea ascunde,
şi pricina durerii putu a i-o pătrunde.
171
„Eu ştiu care ţi-e boala şi i-am găsit şi-un leac,
Voi face o minune spre a-i veni de hac.”
172
„Fii fără griji sau teamă, vădind doar veselie,
şi fi-voi pentru tine ca ploaia pentru glie.”
174
„Ai grijă de-a nu spune la nimeni taina ta,
nici craiului chiar dacă-ntr-o zi te va-ntreba.”
175
„Când inima devine al tainelor mormânt,
mai repede-mplinite dorinţele îţi sunt.”
176
„Profetul spus-a: Cel ce-şi ascunde taina bine,
unit cu ce râvneşte mai repede devine.”
177
„Sămânţa când ascunsă-i într-un adânc de glie,
Vezi, taina ei ajunge verdeaţa din câmpie.”
178
Şi-aşa făgăduiala acelui vraci de seamă
o izbăvi pe fata bolnavă de-orice teamă.
182
Se duse apoi vraciul la rege, pe-noptate,
şi-i povesti o parte din cele întâmplate.
183
„Urzirea cea mai bună ar fi ca pe străin
aicea să-l aducem, ca s-o scăpăm de chin.”
184
„Tu cheamă-l pe-aurarul aflat acum departe.
Atrage-l cu mult aur. Dă-i scump veşmânt să poarte!”
185
Monarhu-atunci trimise doi oameni iscusiţi,
doi soli îndemânateci, destoinici şi cinstiţi.
186
La Samarkanda – ajuns-au ducând regescul dar,
şi-au dat de-un uşuratic şi vesel aurar.
187
„O, meştere, ce-ajuns-ai să le cunoşti pe toate,
a-ndemânării-ţi faimă azi lumea o străbate.”
188
„Al nostru falnic rege te-a-ales pe tine – anume
să-i fii giuvaergiul, ştiind de-al tău renume.”
189
„Primeşte-argint şi aur şi-acest prea nobil strai,
şi-ajuns la curte sta-vei alăturea de crai.”
190
În faţa atâtor-galbeni şi-a scumpelor veşminte,
el îşi lăsă copiii, uitând că e părinte.
191
Porni cu voie bună la drum, de dimineaţă,
spre craiu-acela dornic să curme a sa viaţă.
192
Plecă pe un cal falnic, fără-a lua aminte
că preţul vieţii sale erau nişte veşminte.
193
O, tu, cel ce te bucuri că pleci acum departe,
şi-n fapt porneşti tu singur spre-a ta sortită moarte!
194
Visa giuvaergiul putere şi palate.
Heruvul morţii spuse: „Le vei avea pe toate!”
195
De cum sfârşit-a drumul, străinul, cu alai,
fu dus de vraci la curte, în faţa-acelui crai.
196
Condus fu pân-la rege, cu toată curtenia,
spre-a arde ca un fluture ce l-a atras făclia.
197
Vădi monarhu-atunci respect şi dărnicie,
şi îi lăsă pe mână întreaga vistierie.
198
Îi spuse- taină vraciul: „Sultane de ne-nvins,
pe sclavă tu s-o dărui acum acestui ins.”
199
Ca fata să se creadă ferice, cu noroc,
„şi apa-mpreunării să stingă al ei foc.”
200
Şi craiu-i dete fata c-obrazul ca de lună,
unind acea pereche ce se vroia-mpreună.
201
O vreme îşi văzură dorinţa împlinită,
până ce fata-ajunse deplin tămăduită.
202
Lui i se dete-atunci să bea dintr-o licoare,
menită să-l slăbească, menită să-l doboare.
203
Pieri în urma bolii întreaga-i frumuseţe.
Pe fată n-o cuprinse nici urmă de tristeţe.
204
El arăta-acum jalnic şi gălbejit la faţă,
şi inima iubitei ajunse-un sloi de gheaţă.
213
„De tot ce-am parte-acum va-avea şi-al meu duşman.
Cum poate al meu sânge vărsat să fie-n van?”
214
„Deşi e lungă umbra ce zidul o aruncă,
ea tot la noi se-ntoarce, aşa ca la poruncă.”
215
„Un munte-i lumea. Fapta-i un strigăt mereu nou,
ce tot la noi se-ntoarce sub formă de ecou.”
216
El spuse-aceste vorbe cu ultimu-i suspin…
Şi astfel scăpă fata de dragoste şi chin.
217
Nu dăinuie iubirea ce-o ai pentru cei morţi.
Nicicând n-or să mai vină să bată pe la porţi.
218
În schimb iubirea care o ai pentru cei vii
mai proaspătă e-n suflet ca muguru-n câmpii.
219
Tu dăruie-ţi iubirea Celui ce-n veci trăieşte
şi-ţi toarnă-n cupă vinul ce viaţa o sporeşte.
220
Iubeşte-l pe Cel care făcut-a din iubire
ca toţi profeţii parte să aibă de cinstire.
222
Nu teama şi nădejdea-l împinseră pe vraci
să-l otrăvească pe-omul acela-n chip dibaci.
223
Şi n-a făcut-o pentr-a monarhului plăcere,
ci doar fiindc-aflase dumnezeiască vrere,
224
cum Kezr omorâse pe-un tânăr oarecare.
Pentru cei mulţi o taină ce n-avea dezlegare.
225
Acel ce de la Domnul răspuns şi-ndemn primeşte
oricând are dreptate în tot ce porunceşte.
226
Acel ce-ndrumă duhul e-n drept să şi omoare,
căci mâna lui e mâna Celui ce seamăn n-are.
227
Ca Ismail tu pleacă-al tău cap, de-i stai în faţă.
Sub spada lui tu, vesel, jertfeşte-ţi a ta viaţă,
228
ca vesel al tău suflet să dăinuie mereu,
precum Profetu-şi simte-al său duh la Dumnezeu.
229
Îndrăgostiţii cupa plăcerii o golesc
când sunt ucişi de mâna acelei ce-o-ndrăgesc.
230
Vezi, craiul nu ucis-a de patimă învins.
Nu te lăsa de gânduri netrebnice cuprins.
234
De nu i-ar fi fost fapta stârnită de Cel Sfânt,
ar fi fost doar un câine, nu-un rege pe pământ.
235
N-a fost împins de patimi ori pofte de călău.
A-nfăptuit un bine părând a face-un rău.
236
Când Kezr găurit-a o barcă, aşa, ca-n joacă,
avut-a-atunci deplină dreptate să o facă.
237
Lui Moise-nchipuirea-i se dovedi beteagă,
şi nu-i fu dat atuncea nimic să-nţeleagă.
238
N-a-nfăptuit o crimă-acel crai ci-un lucru bun.
L-a îmbătat Cel Veşnic. N-a fost nicicum nebun.
239
De-ar fi dorit s-omoare pe-un musulman smerit,
păgân aş fi fost dacă l-aş fi preamărit.
240
Se îngrozeşte cerul când lauzi un călău,
şi-atunci chiar piosul cuprins e de-un gând rău.
241
El fost-a craiul care pe toate le-a-nţeles,
şi un ales el fost-a, al Domnului ales.
242
Pe cel ucis de-un astfel de crai, craiu-l îndreaptă
să urce pe-a cinstirii cea mai înaltă treaptă.
243
De n-ar fi ştiut craiul că răul e spre bine,
ar fi trecut la faptă, el cel menit s-aline?
244
Plânge-un copil când vede scalpelul unui vraci.
Dar grijulia mamă, ferice-i spuse: taci!
245
El ia jumătatea vieţii şi-n locu-i pune zece,
şi-ţi dăruie-atunci Domnul ce nici prin gând nu-ţi trece.
246
Când fapta Lui o judeci, L-asemuieşti cu tine,
Eşti de-adevăr departe. Ci judecă mai bine!
Islamica Republică 