Regele, sclava şi vraciul

= Rumi =

36

A fost cândva un rege, ce îşi vădea putinţa

de-a fi stăpân pe ţară şi de-a-ndruma credinţa.

37

Se întâmplă să plece-ntr-o bună zi, călare,

cu-ai săi curteni, spre-a-ncepe apoi o vânătoare,

38

dar întâlnind o sclavă, curmă orice voroave,

şi sufletu-i ajunse-atunci sclavul unei sclave.

39

Ca pasărea-ntr-o cuşcă, -al său duh, făr’ de zăbavă,

din aripi prinse-a bate, şi-o cumpără pe sclavă.

40

Ea-i împlini întocmai apoi orice dorinţă,

dar Soarta-mbolnăvind-o, i-aduse suferinţă.

43

Chemă de-ndată craiul pe vracii mai isteţi,

spunând: „În mâna voastră stau ale noastre vieţi.”

44

„Nu-mi pasă de-a mea viaţă. Ea-i viaţa vieţii mele

şi leacul ce mă poate scăpa de orice rele.”

45

„De-un vraci o lecuieşte pe cea ce-mi dă tărie,

îl las cu el să ducă întreaga-mi vistierie”.

46

Răspunseră-atunci vracii; „Ne punem viaţa-n joc,

şi ale noastre gânduri le strângem la un loc.”

47

„Suntem lecuitorii mulţimilor, din veac,

şi orice suferinţă la noi îşi află leac.”

48

N-au adăugat din fală: „De-o vrea şi Domnul Sfânt.”

Văditu-le-atunci Domnul cât de nevolnici sunt.

51

Cu cât i-au dat bolnavei mai multă îngrijire,

cu atât creştea şi boala cea fără lecuire.

52

Şi trupul ei ajunse precum un fir de pai.

Curgea şuvoi de lacrimi din ochii-acelui crai.

55

Când vracii îşi vădiră a lor nevolnicie,

porni în grabă craiul, desculţ, către geamie.

56

Se aşeză cu faţa înspre oraşul sfânt,

scăldând cu lacrimi preşul, vădind al său frământ.

57

Când din extazul rugii el îşi veni în fire,

‘nălţă spre Domnul numai cuvinte de slăvire:

58

„O, Tu, cel care lesne o lume poţi să dărui

şi afli orice taină, la ce bun să mai stărui?”

59

„Tu, care la restrişte ne eşti un adăpost,

iar rătăcit-am drumul şi nu-i mai aflu rost.”

60

„Ai spus: Chiar dacă taina Eu ţi-o cunosc, deplină,

tu fă-mi-o cunoscută şi scoate-o la lumină.”

61

Când strigătul acesta din sufletu-i zbucni,

Oceanul îndurării Divine răbufni.

62

Şi tot plângând, deodată, de somn el fu curpins,

şi-n vis văzu c-apare-un bătrân cu părul nins.

63

„Veşti bune! Ale tale dorinţe vor fi-mplinite.

Un om veni-va mâine. Chiar eu ţi-l voi trimite.”

64

„E-un vraci îndemânatic, destoinic, plin de zel.

Cinstit să ştii că este. Încrede-te în el!”

65

„În leacul lui înalta Magie – tu s-o vezi,

şi-n firea lui Divina Tărie – tu s-o vezi!”

66

Când se ivi lumina făgăduitei zile,

şi mândrul soare stinse-ale stelelor feştile,

67

stă craiul pe-o terasă, încrezător în vis,

spre a vedea-mplinirea-a ce-n taină-i s-a prezis.

68

Ivitu-s-a atunci omul cu faţa luminoasă,

aşa cum dintre nouri un soare stă să iasă,

69

sau ca o lună nouă, venind din depărtare.

Părea că e şi nu e, precum o arătare.

73

Ceva din chipul celui întrezărit în vis

el regăsi-n obrazul cerescului trimis.

74

El însuşi, nu curtenii, i-aduse un salut

acelui oaspete care venea din Nevăzut.

76

„Tu eşti de fapt Iubitul, nu sclava ce m-aşteaptă.

În lume orice faptă stârnită-i de altă faptă.”

102

Îi povesti pe urmă de boală şi bolnavă,

şi îl conduse lângă fiinţa ei firavă.

103

Cel oaspe-i luă pulsul, privi la faţa-i pală,

şi întrebă ce semne vădise acea boală.

104

El spuse-apoi: „Ce vracii i-au dat aşa-n prostie,

vezi, n-au făcut-o bine, ci tot mai rău să-i fie.”

105

„Ce-ascunde ea-n lăuntru-i ei nu-şi dădură seamă.

Dea Domnul să m-ajute să dreg ce se destramă!”

106

Văzându-i suferinţa, el taina i-o ghici,

dar craiului nimic nu vru a-i povesti.

107

Nu fierea îi iscase-al durerilor duium.

Mireasma unor vreascuri o simţi din al lor fum.

108

Îi înţelese chinul: din inimă venea.

La trup n-avea nimic, dar inima-i bolea.

109

În inimi se vădeşte iubirea pe deplin.

Nu-i chin să fie-asemenea cu-al inimilor chin.

150

Când ţeapa-ţi intră-n talpă, o simţi până-n rărunchi.

Ridici atunci piciorul, îl pui pe un genunchi.

151

şi-i cauţi ţepii vârful cu vârful unui ac.

Lingi locul dacă ţepii nu i-ai venit de hac.

152

Cu greu găseşti o ţeapă în talpă când pătrunde.

Dar ghimpele ce-ţi intră în inimă? Răspunde!

153

De şi-ar vedea cei josnici al inimilor spin,

i-ar mai putea învinge pe oameni vreun chin?

154

Măgarului sub coadă de i se-nfige-o ţeapă,

cum nu ştie s-o smulgă, să salte o să-nceapă.

155

Şi tot sărind, el ţeapa o va simţi mai tare.

Să-şi smulgă ţeapa-n stare-i doar cine minte are.

156

Şi spre-a scăpa de ţeapa ce-i face-atâta rău,

îi va lovi măgarul pe toţi din jurul său.

157

Ştia-acel vraci să smulgă din inimă o ţeapă,

şi trupul pipăindu-l, bolirea s-o priceapă.

158

O puse-atunci pe fată să-şi spună a ei viaţă,

de-a-avut cumva prieteni şi cum erau la faţă.

159

Ea-i povesti de locul în care se născuse,

de oamenii de-acolo şi ce stăpâni avuse.

160

El i-ascultă povestea, dar mai presus de toate,

voia, să-i afle pulsul, să simtă-n ce chip bate,

161

căci pulsul se iuţeşte l-auzul unui nume,

de-l poartă cel pe care-l doreşti mai mult pe lume.

166

Ea-i povesti de viaţa din locuri cunoscute,

dar nu păli şi pulsul nu îi bătu mai iute.

167

Firesc îi bătea pulsul, aşa, ca la comandă,

pân-ce-o-ntrebă anume de dulcea Samarkandă.

168

Roşi, păli, şi pulsul-ncepu a-i bate viu:

iubise-n Samarkanda pe un giuvaergiu.

169

Aşa află deci vraciul ce taină ea ascunde,

şi pricina durerii putu a i-o pătrunde.

171

„Eu ştiu care ţi-e boala şi i-am găsit şi-un leac,

Voi face o minune spre a-i veni de hac.”

172

„Fii fără griji sau teamă, vădind doar veselie,

şi fi-voi pentru tine ca ploaia pentru glie.”

174

„Ai grijă de-a nu spune la nimeni taina ta,

nici craiului chiar dacă-ntr-o zi te va-ntreba.”

175

„Când inima devine al tainelor mormânt,

mai repede-mplinite dorinţele îţi sunt.”

176

„Profetul spus-a: Cel ce-şi ascunde taina bine,

unit cu ce râvneşte mai repede devine.”

177

„Sămânţa când ascunsă-i într-un adânc de glie,

Vezi, taina ei ajunge verdeaţa din câmpie.”

178

Şi-aşa făgăduiala acelui vraci de seamă

o izbăvi pe fata bolnavă de-orice teamă.

182

Se duse apoi vraciul la rege, pe-noptate,

şi-i povesti o parte din cele întâmplate.

183

„Urzirea cea mai bună ar fi ca pe străin

aicea să-l aducem, ca s-o scăpăm de chin.”

184

„Tu cheamă-l pe-aurarul aflat acum departe.

Atrage-l cu mult aur. Dă-i scump veşmânt să poarte!”

185

Monarhu-atunci trimise doi oameni iscusiţi,

doi soli îndemânateci, destoinici şi cinstiţi.

186

La Samarkanda – ajuns-au ducând regescul dar,

şi-au dat de-un uşuratic şi vesel aurar.

187

„O, meştere, ce-ajuns-ai să le cunoşti pe toate,

a-ndemânării-ţi faimă azi lumea o străbate.”

188

„Al nostru falnic rege te-a-ales pe tine – anume

să-i fii giuvaergiul, ştiind de-al tău renume.”

189

„Primeşte-argint şi aur şi-acest prea nobil strai,

şi-ajuns la curte sta-vei alăturea de crai.”

190

În faţa atâtor-galbeni şi-a scumpelor veşminte,

el îşi lăsă copiii, uitând că e părinte.

191

Porni cu voie bună la drum, de dimineaţă,

spre craiu-acela dornic să curme a sa viaţă.

192

Plecă pe un cal falnic, fără-a lua aminte

că preţul vieţii sale erau nişte veşminte.

193

O, tu, cel ce te bucuri că pleci acum departe,

şi-n fapt porneşti tu singur spre-a ta sortită moarte!

194

Visa giuvaergiul putere şi palate.

Heruvul morţii spuse: „Le vei avea pe toate!”

195

De cum sfârşit-a drumul, străinul, cu alai,

fu dus de vraci la curte, în faţa-acelui crai.

196

Condus fu pân-la rege, cu toată curtenia,

spre-a arde ca un fluture ce l-a atras făclia.

197

Vădi monarhu-atunci respect şi dărnicie,

şi îi lăsă pe mână întreaga vistierie.

198

Îi spuse- taină vraciul: „Sultane de ne-nvins,

pe sclavă tu s-o dărui acum acestui ins.”

199

Ca fata să se creadă ferice, cu noroc,

„şi apa-mpreunării să stingă al ei foc.”

200

Şi craiu-i dete fata c-obrazul ca de lună,

unind acea pereche ce se vroia-mpreună.

201

O vreme îşi văzură dorinţa împlinită,

până ce fata-ajunse deplin tămăduită.

202

Lui i se dete-atunci să bea dintr-o licoare,

menită să-l slăbească, menită să-l doboare.

203

Pieri în urma bolii întreaga-i frumuseţe.

Pe fată n-o cuprinse nici urmă de tristeţe.

204

El arăta-acum jalnic şi gălbejit la faţă,

şi inima iubitei ajunse-un sloi de gheaţă.

213

„De tot ce-am parte-acum va-avea şi-al meu duşman.

Cum poate al meu sânge vărsat să fie-n van?”

214

„Deşi e lungă umbra ce zidul o aruncă,

ea tot la noi se-ntoarce, aşa ca la poruncă.”

215

„Un munte-i lumea. Fapta-i un strigăt mereu nou,

ce tot la noi se-ntoarce sub formă de ecou.”

216

El spuse-aceste vorbe cu ultimu-i suspin…

Şi astfel scăpă fata de dragoste şi chin.

217

Nu dăinuie iubirea ce-o ai pentru cei morţi.

Nicicând n-or să mai vină să bată pe la porţi.

218

În schimb iubirea care o ai pentru cei vii

mai proaspătă e-n suflet ca muguru-n câmpii.

219

Tu dăruie-ţi iubirea Celui ce-n veci trăieşte

şi-ţi toarnă-n cupă vinul ce viaţa o sporeşte.

220

Iubeşte-l pe Cel care făcut-a din iubire

ca toţi profeţii parte să aibă de cinstire.

222

Nu teama şi nădejdea-l împinseră pe vraci

să-l otrăvească pe-omul acela-n chip dibaci.

223

Şi n-a făcut-o pentr-a monarhului plăcere,

ci doar fiindc-aflase dumnezeiască vrere,

224

cum Kezr omorâse pe-un tânăr oarecare.

Pentru cei mulţi o taină ce n-avea dezlegare.

225

Acel ce de la Domnul răspuns şi-ndemn primeşte

oricând are dreptate în tot ce porunceşte.

226

Acel ce-ndrumă duhul e-n drept să şi omoare,

căci mâna lui e mâna Celui ce seamăn n-are.

227

Ca Ismail tu pleacă-al tău cap, de-i stai în faţă.

Sub spada lui tu, vesel, jertfeşte-ţi a ta viaţă,

228

ca vesel al tău suflet să dăinuie mereu,

precum Profetu-şi simte-al său duh la Dumnezeu.

229

Îndrăgostiţii cupa plăcerii o golesc

când sunt ucişi de mâna acelei ce-o-ndrăgesc.

230

Vezi, craiul nu ucis-a de patimă învins.

Nu te lăsa de gânduri netrebnice cuprins.

234

De nu i-ar fi fost fapta stârnită de Cel Sfânt,

ar fi fost doar un câine, nu-un rege pe pământ.

235

N-a fost împins de patimi ori pofte de călău.

A-nfăptuit un bine părând a face-un rău.

236

Când Kezr găurit-a o barcă, aşa, ca-n joacă,

avut-a-atunci deplină dreptate să o facă.

237

Lui Moise-nchipuirea-i se dovedi beteagă,

şi nu-i fu dat atuncea nimic să-nţeleagă.

238

N-a-nfăptuit o crimă-acel crai ci-un lucru bun.

L-a îmbătat Cel Veşnic. N-a fost nicicum nebun.

239

De-ar fi dorit s-omoare pe-un musulman smerit,

păgân aş fi fost dacă l-aş fi preamărit.

240

Se îngrozeşte cerul când lauzi un călău,

şi-atunci chiar piosul cuprins e de-un gând rău.

241

El fost-a craiul care pe toate le-a-nţeles,

şi un ales el fost-a, al Domnului ales.

242

Pe cel ucis de-un astfel de crai, craiu-l îndreaptă

să urce pe-a cinstirii cea mai înaltă treaptă.

243

De n-ar fi ştiut craiul că răul e spre bine,

ar fi trecut la faptă, el cel menit s-aline?

244

Plânge-un copil când vede scalpelul unui vraci.

Dar grijulia mamă, ferice-i spuse: taci!

245

El ia jumătatea vieţii şi-n locu-i pune zece,

şi-ţi dăruie-atunci Domnul ce nici prin gând nu-ţi trece.

246

Când fapta Lui o judeci, L-asemuieşti cu tine,

Eşti de-adevăr departe. Ci judecă mai bine!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s