= Rumi =
598
Noi suntem o harpă. Tu faci să răsune.
Nu-i tânguirea noastră. Tu gemi pe-ale ei strune.
599
Un nai suntem. Cântarea din noi – e de la Tine.
Noi munţi suntem. Strigarea din noi – e de la Tine.
600
Un joc de şah noi suntem, cu-nfrângeri şi victorii.
De Tine-au fost stârnite, la capătul prinsorii.
601
Noi cine suntem, Suflet al sufletelor, cine,
de mai suntem în viaţă alăturea de Tine?
602
Noi suntem nefiinţe. Suprema Ta Fiinţă
la ce-i menit pieirii s-apară-i dă putinţă.
603
Noi suntem lei puternici, dar lei ţesuţi pe steaguri,
ce vântul îi împinge-nainte, în şiraguri.
604
Vădită li-e năvala, dar nevăzut e vântul.
O, nevăzutu-acesta să nu-şi mai curme-avântul.
605
Şi duhul şi fiinţa Tu ni le-ai dat în dar,
iar viaţa din fiinţă iscată-i de-al Tău har.
606
Vădindu-i nefiinţei plăcerea de a fi,
făcut-ai nefiinţa să-nceapă-a Te-ndrăgi.
607
Desfătător Ţi-e darul – o, nu-l lua-napoi!
Şi vinul şi paharul – nu le lua-napoi!
608
De-o să le iei, au cine-ţi va cere socoteală?
E-n stare cu zugravul să lupte-o zugrăveală?
609
Nu-ţi îndrepta acum spre noi a Ta privire!
Contemplă-Ţi bunătatea şi-a Ta milostivire!
610
Atunci când n-aveam viaţă şi n-o puteam nici cere,
ai împlinit a noastră necuvântată vrere.
611
Stă zugrăveala-n faţa celui ce-a zugrăvit
ca fătul într-un pântec, legat şi închircit.
612
În faţa Celui Veşnic supuşi stau toţi şi tac,
Neputincioşi ca pânza în faţa unui ac.
613
Pe pânză El îl ţese pe diavol ori pe-Adam.
Înfăţişează chinul ori ce e un balsam.
614
Şi nimeni n-are forţa să se-apere, să strige,
atunci când se-ntâmplă să piardă-or să câştige.
615
Vezi în ce chip Coranu-acest vers l-a tâlcuit:
„Nu tu eşti cel ce-azvârli atunci când ai zvârlit”.
616
Când tragem o săgeată, nu noi îi dăm avântul.
Noi suntem numai arcul. Arcaşul e Prea Sfântul.
617
Nu-i silnicie-aceasta, ci e Atotputinţă
menită să stârnească în suflet umilinţă.
618
Iar umilinţa-aceasta vădeşte-ndatorire.
Prin libera ta vrere ţi-aduci o-nvinuire.
619
De liberă nu-i vrerea, ce sunt ruşinea-aceasta,
sfiala vinovată, mâhnirea şi năpasta?
620
De ce îi ceartă-un dascăl pe-ai săi învăţăcei?
De ce îşi cată duhul mereu un alt temei?
621
Spui despre cel ce neagă constrângerea divină
că norul său ascunde a lunii Lui lumină.
622
Un bun răspuns primi-vei s-asculţi de-ţi dai silinţă,
şi scapi de rătăcire, tinzând înspre credinţă.
623
Apar în timpul bolii căinţa şi smerirea.
Fiinţa ta îşi află-n adâncul ei trezirea.
624
Şi-n toată vremea-n care te simţi lovit de boală,
fierbinte-l rogi pe Domnul să ierte-a ta greşeală.
625
Ce hâd este păcatul tu vezi de-abia acum,
şi hotărăşti a merge din nou pe dreptul drum.
626
Făgăduieşti de-ndată şi faci şi jurământ
să te supui cu totul poruncii Celui Sfânt.
627
E sigur deci că boala aduce-atunci cu sine
trezirea conştiinţei şi-a duhului din tine.
628
Reţine adevărul acest cum altul nu-i.
Doar cel ce-ndură poate simţi mireasma lui.
629
Cu cât mai treaz ţi-e duhul, mai grea îţi este viaţa.
Mai bine-l ştii pe Domnul, mai pală-ţi este faţa.
630
Constrângerea divină de-o-nduri, unde-i smerirea?
Şi-Atotputernicia-I de-o simţi, unde-i simţirea?
631
Cum s-aibă cel în lanţuri de veselie parte,
şi-asemenea celui liber cum poate să se poarte?
632
Şi dacă-nlănţuit eşti de mâini şi de picioare
şi potera domnească în paza ei te are,
633
nu te purta mişelnic cu cei mai slabi ca tine,
căci nu aşa se poartă acei cu firi blajine.
634
Şi de nu-I simţi silirea nu zi că eşti silit.
Şi de-ai simţit-o unde-i dovada-a ce-ai simţit?
635
În fiecare faptă ce ţii s-o împlineşti
tu îţi vădeşti putinţa că poţi s-o săvârşeşti.
636
Dar despre fapta care s-o-nfăptui nu-ţi convine,
Constrângerea o-nvinui. Zici: „De la Domnul vine”.
637
Constrânşi se simt profeţii în lumea de nevoi.
Constrânşi se simt procleţii în lumea de apoi.
638
Că liberi în cea lume vor fi – ne spun profeţii.
Că liberi sunt în lumea de-aici – ne spun procleţii.
Islamica Republică 