18. Ultimul episod

= Partea a XVIII-a =

***

După confruntarea din palat avută cu rudele Profetului , Iezid a poruncit ca prizonierii să-i fie duşi în închisoare.

După ce uşile temniţei au fost închise, aceştia au început să se roage, mulţumindu-i lui Allah. Temniţa era atât de întunecată, că nu se putea cunoaşte din interior dacă afară e zi sau noapte. Zilele erau atât de toride, că de abia se putea respira, iar nopţile erau atât de reci, că degetele Sekinei se învineţeau. Nu li s-a dat nimic pe ce să doarmă, fiind nevoiţi să se odihnească pe podeaua dezgolită. În cele din urmă, fiica lui Husayn  s-a stins din viaţă în închisoarea siriană, iar Zaynul Abidin  i-a săpat un mormânt într-un colţ al celulei. După moartea Sekinei, oameni şi soldaţi deopotrivă au început să să neliniştească în privinţa stării captivilor, având în vedere timpul îndelungat şi condiţiile precare ale detenţiei.

În urma nemulţumirilor aduse de oameni Iezid a înţeles că poate pierde sprijinul popular dacă menţine familia Profetului  închisă, ca atare a poruncit îndepărtarea lor din temniţe.

În ziua eliberării prinşilor, Iezid i-a spus Imamului Ali ibn Husayn  că sunt liberi să plece şi i-a oferit oricât aur ar fi dorit. Zeineb a răspuns la această ofertă spunând:

– O, Iezid, nu ne-ai rănit destul? Vrei ca prin această propunere să ne insulţi şi mai mult? Acţiunile tale pot fi judecate doar de Allah. Lui va trebui să Îi dai socoteală şi Profetului Muhammad pentru tot ce ai făcut. Tot ceea ce vrem sunt capetele martirilor noştri şi bunurile de care ne-au jefuit oamenii tăi. Ei mi-au luat vălul care-mi fusese dăruit de mama mea. Au luat până şi hainele pătate de sânge ale fratelui meu. Au luat chiar şi cerceii Sekinei, care-i fuseseră daţi de către tatăl ei – Nu Iezid …, nu este nimic care să poată înlocui cele pierdute!

Iezid nu a răspuns, nici nu a returnat lucrurile cerute de Zeineb, în schimb i-a lăsat să plece.

Ali ibn Husayn  împreună cu femeile şi copiii au mai rămas câteva zile în Siria, după care s-au întors la Medina oprindu-se pe drum la Kerbala pentru a vizita mormintele martirilor.

Nu se cunosc mai multe detalii ale detenţiei lor în temniţele omeiade, această pagină neagră a istoriei islamice fiind deseori dată la o parte de savanţi şi de interesul general al maselor musulmane; însă povestea cumplită aşternută pe câmpiile de la Kerbala din 10 octombrie 680 rămâne pentru omenire dovada celui mai înalt spirit de sacrificiu în slujba adevărului şi a dreptăţii – întruchipat pentru eternitate în căpetenia martirilor din Paradis, Husayn bin Ali bin Abi Talib .

Citeşte întreaga serie aici:

https://alternativaislamica.wordpress.com/category/ecouri-din-kerbala/

Pentru mai multă profunzime ascultă şi:

---

 

Istorisiri

***

Se relatează că Ali ibn Husayn  a rămas surprins văzând-o pe mătuşa sa, Zeineb, oferind rugăciunile obligatorii şezând :

– Mătuşă, tu nu ofereai nici măcar rugăciunile suplimentare în poziţie şezândă, iar astăzi le oferi pe cele obligatorii şezând?

– Dragul meu, în închisoare mâncarea şi apa erau atât de insuficiente, încât obişnuiam să le-o dau copiilor. Din cauza înfometării neîncetate, am devenit atât de moleşită, că nu mă mai pot ruga stând dreaptă.

***

Trei ani după evenimentele de la Kerbala, un beduin pe nume Numan, a venit la Medina şi l-a vizitat pe Zaynul Abidin , întrebându-l care a fost cel mai greu moment din tot ce s-a întâmplat la Kerbala şi în timpul detenţiei care a urmat în Kufe şi la Damasc.

Acesta a răspuns:

– Siria, Siria, Siria! acolo am trăit mai rău ca animalele, mereu încătuşaţi!

***

Se mai relatează că imamul Sajjad  (Ali ibn Husayn) izbucnea adesea în lacrimi când vedea apă, amintindu-şi de setea martirilor de la Kerbala, iar când vedea pe cineva sacrificând o oaie sau o capră, îl întreba pe cel care o sacrifica dacă i-a dat mai întâi să bea animalului.

Întrebat fiind până când va continua să-i plângă pe martiri, Imamul a răspuns:

– O, slujitor al lui Allah, Profetul Iacob a avut doisprezece fii şi numai unul i-a fost luat, iar el a plâns atât de mult, încât i s-au albit ochii, i-a cărunţit părul şi i s-a încovoiat spatele, chiar dacă fiul său, Iosif, era încă în viaţă. Eu, însă, mi-am văzut tatăl, fratele şi şaptesprezece membri ai familiei Trimisului lui Allah  nimiciţi lângă mine – cum ar putea tristeţea mea să mai înceteze?

***

SFÂRŞIT