= Rumi =
506
O, câte ploi căzut-au, de daruri purtătoare,
ca perlele să poată-a se răspândi în mare.
507
Cât soare strălucit-a-n a sa mărinimie,
ca nori şi mări să-nveţe tot darnice să fie.
508
Al Chibzuinţei soare sclipit-a pe ogoare,
ca ele-n veci să fie de boabe primitoare.
509
Cinstită este glia. Ce-ai semănat în ea
întocmai vei culege, căci nu te va-nşela.
510
Vezi, cinstea ei se trage din cinstea cea divină,
căci soarele Dreptăţii e cel ce-o ilumină.
511
Dar pân-ce primăvara n-aduce-un semn divin,
nici glia nu-şi dezleagă-a ei taină pe deplin.
512
Cel Darnic dăruit-a celor ne-nsufleţite
încredere şi cinste şi sfaturi potrivite.
513
Iar harul Lui îndrumă tot ce-i ne-nsufleţit,
mânia Lui orbindu-l pe omul chibzuit.
515
Oriunde vrea, El schimbă auzul în vedere
şi unde află pietre, le schimbă-n giuvaiere.
516
E-un alchimist ce-ntrece pe-oricine-n alchimie.
Prin El minuni fac sfinţii ce-ntrec orice magie.
517
Când L-am slăvit pe Domnul, eu nu L-am lăudat.
Aş fi vădit c-am viaţă şi viaţa-i un păcat.
518
Să fim ca nefiinţa – când stăm în faţa Lui,
căci oarbă ni-e fiinţa – când stăm în faţa Lui.
519
De n-ar fi oarbă, arsă ar fi de-a Lui vâltoare,
şi ar cunoaşte atunci căldura acelui Soare.
***
Stropul de cugetare
1882
Cel strop de cugetare ce ni l-ai dat în dar,
cufundă-ni-l în marea Ta fără de hotar.
1883
În sufletu-mi se află un strop de vrednicie.
Tu scapă-mi-l de patimi, de-a trupului meu glie,
1884
‘nainte de-a se pierde, sorbit de-acest pământ,
‘nainte ca să-l ducă al patimilor vânt.
1885
Şi chiar dacă l-ar duce, Tu poţi într-o clipire
să-l smulgi acelor patimi, să-i dărui izbăvire,
1886
căci stropul dus de vânturi sau înghiţit de glie,
când a scăpat vreodată de-a Ta puternicie?
1887
Ajuns în nefiinţă-acel strop de cugetare
în goană se va-ntoarce, auzind a Ta chemare.