Învierea

Învierea sau în limba arabă Ma’ad este unul dintre cele trei fundamente ale religiei islamice şi unul dintre elementele esenţiale ale acestei credinţe. Majoritatea oamenilor pot discerne între faptele bune şi cele rele prin natura căutătoare de adevăr dăruită de Allah, socotind astfel „facerea de bine” o acţiune cât se poate de roditoare şi nobilă, iar „facerea de rău” ca fiind o acţiune neadecvată şi drept urmare de evitat. Fără îndoială, bunătatea şi răutatea, bunăvoinţa şi reavoinţa sunt apreciate din perspectiva efectelor şi răsplăţilor pe care acestea le implică. De asemenea, este evident că nu există nici măcar o singură zi din această viaţă, în care recompensele şi plata faptelor bune sau rele ale binefăcătorilor sau răufăcătorilor să nu ajungă înapoi la aceştia ; căci noi constatăm în mod clar că mulţi binefăcători îşi duc vieţile în suferinţă sau întristare, în vreme ce mulţi răufucători, antrenaţi în înfăptuirea de nelegiuiri şi lucruri nepermise prin purtarea păcătoasă şi caracterul lor condamnabil, îşi petrec vieţile în fericire şi prosperitate.

Din această raţiune se poate afirma că : dacă în viitor şi implicit într-o altă stare de existenţă decât în această lume – nu ar fi fost stabilită o zi sau un moment anume în care faptele bune şi rele să fie judecate printr-o rezoluţie absolută care să ofere o răsplată corespunzătoare şi mai ales permanentă, o astfel de nelinişte şi preocupare pentru dreptate şi echitabilitate nu şi-ar fi găsit loc în natura umană sau în orice caz ar fi inutilă, căci această viaţă ar fi fost înţeleasă şi asumată ca fiind doar nedreaptă iar oamenii s-ar fi mulţumit cu această fatalitate.

Pe acelaşi algoritm de gândire se poate spune că răsplata bunăvoinţei constă în faptul că aceasta statorniceşte ordinea în societate, oamenii dobândind bunăstarea în vieţile lor ca urmare a binelui realizat şi prin urmare primesc o parte a foloaselor mărinimiei lor. În acelaşi mod se poate zice că un răufăcător, prin purtarea sa necuviincioasă, subminează ordinea socială şi astfel, el însuşi devine sabotat de propriile acţiuni necinstite. Deşi o asemenea manieră (neloială semenilor) de a proceda se aplică într-un anumit grad indivizilor nechibzuiţi sau ignoranţi, tiparul nu se aplică şi acelor oameni care au ajuns pe culmile puterii şi a căror fericire nu mai poate fi influenţată de ordinea sau dezordinea din societate şi care s-au pus la adăpost de intemperiile vieţii comunitare ; dimpotrivă, când tulburarea şi corupţia morală predomină în societate şi când condiţiile de viaţă ale oamenilor devin confuze, aceşti indivizi devin mai satisfăcuţi şi mai prosperi, astfel, nu rămâne nici un motiv pentru categoria acestor oameni să considere binefacerea drept bine şi facerea de rău drept rea – ci modul lor de a gândi se rezumă doar la ceea ce este sau nu posibil (în sensul că nu orice lucru imoral este şi ilegal şi nu orice lucru moral trebuie să fie legal, existând cazuri când lucruri morale sunt scoase în afara legii şi cazuri când lucruri legale sunt de-a dreptul imorale). Cu toate că astfel de oameni sunt prosperi în scurtele lor vieţi, nu se poate garanta că datorită faptelor lor păcătoase le va fi condamnată reputaţia şi vor suporta oprobiul public. Această situaţie intervine prin manifestarea faimei (după natura celui cu pricina) şi datorită faptului că posteritatea discerne în privinţa oamenilor doar după ce au murit, când nu mai sunt afectate în nici un fel vieţile lor pline de fericire, plăcere şi desfătare sau tristeţe, amar şi suferinţă. Pe baza acestui motiv nu există nici un argument valabil pentru ca omul să se gândească la binefacere ca la un bine permanent pe care să şi-l însuşească în întregime sau să socotească răul drept imoralitatea absolută şi să se abţină de la a-l comite întru totul.

În absenţa Învierii echilibrul dintre bine şi rău ar fi fost doar o credinţă superstiţioasă, fără implicaţii reale în viaţa şi destinul oamenilor ; oamenii şi-ar fi putut ascunde definitiv faptele rele de ceilalţi iar măştile asumate – păzite pentru totdeauna, iar binele făcut ar fi devenit foarte ieftin şi neproductiv în văzul oamenilor şi poate chiar abandonat întru totul fiind mai puţin rentabil decât abilitatea de a te descurca sau naviga printre oameni prin disimulare.

De aceea, cu o credinţă curată şi neclintită, s-ar cuveni să deducem că Atotputernicul Allah ne va învia pe fiecare după moarte şi ne va cerceta faptele şi că El ne va da o răsplată dreaptă şi o fericire veşnică acelora dintre noi care s-au dovedit binefăcători şi va pedepsi răufăcătorii pentru faptele acestora.

Această zi finală este numită Ziua Judecăţii.

Învierea, religiile şi credinţele

Toate religiile şi credinţele care cheamă oamenii la monoteism şi prescriu oamenilor să săvârşească fapte bune, oprindu-i de la cele rele, exprimă răspicat credinţa în Înviere şi în viaţa de apoi. Potrivit acestor dogme şi învăţături nu există nici o îndoială că binefacerea este cinstită numai când este continuată de o răsplată bună şi întrucât această răsplată nu este mereu trăită în această lume, în mod inevitabil ea va fi oferită omului într-o altă viaţă, în lumea de apoi.

De altfel, semnele şi vestigiile constatate în cele mai vechi morminte descoperite de arheologi, arată că din cele mai îndepărtate timpuri, fiinţele umane au crezut în existenţa unei alte vieţi, în lumea de apoi, iar în concordanţă cu credinţele lor, au obişnuit să îndeplinească anumite ceremonii şi să aducă diverse ofrande pentru ca cel decedat să poată avea odihnă în lumea de dincolo.

Învierea în Coran

Gloriosul Coran reaminteşte oamenilor despre Ma’ad şi respinge orice îndoială privitoare la ea. În multe cazuri Coranul reaminteşte oamenilor despre puterea absolută a lui Allah, în scopul de a spori cunoaşterea oamenilor şi de a elimina incertitudinea în legătura cu crearea lucrurilor primare.

36: 77 – 79

Oare nu vede omul că Noi l-am creat pe el dintr-o picătură? Şi iată că el Ne este Nouă un duşman învederat!

El ne dă Nouă o pildă uitând de crearea sa şi zice : Cine le mai dă viaţă oaselor după ce ele sunt putrezite?

Spune : Le va da lor viaţă Acela care le-a creat pe ele prima oară, căci El este bine ştiutor al întregii firi!

Uneori Coranul atrage atenţia oamenilor faţă de Înviere şi intrarea într-o primăvară a vieţii după iarna morţii, reamintind acestora puterea incomensurabilă a lui Allah :

41:39

Şi printre minunile Sale [este şi aceea că] tu vezi pământul umilit [pustiu şi neroditor] dar când Noi facem să coboare apa peste el, atunci el se mişcă şi se umflă. Acela care îi dă lui viaţă este Cel care dă viaţă şi morţilor, fiindcă El este cu putere peste toate.

Alteori, folosind argumentaţia raţională, Coranul stimulează natura dăruită de Allah omului pentru a accepta această realitate :

38: 27-28

Noi nu am făcut în deşert cerul şi pământul şi ceea ce se află între ele. Aceasta este bănuiala celor care nu cred. Dar vai necredincioşilor pentru focul [care-i aşteaptă].

Aceasta se întâmplă fiindcă aceia care fac bine şi rău nu primesc întreaga lor răsplată şi pedeapsă în această lume. Dacă nu exista nici o altă lume (de dincolo) în care fiecare dintre aceste cete ale oamenilor să-şi primească răsplăţile şi pedepsele potrivit purtării şi faptelor, atunci amândouă categoriile (cei buni şi cei răi) ar fi fost egale în faţa lui Allah (faptele lor nefiind importante ci doar trecerea în nefiinţă sau trecerea din ceva în nimic), stare incompatibilă cu dreptatea dumnezeiească şi cu orânduirea lumii create.

De la moarte la Ziua Învierii 

= Cel care moare este trupul nu sufletul, sinele sau individualitatea =

Din perspectiva islamului, omul este o făptură zămislită din trup şi suflet. Trupul omului este unul dintre elementele ce aparţin realităţii obiective fiind şi subiectul jurisprudenţei ; spre exemplu, are dimensiuni şi greutate, trăieşte într-un anume timp şi loc, este influenţat de frig, căldură şi alte asemenea stări. Treptat, trupul omului îmbătrâneşte şi se istoveşte, până când, într-o zi, se prăpădeşte în acelaşi fel cum a luat fiinţă, prin voia Atotputernicului Allah. Dar sinele omului nu este material şi nu are însuşirile mai sus menţionate ; mai degrabă, el posedă atributele cunoaşterii, percepţiei, gândirii, voinţei, puterii şi alte calităţi spirituale, precum dragostea, răutatea, fericirea, suferinţa morală, teama, speranţa şi preferinţele. Aşa cum sinele sau sufletul nu posedă trăsăturile materiale amintite la început, nici însuşirile spirituale nu sunt aceleaşi cu cele fizice ; mai degrabă, în nenumăratele activităţi specifice, inima, mintea şi toate părţile corpului se supun spiritului şi calităţilor sufleteşti şi nici o parte a trupului nu poate fi considerată mai puţin necesară decât alta, toate fiind angrenate la comun în susţinerea vieţii şi trecerii prin viaţa lumească în călătoria către cea de dincolo.

23 : 12-14

Noi l-am creat pe om din apa aleasă [venită] din lut.

Apoi l-am făcut Noi o picătură într-un loc sigur.

Apoi am făcut din picătură un cheag şi am făcut din cheag o bucată de carne şi am făcut din bucata de carne oase şi am îmbrăcat oasele cu carne. Apoi l-am scos la iveală ca o altă făptură. Binecuvântat fie Allah, Creatorul, Cel bun!

Sensul morţii din perspectivă islamică

Din perspectiva islamului, înţelesul morţii nu rezidă în faptul că omul devine nimic şi dispare, ci, mai degrabă, în faptul că sufletul sau sinele omului, care este nemuritor, întrerupe îmbinarea şi legătura cu trupul şi, în consecinţă, corpul piere, în vreme ce sufletul îşi continuă existenţa fără trup.

32: 10 – 11

Şi zic ei : Oare când noi ne vom pierde în pământ, vom mai fi făcuţi din nou! [Desigur] dar ei nu cred în întâlnirea cu Domnul lor.

Spune : Vă va lua îngerul morţii căruia i-au fost încredinţate sufletele voastre, dar apoi veţi fi aduşi înapoi la Domnul vostru.

Trimisul lui Allah  spune : Nu veţi fi nimiciţi, ci veţi fi mutaţi dintr-o casă în alta.

Universul vieţii

Islamul crede că omul rămâne viu, într-un anume chip, şi după moarte. Se bucură de fericire şi binecuvântare dacă a fost un binefăcător în viaţa lumească şi este aşadar pedepsit dacă este răufăcător. El se va înfăţişa în Ziua Judecăţii pentru evaluarea obştească a faptelor sale. Distanţa dintre moartea omului şi Înviere este asemuită cu o barieră, stavilă, în limba arabă barzakh.

23:100

Pentru ca eu [omul] să fac bine, în cele pe care le-am lăsat! Nicidecum! Acesta este un cuvânt pe care el îl va rosti. Iar în urma lor este o stavilă, până în Ziua când vor fi ridicaţi [din morţi].

De asemenea, Gloriosul Coran mai afirmă :

3:169

Să nu crezi că cei care au fost ucişi pe calea lui Allah sunt morţi ! Dimpotrivă, ei sunt vii la Domnul lor şi sunt bine dăruiţi!