Apropierea de El

= نهج البلاغة =

Predica 220

Cel ce merge către Dumnezeu

El (credinciosul) îşi ţine mintea vie şi işi omoară toate patimile sufletului până când este învăluit de strălucire, grosolăniile devin gingaşe, lumina sa străfulgeră cu tărie. Ea îi dezvăluie lui calea şi îl ajută să străbată drumul cel drept. Poartă după poartă, este condus către poarta păcii, către sălaşul unde va sta. Picioarele îi devin sigure prin tihna trupului său, prin tăria siguranţei sale, prin liniştea inimii sale pline de fapte bune, prin mulţumirea Domnului său.

***

Predica 221

(ومن كلام له (عليه السلام

(قال بعد تلاوته : (ألهاكُمُ التَّكاثُر * حَتَّى زُرتُمُ المَقابِرَ

= ţinută după ce emirul dreptcredincioşilor a psalmodiat versetele =

102 : 1-2

Mirajul bogăţiei vă ia în stăpânire până când la morminte veţi merge în ospeţie.

Prevenirea faţă de cei nepăsători

Cât de departe este ţinta lor, cât de nepăsători sunt aceşti vizitatori, cât de grea este împlinirea gândurilor lor ! Ei nu au tras învăţăminte din cele ce se pomenesc, ci le-au luat ca fiind dintr-un loc îndepărtat. Oare cu trupurile fără de viaţă ale taţilor lor se mândresc sau pe cei pieriţi îi adaugă la numărul lor? Ar vrea să dea din nou viaţă trupurilor fără de suflare şi lipsite de mişcare? Ei sunt mai îndreptăţiţi să fie o pildă decât o pricină de mândrie. Este mult mai potrivit pentru ei să fie acoperiţi de umilinţă decât suiţi în cinstire.

Ei se uită la ei înşişi cu ochii acoperiţi de văl şi se hotărnicesc într-o adâncă necunoaştere. Dacă li se cere să vorbească despre acele curţi golite şi acele case prăduite, vor spune că au mers pe acest pământ în rătăcire, iar voi i-aţi urmat, neştiutori, întru tocmai. Voi le zdrobiţi ţeasta, ridicaţi din trupurile lor o zidire, paşteţi ceea ce au lăsat în urmă, locuiţi în casele lăsate de ei goale. Zilele care zac între ei şi voi jelesc şi bocesc asupra voastră.

Ei sunt cei care v-au luat-o înainte către ţintă, care au ajuns înaintea voastră la locurile de adăpat. Ei au avut locuri de cinste şi de mândrie. Au fost avuţi şi mânători de la spate. Acum au străbătut drumul către adâncimile istmului unde pământul îi ia în stăpânire, mâncându-le carnea şi bându-le sângele. Zac în gropile mormintelor lor ţepeni, fără să mai crească, ascunşi, fără să mai fie de găsit. Grozăviile ce vin nu îi mai înspăimântă, împrejurările duşmănoase nu îi mai mâhnesc. Nu le mai pasă de cutremure şi nici nu mai sunt cu băgare de seamă la tunete. S-au dus şi nu mai sunt aşteptaţi. Ei sunt martori, însă nu mai pot fi de faţă. Au fost împreună, acum sunt răzleţiţi. Au fost prieteni, acum sunt despărţiţi.

Veştile despre ei au încetat, casele lor în tăcere s-au cufundat, nu din pricina timpului îndelungat sau a locului îndepărtat, ci fiindcă au băut din pocalul (morţii) care le-a schimbat vorba în muţenie, auzul în surzenie, mişcarea în repaus. Parcă ar fi căzut într-o adâncă adormire. Chiar dacă sunt vecini nu simt nimic unii pentru alţii, chiar dacă sunt iubiţi nu se mai vizitează. Putinţa de a se cunoaşte unii de alţii a dispărut, băierile frăţiei lor s-au rupt. Fiecare dintre ei este acum singur chiar dacă se află laolaltă, sunt acum străini, chiar dacă au fost prieteni. Nu mai deosebesc noaptea de zi şi nici ziua de noapte. Noaptea sau ziua când ei au plecat devin veşnice pentru ei. Ei mărturisesc că primejdiile care erau în lumea lor de aici erau mult mai grozave decât se temeau şi văd că semnele ei erau mult mai mari decât socoteau. Ambele ţinte (raiul şi iadul) le-au fost înfăţişate pentru a le da teamă şi nădejde. Dacă ar fi putut să vorbească, ar fi amuţit de spaima de a descrie ceea ce au aflat şi au văzut cu ochii lor.

Starea morţilor

Chiar dacă urmele lor au fost şterse, veştile despre ei întrerupte, ochii tot au putinţa de a trage învăţăminte ca şi cum s-ar uita la ei, urechile minţii îi aud pe când ei grăiesc cu vorbe nerostite. Aşadar, ei spun că frumoasele chipuri au fost nimicite, că gingaşele trupuri au fost secătuite. Noi purtăm un giulgiu ponosit. Îngustimea sălaşului nostru ne istoveşte şi urâtul se strecoară printre noi. Ţinuturile tăcerii ne năpădesc. Frumuseţea trupurilor noastre se şterge. Trăsăturile cunoscute ale chipurilor noastre se sluţesc. Rămânerea noastră în aceste locuri ale urâtului este tot mai lungă. Nu aflăm nici o scăpare de năpastă, nici o lărgire a strâmtorii.

Dacă ţi-i închipui în mintea ta sau dacă acoperământul care îi ascunde este dat la o parte pentru tine, cu siguranţă ai băga de seamă mohorârea inimilor lor şi murdăria ochilor lor, acum când urechile lor şi-au pierdut puterea rămânând surde, ochii le-au fost umpluţi cu ţărână şi acoperiţi de beznă, limbile lor cândva zglobii în gurile lor au fost făcute bucăţi, inimile lor veşnic treze au încremenit în piepturile lor, fiece mădular al lor a fost pocit, înlesnit drumul nenorocirilor către el, acum toate acestea zac neputincioase, fără ca vreo mână să le dea ajutor, fără ca vreo inimă să se mâhnească pentru ele.

Despre cei odinioară

Orice caznă de-a lor nu se mai schimbă, orice apăsare nu se mai uşurează. Câte trupuri puternice, câte frumuseţi răpitoare, nu a mâncat pământul, ce odinioară se bucurau de plăcerile lumii şi de o înaltă preacinstire. El afla plăcere chiar şi la ceas de mâhnire. Dacă o năpastă îl lovea, găsea alinare în plăcerile vieţii, în desfătări şi jocuri. El râdea vieţii, iar viaţa îi râdea lui într-un trai plin de iertare. Apoi, timpul a început să îl pişte cu ţepii lui, zilele să îl sleiască de puteri, iar moartea să-l pândească îndeaproape. Atunci a fost învăluit de o posomorâre cum n-a mai simţit niciodată, iar beteşuguri de tot felul i-au năpădit sănătatea de care se bucura.

Atunci el, cu spaimă, se întoarnă la cele cu care vracii l-au obişnuit întru potolirea fierbinţelii cu rece, şi punerea în mişcare a ceea ce s-a răcit cu cald, numai că recele nu domoleşte fierbinţeala şi nici caldul nu face altceva decât să sporească răceala. El nu va mai avea o cumpănă între aceste naturi lăuntrice, fiecare beteşug se va înrăutăţi, vraciul nu va mai avea pentru el leac, îngrijitorul lui nu va mai şti ce să facă, ai săi vor fi scârbiţi să-i pomenească boala, evitând să le răspundă celor ce întreabă de el şi sfădindu-se dinaintea lui asupra unor veşti pe care i le ascund.

Problemele morţii

Aşadar, cineva va spune : „este aşa cum este” şi îi va consola cu nădejdea însănătoşirii sale, în vreme ce un altul le va spune să aibă puterea de a îndura pierderea lui, amintindu-le nenorocirile leaturilor trecute dinaintea lui. Acum, când este gata să părăsească lumea aceasta şi să îi lase singuri pe cei dragi, un tremur puternic îl apucă, simţurile i se înceţoşează, limba i se usucă. Sunt încă multe alte întrebări al căror răspuns îl ştia însă pe care nu îl mai poate rosti. Sunt încă multe chemări dureroase către inima sa pe care le aude, însă la care rămâne surd : glasul celui mare care se vrea respectat, glasul celui mic care se vrea mângâiat. Chinurile morţii sunt atât de înspăimântătoare încât nici nu pot fi spuse în cuvinte şi nici nu ar fi apreciate de inimile oamenilor din această lume.