Desăvârşirea cunoaşterii

= نهج البلاغة =

Prima Predică

ومن خطبة له (عليه السلام) يذكر فيها ابتداءَ خلق السماءِ والاَرض، وخلق آدم عليه الصلاة والسلام

[فيها ذكر الحج]

(وتحتوي على حمد الله، وخلق العالم، وخلق الملائكة، واختيار الانبياء، ومبعث النبي، والقرآن، والاحكام الشرعية)

= în care se menţionează începutul creării cerului şi a pământului şi crearea lui Adam =

Neputinţa omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu

Slavă lui Allah a cărui proslăvire nu poate fi atinsă de vreun vorbitor, ale cărui binefaceri nu pot fi numărate de vreun socotitor şi al cărui Drept nu i-L pot lua cei ce se străduiesc, pe care nu Îl pot ajunge cele mai ambiţioase gânduri şi nu Îl pot percepe cele mai adânci înţelegeri. Descrierea Sa nu este mărginită de vreun hotar sau de vreo proslăvire. Niciun timp nu Îi este socotit, niciun răgaz stabilit. El este Cel ce a făcut creaţia cu Puterea Sa, a împrăştiat vântoasele cu Milostenia Sa şi a întărit pământul mişcător cu stânci.

Religia şi cunoaşterea lui Dumnezeu

Întâiul ţel al religiei este de a-L cunoaşte pe El,

desăvârşirea cunoaşterii Lui este mărturisirea Lui,

desăvârşirea mărturisirii Lui stă în a crede în Unicitatea Sa,

desăvârşirea credinţei în Unicitatea Sa stă în Neîntinarea Sa ,

iar desăvârşirea Neîntinării Sale stă în negarea însuşirilor Sale.

căci fiece însuşire este o doavdă că El nu este cel căruia i se atribuie,

iar Cel descris printr-o însuşire nu este acea însuşire.

Cel ce Îl descrie pe Dumnezeu prin însuşiri , Îl compară,

iar cel ce Îl compară, Îl socoteşte doi,

iar cel ce Îl socoteşte doi , ajunge să admită părţi ale Lui,

iar cel ce admite părti ale Lui se înşală asupra Lui,

iar cel ce se înşală asupra Lui arată spre El,

iar cel ce arată spre El îi admite limite,

iar cel ce Îi admite limite , Îi poate măsura,

Oricine spune <<în ce>> este El , socoteşte că este cuprins înlăuntru,

oricine spune <<pe ce>> este El , socoteşte că este în afară,

El este Fiinţător însă nu faţă de lumea creată,

El există însă nu faţă de non-existenţă,

El este cu fiece lucru însă nu apropiat fizic,

El este diferit de orice lucru, însă nu separat fizic,

El lucrează însă nu prin mişcări sau unelte,

El vede şi atunci când nimeni din creaţia Lui nu este privit,

El este Unul, astfel încât nu există nimeni care Îi tină de urât,

nimeni de care să Îi fie dor în absenţă.

Căile cunoaşterii lui Dumnezeu. Crearea lumii

El a zidit creaţia toată, de la început, plămădind-o din nimic, fără o reflecţie prealabilă, fără să recurgă la vreo probă, fără să facă vreo mişcare, fără ca vreo grijă să Îl tulbure. El a dat tuturor lucrurilor un timp al lor, a pus laolaltă schimbările lor, le-a dat imboldurile, le-a hotărât înfăţişările pe care le cunoştea înainte de a le crea, trăgându-le hotarele şi sfârşitul, ştiindu-le înclinaţiile şi urzelile.

Pe urmă, a creat – mărire Lui! – văzduhurile şi le-a despărţit, a hotărnicit marginile şi a tăiat căi pentru vântoase. A făcut să curgă ape în valuri tumultoase, înălţătoare, unele asupra altora pe care le-a încărcat pe aripile vânturilor furtunoase şi a uraganelor năpustitoare cărora le-a poruncit să le care, le-a dat puterea de a le struni tăria şi de a le înfrâna pornirea. Vântul suflă pe dedesubt, iar pe deasupra lui apa se revarsă.

Apoi, a creat – mărire Lui ! – un vânt cu o suflare stearpă, mereu în acelaşi loc, ce bate cu tărie, răspândit până departe. I-a poruncit vântului să înalţe preaplinul apelor şi să stârnească valurile mărilor. Aşadar, el le-a bătut cum se bate untul în putinei, apoi le-a împins cu putere în văzduh, învârtejindu-le pe cele de început cu cele de sfârşit până când au prins să se reverse în dune de spumă. Atunci El – mărire Lui! – a ridicat spuma în văzduh şi a făcut din ea şapte ceruri. Pe cel mai de jos dintre ele l-a pus ca val nemişcat, iar pe cel mai de sus ca acoperiş ocrotitor, o zidire înălţată fără ca vreun stâlp s-o sprijine, fără ca vreun cui să o pironească. Le-a împodobit apoi cu stele şi iluminări de focuri arzătoare, şi a pus să plutească un soare strălucitor şi o lună luminoasă pe un rotund rotitor, un acoperiş mişcător, o tablă zbătătoare.

Minunea creării îngerilor

Apoi, El a despărţit cerurile cele de sus şi le-a umplut cu îngerii Săi de toate felurile. Unii se prosternează fără să îngenuncheze, alţii îngenunchează fără să se ridice, alţii stau în rânduri strânse, alţii aduc laude lui Allah fără să se plictisească şi fără ca somnul să le închidă ochii, fără ca mintea să le hălăduiască, fără ca trupurile să li se moleşească, fără să fie prinşi de uitare.

Printre ei, sunt păstrătorii revelaţiei Sale, solii Săi către profeţi, aducătorii la îndeplinire a hotărârilor şi poruncilor Sale. Printre ei, sunt ocrotitorii robilor Săi şi paznicii de la porţile raiului. Printre ei, sunt cei care au picioarele bine înfipte în pământ, în vreme ce gâturile le ajung în cerul de sus, trupurile lor depăşesc orice măsură, umerii lor se potrivesc cu stâlpii Tronului. Ei îşi ţin privirile aplecate dinaintea lui, aripile strânse sub el (tron), despărţiţi de cei aflaţi sub ei de voaluri de glorie şi perdele de putere. Ei nu şi-L închipuie pe Domnul lor cu un anume chip, nu Îi atribuie nici o trăsătură a făpturilor Sale, nu Îl mărginesc cu vreun loc şi nu Îi fac asemănare.

Minunile creării omului

Dumnezeu a pus laolaltă lut tare şi moale, dulce şi sărat de pe tot pământul şi l-a înmuiat în apă până ce a devenit curat, apoi l-a frământat, astfel umezit, până ce a devenit cleios. Din el a plăsmuit apoi un chip cu coaste, tendoane, mădulare, încheieturi. Apoi, l-a întărit încât să se ţină, l-a învârtoşat până a trosnit, şi i-a dat un timp mărginit şi un soroc cunoscut. Apoi, a suflat în el din duhul Său, iar acesta a devenit om dăruit cu minte care să-l îndrume, cu deşteptăciune de care să se folosească, măruntaie de care să se slujească, mădulare care să-l poarte, o iscusinţă prin care să deosebească adevărul de deşertăciune, să perceapă gusturile şi mirosurile, culorile şi feluritele soiuri. El este un aluat din luturi de felurite culori, de asemănări armonioase, de contraste îndepărtate, de amestecuri contrarii ce cuprind şi caldul şi recele, şi moliciunea şi tăria.

Atunci, Allah le-a cerut îngerilor să-l ia printre ei (pe om), să îndeplinească porunca pe care le-a dat-o de a se prosterna în faţa lui şi de a i se supune, preacinstindu-l. Dumnezeu a spus : Prosternaţi-vă dinaintea lui Adam! ei s-au prosternat în afară de Iblis (2:34, 7:11, 17:61, 18:50, 20:116, Coran).

Îngâmfarea a pus stăpânire pe el, iar depravarea l-a copleşit. Mândru că a fost creat din foc, şi-a arătat dispreţul pentru făptura din lut. Dumnezeu, atunci, i-a dat un răgaz ca să-şi împlinească sfidarea, să-l pună la încercare pe om şi să-şi îndeplinească făgăduiala. El a spus : Ai acest răgaz până în ziua timpului cunoscut (de Noi) (15:38, 38:81, Coran).

După aceea, Allah i-a dat lui Adam să locuiască într-o casă în care i-a făcut un trai îndestulat şi o viaţă tihnită, prevenindu-l asupra lui Iblis şi duşmăniei sale. Amăgit de către Iblis care nu i-a iertat că trăieşte în rai în tovărăşia celor drepţi, Adam a dat siguranţa pe îndoială, hotărârea pe slăbiciune, fericirea pe nelinişte, mândria pe remuşcare. Totuşi, Dumnezeu i-a dat lui Adam prilejul de a se căi, învăţându-l cuvintele Milei Sale, făgăduindu-i că îl va aduce din nou în raiul Său după ce l-a trimis jos, în locul ispitelor, ca să-şi înmulţească stirpea.

Scopul trimiterii profeţilor

Allah – mărire Lui ! – a ales din stirpea lui Adam profeţi care au luat în chezăşie revelaţia Sa pentru a păstra propovăduirea Sa cu credinţă. Atunci când majoritatea oamenilor au trădat legământul lor faţă de Allah, nepăsându-le de dreptul Său, făcându-i Lui semeni, diavolii i-au abătut de la cunoaşterea Lui şi i-au ţinut departe de slujirea Sa. Aşadar, Dumnezeu le-a trimis soli şi profeţi pentru a îndeplini legământul faţă de creaţia Sa, pentru a le reaminti binefacerile uitate, pentru a-i îmboldi cu propovăduirea, pentru a le dezvălui virtuţile ascunse ale înţelepciunii şi pentru a le arăta semnele Atotputerniciei Sale, adică bolta cerească aninată deasupra lor, pământul care le slujeşte drept locuinţă, mijloacele care le asigură viaţa, destinul care îi duce la moarte, durerile care-i fac să îmbătrânească, întâmplări ce urmează unele după altele asupra lor.

Niciodată Allah nu şi-a lăsat creaţia fără un profet trimis de către El, sau fără o carte pogorâtă de către El, sau fără o dovadă convingătoare sau fără un drept temei. Trimişilor nu li se micşorează însemnătatea din pricina numărului lor mic sau din pricina numărului mare al hulitorilor lor. Cel dinainte îl vesteşte pe cel care îi urmează sau cel ce urmează este vestit de către cel dinaintea sa.

Trimiterea profetului Muhammad 

Şi astfel s-au scurs veacurile şi au trecut vremurile, taţii ducându-se şi în locul lor venind fiii până când Allah l-a trimis pe Muhammad  ca profet al Său, ca să Îi îndeplinească făgăduiala şi să Îi ducă la bun sfârşit profeţia. Angajamentul său a fost luat de la profeţi, trăsăturile firii sale faimoase, naşterea sa preţioasă. La vremea aceea, oamenii de pe pământ erau împărţiţi în gloate răzleţe, cu dorinţe împrăştiate, urmând căi felurite. Unii dintre ei Îl confundau pe Dumnezeu cu propria Sa creaţie, alţii Îi luau numele în derâdere sau se îndreptau către alţii în afara Lui. Prin Muhammad  , Allah i-a călăuzit pe oameni scoţându-i din rătăcire şi i-a izbăvit prin puterea Sa de necunoaştere.

Aşadar, Allah a ales ca Muhammad  să Îl întâlnească, să fie mulţumit de a-l avea pe El, să-l preacinstească pentru că a stat în această lume trecătoare, să-l scoată apoi din acest loc al ispitelor, luându-l la El în preacinstire.

Necesitatea imamatului

Profetul  v-a lăsat vouă ceea ce şi ceilalţi profeţi au lăsat popoarelor lor, căci ei nu le lasă de izbelişte, ci le arată o cale limpede şi le dă o pravilă dreaptă.

Coranul şi prevederile legislative

Cartea Domnului vostru este la voi. Ea arată limpede îngăduitul şi opritul, obligaţiile şi virtuţile, veşnicul şi trecătorul, îngăduielile şi hotărârile de nezdruncinat, particularul şi generalul, exemplele şi pildele, limtele şi depăşirea lor, precisul şi ambiguul.

Allah deluşeşte totul, limpezind ceea ce nu este precis, arătând ceea ce este obligatoriu de a fi ştiut şi ceea ce le este îngăduit robilor săi să nu ştie. De asemenea, arată ceea ce este obligatoriu de făcut în temeiul Cărţii, însă care este anulat de către tradiţie, sau care este obligatoriu de făcut în temeiul tradiţiei, însă care este îngăduit a fi lăsat deoparte în temeiul Cărţii. Totodată, arată ceea ce este obligatoriu pentru o vreme anume, însă nu şi după aceea. Între opreliştile Sale sunt deosebiri : unele sunt grave şi încălcarea lor duce la chinul Focului, iar altele sunt mici şi pot fi iertate. El stabileşte astfel pragul de jos şi pragul de sus pentru fiece faptă.

Despre pelerinaj

Dumnezeu v-a făcut vouă ca obligaţie pelerinajul la Casa Sa cea Sfântă care este locul către care se întorc (oamenii) precum turmele şi porumbeii la apele de primăvară. Dumnezeu – mărire Lui ! – a făcut-o un semn pentru micimea lor dinaintea măreţiei Sale şi pentru plecăciunea lor dinaintea Maiestăţii Sale. El a ales dintre creaturile Sale pe cei care Îi aud chemarea şi Îi răspund, pe cei care cred în adevărul Cuvântului Său. Ei îşi însuşesc felul de-a fi al profeţilor Săi şi seamănă cu îngerii care înconjoară tronul Său, având toate foloasele închinării la El şi căutând la El iertarea făgăduită. Allah – mărire Lui ! – a făcut-o un semn al islamului şi un loc sfânt pentru cei ce se întorc către ea. El a impus acest drept, făcând din pelerinaj o obligaţie şi v-a sortit vouă să veniţi la ea. Allah a spus : Oricine intră acolo se află în tihnă. Oamenii, cei care pot face drumul, trebuie să meargă pentru Allah în pelerinaj la Casă. Cel care tăgăduieşte, să ştie că Dumnezeu este Bogat şi fără lumile acestea (3:97, Coran).