Doctrina unicităţii

 =بحار الأنوار  =

S-a relatat că atunci când al-Mamun (calif abbasid) a decis să-l instaleze pe imamul Al Rida  ca succesor al său, i-a strâns pe cei din tribul Banu Haşim şi le-a spus :

Într-adevăr doresc să-l numesc pe Al Rida în această funcţie după mine.

Cei din tribul Banu Haşim l-au invidiat pe imamul Al Rida  şi au spus :

Tu ai ales un neştiutor lipsit de discernământ să conducă califatul.

Cheamă-l aşadar.

El va veni la noi şi vei vedea cum ignoranţa lui te va face să te răzgândeşti.

Astfel, el l-a chemat, iar acesta  a venit.

Cei din Banu Haşim i-au spus :

O, Abul-Hassan !

Urcă-te la amvon şi ţine-ne o predică prin care să-L adorăm pe Dumnezeu.

El  s-a urcat la amvon şi a stat un timp îndelungat tăcut şi cu capul aplecat. Apoi a fost cuprins de o înfiorare care l-a făcut să tremure, s-a ridicat drept în picioare, L-a slăvit şi L-a lăudat pe Dumnezeu şi s-a rugat Lui să-i binecuvânteze pe Profet  şi pe familia acestuia.

Apoi a spus :

Primul principiu al adorării lui Allah este cunoaşterea Lui, baza cunoaşterii Sale este mărturisirea unicităţii Sale, iar modul corect de a mărturisi unicitatea lui Allah este negarea atributelor, pentru că raţiunea ne spune că orice atribut şi orice lucru care posedă un atribut este creat. Orice lucru care posedă un atribut arată că are un Creator, Care nu este nici acel atribut, nici nu are vreun atribut. Orice atribut şi orice lucru care posedă un atribut arată legătura dintre acel atribut şi lucrul căruia îi aparţine atributul. Legătura este o dovadă a temporalităţii. Iar temporalitatea sa arată că nu poate fi fără de început, pentru că ceea ce este fără de început nu permite temporalitatea.

Aşadar Allah nu este Cel a cărui Esenţă poate fi cunoscută prin comparaţie. Unicitatea Sa nu este mărturisită de cei care încearcă să-L măsoare. Realitatea Lui nu este cea la care ajung cei care-I găsesc o asemănare. Nu este El cel recunoscut de către cei care declară că El ar avea un sfârşit. Nu El este cel la care se referă cei care-L compară cu ceva. El nu este cel în faţa căruia se apleacă cei care Îl fragmentează în mai multe părţi. Şi nu este El cel dorit de cei care şi-L închipuie prin imaginaţia lor.

Orice lucru care poate fi cunoscut în sine a fost plăsmuit. Tot ceea ce este separat de el reprezintă un efect. Dumnezeu poate fi dedus din ceea ce plăsmuieşte El, cunoaşterea Acestuia este susţinută de raţiune, iar dovada existenţei Sale este aşezată în natura primordială a omului.

Acţiunea creatoare a lui Allah este un văl între El şi creaturile Sale. Separarea Lui de ele constă în faptul că El este detaşat de spaţialitatea lor (localizarea lor în spaţiu). Faptul că El este originea lor este o dovadă pentru ei că El nu are origine, întrucât nimic din ceea ce are origine nu poate să creeze celelalte lucruri. Faptul că El i-a creat pe aceştia, iar ei au mijloace (pentru a îndeplini anumite lucruri) este o dovadă că El nu are mijloace, pentru că mijloacele vădesc nevoia celor care le folosesc.

Aşadar numele Lui sunt o expresie, acţiunile Lui sunt (o cale) pentru a-L face înţeles, iar Esenţa Sa este Realitatea. Esenţa Sa Îl separă de creaţie, iar deosebirea Sa limitează ceea ce este diferit de El. De aceea cel care întreabă despre cum poate fi El descris nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cel care caută să-L cuprindă păcătuieşte împotriva Sa. Cel care-şi imaginează că L-a pătruns cu mintea greşeşte.

Oricine spune <<cum>>, L-a comparat (cu ceva).

Oricine spune <<de ce>> a declarat că El ar avea o cauză.

Oricine spune <<când>> L-a fixat în timp.

Oricine spune <<în ce>> L-a mărginit.

Oricine spune <<până la ce>> a declarat că El ar avea o limită.

Oricine spune <<până când>>, I-a atribuit un sfârşit.

Oricine Îi atribuie un sfârşit, I-a asociat un sfârşit.

Oricine Îi asociază un sfârşit, L-a împărţit.

Oricine Îl divide în părţi, L-a descris.

Oricine Îl descrie a deviat de la calea cea dreaptă în ceea ce-L priveşte.

Dumnezeu nu se schimbă şi nu trece prin transformările suferite de creaţie, întocmai cum nu devine mărginit prin delimitarea a ceea ce este limitat.

El este Unul, nu în ceea ce pot numerele să explice;

El este evident, dar nu pentru că ar fi imediat (prin simţuri);

El este manifest, dar nu prin înfăţişarea Sa;

El este Interior, dar nu prin separare;

El este departe, dar nu în ceea ce priveşte distanţa;

El este aproape, dar nu prin apropiere ;

El este Subtil, dar nu în mod fizic ;

El este Existent, dar nu după non-existenţă ;

El este Activ, dar nu prin constrângere ;

El este Cel care decide, dar nu prin activitatea gândirii ;

El este cel care orânduieşte , dar nu prin mişcare ;

El doreşte , dar nu în urma unei hotărâri ;

El voieşte dar fără direcţionarea atenţiei ;

El cuprinde , dar nu prin atingere ;

El aude, dar nu prin intermediul a ceva şi vede, dar nu prin organe.

Timpul nu-L însoţeşte, locul nu-L îngrădeşte, aţipirea nu-L cuprinde, atributele nu-L defăimează, iar uneltele nu-I sunt de nici un folos. Fiinţa Sa precede timpul, existenţa Sa precede nonexistenţa, iar veşnicia Sa precede orice început.

Prin faptul că a dat simţuri organelor (de simţ) se poate cunoaşte că El nu posedă organe de simţ. Prin faptul că a dat substanţă materiei se poate cunoaşte că El nu are substanţă. Prin faptul că a creat antagonismul dintre lucrurile care se opun se poate cunoaşte că El nu are nici un adversar. Prin faptul că El a creat alăturarea dintre lucruri, se poate cunoaşte că El nu are pe nimeni alăturat Lui. El a creat opoziţia dintre întuneric şi lumină, dintre obscuritate şi claritate, dintre ceea ce este lichid şi ceea ce este solid, dintre căldură şi răcoare. El îmbină acele lucruri care sunt potrivnice unul altuia şi le desparte pe cele care sunt apropiate. Acestea dovedesc existenţa Celui care le-a separat, chiar prin despărţirea lor, şi dovedesc existenţa Celui care le-a combinat, chiar prin alăturarea lor. Acesta este înţelesul cuvintelor Sale (Măreţ şi Maiestuos este El!) : „din fiece lucru am creat o pereche. Poate vă veţi aminti!” 51:49

Aşadar prin acestea El a separat <<înainte>> de <<după>> ca să se poată şti că El nu are un <<înainte>> sau un <<după>>. Ele dovedesc prin dispoziţiile lor că Cel Care le-a înzestrat cu o anumită înclinaţie nu are nici o înclinaţie. Ele dovedesc prin disparitatea lor că Cel care le-a creat nu are nici un fel de disparitate. Ele arată prin dependenţa lor faţă de timp că Cel care le-a supus timpului nu este, El Însuşi, dependent de acesta.

El le-a ascuns pe unele dintre ele de celelalte, pentru a se putea cunoaşte că nu există nici un văl între El şi ele afară de ele. Lui Îi aparţine suveranitatea chiar şi atunci când nu există nimic peste care El să fie Suveran, Lui îi aparţine bunătatea chiar şi atunci când nu există nimeni faţă de care să-Şi manifeste bunătatea, Lui îi aparţine cunoaşterea, chiar şi atunci când nu exista nimic care să fi fost creat şi calitatea auzului, când nu exista nimic care să poată fi auzit. Nu pentru că El a creat merită să I se atribuie cuvântul Creator şi nu pentru că a dat viaţă creaturilor merită să I se atribuie cuvântul Făuritor.

Şi cum să nu fie aşa?

Pentru că <<de atunci>> (mudh) nu-L ascunde, <<deja>> (qad) nu-l aduce aproape, <<poate>> (la’alla) nu-L acoperă, <<când>> (mata) nu-L limitează în timp, <<în momentul>> (hin) nu-L conţine şi <<cu>> (ma) nu-L asociază cu ceva.

Uneltele se mărginesc doar pe ele însele, iar mijloacele trimit doar la cele asemenea lor. Activităţile lor se găsesc numai în lucruri. Mudh împiedică lucrurile să fie eterne, qad le îndepărtează de veşnicie (de lipsa unui început), iar <<numai dacă>> (lawla) le îndepărtează de perfecţiune. Lucrurile se separă şi dovedesc existenţa Celui care le-a separat. Ele devin diferenţiate şi dovedesc existenţa Celui care le-a diferenţiat.

Prin ele, Cel care le-a plăsmuit Se manifestă pe Sine raţiunii (umane). Prin aceste puteri ale raţiunii El devine ascuns vederii, la ele apelează imaginaţia pentru a decide, ele dau formă numai celor diferite de El, de ele este suspendată dovada şi prin ele El le face cunoscută recunoaşterea.

Confirmarea existenţei lui Allah este grăbită de puterea raţiunii, iar credinţa în El ajunge la desăvârşire prin recunoaşterea Lui. Nu există religiozitate decât după ce există cunoaştere, nu există cunoaştere decât prin sinceritate şi nu există sinceritate acolo unde există comparaţie. Nu există negare a comparaţiei dacă există confirmarea atributelor.

Aşadar nimic din creaţie nu se găseşte în Creatorul ei. Tot ceea ce este posibil în ce priveşte creaţia este imposibil în cazul Plăsmuitorului ei. Mişcarea şi liniştea nu-L afectează. Cum s-ar putea ca ceea ce a realizat El în alţii să aibă vreun efect asupra Sa sau ceea ce a creat să reapară în El? Atunci Esenţa Sa ar fi disparată, Fiinţa Sa ar fi divizată, iar veşnicia i-ar fi interzisă. Şi cum să nu aibă Creatorul un înţeles diferit de cel al creaţiei?

Dacă ceva L-ar limita din spate, atunci ceva L-ar limita şi în faţă. Dacă perfecţiunea L-ar putea cerceta pe El, înseamnă că imperfecţiunea L-ar cuprinde. Cum se poate ca ceva ce nu transcende temporalitatea să merite numele de <<fără început>>? Cum se poate ca ceva ce nu transcende creaţia să genereze lucrurile acestei lumi? Dacă ar apărea în El un semn că ar fi fost creat, El ar deveni o dovadă după ce va fi fost cel dovedit.

Nu există argumente raportate la opiniile absurde (precum cea de mai sus), nici nu există vreun răspuns când se pun astfel de întrebări, iar El nu este slăvit prin aceasta, nici nu există ceva care să-L poată deosebi de creaţie, cu excepţia cazului în care Eternul nu admite dualitatea, nici Veşnicul (Cel fără de început) nu admite un început.

Nu există altă divinitate în afară de Allah, Preaînaltul, Preamăritul. Cei care I-au atribuit vreun egal sunt mincinoşi. Ei au alunecat într-o rătăcire gravă şi au suferit o mare pierdere. Allah să-i binecuvânteze pe Muhammad  şi pe familia sa curată.