Unele norme

Nevoile omului în mediul său, precum şi măsurile pe care trebuie să le ia pentru a le împlini, sunt atât de mari, încât un om obişnuit nu poate să le enumere, ca să nu mai vorbim de intrarea în toate amănuntele acestora sau de obţinerea unei cunoaşteri suficiente privitoare la ele.

Pe de altă parte, întrucât omul îşi îndeplineşte sarcinile prin mijloacele cugetării şi puterii voinţei, el ar trebui să aibă suficiente cunoştinţe atunci când doreşte să ia o decizie. El va fi incapabil să ia o hotărâre, dacă nu dispune de informaţii suficiente. Fie el însuşi este calificat pentru a adopta un mod de acţiune, fie trebuie să apeleze la cineva care este înzestrat cu pricepere spre a-şi îndeplini îndatoririle potrivit instrucţiunilor acestuia. De exemplu, în mod natural, ne adresăm unui medic pentru tratarea bolilor, unui inginer constructor pentru proiectul unei clădiri, unui zidar pentru o lucrare de zidărie sau unui tâmplar pentru fabricarea uşilor şi ferestrelor.

Astfel, momente importante în vieţile noastre se derulează urmându-i pe ceilalţi (taqlid) chiar pentru chestiuni neînsemnate. Oricine spune „nu urmez nimănui în viaţă”, fie nu înţelege sensul cuvintelor sale, fie nu stăpâneşte sensurile orânduirii umane. Islamul, care îşi întemeiază legile religioase pe natura omenească, a adoptat o metodă similară. Islamul porunceşte adepţilor săi să înveţe pe cât este posibil preceptele şi poveţele islamice. Izvorul acestor învăţături nu este altul decât Gloriosul Coran, tradiţille (sunnah) Profetului Muhammad  şi calea imamilor călăuziţi.

Este evident că dobândirea tuturor învăţăturilor islamice din Coran şi tradiţii nu este o sarcină uşoară. O asemenea îndatorire nu este posibilă pentru toţi musulmanii şi numai un număr redus de oameni pot realiza corespunzător o asemenea misiune.

Prin urmare, această rânduială religioasă ia în mod firesc forma în care un grup de musulmani, care nu sunt în măsură să dobândească învăţăturile şi preceptele prin intermediul raţionamentului, ar trebui să se adreseze celor care au dobândit poruncile islamice prin dovezi şi capacitate de raţionare, spre a îşi îndeplini îndatoririle.

Un învăţat care dobândeşte legile islamice prin intermediul eforturilor şi raţionamentului este denumit mujtahid, iar străduinţa în această privinţă este intitulată ijtihad. Cel care se adresează mujtahidului este numit muqallid (cel care urmează poveţele unui mujtahid pentru ducerea la bun sfârşit a acţiunilor sale), iar raportarea sa la mujtahid este numită taqlid (urmarea unui mujtahid cu privire la punerea în practică a legilor islamice).

Desigur, ar trebui să se ştie că taqlid este valabil în privinţa actelor de venerare, tranzacţiilor şi altor reguli practice ale islamului, dar privitor la principiile fundamentale ale islamului, care sunt chestiuni de credinţă, cineva nu poate avea încredere în părerile altora şi nu poate fi el însuşi satisfăcut cu simpla ascultare. Acest lucru se datorează faptului că, în cazul principiilor fundamentale ale islamului, credina şi convingerea ţin de voinţă şi nu de comportament. Nu putem considera niciodată credinţa altora ca fiind proprietatea noastră sau vice-versa.

Nu se poate spune că Allah este Unul fiindcă părinţii sau învăţaţii noştri spun asta, aşa cum nu se poate spune că lumea de dincolo este reală deoarece toţi musulmanii cred în ea. Prin urmare, este de datoria fiecărui musulman să cunoască principiile fundamentale ale islamului, ale religiei sale, prin capacitatea de raţionare şi osteneală la care poate ajunge ca individ, chiar dacă acest nivel este unul foarte modest.