„Magia” Coranului

Araba este fără îndoială o limbă convingătoare şi atotcuprinzătoare, care poate exprima în cel mai clar şi exact mod năzuințele naturale ale omului. În această privinţă, nici o altă limbă liturgică nu o întrece.

Istoria atestă că arabii epocii barbariei (înainte de venirea islamului) care erau în cea mai mare parte nomazi, lipsiţi de civilizaţie şi de binefacerile existenţei, au deţinut o asemenea pricepere şi exprimare sugestivă în limba arabă, încât nicăieri în istorie nu poate fi găsit un concurent pe măsura lor.

În domeniul literaturii arabe, expresivitatea limbii vorbite s-a bucurat de cea mai înaltă apreciere. Oamenii nutreau un deosebit respect pentru formulările literare şi rafinate. Aceştia obişnuiau să expună poeziile încântătoare şi însemnate ale poeţilor şi scriitorilor de frunte pe pereţii Ka’bei la fel cum își înălţau zeii şi idolii. Deşi se foloseau de limba vorbită şi scrisă cu o asemenea grandoare respectând toate acele norme şi reguli grmaticale exacte, fără cea mai mică deviere sau greşeală, ei totuşi obişnuiau să depună eforturi considerabile în vederea adaptării şi înfrumuseţării textelor produse.

În primele zile în care Profetului  i-au fost revelate câteva versete ale Sfântului Coran, citindu-le mai apoi oamenilor, s-a produs un zbucium sufletesc printre arabi şi printre poeţii şi literaţii acestora. Exprimările pline de sens, încântătoare şi atrăgătoare ale Sfântului Coran s-au întipărit în inimi şi au impresionat pe cei înţelepţi atât de mult, încât au uitat de expresivele lucrări literare şi de poeziile sclipitoare şi profunde ale marilor poeţi intitulate „al-mu’allaqat”, dându-le jos în grabă de pe pereţii Ka’bei.

Cuvintele dumnezeieşti, cu versetele lor minunate, au cucerit fiecare inimă şi au pecetluit buzele tuturor scriitorilor şi poeţilor meşteri la vorbă – prin farmecul şi frumusețea lor infinită.

Dar, pe de altă parte, aceste cuvinte revelate erau extrem de neplăcute şi amare pentru politeşti şi idolatri, întrucât, prin enunțurile lor expresive şi argumentarea temeinică, au luminat şi confirmat credinţa monoteismului, mustrând-o sever pe cea a politeismului şi idolatriei. De asemenea, versetele coranice au umilit idolii, numiţi „zei” de cei care îi adorau şi le ofereau sacrificii şi care preferau să li se închine lor mai degrabă decât lui Allah. Cuvintele dumnezeieşti au înfăţişat idolii drept statui de lemn şi piatră, neînsufleţite, neputincioase şi fără nici o valoare. Sfântul Coran a chemat arabii sălbatici, care erau plini de trufie şi vanitate şi care își întemeiaseră existenţa pe vărsarea de sânge şi tâlhărie – către religia adevărului şi a respectului pentru dreptate şi umanitate. Astfel, arabii au apelat la conflict şi manevre necinstite, trecând totul prin foc şi sabie pentru a stinge această flacără călăuzitoare.

Cu toate acestea, ei nu s-au ales cu nimic de pe urma eforturilor lor netrebnice, afară de dezamăgire.

În epoca timpurie a ignoranţei (jahiliyya) , Profetul  s-a întâlnit cu unul dintre oamenii iscusiţi la vorbă, pe nume Walid, care era un renumit literat arab. Profetul a recitat câteva versete de la începutul surei 41 a Coranului. În pofida mândriei şi aroganţei sale, Walid l-a ascultat foarte atent, până ce Profetul  a ajuns la versetul :

41:13

Şi dacă întorc ei [spatele], atunci spune: „Vă previn asupra unei nenorociri asemenea nimicirii [care a lovit] neamurile ‘Ad şi Thamud”.

De îndată ce Profetul  a rostit acest ayat (verset), Walid s-a tulburat şi a început să tremure în așa măsură, încât şi-a pierdut cunoştinţa, apoi întâlnirea s-a întrerupt iar oamenii s-au împrăştiat.

Mai târziu, un grup de oameni s-a dus la Walid şi a început să-şi arate nemulțumirea pentru faptul că i-a făcut de ruşine şi de ocară în faţa lui Muhammad .

Walid a spus :

„Nu, ştiţi că nu mă tem de nimeni şi nu am o dorinţă necumpătată de câştig.

Ştiţi că sunt un om de litere şi un scriitor. Cuvintele pe care eu le-am auzit de la Muhammad nu aveau nici o asemănare cu vorbele altor oameni. Cuvintele lui erau atrăgătoare şi fermecătoare. Ele nu ar putea fi socotite nici poezie, nici povestire. Sunt pline de semnificaţii şi profunzime. Sunt constrâns să nu spun nimic despre această chestiune până nu îmi formez o părere. Daţi-mi o perioadă de trei zile să reflectez la ea”.

Când oamenii au sosit la Walid, după un interval de trei zile, el a spus că vorbele lui Muhammad  erau farmece şi descântece care vrăjeau inima omului.

Idolatrii îndrumaţi de Walid au numit Sfântul Coran magie şi vrăjitorie şi s-au ferit de pătrunderea semnificaţiilor lui. Acelaşi lucru le-au cerut şi oamenilor, interzicându-le ascultarea lui. În momentele în care Profetul  obişnuia să recite Coranul în vecinătatea sanctuarului Ka’bei, idolatrii obişnuiau să ţipe şi să bată din palme pentru a nu îngădui oamenilor să îi audă vocea.

Cu toate acestea, pentru că oamenii era captivaţi de relatările încântătoare şi convingătoare ale Sfântului Coran, aceştia profitau adesea de întunericul nopţii şi se adunau în spatele zidurilor casei Profetului , pentru a asculta recitarea Sfântului Coran. În acelaşi timp, șoptind unii altora, obişnuiau să spună că aceste cuvinte nu pot fi puse pe seama unei fiinţe omeneşti.

Atotputernicul Allah, făcând referire la acest aspect, a revelat :

17: 47

Noi ştim prea bine cum ascultă ei, atunci când te ascultă pe tine şi şuşotesc [între ei] şi zic cei nelegiuţi: „Voi nu urmaţi decât un bărbat vrăjit!”

Uneori, când Profetul recita Sfântul Coran şi atrăgea după sine oamenii lângă Ka’ba, literaţii arabi obişnuiau să se aplece, astfel încât să nu fie văzuţi sau recunoscuţi când treceau pe lângă el.

Căci spune Allah :

11 : 5

Ei își închid piepturile, pentru a se ascunde de El. Dar chiar dacă se învelesc ei, ascunzându-se în veşmintele lor, El ştie atât ceea ce ţin ei ascuns, cât şi ceea ce destăinuiesc, căci El este Bineştiutor al lăuntrului piepturilor.

Învinuirea Profetului

Idolatrii şi politeiştii obişnuiau să-l numească nu numai pe Profet  , ci şi întreaga lui activitate misionară drept vrăjitorie. Ori de câte ori Profetul  a chemat oamenii să urmeze calea lui Allah, le-a insuflat adevărul sau le-a dat unele poveţe, ei susţineau că el practică vrăjitoria, chiar dacă acesta le tălmăcea chestiuni a căror valabilitate era recunoscută de judecata sănătoasă şi de natura dăruită de Allah. De asemenea, el  le-a arătat calea cea dreaptă şi modalitatea prin care ar putea dobândi bunăstare şi fericire în interiorul societăţii omeneşti. Ei nu au nici un argument împotriva celor relatate de Profet , iar asemenea chestiuni nu pot fi apreciate drept vrăjitorie sau lucrare diavolească.

Este oare o lucrare demonică să afirmi „Nu veneraţi pietrele şi lemnele cioplite de voi înşivă, nu vă oferiţi copiii ca jertfă pentru ei şi nu credeți în superstiţii?”

Ar putea fi catalogate drept vrăjitorii, ideile morale lăudabile precum adevărul, onestitatea, bunăvoinţa, frăţia omenească, pacea, dreptatea şi respectul pentru drepturile umane?

11 : 7

El este cel care a creat cerurile şi pământul în şase zile – în vreme ce Tronul Său era pe apă – pentru ca să vă încerce care dintre voi este mai bun în făptuire. Iar dacă tu spui : „Veţi fi voi înviaţi după moarte, cei care nu cred vor zice : Aceasta nu este decât vrăjitorie vădită.”