Un sugar care atinge cu mâinile pieptul mamei, caută să primească laptele matern aducător de viaţă. De fapt, el doreşte hrană, iar dacă se agaţă cu mâinile de ceva, atunci când îi este foame, va îndrepta lucrul acela direct spre gură. Scopul său prim îl reprezintă hrana, iar de va constata că a făcut o confuzie, întrucât ceea ce a luat nu se poate mânca, va renunţa în scurt timp la acel lucru. În mod similar, omul caută adevărul în orice comportament pe care îl adoptă. Ori de câte ori constată că a greşit şi a făcut rău, el suferă şi regretă greutăţile inutile pe care le rabdă pentru o acţiune eronată. În cele din urmă, omul se înfrânează permanent de la greşeală şi rătăcire şi încearcă să ajungă la adevăr atât de mult cât îi este cu putinţă.
Această idee face lumină asupra faptului că omul este, prin natură şi înclinaţie înnăscută, o fiinţă realistă ; spre exemplu, cu sau fără voie, el mereu caută realitatea şi urmează calea adevărului. Omul nu a deprins această înclinaţie instinctivă de la cineva sau de undeva. Dacă totuşi, din când în când, omul dovedeşte îndărătnicie şi refuză să accepte adevărul, acest lucru se datorează faptului că, fără să descopere adevărul şi evlavia, a fost prins în mrejele greşelii şi rătăcirii. Dacă le dibuia, nu ar mai fi urmat calea rătăcirii.
În plus, uneori omul pătimeşte de pe urma indispoziţiei psihologice datorate hedonismului, deoarece aceasta transformă gustul dulce al adevărului în amărăciune. Atunci, deşi omul a luat cunoştinţă îndeaproape despre adevăr, nu îl urmează. Chiar dacă recunoaşte legitimitatea adevărului şi necesitatea dăinuirii în adevăr, zăboveşte departe de supunerea faţă de acesta. Este şi cazul evenimentelor ce au ajuns să se repete periodic pentru unii oameni, în care datorită dependenţei progresive faţă de lucrurile vătămătoare, aceştia îşi reprimă instinctul uman (care nu este altceva decât îndepărtarea pericolului şi ieşirea dintr-o încurcătură) şi se angajează în fapte dăunătoare (precum dependenţele vicioase).
Sfântul Coran cheamă omul spre realism şi stricta respectare a adevărului.
Coranul stăruie asupra acestei chestiuni şi, în diferite feluri, cere oamenilor să-şi păstreze înclinaţiile naturale realiste şi să îşi menţină loialitatea faţă de adevăr prin traiul după preceptele sale.
Atotputernicul Allah spune:
10:32 – 33
Acesta este Allah, Domnul vostru cel Adevărat! Şi ce se află dincolo de Adevăr numai decât rătăcirea? Şi cum de puteţi fi voi rătăciţi?
Aşa se adevereşte cuvântul Domnului tău împotriva acelora care sunt nelegiuţi că, într-adevăr, ei nu vor crede!
Allah spune, de asemenea:
103 : 2-3
Că omul va fi în pierdere.
Afară de aceia care cred şi împlinesc fapte bune şi se îndeamnă unul pe altul către Adevăr şi se îndeamnă unul pe altul la răbdare.
În mod evident, toate aceste interdicţii fixate de Allah arată că, dacă omul nu-şi păstrează vii înclinaţiile naturale realiste şi dacă nu se străduieşte să urmeze realitatea şi adevărul, el nu va fi mulţumit cu bunăstarea şi cu fericirea sa şi va urma patimilor şi manifestărilor imorale. Prin urmare, el va fi legat de mâini şi de picioare cu superstiţii şi cugetări nesăbuite. Atunci, precum un patruped ce şi-a pierdut capacitatea de orientare, va fi victima plăcerilor deşănţate şi neînfrânării datorate ignoranţei.
Atotputernicul Allah afirmă:
25: 43-44
Nu-l vezi pe acela care şi-a luat pofta lui drept zeu pentru el? Tu vrei să fii chezaş pentru el?
Sau crezi tu că cei mai mulţi dintre ei aud sau chiar pricep? Ei nu sunt decât asemenea vitelor, ba ei sunt chiar şi mai rătăciţi de la drum!
Una dintre interpretările acestor versete prin reformularea întrebărilor date poate fi:
Cum îi socoteşti pe oamenii care-şi idolatrizează patimile?
[făcând orice pentru satisfacerea lor sau inventând orice pentru obţinerea lor sau justificând orice pentru întreţinerea acestora]
Cugeţi că poţi îndrepta şi educa aceşti oameni?
[fără ca ei să înţeleagă natura înşelătoare a lumii materiale]
Îţi închipui că ascultă şi înţeleg?
[cât timp sunt ancoraţi în uitarea hedonismului şi iubirii deşănţate de sine]
Sunt mai rătăciţi de la calea cea bună decât vitele.
[întrucât vitele deţin propriile limte, pe când sacii poftelor au doar început nu şi sfârşit]
Totuşi, dacă instinctul lor omenesc înnăscut îşi recapătă cunoştinţa,. iar cugetul urmării adevărului începe să lucreze, faptele ar fi, una după cealaltă, lămuritoare în ceea ce-i priveşte, iar ei ar accepta cu dragă inimă orice adevăr şi lucru devenite limpezi pentru ei, şi în fiecare zi, ar face încă un pas pe calea fercirii şi prosperităţii.
14:10
Trimişii lor au zis: Aveţi voi îndoială în privinţa lui Allah, Creatorul cerurilor şi al pământului, care vă cheamă ca să vă ierte pentru o parte dintre păcatele voastre şi vă dă vouă răgaz până la un termen hotărât? Şi au răspuns [necredincioşii] : Voi nu sunteţi decât nişte oameni ca şi noi ce voiesc să ne abată de la ceea ce adorau părinţii noştri! Aduceţi-ne o dovadă desluşită!
La lumina zilei orice este vădit. Ne putem vedea pe noi înşine, pe ceilalţi, casele, deşertul, munţii, jungla şi oceanul. Dar când întunericul nopţii se răspândeşte, toate aceste lucruri vizibile şi minunate îşi pierd splendoarea. Atunci înţelegem că această strălucire nu le aparţine, ea fiind cauzată de fapt de lumina soarelui, prin intensitatea razelor sale. Soarele este strălucitor şi, cu reflexia sa, face lumea şi tot ceea ce există în ea luminos şi vizibil. Dacă aceste lucruri ar fi avut o strălucire proprie, ele nu ar fi pierdut-o niciodată.
Însă Allah este Cel care luminează orice întuneric şi întunecă orice lumină, care vede însă nu prin văz, aude însă nu prin auz şi lucrează însă nu prin unelte, Cel Milostiv şi Îndurător, Domnul Lumilor şi al nostru. Iar Allah este Adevărul, Lumina cerurilor şi a pământurilor, a Sa este perfecţiunea, al Său este hotarul peste care nu se poate trece, a Sa este împărăţia şi slava şi la El ne vom întoarce cu toţii.
Islamica Republică 