Imamatul

O organizaţie guvernamentală statornicită într-o ţară pentru a dirija afacerile publice, sau o asociaţie de meşteşugari întrunită spre avansarea intereselor unei bresle, sau orice altă formă administrativă nu poate să funcţioneze prin ea însăşi, iar cu excepţia cazului în care un grup de indivizi competenţi se străduiesc să o menţină şi să o administreze, ea nu va rezista şi nu va oferi oamenilor beneficiile sale. Acelaşi lucru este valabil pentru oricare altă formulă asemănătoare regăsită în societăţile umane, fie că motivul funcţionării este unul naţional, economic, social, etc. Aşadar orice structură încropită de om va fi întotdeauna determinată de performanţele unor conducători pricepuţi şi cinstiţi ; altminteri, se poate desfiinţa sau pierde în negura timpului. La această constatare se ajunge printr-o simplă reflecţie prin istorie sau în prezent.

Desigur, structura religiei islamului, care ar putea fi numită cea mai mare organizaţie universală, urmează acelaşi principiu ; iar pentru a-şi asigura continuitatea şi dăinuirea se bazează pe supraveghetori şi conducători, căutând mereu persoane pricepute să ofere oamenilor învăţăturile şi dogmele, să ducă la bun sfârşit măsurile sale precise în societatea islamică şi să nu permită nici o delăsare şi tărăgănare în privinţa grijii şi ocrotirii islamului şi a oamenilor.

Păstorirea societăţii islamice este numită imamat, iar protectorul şi conducătorul musulmanilor este cunoscut drept Imam.

Logica ce stă la baza imamatului

Bunăvoinţa , ocrotirea şi grija Creatorului lumii, pe care El o arată faţă de universul existenţei, cheamă prin călăuzirea Lui toată făptura spre un scop particular (reprezentând împlinirea perfecţiunii). De exemplu, un pom fructifer este dirijat către creştere, înflorire şi rodire. Ciclul existenţei sale se deosebeşte de cel al unei păsări. La fel, orice pasăre vieţuieşte în felul ei particular de a fi şi nu se abate de la scopul propriu speciei. În acest mod, toată făptura este îndrumată către realizarea scopului menit, către urmarea direcţiei corecte şi nicăieri altundeva. Similar omul este una dintre creaturile lui Allah şi drept urmare este legat de acelaşi principiu al călăuzirii.

Devine limpede că, întrucât perfecţiunea supremă şi bunăstarea omului se dobândesc prin mijlocirea alegerii personale şi a voinţei libere, călăuzirea dumnezeiască a omului se realizează pe calea chemării, răspândirii şi transmiterii religiei, a legilor şi regulilor ei, prin intermediul profeţilor, astfel încât oamenii să nu se împotrivească orânduirilor Celui Milostiv.

4:165

[Şi a trimis] trimişi – vestitori şi prevenitori pentru ca oamenii să nu aibe nici un fel de pricină faţă de Allah, după trimişi. Iar Allah este Puternic şi Înţelept.

Acest ayat coranic conduce către acelaşi raţionament ce aduce în discuţie numirea proorocilor şi statornicirea unei orânduiri a chemării religioase. După moartea sfântului Profet  , care a ocrotit religia şi a călăuzit oamenii , Atotputernicul a lăsat ca cineva asemănător să fie numit, care prin însuşiri desăvârşite, şi în calitate de înlocuitor , să păstreze fără nici o deviere învăţăturile şi poruncile islamice şi să îndrume oamenii. De nu , planul călăuzirii generale s-ar fi distrus iar oamenii ar fi găsit greşeli sau deficienţe în călăuzirea divină.

Necesitatea imamatului

Datorită rătăcirii şi greşelii specific umane, înţelepciunea nu le dă oamenilor posibilitatea să acţioneze în deplină siguranţă fără legile trimise de Allah prin profeţi. Pe acelaşi raţionament se poate spune că prezenţa savanţilor (ulama) în mijlocul comunităţii şi propovăduirea religioasă pe care aceştia o realizează, nu sunt îndeajuns pentru a face oamenii autonomi faţă de imami, întrucât doar aceştia (ca şi conducători) duc raza de lumină izvorâtă din soarele profeţiei mai departe în lume, şi în acelaşi timp veghează la soarta ei.

După cum am precizat mai devreme, problema nu constă în faptul că oamenii urmează sau nu religia ; mai degrabă, punctul forte al discuţiei este că religia lui Allah trebuie să ajungă până la oameni intactă şi fără nici o schimbare, deformare sau ciuntire, iar autoritatea imamului trebuie să fie suficientă pentru a le corecta, dacă acestea apar.

***

Este cert că savanţii ummei islamului nu sunt fără greşeală şi scutiţi de rătăcire şi păcat, oricât de virtuoşi sau pioşi ar fi aceştia. Nu este imposibil ca învăţăturile şi legile islamice să fie distruse şi schimbate de ei, chiar dacă ar fi fără intenţie. Cea mai bună evidenţă în această privinţă este existenţa diferitelor secte şi divergenţe care s-au strecurat în islam.

De aceea, din orice perspectivă am analiza situaţia, prezenţa imamatului este esenţială la protejarea autenticelor învăţături şi legi islamice ale religiei lui Allah, astfel încât oamenii să poată beneficia de călăuzirea ei oricând descoperă posiblitatea de a o dobândi.