Musafirul de vineri

= ediţia 30.09.2016 =

Aspecte ale deziluziei

= comentariu =

Frecvent auzim sau suntem martori în societate la discuţii despre starea nefericită a ţării. Poate nu există un cetăţean care la orice întrebare legată de progresul naţional al unor segmente precum agricultura, sau justiţia, sănătatea, etc., să nu producă un răspuns defetist şi descurajator, care de cele mai multe ori ilustrează cea mai sumbră dintre posibilităţi, indiferent de subiect.

Fie că discuţia tratează dotarea unui spital sau realizări în domeniul industriei, ş.a.m.d., tonusul moral al celor care se exprimă este mereu scăzut. Speranţa aproape că nu există în ochii românilor iar aceştia nu pierd nici o ocazie pentru a-şi defăima ţara sau a-i dizolva declarativ şansele, oricare ar fi acestea, prin idei ce ţin mai degrabă de blazare şi frustrare naţională decât de cercetări sau studii fundamentate pe argumente.

Orice zvon, dacă este defetist şi implică o eroare, un dezavantaj, o picanterie, o dezvăluire promiscuă, etc., este amplu distribuit , nu doar în zona media sau a reţelelor de socializare ci şi din vorbă în vorbă, mereu amplificat şi dus la nivelul de deziluzie sau generalizat, de tineri sau bătrâni deopotrivă.

Această tipologie depresivă care nu găseşte speranţa în nimic, poate fi uşor percepută ca fiind una defetistă, dacă luăm în calcul vremurile tensionate în care ne aflăm.

Iar aici mă refer la aspectele cele mai practice ale vieţii oamenilor, cele obişnuite.

Vedem oameni ce umblă cu veşti triste în priviri, oameni săraci cărând saci cu nimicuri vândute pe nimic, navetişi grăbiţi sfârşiţi de neodihnă sau epuizaţi de prea multă muncă  pe prea puţini bani, femei în vârstă care au uitat că au fost mame sau că sunt bunici şi sunt private de compasiune, călcând sau zbierând sau hulindu-şi vecinii pe după scări de bloc. Tinerii se adună şi nu mai deţin respect pentru ceilalţi, se angajează în desfrâu şi promiscuitate de la vârste prea fragede pentru a le înţelege rostul. Bărbaţi îşi pierd demnitatea acceptând compromisuri şi renunţând la virtuţi, lăsându-se conduşi de propriile pofte şi amăgiri pe căile avariţiei şi grandomaniei. Femei se lasă purtate de vanitate şi cutremură etajele firmelor călcând apăsat cu tocul pe atenţia celorlalţi pentru a se hrăni din aceasta. Dar ce se poate spune despre aceia care se hrănesc din slăbiciunile celorlalţi şi noaptea ies din vizuină pentru a îşi prăda semenii , de unde iată, de teama acestora fiecare se închide cu câte 3 zăvoare sau mai multe, iar în spatele uşilor închise trăiesc oameni singuri chiar şi adunaţi mai mulţi la un loc. Răbdarea umblă pierdută după fiecare ins în timp ce el se grăbeşte să îşi arate mânia pe oricare îi iese în cale. Aceia care sunt la sate, fug să vină în oraşe, iar cei care trăiesc în oraşe, fug să vină la sate, blocându-se pe acelaşi drum fiecare în autovehicule marcate şi pictate , separaţi de mai multe lucruri decât nişte simple caroserii. Oameni care vorbesc aceeaşi limbă se feresc unul de celălalt printre străini de teamă iar pe străzi dacă mori, sunt şanse să fi crezut actor. Sunt şanse ca atunci când întinzi mâna să ajuţi să fi crezut că furi. Dacă te-ai ridicat în funcţii , vin niscaiva pe care nu îi cunoşti , şi cu 50.000 de comentarii virtuale sperie televizoarele, care te sperie pe tine şi deodată ceea ce părea o glumă devine un coşmar. Oamenii se păzesc unul de celălalt mai mult decât se feresc de animalele sălbatice. Iar când se întâlnesc, se caută pentru a se măsura unul cu celălalt în orgolii băute din cupe. Până se ceartă şi se ucid otrăviţi de mândrie. Virtuţile sunt ori deliciul actorilor ori mascarada bufonilor , iar drepţii se feresc să le mai poarte de teama terfelirii a ceea ce nu se cuvine a fi terfelit. Foarte puţini dintre oamenii care umblă ziua şi noaptea pe drumuri sunt pregătiţi să renunţe la un drept sau bun al lor fără a se bate sau a se certa pentru el, iar orice lucru li se ia, chiar dacă aşa au fost hărăzite lucrurile şi mai bine nu se putea, îi afuriseşte şi umple de mânie de parcă toate li s-ar cuveni.

Iar toate acestea de unde?

Răspunsul este unul simplu.

Dezbinarea stă în absenţa empatiei, iar absenţa empatiei duce la însingurare, iar însingurarea duce la înrăire, iar înrăirea duce la greşeală, iar greşelile separă oamenii şi zguduie legăturile de încredere dintre ei.

Brusc, un străin devine nu o persoană străină de valorile tale , sau de semenii tăi , ci orice persoană care există în afara uşii căminului tău.

Acea stare de secţionare individuală faţă de societate, nu fizic cât la nivel de percepţie şi identitate, produce unora senzaţia unei lumi în care doar individul şi cei asociaţi lui prin legături de sânge există sau contează.

Este practic o reţetă pentru auto-distrugere socială.

De ce?

Pentru că trăim vremuri complicate iar naţiunea poate fi pusă în pericol.

Ce se va întâmpla?

Fiecare se va dezbina după propria dorinţă şi se va ralia unor cauze de tot soiul.

Nu cât ralierea lor la alte cauze este periculoasă, cât ralierea lor în afara cauzei care contează, şi anume aceea care însumează aspiraţiile poporului din care fac parte.

Iar atunci frânghia va deveni şi mai greu de apucat şi mai greu de ţinut, cu cât fiecare se va duce după voia sa , abandonând de la sine gândul solidarităţii, faptele drepţilor vor deveni mai istovitoare , mai dificile şi mai spinos de realizat.

De ce?

Pentru că ajutorul tău la o societate mai bună începe cu tine. Nu poţi arăta cu degetul pe nimeni înainte de a te cerceta pe tine, şi a vedea dacă te faci vinovat de cele de care îi învinuieşti pe ceilalţi. Dacă poţi arăta cu degetul, mai bine strânge în jurul tău capacităţile necesare de a realiza schimbările de care consideri că este nevoie, în cea mai practică formă cu putinţă, decât să rămâi cu ideea sau mai rău doar cu vorbăria.

Nu fi ca aceia care acuză şi hulesc dar ei nu fac nimic pentru ceilalţi, însă nici nu fi precum aceia care ţin binele doar pentru ei înşişi.

Pe măsură ce acest nivel de empatie între semeni creşte, se obţine fructul acestor binefaceri şi anume dulceaţa unităţii naţionale ; acel sentiment întregitor de apartenenţă la un popor sau o cauză anume. Odată ce acest sentiment apare , el aduce după sine credinţa în ideea unui destin popular, ce ajunge a fi transmis mai departe oamenilor pentru a le oferi certitudinea că servesc aceluiaşi scop şi că sunt conduşi de un ţel comun tuturor. Dar acel sentiment mai aduce după sine şi condiţiile propice manifestării liderilor. Iar liderii permit eroilor să se urnească. Iar eroii sunt cei care aduc glorie acelor popoare care au curajul de a îi urma. Iar odată faptele eroilor lăsate să curgă, istoria se schimbă, nume vechi sunt lăsate în urmă iar nume noi îşi fac apariţia , în pas cu viitorul.

Însă dacă nu ai aceste gânduri, cititorule ..

Sau nici nu reflectezi la aceste situaţii ..

Cum crezi că vei răzbi de unul singur?

sau

Ce fel de viaţă e aceasta a dtale.?

Cum să nu-ţi pese?

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s