Legea şi religia

Dacă cercetăm mijloacele şi factorii care au determinat dezvoltarea societăţilor omeneşti în trecut, devine limpede pentru noi că, în viaţa sa, omul doreşte şi aleargă numai după bunăstare şi fericire. Desigur, acesată fericire nu ar fi posibilă fără deplina asigurare a tuturor mijloacelor de existenţă.

Pe de altă parte, cu clarviziunea dăruită de Allah, omul pricepe că nu îşi poate împlini niciodată sau preîntâmpina pe cont propriu toate nevoile, astfel încât să-şi ofere mijloacele progresului şi bunăstării ideale, deoarece nu poate găsi o rezolvare pentru toate problemele existenţei şi nu poate ajunge la desăvârşire prin sine însuşi. Drept urmare, el se supune pe sine însuşi unei vieţi sociale pentru a îşi rezolva trebuinţele şi socoteşte conlucrarea cu ceilalţi drept cea mai simplă cale spre împlinirea obiectivului său. El se angajează în dobândirea mijloacelor de existenţă cu participarea tuturor celorlalţi.

Cu alte cuvinte, fiecare persoană încearcă să asigure unele resurse sau produse şi să le facă disponibile. Toţi oamenii culeg atunci rodul ostenelii lor. Proporţional cu eficienţa şi statutul său, fiecare om ia o parte şi o întrebuinţează pentru a-şi gestiona existenţa. În felul acesta, acţionează împreună cu semenii săi pentru a-şi asigura bunăstarea. Ca să spunem aşa, toţi se străduiesc, unul pentru altul, şi strâng la un loc roadele ocupaţiilor avute. Atunci fiecare membru al societăţii culege rezultatul muncii sale potrivit statutului şi nivelului său de strădanie.

***

Necesitatea unor reglementări în societate

Deoarece rezultatele îndeletnicirilor indivizilor sunt legate între ele, iar fiecare doreşte să tragă foloase din acestea, constrângerea, necuviinţa şi conflictul de interese sunt elemente nelipsite ale acestei tangenţe aflându-se într-un raport permanent. Este de prisos să spunem că foloasele materiale sunt, de obicei, izvorul tuturor tipurilor de neînţelegere, duşmăniilor şi pierderii cinstei. În scopul de a păstra onestitatea în rândul oamenilor, societatea are nevoie de un şir de reglementări, a căror respectare protejează împotriva tulburării şi anarhiei.

Este evident că, în lipsa unor legi şi rânduieli pentru administrarea societăţii, ar exista un haos total,  căruia comunitatea nu îi va putea supravieţui mult timp.

Fireşte că aceste reguli se deosebesc de la o societate la alta, justificate prin gradul de civilizaţie sau primitivism al popoarelor sau naţiunilor, dar şi prin nivelul de înţelepciune al societăţilor şi al formelor lor de guvernare. În nici un caz nu vom întâlni o orânduire socială scutită de necesitatea unei sume de datini şi rânduieli care să nu fie respectate de cei mai mulţi dintre membrii ei. Niciodată în istoria omenirii o societate nu s-a dezvoltat fără deţinerea unor ceremonii, tradiţii şi rânduieli colective.

Omul nu este autonom în faţa legilor

Deoarece omul îşi îndeplineşte toate activităţile prin propria lui voinţă şi alegere, el simte un fel de libertate de acţiune în ceea ce îi priveşte propria persoană. Prin socotirea acestei libertăţi de acţiune drept „nelimitată”, adică „necondiţionată”, el doreşte autonomia şi eliberarea de orice limitare. Din acest motiv, omul suferă în urma oricărei interdicţii şi privaţiuni impuse de el însuşi. În cele din urmă, omul se simte constrâns şi presimte nereuşita ori de câte ori îi este impusă o limitare. De aceea, nu contează cât de mic este numărul reglementărilor sociale, ele sunt împotriva naturii doritoare de libertate a omului, deoarece, într-o oarecare măsură, îl limitează.

Pe de altă parte, el constată că, dacă de dragul întăririi societăţii şi ordinii ei, nu este de acord să piardă o parte din libertatea sa prin acceptarea legilor: va rezulta dezordine, ce va distruge atât libertatea, cât şi propria-i linişte. Acest fapt este similar cu situaţia în care cineva apucă doar o firimitură de la ceilalţi, în timp ce alţii înhaţă de la el bucăţi întregi de hrană. În acelaşi mod, dacă cineva îi prigoneşte pe ceilalţi, aceştia, la rândul lor, îl vor oprima.

De aceea, pentru a îşi păstra întrucâtva propria libertate, omul renunţă la o parte a libertăţii sale, respectând în mod inevitabil reglementările sociale.

Punctele slabe în aplicarea legilor

După cum am menţionat înainte, există un fel de conflict şi nepotrivire între natura doritoare de libertate a omului şi normele sociale. Mai exact, legile sunt precum lanţurile legate de picioarele omului, iar el încercă permanent să le rupă şi să se smulgă pe sine din robie. Acesta este cel mai mare pericol care ameninţă ordinea socială şi zdruncină temeliile sale.

În această privinţă, alături de reguli practice şi obligaţii, există întotdeauna alte norme menite să pedepsească contravenienţii, să îi împiedice de la rezistenţă şi să încurajeze oamenii să rămână fideli legilor, făcându-i încrezători în primirea recompenselor şi a fericirii. Nu poate fi negat că fondul (teama de pedeapsă) ajută într-o oarecare măsură la executarea legilor, dar nu poate preveni întru totul încălcările sau întări autoritatea şi domnia legilor. Codurile penale, precum şi alte legi, sunt uşor expuse încălcării şi permanent ameninţate de natura aspirantă la libertate a omului, deoarece aceia care au capacitate şi putere deplină pot să li se opună făţiş, fără respect şi teamă, sau pot constrânge structurile judecătoreşti sau administrative să funcţioneze după pofta lor, prin utilizarea influenţei deţinute.

Cei care nu au însă suficientă influenţă şi putere, pot să obţină foloase din delăsarea sau slăbiciunea autorităţilor, pentru a-şi împlini împotrivirile tăinuite. Ei îşi pot atinge scopurile prin mită, trafic de influenţă, ori pe calea prieteniei sau legăturii cu segmentul deţinător de putere, pentru a submina capacitatea de funcţionare a societăţii şi a o paraliza.

Cea mai bună dovadă în acest caz este că, în fiecare zi, în diferite societăţi umane, observăm o mulţime de asemenea forme de împotrivire şi încălcare a legii.

Sursa primară a slăbiciunii legilor

În continuare, trebuie să aflăm unde este situată sursa primară a primejdiei şi cum poate fi îmblânzită natura încăpăţânată şi doritoare de libertate a omului, pentru a preveni rezistenţa sa faţă de lege.

Sursa acestui pericol, care reprezintă principala cauză de pătrundere a corupţiei în societate şi care nu poate fi împiedicat nici chiar prin reguli, rezidă în faptul că procedeele sociale obişnuite, care au dus la înfiinţarea legilor, iau în considerare laturile materiale ale indivizilor şi refuză să ţină seama de cele spirituale sau de cele înnăscute. Ele năzuiesc numai la asigurarea armoniei, păstrarea ordinii şi cumpănirea purtării oamenilor într-un asemenea mod, încât să nu ducă la neînţelegeri şi contradicţii.

Legile sociale îşi reclamă adeziunea la dispoziţiile unui ansamblu legislativ şi aspiră să controleze acţiunile oamenilor. Asemenea legi ignoră însuşirile înnăscute ale oamenilor, precum şi cele mai profunde sentimente care determină acţiunile lor, care în esenţă (dacă sunt malefice) reprezintă duşmanii lăuntrici ai ordinii, întrucât este intenţia cea care înainte comite fărădelegea şi nu unealta sau calea aleasă spre a o realiza.

Ori de câte ori natura doritoare de libertate a omului şi mulţimea de alte înclinaţii înnăscute (precum egoismul, plăcerile simţurilor, ce constituie principalele cauze ale coruperii) sunt nesocotite, va exista neorânduială şi nelinişte, iar sfera de acţiune a neînţelegerilor se va extinde de la o zi la alta. Întrucât toate legile sunt ameninţate permanent de asaltul răzvrătiţilor influenţi şi de atacurile tâlharilor inventivi, ale căror fapte răsar din aceste înclinaţii înnăscute. Aşadar, se poate argumenta că din perspectiva schimbării individului de la cel mai profund nivel până la cel mai superficial, legile şi procedeele omeneşti sunt insuficiente în prevenirea manifestării nelegiurii.

***

Superioritatea religiei asupra altor legi

Cea mai recentă metodă socială în vederea consolidării legilor constă în a întocmi coduri penale şi a numi oficiali pentru a le impune. Dar, după cum am menţionat mai devreme, legile penale şi oficialii nu pot înfrâna natura zbuciumată şi alte înclinaţii naturale nesupuse ale omului, precum nu reuşeşte nici să impună până la capăt reglementările sociale.

Pe lângă numirea funcţionarilor, în scopul menţinerii controlului sau enunţarea legilor pentru a pedepsi răufăcătorii şi recalcitranţii, aşa cum stabilesc legile omeneşti, religia are alte mijloace eficace cu ajutorul cărora se poate înfrânge şi anihila orice forţă duşmănoasă.

(1) Ca o consecinţă a unificării vieţii sociale şi adorării Atotputernicului, religia a introdus o îndatorire dumnezeiească pentru om, în toate acţiunile sale individuale sau sociale, şi menţine omul responsabil în toate eforturile şi ezitările lui.

Deoarece Alalh Cel Măreţ posedă autoritatea deplină asupra omului, prin nesfârşita Lui putere şi cunoaştere, El este conştient cu desăvârşire de orice gând pe care omul îl nutreşte în mintea sa şi de orice secret din inima omului ; iar nimic nu este ascuns pentru El.

În afară de stabilirea disciplinei, religia pune omul sub grija conştiinţei sale,

ce niciodată nu îşi neglijează datoria.

Omul nu poate scăpa de răsplata sau condamnarea conştiinţei.

Atotputernicul Allah spune:

8:47

Şi nu fiţi ca aceia care au ieşit din casele lor mândri, de ochii lumii, pentru ca să se abată de la calea lui Allah, căci Allah este Cel care cuprinde [cu ştiinţa Sa] ceea ce fac ei.

57:4

El este Cel care a creat cerurile şi pământul în şase zile după care s-a aşezat pe Tron. El ştie ce intră în pământ şi ce iese din el, ce coboară din cer, şi ce se înalţă la el ; El este cu voi, oriunde v-aţi afla. Şi Allah vede bine ceea ce faceţi.

11:111

În istoria lor [despre Iosif] a fost o pildă pentru cei dăruiţi cu minte. El [Coranul] nu este o poveste care să fie născocită, ci, dimpotrivă este întărirea celor dinaintea lui şi tâlcuirea tuturor lucrurilor, călăuză şi îndrumare pentru oamenii care cred!

4:1

O, voi oameni! Fiţi cu frică de Domnul vostru care v-a făcut dintr-o singură fiinţă şi a făcut din aceasta şi pe perechea ei şi care a răspândit [din] cele două [fiinţe] , mulţi bărbaţi şi femei! Fiţi cu frică de Allah în numele căruia vă conjuraţi [unii pe alţii] şi [fiţi cu frică de ruperea] legăturilor de rudenie, căci Allah veghează peste voi.

Dacă noi comparăm trăsăturile unui om care este condus prin legi cu unul care trăieşte sub autoritatea religiei, folosul şi superioritatea religiei vor deveni destul de evidente. O societate ai cărei membri sunt evlavioşi, îşi îndeplinesc datoriile religioase şi ştiu că Allah le veghează activitatea în fiecare privinţă, este scutită de răutatea reciprocă a celor ce o alcătuiesc. Astfel, oamenii obişnuiţi care trăiesc într-un asemenea mediu sunt feriţi de intrigile şi de comenzile altora. Ei au siguranţă în cugetările lor, situaţie mai rar respectată de legile lumeşti. Nu doar atât, religia a oprit omul de la neîncredere.

49:12

O, voi cei care credeţi! Feriţi-vă cu străşnicie de bănuieli, căci unele bănuieli sunt păcat! Nu vă iscodiţi şi nu vă ponegriţi unii pe alţii! Oare voieşte vreunul dintre voi să mănânce carnea fratelui său mort? [Nu] voi urâţi aceasta! Aşadar fiţi cu frică de Allah, fiindcă Allah este Iertător şi Îndurător.

Omul se simte întru totul liniştit într-un mediu religios. Îşi va petrece toată viaţa în cea mai mare bucurie şi tihnă şi va obţine fericirea veşnică.

Dar într-o societate condusă numai prin legi omeneşti, omul se abţine de la nelegiuri doar când vede paznicul urmărind purtările sale ; altminteri poate comite orice fărădelege.

(2) Sub conducerea religiei, fiecare persoană evlavioasă descoperă faptul că viaţa sa nu e limitată la o existenţă de scurtă durată în această lumă trecătoare, ci, de fapt , în faţa lui se află o viaţă nemărginită şi fără de sfârşit, care nu se încheie prin moarte. El realizează că singurul mod de a obţine bunăstarea veşnică şi odihna netrecătoare este să urmeze legile religioase revelate de Atotputernicul Allah prin profeţii Săi. El ştie că legile religioase sunt coborâte de Înţeleptul, Atotputernicul şi Atotştiutorul Creator, care observă purtarea lăuntrică şi cea din afară a omului şi cercetează faptele lui vădite sau ascunse. Este, de aceea, cu neputinţă pentru om să tăinuiască o faptă pentru a discredita poruncile lui Allah.

(3) Potrivit convingerilor religioase, fiecare om cucernic ştie că îndeplinirea rânduielilor religioase este de fapt o dovadă de supunere faţă de Allah. Chiar dacă prin aceasta el nu obţine câtuşi de puţin recompense din punctul de vedere al slujirii, el va primi o plată mai bună prin bunăvoinţa şi îndurarea lui Allah. Astfel, prin respectarea poruncilor religioase, el face de bună voie o împărţire şi o învoială, pentru că el pierde nesilit de nimeni o parte din libertatea sa, obţinând în schimb compensaţia lui Allah Cel Milostiv şi primind o răsplată minunată.

Prin urmarea normelor şi dispoziţiilor religioase, un om cucernic se angajează cu entuziasm în această relaţie socială. Cu cât mai mult îşi pierde libertatea personală, cu atât mai mult primeşte privilegii. Vinde o marfă, înlocuind-o cu una mai bună. Dar cel care nu este legat sufleteşte de religie, socoteşte respectarea legilor şi dispoziţiilor o pagubă pentru sine însuşi. Natura sa doritoare de libertate are de suferit în urma pierderii unei părţi a libertăţii sale şi caută un prilej favorabil de a se elibera de sine din robie, pentru a îşi recâştiga libertatea.

Să se ştie, de asemenea, că religia se deosebeşte de legi şi în alte privinţe. Oamenii credincioşi se feresc, nesiliţi de nimeni, de săvârşirea păcatelor, dar supuşii legilor evită înfăptuirea nelegiuirilor datorită fricii. Religia conduce întregul trup al oamenilor cucernici, în timp ce legile stăpânesc numai mâinile şi picioarele. Religia ştie să stăpânească pe vădit dar şi tainic ; însă legile se pot impune numai în văzul lumii. Religia nu este numai un păzitor ce previne faptele vrednice de dojană, ci, de asemenea, este un pedagog şi învăţător care predă virtutea şi desăvârşirea. Legile, totuşi, nu deţin altă funcţie decât de a fi de folos controlului, ordinii şi disciplinei.

Dacă admitem ca profitul tuturor celorlalte legi să fie o unitate de măsură, atunci beneficiul religiei depăşeşte cu mult mia acelei unităţi de măsură. Astfel, cei care încearcă să desfiinţeze religia prin aderarea la alte legi, se aseamănă cu oamenii care îşi iau rămas bun de la picioare sau mâini, înlocuindu-le cu proteze din lemn.

Până la acest punct , pornind de la afirmaţiile menţionate mai devreme, devine evident că religia este cea mai minunată şi slăvită cale care poate rândui societatea omenească şi convinge oamenii să respecte legile sociale, mai mult decât orice alt sistem.

***

Căutarea unui remediu

Ţările subdezvoltate ale lumii, care au reflectat în ultimul secol asupra îmbunătăţirii şi evoluţiei lor, deşi îşi asumaseră răspunderea unei guvernări sociale, fără însă a ţine seamă de şubrezenia legilor şi fără a beneficia de autoritatea religiei, s-au lăsat conduse către o existenţă sumbră, mediul lor de viaţă devenind un exemplu de primitivism.

Pe de altă parte, popoarele inteligente şi avansate ale lumii, care au surprins slăbiciunea legilor, au căutat o soluţie pentru a le salva de la un colaps total, conformându-se altui plan de acţiune.

Popoarele în cauză au instituit un sistem de educaţie propriu, în aşa fel ca indivizii, cu sau fără voia lor, să fie conduşi de o succesiune de norme etice adecvate, iar după angajarea într-un anume domeniu de activitate, să le considere legi sacrosante şi intangibile.

Tipul acesta de educaţie duce la evoluţia coerentă a legilor şi, în consecinţă, garantează prosperitatea societăţii într-o măsură considerabilă, salvând legile de la eşec. Se cuvine a sesiza existenţa a două forme de cugetare derivate din acest tip de gândire prin care societatea se cultivă pe sine.

(a) Noţiuni şi convingeri, precum filantropia, bunăvoinţa şi mila faţă de cei aflaţi în inferioritate, întemeiate pe realism.

Încă din antichitate, până ce societăţile avansate s-au dezvoltat, religia a chemat oamenii către acest mod de cugetare şi compasiune faţă de semeni. Drept urmare, bunăstarea şi prosperitatea resimţite în societăţile dezvoltate, datorate acestor idei, sunt socotite mai degrabă drept binecuvântări ale religiei.

(b) Concepţiile şi credinţele fanteziste şi inutile, care nu au nici o valoare în afară de sfera superstiţiei, precum inocularea oamenilor cu convingerea că dacă ei pătimesc sau sunt ucişi, apărându-şi ţara, numele lor vor fi gravate în istorie cu litere de aur.

Chiar dacă aceste idei superstiţioase oferă rezultate concrete şi pot influenţa un individ să ajungă la jertfă pe câmpul de luptă şi să nimicească un număr mare de duşmani, inconvenientele lor le depăşesc beneficiile. Această concepţie îl face pe om superstiţios şi perturbă înclinaţiile naturale de la simţul realităţii, întrucât pentru cei care nu au credinţă în Allah şi în Ziua Judecăţii, cei care socotesc moartea nefiinţă şi distrugere totală, viaţa veşnică şi bunăstarea după moarte nu au nici un fel de semnificaţie.

Datorită naturii şi structurii date de Allah, omul se mişcă în mod firesc spre religie. Aceasta deoarece, în timpul vieţii, mereu luptă să îşi asigure bunăstarea şi foloseşte toate metodele posibile pentru a îşi satisface necesităţile. Totdeauna caută să găsească cauze eficiente, care sunt imbatabile. Pe de altă parte, în lume nu există nici un fel de cauze cu efecte statornice şi veşnice.

Religia revendică faptul că omul, conform naturii sale, are nevoie de un fundament de nezdruncinat şi caută un liman statornic pentru a-şi lega viaţa şi găsi liniştea conştiinţei, în vederea dobândirii prosperităţii. Numai Atotputernicul Allah este Cel a cărui voinţă nu poate fi niciodată înfrântă sau slăbită. Allah este ferit de orice pretext şi slăbiciune. Singurul mod de viaţă aflat în strânsă legătură cu Allah este religia islamului şi nimic altceva.

De aceea se poate afirma că dorul instinctual al omului este unul dintre cele mai bune argumente ce adeveresc întreitul grup al principiilor fundamentale ale religiei. Monoteismul [tawhid] , Profeţia [nubuwwah] şi Învierea [ma’ad] (în Ziua de Apoi), întrucât percepţia instinctivă a omului, care este o parte înnăscută a structurii sale individuale, nu face niciodată o greşeală. De exemplu, omul nu confundă semnificaţia prieteniei cu aceea a duşmăniei; nici nu dă greş atunci când îl încearcă senzaţia de sete, în cadrul percepţiei naturale proprii, bea apă.

Este adevărat că, uneori , omul îşi doreşte aripi, să poată zbura ca o pasăre, sau să fie o stea pe cerul înstelat, dar mai ales, în mod sincer şi cu toată convingerea, caută o bază autentică pentru fericirea lui, pentru o tihnă desăvârşită, sau o existenţă devotată umanităţii. Cât timp cât omul trăieşte, nu va renunţa la astfel de planuri. Dacă un fundament imbatabil nu subzistă în universul existenţei, omul nu ar cugeta la acesta cu natura sa originală. Dacă nu ar exista linişte şi pace totală şi fără de asemănare (adică pacea şi liniştea lumii de apoi) şi dacă înţelepciunea religioasă (transmisă nouă prin misiunea profetică) nu ar fi fost îndreptăţită, atunci această năzuinţă spre perfecţiune morală nu s-ar fi înscris în mintea omului.