În Coran şi în tradiţiile conducătorilor religioşi, dreptatea este de două feluri :
individuală şi socială. Amândouă sunt preţuite de religia islamică.
Dreptatea individuală presupune ca omul să se abţină de la necredinţă, calomnie, şi de la alte păcate capitale după cum acesta nu ar trebui să comită nici păcatele mai puţin însemnate sau în cel mai de dorit caz să se păstreze la o limită considerată a fi acceptabilă de acestea. Cel înzestrat cu această calitate este numit ca fiind drept (‘adil). În conformitate cu regulile islamice, dacă un asemenea om are şi o abilitate educaţională, el îşi poate asuma răspunderea unui rang de conducător sau magistrat, poate deveni o autoritate religioasă sau poate pretinde poziţii sociale, indiferent de opoziţia celorlalţi. Cel care este lipsit însă de această personalitate în acest caz cu un caracter religios, nu se poate bucura de asemenea privilegii, chiar dacă poate fi instruit sau numit abuziv de către terţi în această funcţie spre orchestrarea unor intenţii proprii, la vedere, ascunse sau mascate.
Dreptatea socială presupune ca omul să nu încalce drepturile celorlalţi ; el trebuie să îi considere toţi oamenii egali prin legile naturale oferite de Coran, tradiţiile profetice şi înţelepciunea umană derivată din acestea. Nu trebuie să treacă peste dreptate în punerea în aplicare a legilor religioase sau a celor laice (qanun). Nu trebuie să fie influenţat de emoţii şi sentimente şi nu în ultimul rând să rămână stoic pe drumul corect.
În multe verste coranice şi tradiţii (ahadith) au fost date porunci pentru a nu se pierde din vedere dreptatea în cuvinte şi fapte. În câteva cazuri, Allah i-a blestemat vădit pe cei care asupresc.
Allah a revelat în mod repetat versete despre comportarmentul despotic în Cartea Sa dumnezeiască Coranul şi a mustrat această trăsătură necuviincioasă, care este specifică animalelor şi deci oamenilor bestializaţi, în acest caz, de ură şi nelegiure sau patimă deşănţată întru menţinerea puterii sau a exercitării unor forme patologice de control asupra oamenilor precum sclavia şi altele.
Nu există nimeni care să nu fi simţit răutatea şi nedreptatea opresiunii prin propria sa fire, care , într-o măsură mai mică sau mai mare, să nu fi conştientizat ce grele năpaste s-au abătut asupra societăţii omeneşti, ce vărsări de sânge au avut loc şi ce număr uriaş de aşezări umane sau speranţe au fost distruse datorită despotismului şi oprimării.
Experienţa a demonstrat că palatul despotismului nu va dăinui vreme îndelungată indiferent cât de solid poate fi şi mai devreme sau mai târziu se va prăbuşi peste capetele tiranilor.
Un gând despre „Dreptatea”