Servirea omenirii

Nu există nici o îndoială că rostul instituirii unei societăţi este împlinirea nevoilor individului. Cea mai importantă datorie a membrilor oricărei comunităţi este să îi ajute pe cei neputincioşi sau slabi şi să îndepărteze cumva greutăţile celor incapabili să le înlăture ei înşişi.

În zilele noastre, din punct de vedere material, s-a adeverit în întregime că indiferenţa bogaţilor faţă de greutăţile săracilor, sau a celor puternici faţă de cei slabi, reprezintă o mare ameninţare la adresa unei societăţi şi că cei avuţi vor cădea primii victime acestui pericol.

Luând în considerare această primejdie, cu 14 veacuri în urmă, islamul a poruncit bogaţilor să împartă anual săracilor şi celor neajutoraţi o parte din avuţia lor. Dacă această valoare este suficientă cât să înlăture nevoile săracilor, este recomandat ca cei bogaţi să ofere atât cât pot aceştia pentru cauza lui Allah , astfel încât să amelioreze condiţiile nevoiaşilor.

Tradiţiile profetice asupra subiectului servirii semenilor sunt nenumărate.

Profetul Muhammad a spus :

„Cel mai bun dintre oameni este cel care se dovedeşte a fi cel mai folositor omenirii”.

Ajutând prietenii sau chiar pe cei pe care nu îi cunoşti la vreme de necaz, cu siguranţă vei primi înapoi dovezi de bunăvoinţă din partea lui Allah. Într-un fel sau altul, vei culege mâine roadele seminţelor bunăvoinţei pe care le-ai semănat astăzi.

Însă nu doar print-un efort financiar cei sărmani pot fi ajutaţi. După cum se ştie , oamenii lucrează print-un efort solidar întru binele comun al societăţii fie că acest bine reprezintă avansarea moravurilor , salvarea celor oprimaţi, servirea celor năpăstuiţi, ş.a.m.d.

Folosind osteneala unora se merge la înlăturarea greutăţilor din viaţa altora.

Societatea umană este precum un organism viu, fiecare persoană constituind o parte din acest corp. Fiecare organ al corpului îndeplineşte funcţia sa specifică şi îşi împlineşte propria insuficienţă prin deservirea de funcţiile altor organe ; mai precis în sfera sa de acţiune , fiecare parte componentă se îngrijeşte de propriul bine, asigurând în acelaşi timp satisfacerea nevoilor altor organe şi continuându-şi existenţa în armonie cu acestea. Dacă unele organe funcţionează prin ele însele, nefiind de folos altor organe : de exemplu, în timp ce mâinile şi picioarele funcţionează, ochii nu participă la realizarea acţiunii, sau gura se mulţumeşte doar cu mestecatul şi refuză mâncarea , în vreme ce stomacul nu-şi poate satisface necesităţile : omul va muri şi, în consecinţă, organul autonom care se îngrijeşte doar de sine va înceta să funcţioneze.

Datoria membrilor societăţii nu diferă de obligaţia organelor trupului : omul trebuie să îşi urmărească avantajele în acord cu interesele societăţii şi nu împotriva acesteia. Se cuvine să socotească ce foloase ar avea societatea în urma eforturilor lui, astfel încât prin ostenelile sale toţi să tragă foloase, iar el , la rândul său, să dobândească avantaje de pe urma avantajelor celorlalţi, nu ca o consecinţă a înapoierii acestora şi să apere drepturile altora, pentru ca propriile sale drepturi să nu fie încălcate.

Aceasta este o realitate pe care noi o constatăm prin călăuzirea dată de Allah. Sfânta religie a islamului , structurată pe baza naturii şi creaţiei , nu are în această privinţă alte porunci şi concepţii decât cele menţionate. Profetul  afirmă că musulmanii sunt fraţi şi constituie o singură mână , o singură inimă şi o singură direcţie împotriva străinilor sau celor care li se împotrivesc.

Aşadar aceia care lucrează contra musulmanilor ei înşişi fiind musulmani , îşi pierd acest titlu şi îl înlocuiesc cu un altul şi anume acela de ajutoare ale potrivnicilor islamului, indiferent de credinţa afişată în public sau declarată. Pe aceeaşi logică se poate preciza că cine nu este afectat de problemele musulmanilor , nu poate fi musulman , tocmai prin nepăsarea sa faţă de aceştia. Dacă spre exemplu un bivol în savană în timp ce întreaga turmă fuge , ajută fiarele carnivore la împiedicarea sau trântirea semenilor săi ierbivori , nu se poate spune că este parte din turmă sau că serveşte cauza bivolilor ierbivori (aceea de a nu fi mâncaţi şi de a fugi la un loc sigur).

În bătălia de la Tabuk , când Sfântul Profet  a stabilit graniţa cu Imperiul Bizantin , trei musulmani nu au participat la luptă, După întoarcerea armatei , când aceste trei persoane l-au întâmpinat cu bucurie şi l-au felicitat , Profetul  şi-a întors privirea şi nu a răspuns aprecierii lor. În acelaşi mod, musulmanii şi-au întors privirile de la cei trei oameni. Nimeni în Medina , nici chiar propriile soţii , nu le-au vorbit.

În consecinţă, au rămas neajutoraţi şi au căutat adăpost în munţii de lângă Medina, dedicându-se penitenţei şi pocăinţei, până ce, după câteva zile, Allah a primit căinţa lor , iar ei s-au reîntors în oraş.